Lapusneanul este un personaj complex, bine individualizat.

Individualizarea si definirea
caracterologica a lui Lapusneanu atinge o expresivitate nemaiintalnita pana la 1840 si inca
neegalata in nuvela istorica romaneasca ulterioara.

Negruzzi pune oamenii sa vorbeasca si sa se miste, povesteste unele evenimente,

descrie cateva tablouri, si formuleaza, din cand in cand, dar in termeni succinti si cu multa
rezerva, judecati de valoare asupra personajelor sale si a situatiilor in care se gasesc. Printre
toate aceste mijloace, spre deosebire de cronica lui Ureche, scena dramatica dialogata domina
ansamblul compozitiei. Povestirea nu intervine decat pentru a infatisa evenimente care
pregatesc si explica scenele de dialog.

Negruzzi insoteste replicile dialogului de observatii asupra fizionomiei personajului,

care reflecta trairile sale interioare. ("...a carui ochi scanteiara ca un fulger"). Interogatiile si
exclamatiile Lapusneanului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea
rapida a raspunsurilor, exprima ritmul starii sale sufletesti. Vorbirea lui devine dramatica,
traita la cote inalte ale simtirii omenesti.

Cu o intuitie psihologica notabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se delantuie intr-o

furie si o manie galgaitoare, dezvaluin paroxismul momentului trait prin amanunte
fizionomice: "Radea; muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau".

Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate

politica remarcabila, crutandu-l pe Motoc pentru ca ii este "trebuitor" ca sa se mai usureze de
"blestemarile norodului". Scena aceasta adauga alte trasaturi portretului domnitorului:
luciditate, duritate si ironia.

In deschiderea celui de-al treilea capitol (punctul culminant al nuvelei) cititorul este
prevenit despre dramatica derulare a faptelor ce vor urma: "impotriva obiceiului sau,
Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat...". Domnitorul, ca un mare actor, isi regizeaza,
astfel, scena, urmarind cu atentie reactiile celorlalti. Stapan al artei disimularii, el dovedeste
inteligenta, tact, dar mai ales un echilibru interior desavarsit.

Lupta dintre boieri si slugile inarmate ale Lapusneanului alcatuieste o secventa scurta,
in care miscarea se epuizeaza fara comentarii, vazuta de la distanta, intr-un decor redus la
minim. Abundenta verbelor la imperfect, timpul miscarii care semnifica acea ultima zbatere
deznadajduita, inclestarea stingandu-se in sangele amestecat cu vinul pe lespezile de piatra, il
consacra pe Negruzzi ca "pictor al unei literaturi".

Cinismul, sangele rece, coportamentul fata de Motoc, dezvaluie o fata diabolica a

domnitorului.
 Pentru prima data in literatura romana, Negruzzi surprinde psihologia
colectiva. Multimea adunata la poarta curtii domnesti "se intarata de mult in mai mult".
Dezorientata, nestiind sa-si exprime doleantele, "prostimea ramase cu gura cascata... Venise
fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea. Incepu a se strange in cete, cete si a se intreba unii pe
altii ce sa ceara". Apoi, ca intr-un suvoi, toate glasurile "se facura un glas" si el striga: "Capul
lui Motoc vrem".

Stilul nararii faptelor este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu cate un calificativ
("marsavul", "curtezan", "ticalosul"). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al
actiunii. Prin reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei,
nuvela apartine romantismului. Insa obiectivitatea stilului, si sobrietatea lui, concizia, sunt
trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este expresiv (" a
sugui", "gloata", "norod", "sa faca din tantar armasar"). Doar in naratiunea si comentariul
autorului pot fi intalnite neologisme. Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine
doar atmosfera scrisului arhaic prin topica frazei ce se supune, uneori, canoanelor textului
initial.

Lapusneanul nu este un model, ci un tip de domnitor crud, ce devine

un simbol al tiraniei.

Sotia sa, Doamna Ruxandra ocupa un rol minor. Prin firea ei slaba, firava, lipsita de
hotarare si personalitate, inclinata sa asculte pe altii, miloasa, ea este totusi fiica, sora si sotie
de domn. Doamna Ruxandra este un instrument, atat al sotului, cat si al lui Spancioc, care se
foloseste de slabiciunea ei temperamentala in otrvirea Lapusneanului.

Vornicul Motoc e tipul intrigantului politic, inteligent si abil, care vinde domn dupa
domn, cu o slugarnicie ce-l dezgusta si pe Lapusneanu. Cu o ura si un dispret total fata de
popor, el este un personaj mult mai malefic decat domnitorul.

Cuviosul Teofan indeamna cu amabilitate pe Doamna Ruxandra sa-si ucida sotul,

lasand in seama lui Dumnezeu hotararea pe care aceasta o va lua, dar se pregateste in acelasi
timp, pentru instalarea noului domn.

Eroii, incepand cu Alexandru si terminand cu gingasa Doamna

Ruxandra sunt victime si calai in acelasi timp.

George Calinescu, referindu-se la valoarea operei, afirma: "ar fi devenit o scriere

celebra ca si Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi
universale".

REZUMAT

Pierzandu-si tronul in prima domnie din pricina tradarii boieresti, Lapusneanu se

intoarce cu oaste otomana, hotarat sa si-l reia. In apropiere de Tecuci, este intampinat de
postelnicul Veverita, vornicul Motoc, spatarul Spancioc si Stroici care il sfatuiesc sa se
intoarca deoarece poporul nu-l vrea. Raspunsul lui Lapusneanu este memorabil: “Daca
voi nu ma vreti, eu va vreu (…) si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi si voi merge
ori cu voia, ori fara voia voastra”. Cunoscator al slabiciunilor omenesti, prevazator si
viclean, Lapusneanu le da drumul celorlalti boieri, pastrandu-l pe Motoc, caruia ii spune:
“Te voi cruta caci imi esti trebuitor, ca sa ma mai usurezi de vlastamurile norodului.
Sunt alti trantori de care trebuie curatit stupul”.

In capitolul al doilea, gandurile de razbunare ale voievodului prind viata: cetatile

sunt arse, boierii sunt ucisi “la cea mai mica greseala dregatoreasca, la cea mai mica
plangere ce i s-arata”. Privelistea sangeroasa a capetelor spanzurate la poarta cetatii
domina emblematic capitolul al doilea. Intr-una din zile, o vaduva al carei barbat fusese
ucis de curand o opreste pe strada pe doamna Ruxanda cerandu-i sa intervina pentru a se
curma varsarea de sange: “Ai sa dai sama, doamna! (…) ca lasi pre barbatul tau sa ne
taie parintii, barbatii si fratii…”. Inspaimantata, Ruxanda incearca sa intervina pe langa
sangerosul ei sot caruia ii marturiseste ca ii este frica. Lapusneanu ii promite un “leac de
frica”.

Capitolul al treilea este centrat pe momentul culminant al actiunii: uciderea celor

47 de boieri. Aceasta este prefatata de sosirea domnitorului la mitropolie, unde,
disimulant, acesta tine o “desantata cuvantare” prin care-si cere iertare, totul incheiandu-
se cu invitarea boierilor la un ospat, la curtea domneasca. Spancioc si Stroici, presimtind
primejdia, fug in Polonia. La sfarsitul ospatului, conform unui scenariu alcatuit initial cu
sange recem 47 de boieri sunt ucisi de catre lefegiii domnitorului deghizati in servitori. In
timpul macelului, Lapusneanu “luase pe Motoc de mana si se trasese langa o fereastra
deschisa, de unde privea macelaria ce incepuse. El radea; iar Motoc, silindu-se a rade
ca sa placa stapanului, sitea parul zburlindu-i-se pe cap.”

Intre timp, multimea se adunase la porti si ameninta sa intre in curte. Intrebati de

armas ce vor, oamenii cer “capul lui Motoc” pe care Lapusneanu li-l da pentru ca sunt
“prosti, dar multi”. Din capetele mortilor, asezate dupa rang, crudul Lapusneanu face o
piramida pe care i-o arata doamnei ca “leac de frica”. Vazand privelistea, Ruxanda
lesina in timp ce domnul exclama: “Femeia, tot femeie; (…) in loc sa se bucure, ea se
sparie!”.

In capitolul al patrulea este evocata moartea domnitorului. Retras in cetatea

Hotinului, se imbolnaveste de lingoare si cere sa fie calugarit, dar isi revine si ameninta.
Ruxanda ii da sa bea otrava aduse de Spancioc si Stroici, punand astfel capat unei domnii
tiranice si sangeroase.

REALITATE-FICTIUNE

Scriitorii pasoptisti se inspira din cronici si din folclor conform esteticii romantice
si a recomandarilor din Introductia lui Kogalniceanu. Izvoarele de inspiratie ale lui C.
Negruzzi sunt letopisetele Tarii Moldovei ale lui Grigore Ureche si Miron Costin.
Autorul modifica insa realitatea istorica distantandu-se de aceasta prin apelul la fictiune si
prin viziunea romantica asupra istoriei. Conceptia scriitorului nu este subordonata
conceptiei cronicarilor. Dintre principalele evenimente consemnate de cronicari, autorul
preia urmatoarele: imprejurarile venirii lui Lapusneanul la a doua domnie, solia boierilor
trimisa de Tomsa pentru a-i impiedica intoarcerea, uciderea celor patruzeci si sapte de
boieri la curte, arderea cetatilor Moldovei, boala, calugarirea si moartea prin otravire.
Insa Negruzzi comprima, omite sau modifica unele fapte istorice (de exemplu Motoc va
fi decapitat la Lvov si nu linsat de multime). Scriitorul transforma evenimentele
mentionate de cronicari in scene ample sau episoade (de exemplu uciderea boierilor la
curte) carora le confera o desfasurare narativa impusa de evolutia conflictului. d2p17pl
Transfigurarea artistica a faptelor istorice este motivata estetic:gradarea tensiunii
narative, reliefarea caracterelor personajelor in relatie cu spectaculosul actiunii sau
mesajul textului narativ.
In mod eronat cititorii pot suprapune sau confunda personalitatea istorica, adica persoana
cu personajul literar. Personajul ilustreaza un tip uman, iar existenta sa se datoreaza unei
elaborari in conformitate cu viziunea autorului si cu ideologia pasoptista, spre deosebire
de personalitatea istorica a carei existenta este consemnata in cronici sau in lucrarile
stiintifice. De pilda, ca persoana, vornicul Motoc, postelnicul Veverita si spatarul
Spancioc fugisera la Lvov in Polonia si nu mai traiau in a doua domnie a lui
Lapusneanul. Ca personaje ele sunt prezente pentru a ilustra tipuri umane (boierul
tradator si lingusitor, boierii cu iubire de mosie) iar autorul le atribuie alte destine si
profiluri psihologice.

Adevăr şi ficţiune: în scrierea acestei nuvele Negruzzi s-a inspirat din scieri
vechi, mai ales din cronica lui Grigore Ureche. De aici a luat informaţia
despre întoarcerea lui Lăpuşneanul împotriva dorinţei marilor boieri şi
episodul uciderii celor 47 de boieri. Cercetările recente pun în lumină faptul
că Lăpuşneanul nici nu a fost un domn atât de crud; în realiate nici nu au
omorât 47 de boieri şi că mai aspră era soţia sa. Vinovat de acestă deformare
este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare
date istorice, Negruzzi -prin talentul şi imaginaţia sa- a reuşit să creeze o
ficţiune credibilă.
Nuvela înfăţişează întâmplări din a doua domnie a lui Alexandru
Lăpuşneanul. Este o perioadă frământată, tensionată din istoria Moldovei,
din cauza luptelor pentru putere.
Nuvela Alexandru Lăpuşneanul, a lui Costache Negruzzi, apare la Iaşi, în 1840, în primul
număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura
română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al
lui Mihail Kogălniceanu (articolul-program al revistei ), C. Negruzzi valorifică informaţiile
cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa
caracterelor şi vigoarea conflictelor.
Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche
este cel care a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui
Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile
despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor
turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea
cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea
domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte
evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa celorlalte
personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa
fuge în Polonia, la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul. Aici
sunt decapitaţi, din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui Lăpuşneanu prin intermediul
turcilor. Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte
Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl
îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron Costin).

Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită:

cronicarii urmăresc consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este
creator de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de
cronică, în personaje literare. În nuvelă, există scene şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii
( uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia Ruxandei, a lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ
printr-o „deşănţată cuvântare”, ameninţarea cu moartea adresată tuturor celor prezenţi în scena
călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate cu
rangul deţinut etc.). Nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de câte un moto
semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire de episoade, care urmăresc un
conflict concentrat în jurul personajului principal. Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru
Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care
îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi
hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Un
fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă
vreu…”

Transferul în ficţiune se realizează firesc. Personajele sunt particularizate prin atitudini,

gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul
direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient
prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt cele
care contribuie la fixarea scenei în memoria cititorului. Detaliile umplu de substanţă relatarea: „ a
căruia ochi scânteiară ca un fulger”, „se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după
obicei”. Fiecare dintre cele patru motouri are funcţie rezumativă, anticipând acţiunea prezentată
în partea nuvelei pe care o precede..

Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul

şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii şi timpul cititorului
(timpul diegezei şi timpul relatării ) : „ Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă
o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi
astăzi portretul lui şi al familiei sale”.
Intenţiile autorului se realizează integral. Atmosfera creată în nuvela lui C. Negruzzi
concurează realitatea cronicilor.

CARACTERIZARE

Construcţia personajului însă cel mai bine romantismul nuvelei. Creat pe calităţi
şi defecte la fel de mari, in general personajul literaturii romantice este împătimit,
revoluţionar, îndragostit, meditativ, bolnav, selenar, bulversat, adeseori nebun, dar mai
ales inegal în comportare, extremist. Lăpusneanul îmbină trăsături extreme: este reţinut,
capabil de stăpânire (în scena împăcării cu boierii) şi incapabil să se stăpânească în
timpul măcelului, când nu îşi mai poate ascunde sentimentul de dementă bucurie a
răzbunării; îi tratează pe boierii veniţi să-lprimească la intrarea în ţară cu inteligenţă şi cu
fineţe psihologică, dar nu dovedeşte deloc raţiune politică când distruge cetăţiile de
graniţă; pare incapabil de sinceritate şi totodată îşi exprimă fără menajamente gândurile.
Amestecul acesta de luciditate şi demenţă reprezintă o trăsătură importantă a personajului
romantic.

Portretul lui Lăpuşneanul se construieşte în primul rând, prin replici şi acţiune, adică prin
metode preluate din arta dramatică; discursul personajului este alcătuit în bună măsură
din replici definitive, care nu permit replică şi prin intermediul cărora scriitorul îi
ilustează caracrterul despotic; chiar în debutul nuvelei, răspunsul pe care personajul îl dă
boierilor este categoric şi ignoră total opinia interlocutorului: ,,dacă voi nu mă vreţi, eu vă
vreau...", alteori, cuvintele sale vin ca o sentinţă de neeludat, sunt ameninţătoare şi
isterice (,,de mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu") sau doar insinuante, ca atunci
când îşi numeşte proiectatul măcel un ,,leac de frică". Discursul ceva mai lung, prin care
le cere iertare boierilor este alcătuit după toate regulile retorice, întărit de citate biblice şi
de gesturi smerite şi este catalogat de scriitor drept ,,desănţată cuvântare", ceea ce
avertizează asupra întenţiilor personajului şi îndrumă cititorul să descopere o trăsătură
definitorie pentru caracterul eroului : disimularea.

Această însuşire este însă şi mai bine evidenţiată la nivel narativ, naratorul notând în
fraze succite fapte care definesc relaţia personajului cu lumea; Lăpuşneanul este fie brutal
de sincer, fie ca nu-şi descompiră intenţiile din plăcerea de a savura surpriza pe care o
produce faptele sale, ca în secvenţa în care îi promite Ruxandei că-i va da un ,,leac de
frică" sau când îl lasă pe Moţoc să ia decizii în privinţa mulţimii răsculate, ca apoi să
hotărască uciderea lui (sub pretextul cinic - amuzant că îşi ţine promisiunea făcută, şi
anume că nu îi va lua viaţa cu sabia sa ) şi să îl dea pe mâna gloatei înfuriate. Nevoia de
a-şi ascunde adevăratele intenţii nu vine doar din experienţa sa de voievod alungat o dată,
ci dintr-o inteligenţă malefică.

Negruzzi îşi crează personajele şi prin surprinderea unor gesturi sau detalii sugestive, prin
notarea amănuntului altitudinal, ilustraţia voievodului de a-i ucide pe boieri, prozatorul
anticipă sângeroasa crimă, sugerând emoţiile criminale ale eroului printr-un amănunt
edificator: ,,se-ngălbeneşte" sărutând moaştele Sfântului Ioan cel Nou, iar racla ,,tresare";
când Ruxanda îi aminteşte de crimele comise, Lăpuşneanul ,,pune" instinctiv ,,mâna pe
jungher".

Descrierea vestimentaţiei de sărbătoare a domnitorului subliniază amănunţita premeditare

a măcelului, căci prin îmbracămintea pompoasă ( ,,purta coroana Paleologilor şi peste
dulama poloneză de catifea roşie, avea cobaniţa turcească") vrea să impună respect
boierilor. Alteori, amănuntul notat în treacăt dezvăluie o dimensiune nebănuită a
personajului, ca în scena măcelului, în care râsul său anunţă demenţa, dezvoltată mai
târziu în secvenţe mai clare: Lăpuşneanu dărâmă cetăţile ridicate pe vrema lui Ştefan cel
Mare, intenţionează să îşi ucidă fiul. De fapt, Negruzzi îşi urmăreşte evolutiv eroul, de la
cinismul camulflat la nebunie.
Nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, operă de referinţă
pentru perioada paşoptistă, reconstituie a doua domnie a voievodului amintit,
malefică, prezentată prin intermediul unor personaje despre care Liviu Leonte,
în monografia consacrată prozatorului, scria: „Monstruoase şi totodată
veridice, ca în dramele shakespeariene, personajele sunt simple instrumente
ale destinului, fiecare cu rolul de la care nu s-a putut sustrage”.
Inspirată din trecutul istoric, nuvela valorifică cronicile lui Grigore Ureche
şi Miron Costin,pentru reconstituirea unei perioade scurte din „lungul” Ev
Mediu, caracterizat prin aprige lupte pentru tron. Opera este structurată pe
patru capitole, organizate simetric, prezentând întoarcerea lui Lăpuşnenu în
Moldova, cu ajutor străin, după ce fusese trădat în prima domnie de boieri, şi
uciderea voievodului tiran – care şi-a transformat a doua perioadă de domnie
într-o lungă răzbunare devenită , treptat, patimă de a ucide – de către soţia sa.
Doamna Ruxanda. În episodul final, vor fi prezenţi şi cei doi boieri scăpaţi de la
măcel, Spancioc şi Stroici, care vor „desăvârşi” ceea ce a început otrava.
Deznodământul îl prezintă, aflat în chinuri groaznice, pe voievodul care
trebuie să înveţe să moară.

Intrarea şi ieşirea domnitorului în şi din viaţa Moldovei sunt marcate de

replici care nu confirmă adevărul celor spuse. Când Lăpuşneanu le spune
boierilor că-i vrea şi că-i iubeşte, minte cu bună ştiinţă, faptele săvârşite după
venirea la tron contrazicându-i vorbele. Când le promite moartea celor pe
care-i consideră trădători, nu ajunge să-i ucidă, el însuşi câzând pradă
duşmanilor ce reuşesc să o convingă pe doamna Ruxanda să-l otrăvească.
Această neconcordanţă dintre vorbe şi fapte îi marchează, de fapt, existenţa
ce se desfăşoară între a dori şi a putea, căci este incapabil să realizeze ceea
ce şi-a dorit: să aibă faima, puterea şi autoritatea predecesorului său, bunicul
soţiei sale, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Statutul social al personajului

Alexandu Lăpuşneanu,
voievod al Moldovei între anii 1552-1561 şi 1564-1568, este personajul central
al nuvelei, în jurul destinului său desfăşurându-se firul narativ ce-i urmăreşte
faptele, gândurile, sentimentele. Complex şi contradictoriu, caracterul
domnitorului a dus la diferite interpretări, unele aflate în opoziţie, cele mai
multe împărtăşind aceleaşi opinii.

Referinţe critice

Astfel, pentru Zoe Dumitrescu-

Buşulenga „Alexandru Lăpuşneanu e alcătuit din contraste mari: echitabil,
necruţător, lucid[. . . ] e un făţarnic ce nutreşte temeri mistice; este eroul
romantic închipuind pe tiran”.Gabriel Dimisianu îl consideră „un psihopat
exploziv şi coleric, [. . .]un tiran înzestrat cu puterea neroniană de a construi
spectacole” apropierea de Nero, tiranul care a dat foc Romei, pentru a scăpa
de creştini, fiind explicabilă şi prin fapte asemănătoare, căci Lăpuşneanu a
dat foc cetăţilor Moldovei, în afară de Hotin, pentru a scăpa de trădători „ce
urzeau comploturi şi aţâţau revolte” care locuiau în acestea. Eugen Lovinescu îl
numeşte „tiran şi fioros, crunt şi lesne vărsător de sânge”, iar George Călinescu îl
consideră „damnat, osândit de providenţă să verse sânge, un monstru moral dotat cu o
melancolie sangvinară, colorată cu mizantropie”, ceea ce ar putea însemna că
voievodul nu face decât să-şi confirme destinul, vinovată fiind soarta care l-a
condamnat să trăiască o existenţă marcată de sânge, de tristeţe şi de ură faţă de
semenii săi.

Altfel îl vede Alexandru Piru, care îl scoate din sfera tiraniei şi a sadismului:
„Voievodul [. . .] e un personaj complex, nu o brută însetată de sânge”, ceea ce pare a
fi greu de argumentat, dar nu imposibil.

Analizând gândurile nerostite, privirea, vorbele, mimica, gesturile, faptele,

comportamentul, relaţiile cu alte personaje, descoperim, de fapt un om chinuit de
neputinţă, trâind într-o permanentă teamă de a nu-şi pierde tronul şi care-şi face o
deviză din cuvintele: „ucide ca să nu fii ucis”. Obsedat de ideea trădării supuşilor, vede
peste tot comploturi şi trădători, delcanşând şirul omorurilor pe care nu le mai poate
controla, aşa cum nu-şi mai poate ţine în frâu ura imensă.

Caracterizare directă – de către narator

Naratorul îl prezintă prin

descriere, notând puţine trăsături fizice şi trăgând atenţia asapura „urâtului său
caracter”. Mimica îi este expresivă: „ai cărui ochi sânteiară ca un fulger” (denotând
mânie greu reţinută) sau „muşchii i se suceau în râsul acestaşi ochii lui hojma clipeau”
(dezvăluind crisparea râsului şi neliniştea interioară).

Detaliat, este prezentat în biserică prin descrierea înfăţişării exterioare: „. . . era

îmbrăcat cu

toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de

catifea stacojie, avea căbăniţă turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi
cu plăsele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă”.Ultima precizare
subliniază caracterul prevăzător al domnitorului care se teme – până şi în biserică de
un eventual atac al duşmanilor săi.

de către alte personaje

Celelalte personaje îşi exprimă de

asemenea, în mod direct părerile: pentru tânărul boier Stroici, Lăpuşneanu este „un
tiran cu sânge pângărit”; mitropolitul Teofan îl numeşte „crud şi cumplit”, doar doamna
Ruxanda îi găseşte calităţi, adresându-i- se cu apelativele : „bunul meu domn” şi
„viteazul meu soţ”.

autocaracterizare

Domnitorul însuşi recunoşte: „. . . m-am

arătat cumplit şi rău, vărsând sângele multora”, mărturisire ce, aparent, poartă masca
umilinţei, pentru a-i convinge pe boieri de bunele sale intenţii şi pentru a le obţine
iertare.
Caracterizare indirectă

Dar, în toată complexitatea sa, figura voievodului se

întregeşte prin procedeele caracterizării indirecte, trăsăturile lui reieşind din faptele
săvârşite, din atitudini, comportament, din relaţiile cu celelalte personaje.

prin fapte

Încă de la sosirea sa în Moldova, dă dovadă de voinţă şi

tenacitate în vederea ocupării tronului, hotărât fiind să-şi îndeplinească dorinţa, în
ciuda tuturor opreliştilor: „. . . mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt” şi „voi
merge ori cu voia, ori fără voia voastră” rosteşte, atunci când constată împotrivirea
boierilor.

Ajuns la râvnitul scaun al Moldovei, Lăpuşneanu îşi va dezvălui adevăratele

intenţii – să scape ţara de trădători şi „gâlceviri” -, dar pentru aceasta va pustii cetăţi,
îşi va însuşi averile boierilor suspectaţi de împotrivire, va ucide pe trădători. Dorinţa lui
de răzbunare este mai puternică decât raţiunea, căci ucide fără să se gândească la
consecinţe, cruzimea şi violenţa manifestându-se în voie. Este atât de orbit de gândul
că ar putea fi, din nou trădat, încât nu realizează că autoritatea nu poate fi obţinută
prin crimă, nici că frica boierilor de a nu fi ucişi nu este cea mai bună stavilă în calea
trădării.

Uciderea celor patruzeci şi şapte de boieri dezvăluie o cruzime ce se înscrie în

sfera patologicului; el pune în scenă un spectacol al groazei, distribuind rolurile de
ucigaşi şi de victime, organizând „intrările” şi „ieşirile” din scenă. Construirea
piramidei din capetele boierilor ucişi marchează o dezlănţuire demenţială a
domnitorului ce trăieşte triumful răzbunării sale.

prin comportament, gesturi, atitudini

Alexandru Lăpuşneanu
dovedeşte un comportament imprevizibil, impulsivitatea şi calmul succedându-se fără
nici un gest care să anunţe schimbarea dispoziţiei sufleteşti.

Este tandru cu doamna Ruxanda, o sărută pe frunte, o îmbrăţişează: „ridicând-o

ca pe o pană şi punând-o pe genunchii săi”, pentru ca – imediat ce află scopul venirii
sale – să o numescă „muiere nesocotită”, reprimându-şi cu greu gestul de a o lovi cu
jungherul „spre care mâna sa să îndreptase din obişnuinţă”.

În biserică jură strâmb, iar smerenia lui este prefăcută, căci şi „racla sfântului ar
fi tresărit”, când domnul s-a aplecat pentru a săruta moaştele; este, aşadar, sperjur şi
ipocrit, jucând o comedie a umilinţei, când le cere iertare boierilor.

Elocventă pentru sublinierea altor trăsături ale personajului este atitudinea lui
faţă de Moţoc, vornicul însetat de putere. Nu-l iubeşte, dar îl păstrează lângă sine,
fiindcă „îi este trebuitor”, ca să-l uşureze de „blestemurile poporului”, dovedind, astfel,
abilitate politică. Este un maestru în arta disimulării, adresându-se prevenitor lui Moţoc
, cerându-i părerea cu privire la uciderea boierilor, trăind satisfacţia de a-l vedea
tremurând şi bâlbâindu-se; arâtându-i că-l preţuieşte, îi cere sfatul şi atunci când
mulţimea porneşte „zurba”: „. . .îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea
aceea. Ha, cum socoţi şi dumneata”, deşi întuieşte răspunsul boierului: „M-aşteptam s-
aud asemenea răspuns”.

Nu iubeşte prostimea, dar este conştient de puterea acesteia, fiind grăitoare, în acest
sens, replica: „Proşti, dar mulţi”. „Proşti” ar putea însemna ignoranţi, mojici, simpli,
inculţi, cu spirit gregar, dar „mulţi” subliniază intuiţia domnitorului cu privire la puterea
ameninţării din partea gloatei înfuriate, agitate, căreia – pentru a o potoli – i-l va „dărui”
pe marele vornic. Îşi arată, din nou, firea răzbunătoare, căci îşi bate joc de Moţoc, cu
un anumit sadism, prelungindu-i disperarea agonică. Este diabolic, atunci când îl pune
pe boierul îngrozit de dorinţa mulţimii revoltate să judece, cerând raţiunii acestuia
acordul pentru propria moarte. Îşi încolţeşte, cu perfidie, victima, dându-i speranţe de
salvare, pentru ca lovitura de graţie să fie năucitoare. Cinismul neobişnuit – care
răzbate din inflexiunile vocii sale ce trece printr-un subit schimb de tonalităţi – se
exteriorizeză printr-un dispreţ rece amestecat cu perfidie mascată în solicitudine: „. . .
să omor o mulţime de oameni, pentru un singur om, nu ar fi păcat?” şi, cu o satisfacţie
abia reţinută: „. . . judecă şi dumneata singur”. Masca aceasta de bunăvoinţă
maliţioasă cade, pentru ca atitudinea lui să ni-l arate brutal şi ironic („Du-te şi mori
pentru binele moşiei dumitale”). Alexandru Lăpuşneanu, cu un vizibil dispreţ faţă de
specatacolul laşităţii oferit de Moţoc, îi spune acestuia, cu luciditate, adevărul ştiut de
popor: „Ce să-i spui duhovnicului? Că eşti un tâlhar şi un vânzător? Asta o ştie toată
Moldova”.

Gândul că boierii Spancioc şi Stroici sunt în libertate îl nelinişteşte şi se retrage

în Cetatea Hotinului pentru a-i putea supraveghea. Când se îmbolnăveşte, pare să
devină mai omenos, cerându-şi iertare şi dorind să fie călugărit într-o târzie încercare
de a-şi ispăşi păcatele, prin împăcare cu credinţa în Dumenzeu. Dar, într-un moment de
luciditate, firea sa aprigă şi impulsivă se revoltă, îi ameninţă pe cei din jur cu moartea,
pentru trădare, apărându-şi cu demnitate şi disperare rangul: „Sunt domn! Sunt
Alexandru-Vodă”. De data aceasta, duşmanii lui de moarte vor regiza un alt spectacol
al crimei, în care voievodul va fi un actor ce va înregistra în spasmele morţii o cumplită
lecţie: „Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”

Concluzie

Personaj romantic, pus în situaţii excepţionale,

Alexandru Lăpuşneanu este alcătuit din lumini şi umbre. În prima domnie a fost bun şi
generos: „Care s-au întors de la uşa mea, fără să câştige dreptate şi mângâiere?”. Din
această cauză, norodul îl întâmpină – şi acum – cu bucurie şi nădejde. Dezvăluie o
anumită onestitate, atunci când apreciază calităţile duşmanilor săi declaraţi:
sinceritatea lui Veveriţă – „un vechi duşman” – sau dragostea de ţară a lui Spancioc :
„Spancioc este încă tânăr, în inima lui este iubire de moşie, îmi place a privi semeţia
lui”.Faţă de doamna Ruxanda păstrează protocolul, având porniri de gingăşie:
„Lăpuşneanu o apucă de mijloc, şi ridicând-o ca pe o pană, o puse pe genunchii săi. –
Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el, sărutând-o pe frunte”. Tot ceea ce
săvârşeşte reprobabil stă sub semnul umbrei şi al întunericului. Personajele romantice
se lasă dominate de sentimente care primează în faţa raţiunii. Lăpuşneanu este
subjugat de sentimentul de ură distrugătoare cuprins în milenara zicală: „Ochi pentru
ochi, dinte pentru dinte”. Dezechilibrat psihic sau numai demn de milă pentru frica
intensă ce-i stăpâneşte fiinţa şi-i guvernează viaţa, la gândul trădării sau al uciderii
sale de către duşmani reali ori închipuiţi, cu dorinţă

bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge şi cu plăcere diabolică de a ucide, fără a se

gândi la
consecinţe, Alexandru Lăpuşneanu a lăsat o neagră amintire – ca domnitor – şi a
impresionat puternic
ca personaj