Sunteți pe pagina 1din 1

Poezia lui Lucian Blaga se afla sub semnul „corolei de minuni a lumii" - simbol al perfectiunii si se constituie,

cu fiecare volum, intr-un edificiu fascinant, in care lirismul, mitul si filozofia fuzioneaza perfect.
O particularitate importanta (sesizabila inca din primele volume) este influenta expresionismului (curent
incadrat in modernism).
Inclusa in volumul de debut („Poemele luminii" - 1919), poezia „Lumina" releva si trasaturi ale curentului
expresionist.
Titlul este chiar numele primului element in ordinea Genezei, caruia poetul ii inchina nu doar poezia de fata, ci
si intregul volum inaugural.
Tema: celebrarea luminii primordiale, ale carei virtuti creatoare s-au risipit in momentul auroral al lumii.
Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din cinci strofe de intindere inegala, poetul folosind
versul liber (ca si in alte creatii).
Prima strofa contine o intrebare adresata iubitei, la vederea careia tanarul poet isi simte sufletul inundat de
lumina.
Iubirea fiind o modalitate de comunicare cu Universul si cu Marele Timp, lumina ei ar putea sa descinda inca
din pri-mordii1:
„Lumina ce-o simt
navalindu-mi in piept cand te vad
oare nu e un strop din lumina
creata in ziua dintai,
din lumina aceea-nsetata adanc de viata? in strofa I se intretaie doua planuri temporale: prezentul (care este al
iubirii) si trecutul scufundat in mit (care este al Creatiei).
Setea de viata a luminii primordiale, ..isteria vitalista" (cam o numeste Marin Mincu) constituie primul element
expresionist.
Strofele a Ii-a si a IH-a prezinta un mic tablou cosmogonic restrans la momentul nasterii luminii:
„Nimicul zacea-n agonie,
cand singur plutea-n intuneric si dat-a
un semn Nepatrunsul:
«Sa fie lumina!»
In primele versuri, viziunii eminesciene a Nefiintei aflate intrTun somn de veacuri („Scrisoarea I") i se
substituie imaginea uriasa a Nimicului agonic, plutind peste apele intunecate ale marii precosmice2.
Cel care ii da viata acestui Nimic este „Nepatrunsul", Demiurgul, echivalent, la Blaga, cu Marele Anonim la
care mintea omeneasca nu poate sa acceada.
La semnul acestuia, lumina insetata de viata irupe ca o stihie3 („vifor nebun de lumina"), trezind dorintele lumii
abia nascute (enumerate in versurile finale ale strofei a IlI-a).
In aceste strofe, frenezia vitalista a lumii, imaginile puternice, intoarcerea Ia origini si retrairea, de catre poet, a
momentului cosmogonic, apartin expresionismului.
In strofa a IV-a. de numai doua versuri, poetul deplange disparitia luminii „orbitoare" din prima zi a Genezei
(„Dar unde-a pierit orbitoarea / lumina de-atunci - cine stie? ").
Dramatica intrebare si fara raspuns!In ultima strofa, autorul reia monologul adresat iubitei. Tensiunea lirica
(proprie expresionismului) acumulata in secventa anterioara nu-si gaseste rezolvarea: lumina care inunda
sufletul poetului la vederea iubitei, este, poate „ ultimul strop" din marea revarsare orbitoare care a chemat
lumea la viata.