Sunteți pe pagina 1din 10

Cap.

57
DESPRE TAINA PREOŢIEI

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii,


susţineţi că preoţia este o Taină şi că ea se poate
împărtăşi numai unora? Noi ştim că preoţia este
universală şi că toţi credincioşii au darul preoţiei,
fiecare dintre ei putând face slujba de preot, după
mărturia Sfintei Scripturi, care zice: Şi voi înşivă, ca
pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească,
preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti,
bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos... Iar
voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească,
neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să
vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din
întuneric, la lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 5,
9); iar mai departe: Şi ne-a făcut pe noi (Iisus
Hristos) împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl
Său (Apoc. 1, 6); şi iarăşi: Şi I-ai făcut Dumnezeului
nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe
pământ (Apoc. 5, 10). Aşadar din aceste locuri ale
Sfintei Scripturi rezultă clar că preoţia nu poate fi
rezervată numai unora, ci că toţi credincioşii o au.
Preotul: În zadar ai adus dumneata aceste
citate din Sfânta Scriptură în susţinerea rătăcirii
voastre sectare, deoarece din ele nu rezultă
nicidecum universalitatea preoţiei, aşa precum vi
se pare vouă. Toate cuvintele din citatele de mai
sus au înţeles spiritual, şi nicidecum literal. Vezi
că apostolul zice: „pietre vii”, „casă
duhovnicească”, „preoţie sfântă”, „jertfe
duhovniceşti”. Deci dacă cuvintele „pietre”,
„casă” şi „jertfe” trebuie înţelese duhovniceşte,
pentru că aşa cer atributele lămuritoare care le
însoţesc („vii”, „duhovniceşti”, „duhovnicească”),
218 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

atunci desigur că şi cuvântul „preoţie” – care este


în strânsă legătură cu „pietrele”, „casa” şi
„jertfele” de care este vorba în acest loc –, trebuie
înţeles şi el duhovniceşte, iar nicidecum în
înţelesul său obişnuit (Ps. 50, 18–19 ş.a.). Iar
faptul că preoţia este Taină se poate vedea
prealuminat din mărturiile Sfintei Scripturi, care
urmează:
1. Preoţia este un dar împărtăşit prin Sfânta
Taină a „punerii mâinilor preoţiei” (I Tim. 4, 14).
2. Preoţia este Taină care se poate da numai
celor chemaţi de Dumnezeu prin punerea mâinilor
episcopilor, care sunt urmaşi ai apostolilor (II Tim.
1, 6).
3. Preoţia este o Taină pe care nu o poate
avea orice credincios, ci numai cei aleşi (Fapte 6,
5) şi numai aceia pe care vor pune mâinile
episcopii Bisericii, care sunt locţiitori ai Sfinţilor
Apostoli (Fapte 6, 6).
4. Preoţia este Taină care se dă prin hirotonie
(punerea mâinilor) de către episcopi, urmaşii
Sfinţilor Apostoli (Fapte 14. 23).
5. Preoţia este o Taină care se dă prin
lucrarea Sfântului Duh, spre a păstori preoţii
Biserica lui Dumnezeu (Fapte 20, 28).
6. Preoţia este Taină care nu se poate da de
alţi preoţi, ci numai de episcopi – care sunt urmaşi
Sfinţilor Apostoli – deoarece vedem că marele
Apostol Pavel a sfinţit (hirotonit) şi a aşezat pe
episcopi ca urmaşi ai săi (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6;
Fapte 14, 23 ş.a.).
7. Preoţia este Taină care se dă numai prin
episcopii urmaşi apostolilor, aşa precum Tit şi
Timotei – episcopii hirotoniţi de marele Pavel
Apostolul – au sfinţit şi au aşezat preoţi şi diaconi
(I Tim. 5, 22; 3, 1–10; Tit 1, 5–9).
8. Preoţia este Taină care se dă numai prin
episcopi – următorii apostolilor –, căci nicăieri nu
DESPRE BISERICĂ 219

se spune că un preot ar fi hirotonit pe alt preot, ci


numai că preoţii şi diaconii s-au hirotonit de
apostoli şi de urmaşii lor, episcopii (I Tim. 5, 22;
Tit 1, 5–9).
9. Preoţia este o Taină care nu se poate
încredinţa oricăruia dintre creştini, ci numai
acelora care îndeplinesc anumite condiţii (I Tim.
5, 22).
10. Preoţia este o Taină care nu o pot avea
toţi, ci numai cei ce au chemare, ca şi Aaron
(Evrei 5, 4; Luca 6, 12–18).
Sectarul: În Sfânta Scriptură se arată că toţi
cei din poporul lui Israel se ziceau preoţi şi slujitori
ai Domnului, după cum scrie: Şi voi, voi veţi fi
numiţi preoţi ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului
nostru (Isaia 61, 6)#. Şi iarăşi: Şi voi veţi fi mie
preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19, 6)#.
Deci iată că orice om din adunarea creştinească
poate să fie preot şi slujitor al Domnului.
Preotul: Nu este nimic adevărat în cele ce
rătăcit cugeţi dumneata şi cei asemenea ţie
rătăciţi, socotind că orice om din popor poate să fie
preot şi slujitor al lui Dumnezeu. Dacă ar fi cum rău
credeţi şi înţelegeţi voi, sectarilor, atunci ar fi urmat
ca toţi oamenii din poporul evreu – cărora li s-au zis
aceste cuvinte – să fi fost preoţi şi slujitori ai
Domnului. Însă noi vedem că nu toţi erau preoţi, ci
numai cei din seminţia lui Aaron şi a lui Levi, şi
numai aceia aveau dreptul să fie preoţi şi slujitori ai
Domnului la Altar şi în biserica lui Dumnezeu (Ieş.
28, 1–3#; Num. 3, 5–13; Evrei 7, 14).
Aşa încât voi, sectarilor, aţi înţeles cuvintele
Scripturii ca şi Datan şi Aviron, care pe baza
aceasta „că toţi sunt o împărăţie de preoţi” şi de
aceea nu mai au nevoie de Aaron preotul şi de fiii
lui, din înţelegerea lor cea rea au început a face şi
ei slujba de preoţi. Şi pentru această pricină în faţa
întregului popor au fost bătuţi de Dumnezeu: pe
220 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

unii i-a înghiţit pământul de vii şi pe alţii i-a ars


focul lui Dumnezeu (Num. cap. 16). Pe Saul
Împăratul, fiindcă a îndrăznit să aducă jertfă lui
Dumnezeu în locul preotului, l-a lepădat Dumnezeu
de la împărăţie ca pe un nebun şi a murit străpuns
de sabia lui (I Regi 13, 1–14; 31, 1–6). Iar pe Ozia
Împăratul, care a îndrăznit să tămâieze înaintea
Domnului la Altar, l-a bătut Dumnezeu cu lepră, de
care a bolit până la moarte (II Paral. 26, 16–23).
Aşadar înţelege omule rătăcit de la adevăr, că
citatele din Sfânta Scriptură care vorbesc despre
preoţie în înţeles sobornicesc şi mai larg, nu se
referă nicidecum la preoţie ca Taină, ci la preoţia
generală, care nu are aceleaşi puteri, îndatoriri şi
daruri, ca preoţia cea întemeiată de Domnul Hristos
în Biserica Sa; căci pe această preoţie pe care a
întemeiat-o Domnul în Legea Darului, a înzestrat-o
cu mari daruri, puteri deosebite şi dregătorii
duhovniceşti.
Sectarul: Cu care daruri şi puteri deosebite a
înzestrat Hristos preoţia voastră, faţă de preoţia pe
care o poate avea orice creştin, şi cu care dregătorii
duhovniceşti a îmbrăcat-o pe ea?
Preotul: Noi ştim că cei dintâi preoţi ai
Testamentului Nou au fost Sfinţii Apostoli, care au
transmis mai departe preoţia prin urmaşii lor,
episcopi şi preoţi, pe care i-au hirotonit în Biserica
lui Hristos.
Acestor apostoli Mântuitorul le-a dat puterea
Sa (Matei 28, 18–19), şi de asemenea le-a dat slava
Sa (Ioan 17, 22). Slava Sa stă în cele trei dregătorii
prin care S-a preaslăvit El, şi anume:
1. Ca Împărat, conducător sau păstor (Matei 2,
2–6; 27, 14; Ioan 10, 11–18);
2. Ca Arhiereu (Evrei 5, 6; 7, 17, 28; Ps. 109,
4) şi
3. Ca învăţător şi prooroc (Ioan 3, 2; Matei 21,
11, 46; 22, 16; Luca 24, 19; Ioan 7, 40 ş.a.). Deci
DESPRE BISERICĂ 221

apostolii şi urmaşii lor, episcopii şi preoţii cei


aşezaţi de ei, au aceste dregătorii duhovniceşti,
care constituie slujba preoţească sub raportul
drepturilor şi îndatoririlor lor.
Sectarul: Dar care vă sunt vouă,
ortodocşilor, mărturiile biblice prin care se pot
arăta aceste dregătorii duhovniceşti, pe care
ziceţi că le au episcopii şi preoţii voştri?
Preotul: Mărturiile Sfintei Scripturi care arată
prealuminat dregătoriile duhovniceşti şi puterile cu
care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înzestrat pe
apostoli şi pe următorii lor, episcopii şi preoţii Legii
Darului, sunt acestea:
1. Apostolii – începătorii preoţiei Legii Darului –
au fost aleşi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos din
mulţimea celorlalţi ucenici (vezi Luca 6, 12–16;
Marcu 3, 13–19; Matei 10, 1–5 ş.a.).
2. Pe aceşti ucenici pe care i-a ales Mântuitorul
i-a învăţat cum să boteze şi ei botezau poporul
chiar în timpul când Domnul Hristos propovăduia
Evanghelia, că zice: Deşi Iisus nu boteza El Însuşi,
ci ucenicii Lui (Ioan 4, 1–2).
3. Pe aceşti 12 apostoli începători ai preoţiei
Legii Darului, Mântuitorul i-a învăţat cum să se
roage şi să facă frângerea pâinii (Liturghia de azi)
(Matei 26, 26–28; Marcu 14, 22–28; Luca 22, 19–
20).
4. Acestor 12 apostoli pe care îi alesese
Mântuitorul, Acesta li s-a arătat adeseori după
Învierea Sa, timp de 40 de zile, şi i-a învăţat cele
pentru Împărăţia lui Dumnezeu (adică cum să facă
slujbele) (Fapte 1, 2-3).
5. Peste aceşti 12 apostoli în ziua întâia a
săptămânii – Duminica – la 50 de zile după Înviere –
Cincizecimea – S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de
limbi ca de foc (Fapte 2, 1–2).
6. Pe aceşti Sfinţi Apostoli – începătorii preoţiei
Legii Darului – i-a îmbrăcat cu putere de sus spre a
222 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

propovădui Evangheliei (Fapte 1, 5; 2, 1–3; Luca 24,


48–49).
7. Acestor Sfinţi ucenici şi Apostoli ai Săi,
Duhul Sfânt le-a dat putere şi înţelegere să
vorbească în alte limbi (Fapte 2, 4).
8. Pe aceşti apostoli începători ai preoţiei din
Legea Nouă, Mântuitorul i-a trimis după Învierea Sa,
să facă ucenici din toate neamurile, prin
propovăduire, şi să-i boteze în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh şi să-i înveţe să păzească
cele ce le-a poruncit lor (Matei 28, 19–20).
9. Acestor Apostoli – după Pogorârea Duhului
Sfânt – li s-a dat putere de a hirotoni pe cei aleşi:
pe unii arhierei (sau mai mari preoţi, cum se mai
numesc), apoi prezviteri (sau bătrâni) şi diaconi
(vezi Fapte 6, 1–6; 8, 14–17; 13, 1–3; 14, 3; 20, 17–
28; I Petru 5, 1–4; Apoc. 1, 6; 5, 10; II Tim. 1, 6; I
Tim. 4, 14).
10. Aceşti 12 apostoli au poruncit episcopilor
celor hirotoniţi de ei (Filip. 1, 1) să hirotonească
dintre creştini pe unii diaconi şi preoţi, iar pe alţii
să-i ridice la treapta episcopiei (vezi Tit 1, 5–7; I
Tim. 5, 21–22; 3, 1–13 ş.a.).
11. Pe aceşti episcopi şi preoţi hirotoniţi de
Sfinţii Apostoli, îi numeşte Dumnezeu „slujitori” şi
„iconomi” (ispravnici) ai Tainelor lui Dumnezeu (I
Cor. 4, 1; Tit 1, 7), robi puşi peste alţi robi (Matei
24, 45).
12. Aceşti apostoli numiţi episcopi şi preoţi
sunt lucrătorii cărora le-a încredinţat Domnul via –
lumea creştină – să o lucreze în locul celor din
Legea Veche (Matei 21, 33–43).
13. Aceşti episcopi şi preoţi sunt slugile ce
pregătesc masa şi amestecă vinul şi cheamă lumea
la mântuire (Prov. 9, 2–6; Matei 22, 1–14).
14. Aceşti episcopi şi preoţi – urmaşii Sfinţilor
Apostoli – se mai numesc şi părinţi şi învăţători
întru Hristos (I Cor. 4, 15).
DESPRE BISERICĂ 223

15. De aceşti episcopi şi preoţi au poruncă


creştinii să asculte şi să facă cele ce îi învaţă, căci
aceştia vor da socoteală pentru sufletele lor (Evrei
13, 17; I Tes. 5, 12–13).
16. Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte
Domnul Hristos sarea pământului (Matei 5, 13).
17. Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopilor şi
preoţilor, le-a dat Domnul Hristos puterea de a ierta
păcatele celor ce vor mântuirea sufletelor (Ioan 20,
19–23; Fapte 19, 18).
18. Aceştia au cheile Împărăţiei cerurilor şi
putere să încuie şi să descuie; să lege şi să dezlege
(Matei 16, 18–19; 18, 18).
19. Acestora le-a dat să cunoască tainele
Împărăţiei cerurilor (Matei 13, 10–11).
20. Despre aceşti preoţi şi episcopi s-a
proorocit că vor fi preoţi ai lui Dumnezeu îmbrăcaţi
cu mântuire (Ps. 131, 16; Isaia 66, 21; Ier. 23, 3–5;
33, 15–18 ş.a.).
21. Cu aceştia S-a făgăduit Domnul că va fi în
toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin (Matei
28, 20).
22. În vremea lui Moise, Dumnezeu a ales pe
Aaron şi pe fiii săi spre a-I fi preoţi, până avea să
vină Mesia – Hristos cel făgăduit în Legea Veche. Şi
numai Aaron cu urmaşii lui aveau dreptul de a
preoţi, a tămâia şi a aduce jertfe şi rugăciuni pentru
popor (Ieş. 28, 1; Num. 3, 10, 38; 18, 7). Numai
arhiereul sau marele preot avea voie să intre o dată
în an în locul cel preasfânt din Biserică (Ieş. 30, 10).
De asemenea, doar arhiereul putea unge cu
untdelemn pe cel ce era făcut împărat (I Regi 9, 16;
10, 1; 16, 1–18). Tot astfel, toate slujbele sfinte
numai preoţilor le era dat a le face, iar dintre
mireni, care ar fi îndrăznit a se apropia de vreo
slujbă preoţească, era omorât (Num. 18, 7).
În Noul Testament ni se spune că toate acele
răzvrătiri ale mirenilor împotriva preoţiei, şi
224 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

pedepsele cele înfricoşate date de Dumnezeu lui


Core, Datan şi Aviron – care au îndrăznit a lucra
cele ale preoţiei nefiind preoţi –, sunt pilde pentru
noi creştinii, ca să nu facem aşa ceva, ca să nu fim
osândiţi în focul cel veşnic (vezi I Cor. 10, 1–12;
Epistola Sobornicească a lui Iuda; II Petru cap. 2;
Evrei 2, 1–3; 3, 6–18; 12, 25; Col. 1, 21–23 ş.a.).
Deci înţelege, omule, şi ia aminte că preoţia
este o Taină Sfântă şi o dregătorie duhovnicească
cu mare răspundere în faţa lui Dumnezeu şi nu toţi
oamenii sunt preoţi, ci numai cei chemaţi şi aleşi de
Dumnezeu spre slujba Sa pot să fie preoţi, şi
nicidecum nu poate fi oricare om, precum vi se
pare vouă (Luca 6, 12–16; Marcu 3, 13–19; Matei
10, 1–5; Evrei 13, 17; 5, 4).
Deci în cele de până aici ai putut vedea pe
baza trimiterilor din Sfânta Scriptură, care sunt
dregătoriile, darurile şi puterile cu care a înzestrat
Hristos Mântuitorul nostru preoţia Legii Darului, ca
să cunoşti câtă deosebire este între preoţia ca
Taină rânduită de Domnul şi preoţia generală
(universală) pe care o înţelegeţi voi greşit şi rătăcit,
confundând-o cu adevărata preoţie (sacramentală),
cea întemeiată de Domnul în Biserica Noului
Testament (Aşezământ).
Sectarul: Dacă voi, ortodocşii, susţineţi că
numai pe episcopii şi preoţii voştri i-a înzestrat
Hristos Domnul cu atâtea daruri, puteri şi dregătorii
duhovniceşti, atunci pentru ce Sfânta Scriptură cea
Veche şi cea Nouă arată că creştinii sunt „casă
duhovnicească”, „preoţie împărătească”, „neam
sfânt”, „preoţi ai Domnului” şi „slujitori”, care pot
să aducă lui Dumnezeu „jertfe duhovniceşti” (Isaia
61, 6; 43, 21; Ieş. 19, 6; I Petru 1, 2–3 ş.a.)?
Preotul: În cele de mai sus s-a arătat lămurit
că în aceste locuri Sfânta Scriptură vorbeşte în
înţeles mai larg, duhovnicesc şi simbolic, despre o
preoţie generală a poporului iudaic şi a celui
DESPRE BISERICĂ 225

creştin, dar nicidecum că toţi evreii din Legea


Veche au fost preoţi ai Legii Vechi, sau că toţi
creştinii din poporul creştinesc pot fi preoţi în
înţelesul obişnuit al cuvântului. Iar dacă Sfânta
Scriptură le spune creştinilor că sunt „casă
duhovnicească”, le arată că trebuie să fie oameni
sfinţi, alcătuind toţi împreună şi fiecare în parte un
templu sfânt (I Cor. 3, 16); dacă le spune „preoţie
împărătească”, le zice pentru că aparţin marelui
Împărat Dumnezeu (Ieş. 19, 6); dacă îi numeşte
„neam sfânt”, le zice astfel pentru că sunt un neam
ales, deosebit, pus deoparte spre slujba lui
Dumnezeu; dacă le spune „preoţie sfântă” o face
tot în sens duhovnicesc, că adică pot să aducă şi ei
un anume fel de „jertfe duhovniceşti”.
Sectarul: Dar care „jertfe duhovniceşti” pot
să aducă creştinii ca preoţie sfântă şi ca preoţie
împărătească?
Preotul: „Jertfele duhovniceşti” despre care e
vorba aici şi pe care pot să le aducă creştinii lui
Dumnezeu sunt acestea:
1. „Jertfa buzelor”, rugăciunea (Col. 4, 2; II
Tes. 1, 3);
2. Jertfa de laudă (Ps. 115, 8);
3. Făgăduinţa (Fapte 13, 32–33; Rom. 1, 1–2;
Ps. 115, 5, 9);
4. Umilirea duhului (Ps. 50, 18–19);
5. A se ruga unul pentru altul, ca de exemplu:
soţul pentru soţie, soţia pentru soţ, părinţii pentru
copii, copiii pentru părinţi, rudele pentru rude ş.a.
(II Regi 7, 18, 25–29; I Paral. 17, 23–27; Fac. 20, 17;
Iov 42, 8–10 ş.a.);
6. A se ruga pentru stăpâniri şi pentru patrie
(Ezd. 10, 6; I Tim. 2, 2; Num. 27, 15–17; Deut. 9,
26; 26, 15);
7. A se ruga pentru toţi oamenii şi pentru toată
lumea (I Tim. 2, 2; Ieş. 9, 29; 10, 17–18; Num. 12,
13; I Regi 1, 17 ş.a.);
226 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

8. A se ruga neîncetat (Ps. 16, 6; 33, 1; I Tes.


1, 2–3; 5, 17; Filip. 1, 2–4; Efes. 1, 16 ş.a.).
Aşadar acest fel de jertfe se cere şi trebuie a
se aduce de creştini ca „neam sfânt” şi „preoţie
împărătească”. Acestea sunt „jertfele duhovniceşti”
pe care le pot aduce creştinii lui Dumnezeu. Dar a
aduce jertfe asemenea preoţilor şi a sluji ca preoţi
lui Dumnezeu în biserică sau în sfântul altar,
acestea nu le pot face decât numai aceia care sunt
aleşi şi au chemare ca şi Aaron (Evrei 5, 4; Luca 6,
12–18 ş.a.).