Sunteți pe pagina 1din 6

Odihna oferita de Isus Hristos

de Octavian Lupu
Pentru a înţelege conceptul „odihnei în Isus Hristos” este util să vedem
de ce S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea după crearea lumii şi de
aceea vom citi din Geneza 2:1-3: „1 Astfel au fost sfârşite cerurile şi
pământul, şi toată oştirea lor. 2 În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit
lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată
lucrarea Lui pe care o făcuse. 3 Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea
şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui,
pe care o zidise şi o făcuse.”. Ce putem spune despre binecuvântarea
zilei a şaptea? Ce are special această zi?

Sunt câteva lucruri care disting ziua a şaptea faţă de celelalte şase, aşa
cum sunt ele menţionate în Sfintele Scripturi. Astfel, ziua a şaptea
marchează sfârşitul lucrării de creare a lumii, momentul în care s-a
ajuns la final. În acelaşi timp, ziua a şaptea nu a fost dedicată unei
lucrări anumite, în genul apariţiei uscatului, vieţii, corpurilor cereşti etc.,
ci ea a fost o zi de repaus şi de contemplare a tot ce fusese adus la existenţă. Mai departe citim că
această zi a fost „sfinţită”, sau pusă deoparte, adică rezervată pentru Dumnezeu.

Dacă aşa stau lucrurile, cum se poate lega conceptul de odihnă de cel al instituirii zilei a şaptea ca Sabat
al Domnului?

În limba ebraică Sabat înseamnă odihnă, iar ziua a şaptea ca Sabat semnifică odihna pe care Dumnezeu
a oferit-o umanităţii la capătul unei lucrări de creare a pământului pe care tot Domnul a realizat-o fără
ajutorul nimănui. Aşadar, prin intermediul Sabatului zilei a şaptea suntem învăţaţi cu privire la odihna
pe care Dumnezeu o oferă celor ce se încred în El şi deopotrivă celor ce beneficiază în urma lucrării pe
care El o realizează în favoarea lor. Într-un cuvânt avem de-a face cu un semn al relaţiei dintre
Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, şi umanitate.

Să citim acum din Exod 20:8-11 porunca dată evreilor prin Moise de a respecta ziua de odihnă, adică
Sabatul zilei a şaptea: „8 Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. 9 Să lucrezi şase zile, şi să-ţi
faci lucrul tău. 10 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu
faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici
străinul care este în casa ta. 11 Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce
este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-
o.” Care a fost raţiunea pentru care Domnul a poruncit aceste lucruri?

Aşa cum citim din această poruncă, vedem că respectarea Sabatului zilei a şaptea face trimitere la
evenimentul facerii lumii, atunci când Dumnezeu a creat pământul în şase zile, iar în ziua a şaptea S-a
odihnit. Ca o urmare a exemplului dat de Dumnezeu, evreii erau obligaţi să respecte prin odihnă şi
închinare această zi, şi să se bucure de comuniunea cu lucrurile spirituale, fapt ce se afla în opoziţie cu
desfăşurarea de activităţi lucrative în genul celor pe care le realizau în celelalte şase zile ale săptămânii.
Este ceva nou în această poruncă faţă de ceea ce a fost menţionat în cartea Genezei, când Domnul a
instituit această zi de odihnă?

În principiu nu este ceva nou, ci mai degrabă avem de-a face cu o reluare a ceea ce s-a spus la început.
Pe de altă parte, există un element de noutate prin menţionarea obligativităţii odihnei nu numai pentru
membrii familiei, ci şi pentru cei străini, sau chiar pentru animalele domestice, noţiuni ce nu existau la
întemeierea lumii. De aceea, porunca îmbracă aspecte specifice adecvate contextului acelui timp.

Să mai citim şi alte raţiuni pentru care evreii erau obligaţi să respecte Sabatul zilei a şaptea şi vom citi
din Deuteronom 5:12-15: „12 Ţine ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul,
Dumnezeul tău. 13 Şase zile să lucrezi, şi să-ţi faci toate treburile. 14 Dar ziua a şaptea este ziua de
odihnă a Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta,
nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici
străinul care este în locurile tale, pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească întocmai ca tine. 15
Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână
tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă. „Ce elemente
noi găsim prin aceste cuvinte?

În reluarea prezentării Legii lui Dumnezeu, Moise mai inserează câteva elemente legate de respectarea
odihnei zilei a şaptea. Astfel, evreii trebuiau să acorde această odihnă chiar robilor într-o manieră
similară cu cea a stăpânilor, fără să se facă vreo diferenţă. În plus, o raţiune suplimentară în respectarea
acestei instituţii era eliberarea din Egipt. Înţelegem astfel că de fapt există o legătură indisolubilă între
modul în care Dumnezeu a scos pe poporul Său din Egipt şi Sabatul zilei a şaptea, ca semn al acestui
eveniment remarcabil.

Care ar fi această legătură dintre scoaterea din Egipt şi respectarea odihnei în ziua a şaptea?

La fel ca atunci când Dumnezeu a adus la existenţă lumea prin puterea Sa creatoare, fără ajutor din
partea omului sau a oricărui altcineva, eliberarea din Egipt a depins în mod singular de lucrarea
desfăşurată de Creatorul universului. Aşa cum Sabatul zilei a şaptea a fost pus ca un semn a apariţiei
pământului prin puterea lui Dumnezeu, tot astfel el este un semn al eliberării din robia acestei lumi.
Prin urmare se ajunge la o dublă aplicaţie ce se aşează asemenea unui sigiliu al autorităţii divine asupra
pământului şi poporului Său. De aceea, atâta timp cât există această lume creată în şase zile şi
răscumpărarea oferită de Dumnezeu, odihna zilei a şaptea va comemora puterea infinită, salvatoare a
Creatorului nostru.

Să examinăm acum funcţia de semn pe care o are odihna de ziua a şaptea şi vom citi din Exod 31:12-13
„12 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: 13 Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Să nu care cumva să
nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va
cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.”. Cum se pot înţelege aceste versete?

Funcţia de semn pentru Sabatul de ziua a şaptea este clară atunci când examinăm atât textele din
Geneză, cât şi cele din Exod, în sensul în care această instituţie pune în evidenţă calitatea de Creator şi
de Eliberator a lui Dumnezeu în contextul apariţiei acestei lumi, respectiv al scoaterii poporului ales din
Egipt, cu semnificaţii ample asupra planului de mântuire prin Isus Hristos. Aplicaţia este evidentă,
fiindcă Dumnezeu aplică acest semn ca o recunoaştere a lucrării Sale de sfinţire a celor credincioşi.
În ce sens Dumnezeu sfinţeşte pe cei ce se încred în El? Am văzut că Sabatul este un semn al lucrărilor
Sale desăvârşite relativ la modul în care a fost creat pământul şi au fost eliberaţi cei aleşi. Totuşi,
această sfinţire la ce se referă?

Avem de-a face cu prima menţionare explicită a Sabatului în ce priveşte intenţia divină de a sfinţi pe
cei ce se încred în El. Termenul de sfinţire se referă la acea experienţă de transformare interioară ce se
constituie ca o consecinţă a celor spuse de la început prin cuvintele: „să facem om după chipul nostru,
după asemănarea noastră” şi iarăşi „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”. Sfinţirea nu înseamnă
altceva decât realizarea asemănării cu Dumnezeu, transpunerea chipului Său în interiorul nostru. Să nu
uităm vreodată faptul că odihna oferită de Dumnezeu înseamnă sfinţirea noastră, transformarea noastră
interioară după chipul Său.

Să vedem mai departe ce se spune despre cei care vor respecta instituţia odihnei în ziua a şaptea şi vom
citi din Isaia 58:12-14 „12 Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou
temeliile străbune; vei fi numit Dregător de spărturi, Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de
locuit. 13 Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea
sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti,
neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, 14 atunci te vei
putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui
tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.”. Ce recomandări, ba chiar condiţii, sunt puse pentru o reală
respectare a odihnei Domnului.

Am putea rămâne cu impresia că simpla abţinere de la lucrul zilnic reprezintă respectarea odihnei
poruncite de către Dumnezeu. Însă acest mod de a „sfinţi” ziua de odihnă ar fi departe de intenţia
divină. În aceste versete noi avem câteva reguli ce trebuie urmate pentru a ne putea bucura de
binecuvântarea pe care Domnul a lăsat-o asupra celor ce vor respecta poruncile Sale. Aceste îndrumări
nu fac altceva decât să reliefeze procesul sfinţirii vieţii prin credinţa în Dumnezeu. Astfel, o atenţie
deosebită se acordă în „a nu urma căile tale, a lăsa deoparte treburile tale” şi mai ales „a nu te deda la
vorbire deşartă”, care cred că este cel mai dificil lucru dintre toate celelalte.

De ce ne este greu să respectăm o astfel de odihnă în a ne abţine de la nişte obiceiuri vătămătoare în


genul vorbirii fără rost sau al cugetării la lucruri nefolositoare?

Răspunsul este simplu, din cauză că inima noastră nu este sfinţită şi nu este adusă în armonie cu
Dumnezeu. Tocmai de aceea, intenţia divină constă în transformarea noastră interioară, astfel încât să
ne putem „desfăta în Domnul, să ne suim pe înălţimile ţării şi să ne bucurăm de moştenirea cea
veşnică”. Odihna de Sabat este reală atunci când o înţelegem ca o odihnă a mântuirii oferite de către
Dumnezeu, o pregustare a veacurilor viitoare de slavă în Împărăţia cerurilor.

Să mai examinăm un verset din Ezechiel 20:12 „Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între
Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.”. Există ceva în plus în raport cu tot ce
s-a spus până acum?

Dacă în Exod 31:13 se spunea că prin respectarea odihnei în ziua a şaptea „se va cunoaşte” că Domnul
sfinţeşte pe poporul Său, de data aceasta se spune că această instituţie a fost menită conştientizării de
către cei aleşi asupra faptului că prin Dumnezeu ei sunt sfinţiţi. În primul caz era o mărturie pentru
ceilalţi, aici avem de-a face cu o mărturie chiar pentru cei credincioşi.
De ce avem nevoie să conştientizăm faptul că „Domnul este cel care ne sfinţeşte”? Şi cum ne ajută
odihna în ziua a şaptea să ajungem la acest lucru?

Tentaţia este de a uita de Dumnezeu şi de a ne atribui merite în ce priveşte mântuirea sau de a ne înălţa
pe noi înşine cu realizările pe care le avem sau cu ceea ce suntem. Acest lucru este valabil şi pentru
viaţa spirituală. De aceea, avem nevoie să devenim conştienţi că trebuie să privim numai la Dumnezeu
şi să nu permitem unor astfel de gânduri să ne stăpânească. Dacă vom respecta odihna de ziua a şaptea
în termenii menţionaţi de profetul Isaia, vom experimenta lucrarea interioară a lui Dumnezeu prin
intermediul Duhului Sfânt, care ne va conduce să ne dedicăm întreaga noastă viaţă, ba chiar întreaga
noastră fiinţă, lui Dumnezeu, prin însuşirea adevărului Său, descoperit prin Isus Hristos.

Am ajuns acum la o altă mărturie cu privire la respectarea odihnei de ziua a şaptea de data aceasta din
Noul Testament şi vom citi din Marcu 2:27-28 „Apoi le-a zis: ’Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu
omul pentru Sabat; aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.’”. În ce sens Isus Hristos este
Domn şi al Sabatului?

Ziua de odihnă a fost poruncită de către Dumnezeu ca o comemorare a lucrării Sale creatoare,
răscumpărătoare şi transformatoare, aşa cum am studiat din mărturiile scrise în Vechiul Testament. În
privinţa lui Isus Hristos stă scris că „nimic nu a fost făcut fără El” şi iarăşi „La început era Cuvântul, şi
Cuvântul era împreună cu Dumnezeu, iar Cuvântul era Dumnezeu”, cu referire la Isus Hristos prin
faptul că acest „Cuvânt S-a făcut trup şi a locuit împreună cu noi”. Înţelegem că totul, inclusiv instituţia
Sabatului, a fost pusă de la început sub autoritatea Fiului lui Dumnezeu şi de aceea El este Domn peste
tot, inclusiv peste odihna lăsată de Creator.

Dar ce înseamnă că „Sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru Sabat”? Este cumva o desfiinţare
a poruncii respectării acestei zile?

Cuvintele sunt directe şi simple: Sabatul nu are sens prin el însuşi, ci el serveşte scopului ca umanitatea
să cunoască faptul că Dumnezeu este creatorul, eliberatorul şi mântuitorul celor ce se încred în El.
Omul a fost creat înainte de existenţa Sabatului şi prin urmare scopul este cel de înălţare a umanităţii
prin intermediul acestei instituţii şi nu invers. Nu putem vorbi despre o desfiinţare, ci despre o aşezare a
lucrurilor în ordinea lăsată de către Dumnezeu. În concluzie, Sabatul are sens în măsura în care serveşte
înălţării umanităţii prin prezenţa Celui ce este Domnul odihnei în Dumnezeu, adică a lui Isus Hristos.

Să vedem acum contextul în care a fost afirmat faptul că „Fiul omului este Domn şi al Sabatului” şi de
aceea vom citi din Marcu 2:23 – 28: „23 S-a întâmplat că într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de
grâu. Ucenicii Lui, pe când mergeau, au început să smulgă spice de grâu. 24 Fariseii I-au zis: Vezi, de
ce fac ei ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului? 25 Isus le-a răspuns: Oare n-aţi citit niciodată ce
a făcut David, când a fost în nevoie, şi când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el? 26 Cum a
intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea
Domnului, pe care nu este îngăduit să le mănânce decât preoţii? Şi cum a dat din ele chiar şi celor ce
erau cu el? 27 Apoi le-a zis: Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; 28 aşa că Fiul
omului este Domn chiar şi al Sabatului.”. Ce putem spune despre principiile trasate de către Domnul
Hristos pentru respectarea Sabatului?

Autoritatea care a instituit Sabatul este a lui Dumnezeu în calitatea Sa de Creator, Răscumpărător şi
Eliberator, aşa cum am studiat în cuprinsul Vechiului Testament. În acest context, vedem cum Domnul
Hristos a corectat nişte înţelegeri greşite în respectarea zilei de odihnă, cum ar fi cele legate de
interdicţia de a putea mânca spice de grâu în această zi. Acest lucru era fals şi contrar intenţiei divine şi
de aceea a fost prezentat cazul lui David care a încălcat o poruncă din legea mozaică, aflându-se într-un
moment de dificultate, fiind urmărit de Saul. Principiul ce se deduce din aceste cuvinte este că scopul
poruncilor divine, inclusiv în ce priveşte ziua de odihnă, nu trebuie să ne conducă la ignorarea nevoilor
neprevăzute şi urgente, care pot apărea, invocând o respectare rigidă a literei, dar lipsită de context.

Să urmărim acum o altă situaţie în care Domnul Hristos ne-a dat învăţătură privind respectarea zilei de
odihnă şi vom citi din Marcu 3:1-5 „1 Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna
uscată. 2 Ei pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui. 3 Şi Isus
a zis omului, care avea mâna uscată: Scoală-te, şi stai la mijloc! 4 Apoi le-a zis: Este îngăduit în ziua
Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi? Dar ei tăceau. 5 Atunci,
rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei, şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: Întinde-ţi mâna!
El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă.”. De ce considerau fariseii că nu era îngăduit să se facă
această vindecare în timpul Sabatului?

În acest caz nu era vorba de o situaţie urgentă şi neprevăzută, conform principiului pe care l-am studiat
în cazul „mâncării spicelor în ziua de Sabat” şi de aceea vindecarea se putea realiza într-una dintre
zilele lucrătoare. Din acest punct de vedere, fariseii au considerat că prin realizarea unei astfel de
vindecări se ajunge la încălcarea zilei de odihnă.

Care a fost principiul pe care Domnul Hristos a dorit să îl contureze cu privire la respectarea zilei de
odihnă prin intermediul acestei vindecări?

Sub nici o formă nu avem de-a face cu desfiinţarea poruncii de respectare a zilei de odihnă, principiul
invocat fiind cel de „a face bine şi de a scăpa viaţa”. La modul concret, orice lucrare ce urmăreşte
binefacerea şi restaurarea vieţii este conformă cu scopul Sabatului, de a oferi odihnă celor afectaţi de
suferinţă, durere sau păcat. Prin intermediul acestei vindecări Domnul Isus Hristos a oferit odihnă unui
om aflat în suferinţă, ceea ce era în armonie cu intenţia divină.

Să urmărim acum scopul pentru care a venit Domnul Hristos în lumea noastră, în contextul respectării
zilei de odihnă şi de aceea vom citi din Luca 4: 16 -19 „16 A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi,
după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, 17 şi I s-a dat cartea
prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: 18 Duhul Domnului este peste
Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima
zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor
apăsaţi, 19 şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.”. Ce obicei avea Domnul Hristos în ziua de
odihnă?

Domnul Isus Hristos ne-a lăsat un exemplu în frecventarea serviciilor de închinare, însă a subliniat
subiectele centrale care ar trebui să anime respectarea acestei zile: „prezentarea Evangheliei,
tămăduirea celor cu inima zdrobită, slobozirea celor aflaţi în robie, vindecarea neputinţelor de orice fel,
eliberarea celor apăsaţi”, într-un cuvânt predicarea îndurării lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere,
respectarea zilei de odihnă se axează o implicare activă în toate aceste lucruri şi nicidecum complacerea
într-o respectare rigidă, lipsită de simţăminte, pasivă.

Putem spune că Domnul Hristos ne îndeamnă să avem o respectare „activă” a zilei de odihnă?
În mod normal, ar trebui să ne păstrăm cele mai bune energii pentru ziua de odihnă pentru a putea
respecta activ Sabatul, prin implicarea în acele activităţi pe care le-a desfăşurat şi Domnul Isus Hristos.
În contextul lumii noastre, respectarea pasivă a Sabatului nu este utilă nimănui: nici celor credincioşi,
nici lumii. Sabatul ar trebui să fie ziua cea mai activă în prezentarea adevărurilor lui Dumnezeu, în
manifestarea darurilor spirituale ce ne sunt sau ne vor fi încredinţate şi în vindecarea, în primul rând
spirituală, a celor ce se închină lui Dumnezeu şi prin extensie, a tuturor celor ce doresc să Îl cunoască
pe Isus Hristos.

Să citim acum din Evrei 4:9-12 „9 Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.
10 Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de
lucrările Sale. 11 Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi
pildă de neascultare. 12 Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie
cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă
simţirile şi gândurile inimii.”. La ce fel de odihnă se face referinţă prin aceste cuvinte?

Odihna simbolizată de Sabatul zilei a şaptea este cea a mântuirii oferite de către Dumnezeu,
asemănătoare în multe aspecte cu actul creaţiei acestei lumi. De fapt, ne referim la odihna relaţiei cu
Dumnezeu, a realizării legăturii cu Creatorul nostru, prin intermediul căreia suntem hrăniţi, eliberaţi,
vindecaţi, într-un cuvânt: restauraţi după chipul Său. Prin intermediul Cuvântului divin, noi putem intra
în această stare de odihnă în orice vreme, fiindcă aşa cum timp de o zi experimentăm puterea dătătoare
de viaţă a lui Dumnezeu în Sabat, tot astfel în cursul celorlalte şase zile putem fi însoţiţi de prezenţa
Duhului Sfânt, care să ne sprijine în toate lucrările noastre.

În concluzie, mai este valabilă respectarea Sabatului, sau odihnei, zilei a şaptea? Mai are sens să dăm
atenţie acestei porunci?

După tot ce am studiat răspunsul este evident, în măsura în care respectăm nu numai litera, ci şi spiritul,
sau intenţia, Celui ce a dat o astfel de poruncă: Domnul Isus Hristos. Poate părea surprinzător, dar
porunca Sabatului aparţine Celui care nu numai că este Creatorul nostru, dar deopotrivă este şi
Mântuitorul nostru. Calitatea de „Domn al Sabatului” a aparţinut Fiului lui Dumnezeu de la început,
fiindcă prin respectarea acestei odihne s-a căutat realizarea comuniunii dintre om şi Dumnezeu, adică
exact taina evlaviei ce s-a înfăptuit în trupul lui Isus Hristos. Nu este vorba despre o odihnă pur
contemplativă sau despre un repaus fizic, ci de o respectare activă, o implicare dinamică în relaţia
mântuitoare dintre noi şi Creatorul nostru având drept scop sfinţirea vieţii. Să nu uităm niciodată acest
lucru şi să ne odihnim în lucrarea desăvârşită realizată de către Domnul Hristos prin întruparea, jertfa şi
înălţarea Sa, privind cu dor către intrarea noastră in Ierusalimul ceresc!

Rugăciune pentru a primi odihna oferită de către Dumnezeu prin intermediul Domnului nostru Isus
Hristos.