ÎNCERCARILE VATICANULUI DE A DEZORGANIZA

VIATA ORTODOXA DIN SF. MUNTE ATHOS

Istoria Vaticanului este plina de încercarile emisarilor acestui „stat religios” de a

subjuga Biserica Ortodoxa intereselor temporale ale papilor, de a faramita unitatea sa
de credinta si de a-i dezorganiza viata sa duhovniceasca. Mascîndu-si intentiunile
sale, foarte adese ori, sub asa numitele „încercari de unire cu Roma”, folosind
diversiunea religioasa, coruptia, santajul si frauda istorica, Vaticanul a devenit notoriu
în istoria Bisericii Ortodoxe. El este cel mai declarat dusman al pasnicei Biserici
Ortodoxe, un adevarat lup, ascuns sub pielea de oaie a fatarniciei „intereselor
superioare ale religiei crestine”. Aceste „interese superioare” impun papei de la Roma
si cardinalilor sai o politica salbatica de învrajbire a confesiunilor întreolalta, o
politica de suprematie religioasa a Vaticanului asupra celorlalte Biserici crestine si de
îngenunchiere a tuturor credinciosilor crestini din lume la picioarele tronului
pontifului întreit încoronat din Roma.
Oriunde viata ortodoxa a înflorit si s-a dezvoltat mai pasnic si frumos, Vaticanul a
intevenit cu actiunea sa nefasta de învrajbire si siluire a constiintelor. Emisarii
Vaticanului sunt întîlniti, astfel, pretutindeni, insinuîndu-se cu fel de fel de manopere.
Pescuitori în apa turbure si profitori abili ai oricaror împrejurari, iezuitii îsi desfasoara
întreaga gama a diplomatiei lor secrete, spre a împarti si a stapîni diferitele comunitati
religioase ortodoxe din Rasarit.
Sf. Munte Athos a fost, de aceea, una dintre cele mai importante comunitati religioase
ortodoxe, în spre care s-a îndreptat atentia Vaticanului. Impresionantul numar de
calugari ortodosi care se nevoiau pe acest munte, traind dupa asprele reguli monahale,
frumosul buchet de alese virtuti, care odrasleau pe coastele stîncoase si sterpe
athonitice, cum si cununa minunata de manastiri, zidite lînga cer, au desteptat gelozia
Vaticanului, care a simtit ca aici, la Sf. Munte Athos, este unul dintre centrele vitale
ale Biserici Ortodoxe.
Si ca deobicei, Vaticanul a purces la folosirea procedeurilor sale infame, cunoscute
întregii lumi ortodoxe. Prada de astadata era deosebit de poftita de Vaticanul cel
hraparet, deoarece unul dintre reprezentantii sai de marca, Monseniorul Fr. Ingoli,
secretarul Congregatiei „De propaganda fide”, spunea urmatoarele: „Este generala
parerea tuturor cunoscatorilor în chestiunea Bisericii Rasaritene, ca daca am reusi sa
atragem de partea noastra pe calugarii de la Sf. Munte Athos, am deschide un drum
larg pentru unirea acestei Biserici cu Biserica Romano-Catolica. Aceasta din cauza
marei influente pe care acesti calugari o exercita”.
Prima tentativa de suprematie asupra Sf. Munte Athos o încearca Vaticanul în
tulburata vreme a cruciadelor. Cruciatii, care plecau spre Locurile Sfinte, se lovesc de
imperiul bizantin. În loc sa-si vada de atingerea tintei lor, pentru care pornisera acele
cruciade: dezrobirea Locurilor Sfinte de sub musulmani, cruciatii cuceresc si prada
Bizantul bazileilor. În acest moment papa socoteste ca a venit momentul potrivit de a
subjuga, cu ajutorul pumnului de fier al cruciatilor si Biserica Ortodoxa, sau Biserica
„schismaticilor”. Împaratul Balduin I întemeiaza imperiul latin de rasarit; bazileul si
Patriarhul fug la Niceea; Muntele Athos cade – ca teritoriu al statului cruciat franc din
Tesalonic – sub stapînirea catolicilor.
Papa Inocentiu III a numit ca „superintendent” al manastirilor din Sf. Munte Athos pe
episcopul latin de Sebasta. Aceleasi abuzuri, jafuri si pradaciuni, pe care le faceau
cruciatii în imperiu, le facu si acest faimos episcop de Sebasta în Sf. Munte, încât
papa Inocentiu III trebuie sa-l destitue. Urmasul acestui superintendent se purta cu
calugarii si mai barbar. „El îsi cladi în peninsula un castel senioral, din care emisarii
sai se raspîndeau în manastiri, pentru a le despuia de obiectele lor pretioase de aur sau
argint, recurgînd la tortura, spre a descoperi comorile ascunse”. Aceste fapte grave, pe
care le recunosc chiar publicatiile oficale romano-catolice, ridicara un val de
indignare în întreaga peninsula a Sf. Munte Athos. Toate revocarile papale nu mai
ajuta nimic si încercarile de unire si de suprematie ale Vaticanului esueaza. Unirea
devine, astfel, atît de odioasa, iar Vaticanul si emisarii se dovedesc a fi atît de mari
dusmani ai calugarilor athoniti încît papa Honorius III semnaleaza, în 1223, pe acesti
calugari ca „neascultatori Scaunului Apostolic si rebeli” („Inobedientes Sedi
Apostolicae ac rebelles”).
Calugarii athoniti vor fi edificati de intentiunile Vaticanului încît la 1274, cînd
împaratul Mihail VIII Paleologul încheie o unire cu Biserica Romei, se revolta si nu
recunosc acea unire. Represiunile împaratului au fost groaznice, totusi, calugarii
athoniti n-au cedat. Ei nu vor ceda de acum niciodata în fata tentativelor viclene ale
Vaticanului de a-i subjuga, iar Vaticanul va încerca mereu de-a pune stapînire pe Sf.
Munte, stiind ca prin el pune mîna pe una din redutele tari ale Ortodoxiei. Între acesti
îndaratnici adepti ai subjugarii Sf. Munte, trebuie numarat mai ales papa Urban al
VIII-lea.
Situatia aceasta defavorabila unei uniri cu Roma se mentine însa pîna la începutul
secolului al XVII-lea, cînd începe a se interesa de Sf. Munte, acel vestit secretar al
Propagandei, Francesco Ingoli. În 1629 Congregatia decide de-a studia situatia din Sf.
Munte cu ajutorul unui preot grec de rit oriental, Alexandru Vasilopulos din Zante,
elev al Colegiului grec din Roma. Acest calugar transfug opineaza ca e necesar sa se
trimita în Sf. Munte calugari basilieni misionari care sa pregateasca unirea cu Roma.
În 1628 urmeaza un alt emisar al Romei, Canacchio Rossi, care trimite alte referate
extrem de laudative la Roma. Vaticanul este iarasi deosebit de interesat de Sf. Munte
si studiaza cîstigarea lui pentru ideea unirii.
Acum Vaticanul hotaraste creearea unei scoli de propaganda catolica în Sf. Munte si-l
trimite pe Nicolas Rossi s-o înfiinfeze. Scoala fu deschisa la manastirea Protaton, în
capitala republicii monastice, la Karyes, în anul 1635. Aceasta scoala urmarea un scop
pur propagandist, ceea ce nu întîrzie sa se arate. Calugarii athoniti se revoltara atunci
a doua oara si aceasta oficina a Vaticanului trebui sa-si mute sediul la Tesalonic, unde
vegeta cîtava vreme apoi se închise de la sine, în lipsa de elevi. Ultimul ei director a
fost Nicolas Logothetis († 1643). Ea n-a avut niciodata mai mult de 17 elevi.
Dupa calugarii basilieni îsi încercara norocul la Sf. Munte si calugarii franciscani.
Propaganda se stradui în veacul al XVIII-lea, sa întemeieze un camin de propaganda
catolica la Sf. Munte, dar si încercarile acestea se dovedira zadarnice. Atunci
Propaganda apela la iezuiti. Acestia, cu o deosebita perfidie, utilizara alte mijloace. Ei
cîstigara mai întîi un calugar grec athonit pe care-l folosira apoi în Sf. Munte, spre a le
deschide drum. Avînd mijloace materiale bogate ei împartira ajutoare cu amîndoua
mîinile. Iezuitul Isaac d'Aultry s-a insinuat pîna în interiorul Lavrei celei Mari. Cînd a
fost însa sa se hotarasca înaltarea unui camin iezuit în sînul Sf. Munte Athos, calugarii
sesizara din nou primejdia si nu îngaduira sa le intre cel mai periculos dusman în casa.
Dupa Isaac d'Aultry venira alti calugari iezuiti cu aceleasi intentii ascunse si cu
aceleasi apucaturi viclene. Vigilenta calugarilor athoniti era însa treaza si emisarii
Vaticanului au dat gres pentru totdeauna si în Sf. Munte...
Mult trîmbitatele succese ale Vaticanului la Sf. Munte Athos au fost accidentale si
neînsemnate, iar încercarile de a dezorganiza viata ortodoxa înfloritoare de aici au fost
zadarnicite. Chiar izvoarele oficiale ale Vaticanului („Orientalia Christiana”) recunosc
ca prozelitismul Vaticanului la Sf. Munte Athos s-a redus totdeauna la cîte un singur
nume de calugar athonit si acela cîstigat de Vatican prin coruptie. Asa, în 1628, un
calugar Ignatiu de la Vatoped este manevrat de Propaganda dupa planurile sale
ascunse; în 1716 închizitia elibereaza un certificat de „corectitudine în credinta”
(Rechtglaubigkeit) calugarului Calinic Anapliotti, iar Propaganda îi acorda o
întretinere lunara, în Roma, pîna la 1738. În anul 1728, calugarul Avacum Andriani
de la Ivir daruieste papei Benedict XIII mai multe manuscrise vechi de mare valoare,
care astazi formeaza partea esentiala a bibliotecii Vaticanului; în anul 1736 calugarul
de la Ivir, Cosma Papasoli trecu la credinta romano-catolica. La atîta se reduc
manevrele Vaticanului la Sf. Munte Athos...
Manevrele Vaticanului, astfel, nu întîrzie sa se faca cunoscute oriunde încearca sa
dezorganizeze viata religioasa, sa subjuge constiintele credinciosilor „intereselor sale
temporale”, sa creeze diversiuni si sa mentine starea de ura si de dusmanie între
confesiuni. Pretutindeni, Vaticanul se vadeste ca un dusman declarat al vietii pasnice
si ca un odios adept al manevrelor oculte, care urmaresc suprematia papei de la Roma
asupra tuturor credinciosilor.
Vaticanul îsi cîntareste loviturile sale perfide si le da în centrele vitale ale Bisericii
Ortodoxe. Constiinta treaza a tuturor credinciosilor cinstiti a functionat însa cu
promptitudine totdeauna.
Uneltirile Vaticanului au fost vadite si încercarile sale iezuitice de unire au fost
zadarnicite. Sf. Munte Athos s-a verificat, astfel, si în lupta seculara dusa cu
Vaticanul, ca un adevarat Sf. Munte al Ortodoxiei. Constiinta sa treaza ortodoxa a
vadit, fara crutare, perfidia si ura salbatica a Vaticanului si a înfierat-o pentru
totdeauna. Sf. Munte Athos este, pentru credinciosii ortodosi, o pilda demna de
vestejire a actiunilor reactionare ale Vaticanului si în actualitate. Ca si în trecutul sau
întunecat, Vaticanul foloseste toate mijloacele sale infame, spre a sluji
imperialismului atîtator la noi razboaie. Camuflîndu-se în spatele religiei, Vaticanul
duce o actiune de învrajbire si de atîtare, care urmareste, ca întotdeauna, subjugarea.
Aceasta actiune de învrajbire si de atîtare a fost însa si de astadata vadita, fara crutare.
Ea este destinata esecului rusinos, ca toate celelalte actiuni ale Vaticanului,
înregistrate în întunecata sa istorie.

Pr. Prof. Petru Rezus

(Publicat in „Glasul bisericii”,
nr. 8-10, 1952)