Contribuţia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea artei literare

Grigore Ureche – Arta portretului

„Fost-au Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de
multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l
acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca
vazându-l ai săi, să nu se îndărăpteaze şi pentru aceea raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu
pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi
ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.”

„Pre urma lui Pătru vodă Rareş cu dragoste rădicară boierii cu toată ţara pre Iliaşu, fiiu-său cel mai
mare, la domnie, sâmbătă septemvrie 3, că şi firea şi faţa îl lăuda să fie blându, milostivu şi aşăzătoriu,
gândindu-să că va semăna tătâne-său. Ci nădejdea pre toţi i-au amăgitu, că dinafară să vedea pom înflorit,
iară dinlăuntru lac împuţit. Că avându lângă sine sfetnici tineri turci, cu carii ziua petrecea şi să dezmierda,
iar noaptea cu turcoaice curvind, din obiceele creştineşti s-au depărtat. În vedere să arăta creştinu, iară
noaptea în zlobozenie mahmetenească să dideasă.”

„Domnind Pătru vodă (Petru Şchiopul n.n.) ţara Moldovii, ca un domn vrednic, cum să cade, cu di
toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste, că boierilor le era părinte, pre carii la cinste mare-i ţinea
şi din sfatul lor nu ieşiia. Ţărâi îi era apărătoriu, spre săraci milostivu, pre călugări şi pre mănăstiri întărâia
şi-i miluia, cu vecinii de prinprejur vieţuia bine, de avea de la toţi nume bun şi dragoste, de nu era a zice că
nu ieste harnic de domnie. Judecata cu blândeţe şi fără făţăriie o făciia.”
(Letopiseţul Ţării Moldovei, fragmente)
Miron Costin – Arta descrierii
„[...] aproape de secere, eram pre atunce la şcoală la Bar, în Podolia, pre cale fiind de la sat spre oraş.
Numai ce vădzum despre amiadzădzi un nuor, cum să rădică de o parte de ceriu un nuor sau o negură. Ne-
am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, până ne-am tâmpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o
oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. Cele ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe
nu era mai sus, iară carile era mai gios, de un stat de om şi mai gios zbura de la pământ. Urlet, întunecare,
asupra omului sosind să rădica oarece mai sus, iară multe zbura alăturea cu omul, fără sială de sunet, de
ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceie poiadă şi aşe mergea pe deasupra pământului, ca de doi
coţi, până în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acela
stol, la un ceas şi giumătate sosea altul, şi aşe stol după stol, cât ţinea de la aprândz până în desară. Unde
cădea la mas, ca albinele groase zăcea. […] Cădea şi la popasuri, însă unde mânea, rămânea pământul negru,
împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămănătură, nu rămânea. Şi să cunoşte şi unde poposea,
că era locul nu aşe negru la popas, ca la masul acei mâniei a lui Dumnedzău.”
„Nedeprinsă oastea lui Mihai vodă cu acel fel de oaste, ce s-au pomenit, husarii. (călăreţi unguri,
cavalerişti, n.n.) Acel fel de oaste, precum s-au dzis, este tot în hier, numai ochii şi vergile gurii să văd.
Mulţi pun şi aripi tocmite de pene de hultur sau de alte păsări mari, şi cei mai de a hirea cu pardoşi peste
platoşe. Iară slugile, care n-are pardos, pun scoarţă de aceaste turceşti, iară în fruntea cailor pun câte o tablă
de hier şi mulţi şi la piepturile cailor, pentru fereală de glonţuri. Nice hie ce cal încalecă husarii, ce tot cai
mare, groşi. […] Suliţele lor sunt de câte opt coţi de lungi, cu prapore (steag militar n.n.) până în pământ. Ca
un zidiu stau la războaie.” (Letopiseţul Ţării Moldovei, fragmente)