Sunteți pe pagina 1din 3

Bibliotecarul

Primul bob cafeniu care mi-a alunecat pe umăr m-a făcut să tresar. Am clipit alert,
apoi, instinctual, dosul palmei drepte mi-a traversat, obosite de şiragul de litere care
brazdau perpetuu albastrul iris. Odată cu acea cădere, s-a revărsat asupra mea şi o aromă
tonică, cu un iz exotic. Aveam un simţământ ciudat, care mă purta dincolo de rafturile de
cărţi între care îmi contemplam deseori trăirile. M-am ridicat cu mare dificultate din
rigiditatea în care mă prinsese ornicul de o jumătatea de ceas şi am privit înspre înaltul
bibliotecii.
Atunci am văzut un al doilea bob, venind către mine cu aceeaşi precizie ca şi cel
dintâi. Cădea de sus, parcă dintr-un veac de singurătate şi se apropia, cu rotaţii haotice,
într-o odisee a aerului, de fruntea mea. Nu l-am oprit. Am închis ochii, obosiţi de atâta
visare şi l-am aşteptat să mă înfrunte.
Impactul a fost unul neasteptat. Mă simţeam îngropat de viu sub milioane de
cuvinte care încercau, care mai de care, să intre în mintea mea, într-un amalgam de trăiri,
imagini şi sunete, presărate cu multă dragoste, înverşunare, pasiune şi ură, toate
deopotrivă. În zadar am încercat să mă eliberez de sub acea povară. Noianul de poveşti,
povestiri, poeme, nuvele sau scurte rânduri construiseră deja o lume din care cu greu mă
mai puteam desprinde. Cred că nici nu-mi mai doream asta acum. Voiam să rămîn acolo,
zăcând sub apăsarea lor şi aflându-le pe toate.
Unele-mi vorbeau despre tărâmuri îndepărtate, aflate în aşteptarea descoperirii lor
de către un anume temerar basc, altele despre dorinţa de eliberare a spiritului din chingie
asupritoare ale unei false conştiinţe. Câteva îmi arătau oceanul, mângâiat de cântecul
sirenelor, dornice de a te atrage în mrejele lor otrăvite, altele îmi uscau obrazul cu arşiţa
deşertului, brăzdat de caravane ale beduinilor rătăcitori. Zăream fantoşe deşălate îşi
căutau echilibrul pe un nesfărşit ocean îngheţat, iar păpuşari senili îşi implorau bucăţile
de lemn dezmembrate să prindă viaţă. Lacrimile amare ale oropsiţilor îmi udau fiinţa şi
râsetele groteşti ale chefliilor îmi vibrau în vene. Un ţânc dădea viaţă unui titirez cioplit
stângaci de mâna unui bătrân orb, iar o fetişcană, ce asculta din dosul catapetesmei
cântecul trubadurului, simţea primii fiori ai dragostei. Talazuri întregi de ură şi disperare
răzbăteau dinspre infinitele câmpuri de luptă, absurdă şi haotică, iar valuri calde de sânge
îmi năclăiau tălpile picioarelor. Vanitatea, perfidia şi alte meschinării duceau şi ele,
războiul lor cu umilinţa, căinţa şi smerenia. Liliputani viu coloraţi îndindeau de zor curse
unor zvoniţi coloşi de treizeci de picioare, iar amazoane înarmate până în dinţi cu o
rudimentară artilerie pândeau sosirea renumiţilor argonauţi dintr-o cu totul altă lume.
Eram absorbit cu totul de aceste fantasmagorice lumi revărsate, fără vreo noimă,
în faţa mea. Atunci, mâna îmi fu luată de o adiere tandră ce nu părea că-i va da drumul
prea repede şi fu purtată către înaltele meleaguri ale rafturilor, acum goale. Acolo era Ea.
Singura şi sfioasă, aşteptând parcă dezmierdrea unei minţi limpezi şi deschise. Mă privea
curioasă şi îşi dezveli coperţile, lăsându-şi esenţa să ajungă până la mine. Trebuia să-i
spun ceva dar în mintea plină de atătea trăiri lăsate de suratele ei, nu mai era nimic. Am
început a căuta frenetic prin buzunare după ceva de scris. Erau goale şi ele. Atunci,
mireasma boabelor de cafea care acopereau întreaga pardoseală mă conduse către
scriptoriu, unde zăcea, îmbibată într-o călimară cu cerneală roşie, o pană de cocor.
Am apucat-o şi m-am aşezat, cu iubita mea, culeasă din zenitul bibliotecii pe
genunchi şi i-am aşternut întreaga mea consideraţie pentru dăruirea ei …
Cândva
simţeam iubirea Ta alunecând pe firele de Soare
către adâncul sufletului meu.
Niciodată nu cuteza să bată.
Porţile-i erau deschise, dar Ea
se oprea sfioasă şi-şi aţintea privirea către Cer.
„Ce frumoasă e Marea”-mi spunea.
Iar eu, apucând-o de mână şi ferecând-o în căuşul palmei mele,
îi şopteam zâmbind :
„Acolo e Cerul.
Marea e aici, în Inima mea.
Aşează-ţi fruntea peste Ea şi vei simţi
freamătul valurilor,
murmurul peştilor,
cântecul sirenelor ...”
Atunci ţi-ai lipit fruntea de Inima mea
şi mi-ai spus râzând :
„Ce frumos e Cerul !
Îi văd răsăritul şi apusul,
norii şi stelele.
Uite, acolo e Curcubeul !”
Şi l-ai luat în palme,
aşternându-l năframă în jurul gâtului,
iar pe mine m-ai luat în braţe şi m-ai sărutat,
învăluindu-ma în culorile Lui şi Lumina ta.

Cât de departe era Marea,


cât de aproape era Cerul
cândva ...

Un suspin a fost cel care mi-a trădat emoţia. Valuri de amintiri şi nostalgii îmi
zguduiau sufletul, lăsându-l într-o adâncă contemplare a momentului. Cărţile se opriseră
şi ele din iureşul pornit şi urmăreau, cu sufletul încordat, ce urma să se întâmple.
Cavalerii îşi lăsaseră la o parte armurile şi se aşezaseră pe crengile posomorâţilor enţi,
eunucii uitaseră de cozile lor de păun, de cadânele sau sultanii care le sluţiseră bucuria de
a iubi, troglodiţii din inima pădurilor neanderthaliene stăteau acum cuminţi şi ei, sprijiniţi
în cozile uneltelor din silex, cu saliva încă neuscată la colţurile gurii şi cu murmurul
gutural prohibit parcă de vorbele roşii aşternute în faţa lor. Doar un cotoi ce nu-şi putea
stăpâni curiozitatea, înaina spre mine, cu un bocănit hodorogit de cizme, venit tocmai din
Bremenul în care o trupă de muzicanţi ambulanţi îl făcu să-şi uite cu totul condiţia
devoratorului de rozătoare.
Se aşternu din nou o linişte feerică. Îmi priveam iubita şi mă regăseam în filele ei,
când un adolescent miop, când un idiot dostoievskian ori orfan shakespearian. Mă privea
şi ea. Acum dragostea i se metamorfozase într-o arşiţă de dor. Povestea se sfârşise.
Acum
simt umbra ce se zbate prin văzduh
către învolburata întindere de lacrimi amare.
Privesc către pieptul meu
şi găsesc o mână tremurândă
peste bătăile rătăcite ale inimii.
„Unde e acum Cerul ?
Dar Marea ?” te-ntreb.
Cu un deget sfios îmi iei lacrima de pe obraz.
„Sunt aici.
Cerul îl vei găsi în strălucirea ei,
iar marea ...Gustă şi ai să vezi.”
Era sărată şi amară.
„Pentru ce murim ?” te-am întrebat apoi.
„Pentru că
doar aşa ne vom putea da seama
de farmecul şi frumuseţea vieţii noastre
pe care am insistat cu încăpăţânare
să o irosim în indiferenţă.”
Mâna e tot acolo.
Inima însă nu mai bate.
Închid ochii
şi te văd pe tine îndepărtându-te
în albastrul Cerului şi al Mării.
La gât ai prins un Curcubeu cu parfum de iasomie.

Cât de departe e Cerul,


cât de aproape e Marea
acum.