IOAN SLAVICI

Biografie

Niciun alt scriitor din literatura română nu ne-a lăsat, despre

sine, atâtea mărturii câte ne-a lăsat Slavici.
Deşi nu a avut niciun moment sentimentul culpabilităţii, autorul
Morii cu noroc a simţit o permanentă nevoie de a se confesa şi mai ales
de a-şi justifica,faţă de semenii săi anumite manifestări, atitudini şi
fapte,cu atât mai mult cu cât l-a urmărit mai obsesiv ideea că nu este
înţeles.
Ceea ce este adevărat. Nu insă numai din vina
contemporanilor ,pentru că din câte vom constata scriitorul şi-a creat
sieşi dificultăţi adesea insurmontabile. Fetişizând statornicia
convingerilor,în ciuda realităţii care le contrazicea flagrant şi
violent,Slavici a devenit, mai ales spre sfârşitul vieţii robul şi victima
unor idei fixe,ceea ce este cu atât mai regretabil, cu cât această stare a
dus, nedeclarat, dar sigur, la umbrirea valorii sale ca scriitor. Este
interesant de semnalat că, exceptând câţiva istorici literari
( N. Iorga,G. Călinescu,I.Breazu) opera sa literară nu s-a bucurat ,nici
pe departe de atenţia cuvenită. Dacă scriitori mai mărunţi au fost trataţi
cu generozitate nu numai în diverse istorii literare, dar în cărţi separate
despre viaţa şi opera lor, Slavici a rămas până într-un timp aproape
ignorat. Nedumerirea creşte cu atât mai mult cu cât , aşa cum
remarcam , scriitorul a pus la îndemâna istoricilor literari documente
fundamentale a căror singură cercetare ar fi stimulat investigaţia:
Fapta omenească, Lumea prin care am trecut, închisorile mele,
Amintiri, iar corespondenţa sa, extreme de bogată,este , în cea mai mare
măsură, publicată. Tăcerea prelungită în jurul lui Slavici să fi fost
preţul obstinării sale filohabsburgice, care-i ţesuse trista si nefericita
reputaţie de scriitor vândut? Dacă e aşa, se cuvine să recunoaştem,
totuşi , că răzbunarea
postumă este prea crudă, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, după
ce dăduse literaturii noastre monumente solide , bătrânul scriitor, de
peste şaptezeci de ani, a fost supus ,pur şi simplu unui brutal oprobriu
public. În realitate , Slavici n-a fost un om politic,deşi a activat pe acest
tărâm vreme îndelungată . Judecat ca om politic, a fost considerat
“vânzător de ţară”, când în fond trebuia judecat ca moralist. Slavici a
fost un obstinate în felul său,ar fi preferat să fie ars pe rug decât să
renunţe la propriile convingeri.
Să reţinem o lecţie a lui Lichtenberg: ”Înşelăciunea dezonorează,
greşeala niciodată” .
În perspectiva istoriei, fără patimi şi iritare , viaţa şi opera lui Slavici
merită o atenţie deosebită. Este vorba doar de unul dintre cei mai
viguroşi artişti pe care i-a dat poporul nostru şi a cărui posteritate
literară, bogată si sigură, răzbună pe cea politică.
Ioan Slavici s-a născut la Şiria ca fiu al cojocarului Sava Slavici şi al
Elenei Borlea,fiica preotului din Măderat.Născut la 18 ianuarie 1848,
Slavici îşi aminteşte despre sine ca despre un copil năzdrăvan,care
profită din plin de libertăţile acordate vârstei,chiar mai mult decât
vestitul Nică al lui Ştefan a Petrei: spărgea geamurile vecinilor cu pietre
a căror destinaţie erau cuiburile de rândunele, fura fructe, se hârjonea
cu dulăii pe la garduri ca Dincă, unul din eroii săi,dormea pe deal cu
băieţii spre neliniştea a lor săi cu atât mai mult cu cât “copilul era
slăbuţ, tuşea, avea mereu guturai.”
Pentru părinţii săi,Slavici a nutrit un adevărat cult,casa
părintească i-a rămas în memorie ca un cuib al liniştii şi păcii
binecuvântate , al preţuirii reciproce , pe care omul matur a introdus-o
în propria familie şi pe care dascălul şi moralistul au oferit-o mereu
drept exemplu demn de urmat. „Maică-mea , fie iertată, zice că nu e
bine să stingi lumina când e supărare în casă, că trebuie să ştergi mai
înainte de toate supărarea şi numai apoi lumina. Şi orişice s-ar fi
întâmplat în casa părinţilor mei, seara trebuia să fie pace , să ne cerem
şi să ne dăm unii altora iertare.” Tatăl ,care a servit ca model în viaţa de
adult a lui Slavici ne-a rămas în evocările scriitorului ca fiind un om
perseverent şi ambiţios ,calităţi pe care nu le-a folosit însă decât în
limitele permise de normele morale. Niciodată n-a încercat să devină
prosper în dauna semenilor săi , a păstrat tot timpul o înţeleaptă
cumpănă între trebuinţele materiale şi cele sufleteşti ,relaţii desăvârşite
cu cei din jurul său,respectând pe fiecare om indiferent de neam sau
credinţă.
După cele trei clase făcute în Şiria cu dascălul Avram Voştinar, în
care atmosfera trebuie să fi fost cea din Budulea Taichii , la îndemnul
tatălui şi al bunicului şi în ciuda opoziţiei mamei , care nu voia să îşi
înstrăineze copilul, Slavici trece ,la vârsta de unsprezece ani la o şcoală
primară în Arad. Voia de fapt să intre în clasa I gimnazială dar nu a
fost primit decât cu condiţia absolvirii clasei a patra primare. La Arad a
stat şase ani , până în 1865, terminând cinci clase la gimnaziul maghiar,
întrucât o şcoală românească de acest nivel nu exista. Jumătate din elevi
erau români , şi, considerându-se, din oficiu, că nu ştiau ungureşte, mai
toţi au fost declaraţi repetenţi în clasa întâia. Cunoscând însă limba
maghiară Slavici face contestaţie şi promovează anul.
Începând din clasa a şasea, trece la Timişoara, din câte se pare
pentru a învăţa limba germană,pe care nu o stăpânea. Stă aici doi ani ,
terminând clasele a şasea şi a şaptea. Plecând fără voia părinţilor, care
fuseseră nevoiţi să îşi vândă şi viile, nu are cu ce se întreţine şi dă lecţii
de maghiară celor două fete ale unui patron de restaurant care îi
asigura astfel găzduirea şi masa. Din cauza greutăţilor financiare este
nevoit să întrerupă frecventarea şcolii, astfel că ultima clasă, a opta, o
dă în particular.
Desigur că vacanţele petrecute în Şiria erau momentele cele mai
plăcute din epoca şcolărească a lui Slavici. Îşi revedea părinţii, care se
bucurau şi se mândreau cu învăţătura fiului lor. Urmau desigur
obişnuitele hălăduieli în jurul Şirei. Într-o astfel de împrejurare , poate
prin 1868 , a vorbit în câteva rânduri cu Avram Iancu, “regele munţilor
“, care era deseori întâlnit cântând din fluier. Întârziind să se prezinte
la examenul de maturitate , la Timişoara , îl va da , în aceeaşi vară a lui
1868, la Satu Mare, în urma unei aprobări speciale a baronului Eotvos,
ministru al Instrucţiunii Publice.
După maturitate Slavici se îndreaptă spre Şiria pe jos şi timp de
şase săptămâni trece prin numeroase localităţi. A fost un act temerar, pe
care numai un îndrăgostit de ţară şi de oamenii ei l-ar fi putut
întreprinde. Între timp, Slavici începuse să înveţe singur limba
franceză , poate după exemplul unora dintre colegii săi de şcoală pentru
care însuşirea acestei limbi devenise o probă de cultură. Mama nu vede
cu ochi buni această emancipare a fiului şi, mai ales pentru că tânărul
începuse să frecventeze unele cercuri din lumea bună , era suspectat de
„înstrăinare” .Încă înainte de a-şi da maturitatea, consiliul de familie îl
hărăzise amvonului. După ce călătoreşte însă de la Satu Mare la Şiria şi
se mai „deschide” , lui Slavici îi slăbeşte îndemnul pentru Şcoala
teologică şi se hotărăşte să devină avocat.
Se înscrie toamna, la Facultatea de Drept a universităţii din Pesta ,
având, între alţii, ca profesor pe Kantz şi Wentzel. Deşi se declară
indiferent în această vreme cu privire la viaţa politică, participă la
înfiinţarea societăţii studenţilor români din Pesta, numită „Petru
Maior”. Ia parte chiar la anumite dezbateri politice pe tema atitudinii
românilor faţă de statul austro-ungar, problemă fundamentală pe
atunci în Ardeal, devenind adept al politicii de federalizare , care
urmărea , în ceea ce îi privea pe români , crearea Transilvaniei ca
provincie federativă , independentă , făcând parte din Imperiul
Habsburgic. Ideea aceasta îl va obseda pe Slavici toată viaţa şi,
surprinzător nu va fi părăsită nici după ce Imperiul Habsburgic se
destrămase complet după primul război mondial. Îşi exprimă deschis
părerile. Le opune altora , uneori cu violenţă. De acum îşi creează
adversari politici, intrând în conflict cu Vincenţiu Babeş, Alexandru
Roman şi alţii, adepţi ai desfacerii Ungariei de Austria.
Nemaibeneficiind de ajutorul părinţilor, sărăciţi , o duce greu, trăieşte
situaţii jenante.
Ne găsim în toamna anului 1869, Slavici avea acum douăzeci şi
unu de ani şi, conform legilor imperiale, trebuia să fie încorporat pentru
un an, întrucât avea studii. Are marea şansă de a-şi alege singur oraşul
în care să îşi efectueze stagiul militar şi, din fericire, preferă Viena, unde
decide să urmeze şi Dreptul. Plecarea tânărului „printre străini” trebuie
să fi provocat o mare durere familiei .
Epoca vieneză a lui Slavici durând cu unele intermitenţe vreo
patru ani de zile , trebuie considerată ca având o însemnătate
excepţională pentru întreaga sa carieră şi mai ales pentru destinul
scriitoricesc . Viaţa sa de militar este destul de suportabilă, şi despre ea
Slavici îşi aminteşte nu numai fără repulsie, ci chiar cu plăcere. Aici a
avut parte mai mult decât oriunde de „bunăvoinţa oamenilor”.
La Viena , ca student, urmează Dreptul, ca cea mai mare parte a
compatrioţilor săi, aspirând să devină notar. La Universitate
frecventează cursurile unor profesori eminenţi, de reputaţie europeană
pentru acea vreme: Ihering, la drept roman, Lorenz Stein, la economie
politică, Zimmermann, la psihologie, Glaser, la Drept penal, Brucke, la
fiziologie, Hirtl, la medicina legală, Philips, Schaffle etc. Spirit
disciplinat şi de o rară perseverenţă (colegii îi ziceau „maniac” pentru
corectitudinea ireproşabilă, ieşită din comun), Slavici reuşeşte să împace
programul militar cu Universitatea şi capătă încrederea superiorilor şi
a autorităţilor austriece , încrederea care-i va prinde foarte bine mai
târziu,şi în primul rând în timpul evenimentelor de la Putna din august
1871.Termină cu brio armata, devenind ofiţer, după care pleacă la Şiria
unde mama sa îi pregătise un post de notar. Revine însă la Viena,
hotărât să înveţe cât mai mult.Neavând mijloace de întreţinere se
angajează ca pedagog la Institutul ceh din capitala imperiului, institut
frecventat şi de câţiva dintre tinerii români între care şi Alexandru
Macedonski. Dar evenimentul capital cu o înrâurire aşa de mare asupra
lui Slavici este cunoştinţa şi împrietenirea cu Eminescu, venit şi el la
studii, în aceeaşi toamnă a lui 1869. Timp de peste o jumătate de peste o
jumătate de secol, Slavici a publicat în presa vremii zeci şi zeci de
articole şi însemnări despre Eminescu, a intervenit în numeroasele
discuţii şi polemici purtate în jurul poetului, şi toate, fără excepţie atestă
preţuirea până la venerare a marelui său prieten. Deşi „era ami mic ca
ani , notează Slavici, era cu mult mai mare ca ştiinţă, strivitor ca
superioritate intelectuală şi, mai presus de toate acestea om cu inima
deschisă şi totdeauna plin de căldura sfântă a celor aleşi.” Marelui poet
i se datorează de asemenea îndreptarea lui Slavici spre calea literaturii,
şi mai cu seamă a literaturii filozofice.
Dar faptul cel mai important care trebuie reţinut din prima
epocă vieneză a lui Slavici este debutul său ca scriitor, şi meritul revine
în întregime lui Eminescu. Văzând în tânărul din Şiria un talent
autentic, dotat cu adâncime de gândire şi cu putere de muncă. Trăsături
indispensabile afirmării artistice, Eminescu, devenit un nume consacrat
încă de la această dată, îl îndeamnă pe Slavici să scrie, convins de
perspectivele sale: „ Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor, el
cugetă drept, are idei originale şi va scrie foarte bine când va mânui mai
uşor limba românească…”.
Primele manuscrise i-au fost corectate de Eminescu „cu multă
discreţiune” şi el însuşi le trimitea Convorbirilor: „În urma stăruinţelor
lui Eminescu, am scris mai întâi Fata de birău, apoi Zâna zorilor şi
studiul Noi şi maghiarii”
În anul 1872, ca student la Drept ce se afla, revine de la Viena, în
ţară, pentru a face practică avocăţească. Poposeşte mai înâi la Şiria,
adună de la ţărani variante la poveşti foarte răspândite: Sfarmă-Piatră
şi Cară-Lemne, Pipăruş Petru, se interesează de Păcală , „Pepelea al
nostru”, descoperă cântecul satiric popular, care are valoare estetică,
sperând să culeagă mostre. Revenit în satul natal după o absenţă relativ
îndelungată , Slavici îşi exprimă, din nou, admiraţia pentru inteligenţa
ţăranilor din Şiria, pe care-i opune „oamenilor culţi”:”Nu poţi să îţi
închipuieşti ce deştepţi sânt ţăranii de aici!”
Vine după aceea pentru un an la Arad şi intră mai întâi in slujba
avocatului Mircea B. Stănescu, pentru ucenicia avocăţească. Nu-i place
însă deloc, fiind silit să-şi risipească puterile „într-o lucrare nu numai
nefolositoare , ci totodată şi neplăcută”.
Cam din această vreme datează revoluţia din Pîrleşti. Scriitorul
s-a inspirat, scriind această povestire umoristică pentru Gura satului,
dintr-o întâmplare autentică, petrecută în satul Păuliş, la care a
participat personal, luând apărarea ţăranilor în faţa autorităţilor
abuzive.
Tânăr de 25 de ani, Slavici este încercat de Eros. Se
îndrăgosteşte de Luize, pe care o cunoştea de când fusese elev la
Timişoara şi care devine „soarele sub ale cărei raze s-a dezvoltat
sufletul meu”. Dragostea Luizei este singurul suport moral, pentru că
starea lui Slavici e la fel de îngrijorătoare, după cum o arată limpede
într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi: „mi se ruinează trupul, iar
minţile mi se tulbură. Numai speranţa mai ţine sufletul în mine.
Oamenii sunt răi; vremurile sânt grele….Cine are bani nu are
suflet…..iar cine are suflet nu are bani”.
Părăsind avocatura, neacceptat ca vice-notar, Slavici devine
redactor la Gura satului, editată de Mircea B. Stănescu. În acest timp
organizează o societate culturală română, un fel de junime
ardelenească, menită să formeze gustul şi instrucţia publicului prin
„prelegeri publice”.
La 26 de ani în urma unei complicaţii mai vechi Slavici e
ameninţat să îşi piardă braţul. Medicul său, Dittel este îngrijorat, nu
îndrăzneşte să-i facă operaţie pentru că pacientul e prea slab iar riscul
prea mare. I se recomandă, pentru a se întrema odihnă într-un
sanatoriu, la aer şi linişte. Cu banii trimişi de Iacob Negruzzi şi de Titu
Maiorescu reuşeşte să se trateze la Hinterbruhl, vestit sanatoriu din
apropierea capitalei imperiale. Acolo unde , în 1883 va merge şi
Eminescu. După luni de spitalizare intensă îşi revine şi se simte „din nou
gata de muncă”.
Spre sfârşitul anului 1874 se încheie perioada vieneză a lui
Slavici, perioadă a formaţiei intelectuale a scriitorului şi a călirii
morale. Este, în acelaşi timp, în ciuda condiţiilor de viaţă aşa de vitrege,
epoca primelor sale afirmări literare şi publicistice. În această perioadă,
Slavici n-a publicat articole sau studii de critică şi teorie literară . Dar,
în atâtea dintre scrisorile către Iacob Negruzzi, el formulează păreri
interesante despre fenomenul literar în ansamblu, despre anumite specii
literare şi în acelaşi timp analizează cu pătrundere literatura
Convorbirilor literare, pe care le primea prin bunăvoinţa prietenilor din
Iaşi.
Exprimându-şi încrederea în talentul său, având observaţii
numai în ceea ce priveşte limba, Iacob Negruzzi îl cheamă, încă din
noiembrie 1874 , la Iaşi. Soseşte în toamna lui 1874 şi trage la Şcoala
normală de la Trisfetitele, al cărei director era bunul şi delicatul
Samson Bodnărescu. În această perioadă Slavici definitivează Popa
Tanda, primită cu elogii şi apărută în scurtă vreme în Convorbiri
literare. Lucra şi ca redactor la Curierul lui Th. Balasan, înlocuind se
pare pe Eminescu. Vinerea mergea la seratele Junimii. Îl cunoaşte aici
pe Alecsandri, faţă de care a nutrit întotdeauna o adâncă admiraţie. Ar
fi greşit totuşi să se înţeleagă că Slavici se adaptase repede într-o
societate ca Junimea, alcătuită în majoritate din boieri spilcuiţi, care-şi
calculau gesturile şi se manifestau după regulile unui protocol pe care
Slavici nu-l cunoştea sau îl ignora.
Slavici a rămas în Iaşi doar câteva luni , fiind chemat de către
Titu Maiorescu la Bucureşti, în acea vreme ministru al Instrucţiunii
Publice. Prin decembrie 1874 descinde pentru întâia oară în capitală,
fiind numit secretarul comisiei pentru documentele Hurmuzachi Odată
cu venirea la Bucureşti îşi începe şi cariera de dascăl, o carieră rodnică,
îndelungată care i-a adus multe mulţumiri sufleteşti.
La 15 martie 1876 apare primul număr al revistei Timpul,
organ al partidului conservator, şi la sugestia lui Maiorescu, Slavici e
numit redactor „şi un fel de administrato, mâna dreaptă a
casierului”.După îndelungatele insistenţe ale lui Slavici, Eminescu
acceptă să vină ca redactor la ziarul Timpul, iar mai târziu, în toamna
lui 1877, iar ceva mai târziu, în februarie 1879 , la chemarea lui
Eminescu apare şi Caragiale. Astfel că printr-un joc al hazardului acest
ziar beneficiază, vreme de câţiva ani de contribuţia a trei dintre cei mai
mari scriitori ai literaturii noastre.
În ceea ce îl priveşte pe Slavici, perioada cea mai fecundă pe
planul creaţiei literare va fi între anii 1875-1881 când creează unele
dintre principalele sale nuvele ce vor alcătui volumul de Nuvele din
popor, apărut în 1881 şi dedicat lui Maiorescu: Popa Tanda, valoroasa
nuvelă despre isprăvile unui preot, Gura satului, o excelentă pictură
realistă a moravurilor săteşti în legătură cu o căsătorie, O viaţă
pierdută, povestire tragică despre viaţa unui căruţaş, La crucea din sat,
o idilă rustică, Scormon, o povestire despre statornicia în iubire a
oamenilor simpli, Budulea Taichii, care dezvăluie remarcabilele virtuţi
umoristice ale lui Slavici, şi Moara cu noroc, cea mai preţioasă nuvelă
din întreaga activitate a scriitorului.
Prin 1882 sănătatea lui Slavici devine precară. Îmbolnăvindu-
se de hiperclorhidrie, este sfătuit de Titu Maiorescu să călătorească în
Italia, prilej de lărgire a orizontului cultural. După cum ne
încredinţează până la această datăignora datele, declarându-se „om
incult” : „Am stat ani de zile la Viena şi astăzi nu ştiu dacă e ceva ori nu
de văzut prin galeriile ei :pentru mine operele de artă adunate acolo n-
au existat niciodată, Abia la Bucureşti, unde nu sunt creaţiuni de artă,
luarea aminte mi-a fost îndreptată asupra formelor frumoase, abia aici
am început să simt că, afară de lumea pe care o cunoşteam eu, mai este
încă una, plăsmuită anume pentru mulţumirea celor ce se petrec întrâ-
însa. Şi venisem în Italia pornit de dorul acestei lumi”.
La aproape un an, în iulie 1883, îl întâlnim pe Slavici la Viena,
apoi la Hall, la doctorul Rabl, din nou în căutarea sănătăţii. Suferea, de
data aceasta de o eczemă. Dintr-o scrisoare către Titu Maiorescu el se
arată îngrijorat de starea lui Eminescu , a cărui boală a început în luna
iunie a aceluiaşi an, în timp ce locuia la Slavici.
PROTAGONIST AL TRIBUNEI
Încă în 1871, la Putna; Slavici se legase că înfiinţeze un ziar în
Ardeal, pentru că, după cum susţinea Eminescu, în Principate toate
erau putrede . Când în 1884 apărea la Sibiu primul număr al ziarului
Tribuna, toată lumea ştia că Slavici este sufletul acestei publicaţii. Era
vorba că odată cu el să meargă la Sibiu şi Eminescu, date fiind
simpatiile sale pentru ardeleni.
Tribuna a fost înfiinţată cu scopul de a susţine progresul
politic al Partidului Naţional Român stabilit în conferinţa naţională din
1881, fiind al doilea cotidian al românilor din Austro-Ungaria . În
această calitate, menirea sa principală era de a milita pentru educaţia
politică a românilor din Imperiul austro-ungar a căror asuprire şi
subjugare îi obliga la unitate şi afirmare politică. Desigur că în rolul de
director, încredinţat de la început, Slavici a avut de înfruntat bănuiala
şi persecuţiile autorităţiilor maghiare, cu atât mai mult cu cât venea de
la Bucureşti şi, datorită relaţiilor pe care şi le formase putea fi uşor
blamat de „agent” al guvernului de acolo. Una dintre ideile
fundamentale ale Tribuniştilor a fost apropierea de Austria şi teya că
poporul român din Ardeal trebuie să fie un element de ordine.
Ca director al Tribunei, Slavici a mers îndeaproape pe urmele
Daciei literare şi ale Convorbirilor literare, care au încercat întotdeauna
să publice tot ceea ce este mai valoros în literatura românilor din toate
provinciile, lucru de aşteptat de la un militant al ideii de unitate a
românilor de pretutindeni.
Activitatea Tribunei începe sub auspicii favorabile, Slavici e
mulţumit
are încredere în cei de la Sibiu. Grupul celor cu care lucrează este
alcătuit din oameni admirabili,care depun zel şi au o bună pregătire.
Greutăţile nu întârzie însă. Redactorii Tribunei au suferit
global, numai între 1893-1903, 17 ani de temniţă şi 40 000 de coroane
amendă, sumă considerabilă pe vremea aceea. Partida filomaghiară
acuză pe tribunişti de trădare, făcând referire la atitudinea lor
filohabsburgică, iar autorităţiile ridică tot felul de obstrucţii, începând
cu persecutarea abonaţilor, fapt ce a determinat pe mulţi să dea nume
false sau să renunţe la abonament. Nu trebuie să se creadă că atitudinea
Tribunei ar fi fost, în vreun fel, radicală şi realmente dăunătoare
regimului politic maghiar. Dimpotrivă, ea se caracterizează primtr-o
absolută moderaţie, găsind, aşa cum explică Slavici, că „lipsa de tact
strică orice”Prin această atitudine nu şi-a neutralizat însă adversarii,
aşa cum ar fi sperat scriitorul. Pentru că,deşi afirmate cu moderaţie,
ideile tribuniştilor subminau, orice s-ar spune, oficialitatea. De aceea,
autorităţile maghiare organizau manifestaţii deschise contra Tribunei,
arzând-o în piaţa publică. Cele cinci procese ale ziarului sunt
edificatoare. Primul are loc în februarie 1885. Acuzaţii: Ioan Slavici,
director şi Cornel Pop Păcurar, redactor responsabil. Vina:au abuzat
de libertatea cuvântului. Despre ce era vorba? Într-un număr al
ziarului, din 30 octombrie 1864, apăruse un articol, fără titlu şi fără
semnătură, în care se aduceau puternice acuzaţii autorităţilor abuzive
care împiedicau dezvoltarea liberă a naţionalităţilor. Punctul de plecare
al articolului îl constituia judecarea şi condamnarea a doi saşi într-o
limbă necunoscută lor, maghiara.
În urma proceselor Slavici este condamnat la închisoare şi forţat
să plătească o amendă usturătoare.
După ce iese de la Vaţ, petrece aproape o lună de zile la
Grafemberg, unde vechiul său amic, doctorul Ion Hosanu conducea
sanatoriul de hidroterapie.
Revine apoi la Sibiu, unde se dă, în onoarea sa un „supeu
festiv”. Acum noi sarcini îl solicită. Este vorba despre afacerea
Memorandumului.
Primul Memorandum a fost concepu în 1881, când Partidul
Naţional Român se uneşte cu celelalte grupuri care reprezentau
interesele celorlalţi români din Ardeal, cu grupurile din Banat, Crişana,
Maramureş. Acest Memorandum, publicat în franceză, română ţi
maghiară a fost publicat în toată Europa.
În 1883 se alcătuieşte cel de-al doilea memorandum, scos
numai în limba franceză, şi care cerea: 1) recunoaşterea limbii romăne
ca limbă oficială;2)vot unic; 3)o nouă diviziune administrativă, bazată
pe naţionalităţile componente ; 4)autonomia bisericii româneşti,a
şcolilor confesionale române, întrebuinţarea limbii române la
Universitatea din Cluj.
 Guvernul maghiar reuşise să-i deybine pe români, determinând
pe mitropolitul Miron Romanul să înfiinţeye, în 1884, un al doilea
Partid naţional român, mai „temperat”. Slavici mersese la Sibiu printre
altele, şi pentru a combate autoritatea prea concesivă a mitropolitului.
În memoriul care a fost scris şi răspândit pe scară largă, se preciza de
asemenea , că această rezistenţă pasivă nu este îndreptată împotriva
monarhieei, ci împotriva autorităţilor maghiare şi a Cazinei maghiare.
Dar încă o dată românii au avut ocazia să se convingă de lipsa de
loialitate a împăratului. Prezentat coroanei în 126 martie 1892,
memorandumul a fost înaintat guvernului din Budapesta, care a început
o serie de măsuri represive împotriva autorităţilor lui. Între 7-25 mai
1894 a avut loc celebrul proces al memorandiştilor, care s-a încheita cu
condamnarea între 2 luni şi 5 ani închisoare a protagoniştilor.
Revenind la Bucureşti Slavici îşi reia munca în documentele
Hurmuzachi, pe care, de fapt n-o întrerupsese decât parţial. În 1891 este
încadrat profesor la azilul Elena Doamna şi mai predă la diverse şcoli
particulare. Problemele învăţământului îl pasionează, şi el le consacră,
cu plăcere , cea mai mare parte a timpului. Pe o linie înrudită oarecum
cu cea semănătoristă tratează în presă probleme ale învăţământului
primar,care era menit, după părerea lui Slavici, „să ridice din temelii
viaţa ţăranilor. Chiar în anul revenirii în ţară îi apare, la tipografia
Gobi fii o broşură intitulată Şcolile noastre săteşti, în care se ocupă de
toate aspectele şcolii rurale: localurile, învăţătorii, sistemul de
organizare, educaţia şi instrucţia şcolară. Pornind de la ideea că ţăranul
e talpa ţării şi şcoala primară temelia întregului sistem de învăţământ ,
autorul adoptă mai ales o mentalitate subiectivă şi moralistă, lăsând a se
înţelege că problemele etice trebuie să stea în centrul preocupărilor
şcolare. Nu lipsesc însă observaţii critice ascuţite în legătură cu starea
de atunci a şcolii săteşti, cu indiferenţa guvernelor faţă de o situaţie
intolerabilă. Consacrată învăţământului broşura este de o utilitate
indiscutabilă mai ales în determinare concepţiilor sociale şi etice ale
autorului ei.
După cum era de aşteptat, trecând munţii, lui Slavici i se
solicită, şi el simte această necesitate, de a explica pe larg istoricul luptei
din Transilvania. Publică astfel, în 1892 şi 1893 două lucrări dedicate
acestei teme, în care reia şi dezvoltă desigur date şi probleme din
diversele articole şi studii publicate până aici în presă. Ţinta atacurilor
o constituie în permanenţă politica naţionalistă a guvernelor maghiare ,
şi în special a Casinei.
 Se îngrijeşte în acelaşi timp de publicarea operei sale. De la
nuvelele din popor nu-i mai apăruse nici un volum, activitatea de la
Tribuna absorbindu-l cu totul. În 1892 începe publicarea seriei de
nuvele, care va cuprinde şase volume. Întâiul volum reproduce, în linii
mari pe cel din 1881: Popa Tanda, Scormon, La crucea din sat, Gura
satului, Budulea Taichii, Bobocel, Vecinii.
Activitatea publicistică este reluată şi, în 1893-1894 îl găsim
pe Slavici răspunzător pentru redacţie la ziarul Corespondenţa română.
Publică articole pe teme şcolare: Reforma învăţământului, Seminarele
noastre, Programele.
Criticile pe care le-a adus sistemului de învăţământ au
provocat de altfel, iritarea celor responsabili, care nu au întârziat să-l
lovească. Conflictul cu Dimitrie Ionescu, ministru al Instrucţiunii şi
cultelor de aici a pornit. Ziarul guvernamental Ţara, înfiinţat de
Dimitrie Ionescu şi de Nicolae Filipescu, primar al capitalei, începe o
adevărată campanie de calomnii îndreptate împotriva lui Slavici. Fostul
director al Tribunei este acuzat ed trădare şi contribuţia sa culturală
pusă la îndoială.
Ca răspuns al criticilor aduse scriitorul denunţă intrigile şi
„nemerniciile” celor de la Ţara. În acelaşi timp, în numeroase articole
Slavici revine asupra situaţiei din Ardeal şi a luptei românilor. Din
nefericire, Corespondenţa română nu a durat decât şase luni. Conflictul
cu persoanele oficiale a dus la desfiinţarea ziarului. Activitatea lui
Slavici este de reţinut mai laes pentru că ea constiutie primul moment
mai hotărât al confictului lui Slavici cu autorităţile.
La câscurt timp după dispariţia ziarului îl regăsim pe Slavici
în fruntea revistei literare Vatra, condusă de cei trei mari scriitori pe
care îi avea literatura română în acea vreme: Slavici, Caragiale şi
Coşbuc.
O bogată activitate publicistică duce într-o altă revistă
ardelenească, şi anume în Tribuna poporului din Arad, continuare a
Tribunei sibiene. În articolele sale, Slavici reia problema relaţiilor
dintre romăni şi autorităţile maghiare, pledează din nou pentru ideea că
românii sunt un popor de ordine în imperiu, pentru înţelegerea cu
masele exploatate din regatul ungar. Deosebit de interesant este
articolul Robia modernă, în care autorul constată fenomenul
monopolizării capitaliste,şi al proletarizării micilor meseriaşi,
recunoscând lupta de clasă ca o realitate ce rezultă dintr-un proces
inevitabil. Contribuţia literară pe care o expediază Tribunei arădene
este romanul istoric Corbei. De fapt este un roman cu acţiune în
contemporaneitate, astfel că determinativul istoric menţionat în ziar
este o eroare a redacţiei. Scrierea, voind să prezinte un inadaptabil şi un
ateu, sfârşeşte tezist, eroul acceptând religia ca pe o necesitate şi o
binefacere.
În primăvara lui 1907, fiind grav bolnav petrece trei săptămâni în
Elveţia, la Freibourg, ajutat şi acompaniat de monseniorul Jaquet, fost
episcop catolic la Iaşi, care-l cunoştea bine. Atitudinea lui Slavici faţă de
1907 merge, întru totul pe linia convingerilor sale conservatoare. În
două articole întinse din Tribuna poporului, din aprilie 1907, scriitorul
deplânge faptul că „pe ţărani i-a orbit setea de răzbunare şi i-a
dezbrăcat de firea omenească”, justificând oarecum măsurile de
represiune, dar în acelaşi timp condamnându-le: „Cel ce-şi pierde
stăpânirea de sine, fie mojic, fie boier, nu om, ci fiară este”. Scriitorul
consideră o eroare părerea conform căreia mişcările ţărăneşti s-ar fi
îndreptat împotriva străinilor, crede că ţăranii au fost scoşi din răbdare,
cheamă la „unirea între fraţi” şi la „iubirea creştinească”
În 1914 când izbucneşte primul război mondial, Slavici se
pronunuţă pentru neutralitate. El care îşi exprimase opoziţia şi cu
privire la războiul balcanic din 1912, găseşte că România „nu este
pregătită pentru acţiune”, nu numai în plan material, ci în primul rând
pe plan moral. Poporul român este prin natura sa paşnic, şi intrarea
într-un război mondial l-ar zdruncina.
Cu toate aceste România intră în război în 1916 iar victoria
trupelor romîne din Moldova, după eliberarea capitalei şi confiiţirea
victoriei şi a unităţii naţionale, începe, aşa cum era de aşteptat,
persecuţia celor ce au subminat într-un fel sau altul, actele ce se
împlineau. Cei mai mulţi dinte colaboratorii gazetei au fost închişi.
Slavici nu putea lipsi dintre aceştia şi în yiua de 19 ianuarie 1919, când
împlinea 71 de ani, este arestat şi ânchis la închisoarea de la Văcăreşti.
După revenirea din închisoare se însingurează, pierde încrederea
în viaţă, aşteptând definitiva despăţire de o lume străină lui. Aproape
toţi prietenii şi cunoscuţii din generaţia sa dispăruseră. Cu toate acestea
continuă să scrie şi publică numeroase articole şi schiţe în diferite
reviste ale vremii.
S-a stins aşa cum a fost toată viaţa, sărac şi lipsit de onoruri,
lăsând moştenire familiei doar câteva manuscrise, în yiua de 17 august
1925. Odată cu Slavici dispărea o lume şi un mod de a înţelege lumea.
Murea, în ciuda erorilor sale, un mucenic al luptei pentru ceea ce credea
că-i dreptate şi adevăr, una dintre cele mai mari personalităţi etice pe
care le-a avut cultura noastră.
 Bogăţia şi activitatea moştenirii literare active a lui Slavici rămâne
un capitol deschis care oferă nebănuite perspective cercetării. Căci fiul
de ţărani din Şiria este, în afara oricărei discuţii, unul dintre pionierii
culturii române contemporane.