Sunteți pe pagina 1din 18

Cap.

69
DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI
(GLOSOLALIA)

Preotul: Glosolalia este un cuvânt grecesc,


care pe româneşte se poate înţelege, a vorbi în
limbi, sau a vorbi în alte limbi, dar nu ca poliglot (pe
cale naturală), ci ca inspirat (în stare de extaz).
1. Glosolalia se numeşte „Vorbire în limbi” (Fapte 10, 46;
19, 6).
2. Glosolalia se numeşte şi vorbire într-o
singură limbă, la singular (I Cor. 14, 2, 4), dar şi la
plural (vezi I Cor. 14, 5, 6, 18, 22, 23, 39) sau
vorbire în altă limbă, aparţinând altor popoare (I
Cor. 14, 21), sau vorbire în duh (I Cor. 2, 15–16),
adică în extaz, sub inspiraţie de la Duhul Sfânt, iar
nu prin cunoştinţa proprie.
3. Glosolalia este vorbire inspirată – datorită
unui dar harismatic – într-o altă limbă, străină, dar
existentă, deci omenească, însă necunoscute nici
de cel ce vorbeşte, nici de ascultători.
4. Glosolalia se mai numeşte şi:
– vorbire în limbi noi (Marcu 16, 17);
– vorbire în felurite limbi (I Cor. 12, 10–25);
– vorbire în limbi omeneşti (I Cor. 13, 1);
– vorbire în limbi neînţelese (I Cor. 14, 2) ş.a.
5. Glosolalia se mai numeşte şi vorbire în
diferite limbi ale altor popoare (Fapte 2, 1–18).
Deci după mărturiile scripturistice de mai sus
se poate vedea în câte feluri se poate înţelege
cuvântul glosolalie.
Sectarul: Oare Biserica voastră în decursul
istoriei sale, a formulat vreo dogmă, vreun canon,
sau vreo învăţătură lămuritoare în privinţa
glosolaliei?
8 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

Preotul: Biserica noastră drept măritoare de


răsărit, în decursul existenţei istorice nu a
formulat nici o dogmă, nici un canon şi nici o
învăţătură specială în privinţa glosolaliei, nefiind
nevoie de aşa ceva, deoarece până mai ieri-
alaltăieri, nici nu a existat vreo problemă a
glosolaliei. Biserica noastră a formulat dogme,
canoane şi învăţături speciale în vederea
combaterii vechilor erezii, cu care s-a luptat în
trecutul ei istoric de aproape două mii de ani, dar
secta aceasta a pseudo-glosolaliilor, care a venit
aici de peste ocean, nu a fost luată în seamă de
Biserică şi nici nu s-a luat până azi vreo hotărâre
sinodală în privinţa ei. Însă de va fi nevoie,
conducătorii duhovniceşti ai Bisericii Universale
Ortodoxe vor lua măsurile cuvenite şi faţă de
această sectă a veacului al XX-lea.
Sectarul: Dar pentru ce pricină ziceţi voi,
ortodocşii, că darul harismatic al glosolaliei a fost
dat de Dumnezeu numai pentru vremea de la
începutul Bisericii creştine, cu scopul de a înlesni
predicarea Evangheliei la cât mai multe popoare şi
că acest dar, al vorbirii în limbi, va înceta din
Biserică? Care vă sunt vouă mărturiile scripturistice
în această privinţă?
Preotul: Într-adevăr, acest dar harismatic al
„vorbirii în limbi” a fost dat de Dumnezeu la
începutul Bisericii creştine, cu scopul de a uimi pe
cei necredincioşi (Fapte 2, 12), de a se înlesni
predicarea Evangheliei la toată lumea şi de a fi „un
semn” de mare mirare pentru cei necredincioşi (I
Cor. 14, 22). Iar acum, după ce am crezut în
Hristos, nu mai este nici o nevoie de a ni se „vorbi
în limbi” despre El, nemaiavând nici un rost acest
lucru pentru cei credincioşi.
Sectarul: Dar spune undeva în Sfânta
Scriptură că acest dar harismatic al „vorbirii în
GLOSOLALIA 9

limbi” va înceta din Biserică şi nu va rămâne până


în sfârşit?
Preotul: Despre încetarea acestui dar al
„vorbirii în limbi” din Biserică ne-a proorocit
dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând că: Darul
limbilor va înceta (I Cor. 13, 8). Acest adevăr ni-l
arată şi marele dascăl al Bisericii lui Hristos,
dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, care zice:
„Pentru care pricină dar, a fost dus şi a fost luat
dintre oameni acum harul acesta? Nu pentru
motivul că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că
ne cinsteşte foarte mult. Cum? Să vă spun: Oamenii
erau atunci mai fără de minte, deoarece erau
izbăviţi de curând de idoli, şi mintea lor era încă
neascuţită şi mai nesimţitoare, erau atraşi şi
încântaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o
idee despre darurile netrupeşti şi nici nu ştiau ce
este harul spiritual, care se contemplă numai prin
credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne.
Unele dintre harismele duhovniceşti sunt nevăzute
şi se înţeleg numai prin credinţă, iar altele se fac
prin semne văzute pentru încredinţarea celor
necredincioşi. Spre exemplu: iertarea păcatelor
este un lucru spiritual, este o harismă nevăzută,
căci nu vedem cu ochii trupului cum ni se curăţesc
păcatele. Pentru ce? Pentru că sufletul este cel
curăţit, iar sufletul nu se vede cu ochii trupului.
Aşadar, curăţirea păcatelor este un dar spiritual,
care nu poate să fie făcut evident ochilor trupului. A
vorbi însă în diferite limbi este şi aceasta una din
lucrările spirituale ale duhului, dar dă un semn
văzut şi uşor de priceput de cei necredincioşi.
În adevăr, vorbirea care se aude în afară este o
învederare şi o dovadă a lucrării lăuntrice petrecute
în suflet, adică a celei nevăzute. Pentru aceasta şi
Pavel zice: Însă fiecăruia se dă arătarea Duhului
spre folos (I Cor. 12, 7). Eu acum deci nu am nevoie
de semne. Pentru ce? Pentru că am fost învăţat să
10 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

cred în Stăpânul şi fără să mi se dea semn; cel care


nu crede are nevoie de zălog, dar eu, care cred, n-
am nevoie de zălog şi nici de semn. Ştiu că am fost
curăţit de păcate, chiar dacă nu vorbesc în limbi.
Cei de atunci însă nu credeau, dacă nu primeau
semn. Pentru aceasta li se dădeau semne, ca un gaj
al credinţei în care credeau. Prin urmare nu se
dădeau semne ca la nişte credincioşi, ci ca la nişte
necredincioşi, ca să ajungă credincioşi. În acest
sens zice şi Pavel: Limbile sunt spre semn, nu
credincioşilor, ci necredincioşilor (I Cor. 14, 22).
Vedeţi dar că dacă s-au îndepărtat de la noi
semnele, nu se datoreşte faptului că Dumnezeu ne
necinsteşte, ci că ne cinsteşte? A făcut astfel voind
să arate credinţa noastră, că noi credem în El fără
de gajuri şi fără de semne... Aceasta este pricina
pentru care nu se mai fac acum semne”1.
Aşadar iată că prin cele de mai sus ai văzut şi
proorocia marelui Apostol Pavel, despre încetarea
darului harismatic al limbilor şi ai auzit de la
dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur şi motivul
pentru care acest dar a fost luat şi îndepărtat de
Dumnezeu din Biserica creştină.
Sectarul: Dar care credeţi voi, ortodocşii, că a
fost scopul glosolaliei la începutul Bisericii Creştine
– adică la praznicul Cincizecimii iudeilor – când
Sfinţii Apostoli au primit darul Sfântului Duh, în chip
de limbi ca de foc?
Preotul: Scopul glosolaliei de la începutul
Bisericii creştine a fost întreit:
În primul rând prin vorbirea Sfinţilor Apostoli în
diferitele limbi străine ale multor neamuri, s-a
înlesnit predicarea Evangheliei la toate popoarele,
fiindcă prin acest dar harismatic al „vorbirii în
limbi” s-a putut comunica celor străini de alte limbi,

1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul I la Rusalii, Colecţia
Izvoarele Ortodoxiei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti,
1942, pag. 258-260.
GLOSOLALIA 11

învăţătura creştină în limba lor proprie.


Al doilea scop al glosolaliei a fost acela de a se
dovedi puterea lui Dumnezeu în Legea Nouă, a
creştinismului, care s-a arătat prin această vorbire
în diferite limbi a unor oameni neînvăţaţi, care erau
toţi de o singură limbă (Fapte 2, 7) şi de a pune
astfel în uimire pe cei necredincioşi (Fapte 2, 7–8).
Al treilea scop al glosolaliei a fost de a se
dovedi prin acest dar harismatic dat de Dumnezeu
universalitatea chemării la mântuire a tuturor
popoarelor, căci prin vorbirea sfinţilor apostoli în
felurite limbi (I Cor. 12, 10–15) s-a arătat luminat că
deşi Biserica lui Hristos este una singură, totuşi ea
nu este a unui singur popor, ci a tuturor popoarelor,
vorbindu-le fiecăruia după limba lor (Fapte 2, 6).
Sectarul: Tocmai de aceea noi vorbim în
limbi, ca să dovedim şi azi prezenţa Duhului Sfânt
în creştinism şi să folosim darul harismatic al
glosolaliei în felul cum aţi arătat mai sus că l-au
folosit şi apostolii.
Preotul: Adevărul nu este acesta, deoarece
voi nu vorbiţi în limbi insuflate, ci bolborosiţi
cuvinte neîncheiate şi încâlcite, pe care nimeni nu
le înţelege şi nimeni nu se poate folosi de ele şi de
falsa voastră glosolalie.
Sectarul: Noi avem tălmaci care tălmăceşte
cele ce vorbim şi pe care oamenii nu le înţeleg.
Preotul: Noi nu avem nici o încredere, nici în
voi, şi nici în tălmacii voştri, atâta timp cât ei nu
ascultă de Biserica Sobornică şi Apostolică a lui
Hristos. Căci dacă ei ar avea cu adevărat darul
tălmăcirii în duhul Bisericii lui Hristos, ar cunoaşte
sigur rătăcirea lor şi a voastră. Noi avem Sfânta
Scriptură, care ne învaţă să judecăm şi să fim cu
toată atenţia asupra celor ce vorbesc profetic (I
Cor. 14, 29) şi să cercetăm duhurile dacă sunt (sau
nu) de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1).
12 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

Sectarul: Noi de la Dumnezeu suntem,


fiindcă cei ce nu sunt de la Dumnezeu, aceia nu
mărturisesc pe Hristos (I Ioan 4, 2).
Preotul: Noi avem mare îndoială să credem că
voi sunteţi de la Dumnezeu şi că Duhul adevărului
ar fi cu voi. Auzi ce zice dumnezeiescul Ioan
Evanghelistul: Noi suntem din Dumnezeu; cine
cunoaşte pe Dumnezeu, ascultă de noi; cine nu
este din Dumnezeu, nu ascultă de noi. Din aceasta
cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii (I
Ioan 4, 6). Prin „noi” înţelegem aici pe apostoli şi pe
toţi cei ce sunt cu ei, adică Biserica lui Hristos, care
este zidită pe temelia apostolilor şi a proorocilor,
piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus
Hristos (Efes. 2, 20).
Deci şi voi şi tălmacii voştri falşi vă înşelaţi unii
pe alţi cu minciunile şi cu plăsmuirile voastre. Căci
dacă aţi fi de la Dumnezeu şi dacă Duhul adevărului
ar fi între voi, apoi aţi asculta de Biserica lui Hristos,
care este stâlp şi temelie a adevărului (I Tim 3, 15).
Atât voi, cât şi tălmacii voştri, aveţi nevoie să fiţi
examinaţi cu mare atenţie de acele persoane
duhovniceşti care au darul harismatic al desluşirii
duhurilor (I Cor. 12, 10). Cine vrea să vă cunoască
pe voi şi pe toţi proorocii mincinoşi asemenea vouă,
îi rugăm să citească în Sfânta Scriptură la locurile
indicate aici: Deut. 13, 1–5; 18, 21–22; Num. 16,
28–29; Ier. 20, 6; 23, 13–16, 25–27, 30–32; 28, 15;
29, 8–9; Fapte 13, 10–11; Apoc. 13, 11–14 ş.a.
Sectarul: Dar pentru ce zici dumneata că la
Cincizecime toţi ascultătorii ce erau de faţă
înţelegeau cele ce vorbeau Sfinţii Apostoli în limbi,
deoarece este scris că unii din cei prezenţi acolo îi
batjocoreau pe ei, zicând că sunt plini de must
(beţi) (Fapte 2, 13)?
Preotul: Într-adevăr, localnicii din Ierusalim
nu-i înţelegeau pe Sfinţii Apostoli, fiindcă ei vorbeau
în limbi străine, iar nu în limba celor din Ierusalim şi
GLOSOLALIA 13

din Palestina. De aceea numai cei străini, care


veniseră la praznicul Cincizecimii din peste 15 ţări,
îi înţelegeau pe ei perfect, căci îi auzeau vorbind în
limba lor, în care ei se născuseră (Fapte 2, 8–11).
Sectarul: Dar pentru care motiv localnicii nu
îi înţelegeau?
Preotul: Pentru a se împlini asupra lor o altă
proorocie.
Sectarul: Care este această proorocie?
Preotul: Aceea care zice: În Lege este scris:
Voi grăi acestui popor în alte limbi şi prin buzele
altora şi nici aşa nu vor asculta de Mine, zice
Domnul (I Cor. 14, 21; Isaia 28, 11).
Sectarul: De ce la I Cor. 14, 1–33 se arată
mereu că în Corint proorocia este superioară
„glosolaliei”, iar din Faptele Apostolilor 2, 1–18,
rezultă că glosolalia nu este altceva decât
proorocie, aşa cum a zis Dumnezeu prin Proorocul
Ioil. Deci se ivesc mai multe nedumeriri: oare unul
din aceste două daruri harismatice este mai mare,
sau sunt egale între ele? Oare sunt deosebite
între ele şi independente unul de altul? Cum se
pot lămuri aceste contradicţii dintre ele?
Preotul: Aici este numai o aparentă
contradicţie, fiind în realitate vorba numai de
situaţii diferite. În Ierusalim la Cincizecime,
glosolalia relatată la Fapte 2, 1–18 şi adresată
iudeilor de limbi străine în limbile lor proprii, este
identică cu proorocia. În Corint însă, fiind adresată
localnicilor în alte limbi neînţelese de aceştia, ea nu
poate fi identificată cu proorocia, ci este socotită ca
o simplă bolborosire, aşa cum o socoteau şi
localnicii din Ierusalim. Deci în anumite cazuri
glosolalia şi proorocia sunt identice, în altele însă
sunt deosebite.
Sectarul: Dar cum de se spune la I Cor. 14,
13, că darul glosolaliei, pentru a putea fi folosit,
trebuie să fie însoţit de darul tălmăcirii, fără de
14 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

care glosolalia este un simplu sunet sau un


amestec de sunete aiurea, câtă vreme la Fapte 2,
1–18 glosolalia nu a fost însoţită de tălmăcire, şi
nici nu a fost nevoie să fie, ea nefiind atunci sunet
fără de noimă, ci vorbire perfect înţeleasă de toţi
străinii. Deci aş vrea să ştiu: Trebuie neapărat
darul tălmăcirii alături de cel al glosolaliei, ca în
Corint, sau nu este nevoie deloc de el, ca în
Ierusalim?
Preotul: La această nedumerire, răspunsul
este clar: În Ierusalim, la Cincizecime, darul
tălmăcirii nu a fost necesar, în vreme ce în Corint el
a fost neapărat necesar, fiind vorba de două situaţii
diferite, în care darul glosolaliei lucrează diferit; în
Ierusalim ca proorocie făcută în limbile
ascultătorilor, iar în Corint ca vorbire în limbi
neînţelese de ascultători, fără de tălmăcire. Aşadar,
şi de această dată, orice urmă de contrazicere
dispare şi orice nedumerire rămâne fără de temei.
Sectarul: Aţi spus că unul din scopurile
glosolaliei a fost acela de a se înlesni predicarea
Evangheliei la toate popoarele lumii – după Fapte 2,
1–13 – şi de a uimi pe cei necredincioşi prin darurile
harismatice ale creştinismului. Însă pe de altă
parte, scopul glosolaliei ar fi de a face pe cel
inspirat să se bucure de prezenţa în el a Sfântului
Duh, adică de a-l face să ştie că prin darul
glosolaliei, el este în răstimpul cât durează starea
de inspiraţie într-o comuniune sigură cu Dumnezeu
(în rugăciune). Iarăşi acest lucru este cu
nedumerire: cum într-un loc, la Fapte 2, 1–13,
glosolalia are scopuri mai largi, generale, iar la I
Cor. 14, 1–33, se arată că glosolalia are şi un scop
singular, numai în privinţa celui ce este inspirat? Aş
voi deci să ştiu şi la acestea ce aveţi de zis.
Preotul: Şi aici – ca şi în cele de mai sus –
trebuie să privim chestiunea din punct de vedere
diferit, după situaţiile diferite pe care ea le are în
GLOSOLALIA 15

vedere, atunci vom înţelege că nu avem două


alternative, ci numai două laturi ale aceleiaşi
chestiuni, fiecare din ele fiind adecvată unei
anumite situaţii. Deşi constatările ce se pot face în
urma analizei celor două locuri biblice relative la
scopul glosolaliei par a fi contradictorii între ele,
totuşi sunt exacte şi amândouă corespund situaţiei
reale la care se referă. Acolo unde există străini,
glosolalia are un scop, iar unde sunt numai
localnici, ea are alt scop. Pentru oamenii cei de
limbi străine ea are un scop obiectiv, pentru
localnici scopul ei este subiectiv. Aşa rezultă din
Fapte 2, 1–13 şi din toate textele biblice în care se
relatează promisiunea Mântuitorului de a trimite
apostolilor Săi pe Sfântul Duh cu darurile Sale, spre
a le fi de ajutor în mandatul pe care li l-a
încredinţat. Scopul subiectiv este mai restrâns şi
izolat, fiind o absurditate a-l urmări în adunările de
cult public, după cum însuşi Apostolul Pavel
accentuează de mai multe ori la I Cor. 14, 1–33.
Aşadar ţine minte, omule, că orice chestiune
judecată numai după aparenţă sau superficial, fără
a pătrunde în fondul ei, poate duce la rătăcire. Aşa
fac toţi sectarii de azi, cercetând textele Sfintei
Scripturi numai la suprafaţă şi de aceea se înşeală
pe ei şi pe toţi cei care ascultă de ei.
Sectarul: Noi, penticostalii de azi, prin
practica noastră de post aspru de către două, trei
şi mai multe zile, prin vorbirea în limbi străine şi
prin rugăciunile făcute cu toată inima, arătăm
oamenilor lucrarea Preasfântului Duh care este în
mijlocul nostru şi aşa facem mare misionarism
pentru Biserica lui Hristos. Dar voi, preoţii, stricaţi
poporul cel binecredincios cu păcatele şi
obiceiurile voastre cele rele, purtându-vă după
moda lumii şi umblând în lux, în beţii. Nu mai
postiţi posturile rânduite de Sfinţii Apostoli,
sunteţi iubitori de argint şi mergeţi chiar la
16 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

petrecerile cele ce sunt cu totul străine creştinilor


adevăraţi, ca să nu mai zic preoţilor, şi de aceea
voi singuri pustiiţi Biserica voastră de credincioşi
şi de duhul adevăratei vieţuiri creştineşti.
Preotul: Voi nu faceţi nici o misiune Bisericii
lui Hristos, ci prin prefăcătoriile voastre, prin falsele
voastre vorbiri în limbi înşelaţi pe cei naivi şi care
nu cunosc Sfânta Scriptură, nici vicleniile şi
făţărniciile voastre. Dacă voi în adevăr aţi avea
vreo lucrare harismatică de la Duhul Sfânt şi dacă
bolborosirile voastre ar fi cu adevărat „limbi
insuflate”, apoi v-aţi duce ca şi Sfinţii Apostoli prin
toată lumea, să vorbiţi la popoarele care încă nu s-
au creştinat şi nu cunosc învăţătura creştină. Însă
voi numai între voi bolborosiţi şi vă înşelaţi unii pe
alţii, făţărnicindu-vă că aţi avea darul Sfântului
Duh. Dacă voi, penticostalii, aţi merge în China,
Japonia, India, Africa şi în alte ţări, unde încă n-a
ajuns lumina Evangheliei, şi prin vorbirea în limbi –
pe care pretindeţi că o aveţi – aţi aduce la lumina
Evangheliei multe popoare şi aţi face în locurile
unde propovăduiţi minuni mari, ca şi Sfinţii
Apostoli, cu numele lui Hristos, atunci aţi fi mai
aproape de El, deoarece prin toate acestea aţi face
ce au făcut Sfinţii Apostoli. Atunci s-ar cunoaşte de
toată lumea că voi sunteţi cu adevărat inspiraţi de
la Duhul Sfânt şi aveţi aceeaşi misiune pe care au
avut-o şi Sfinţii Apostoli.
Iar dacă cutezaţi să vă îngâmfaţi şi să judecaţi
pe preoţii Bisericii lui Hristos, socotindu-vă pe voi
sfinţi, mare rătăcire este în capul vostru, de vreme
ce, lăsând Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare,
care v-a născut din apă şi din Duh, v-aţi luat
povăţuitor pe diavolul, care v-a dus la rătăcire şi la
pierzare pe voi şi pe toţi cei care ascultă de voi. Ar
fi mare fericire pentru voi, dacă v-aţi trezi din
rătăcirea voastră şi aţi veni iarăşi în sânul Bisericii
care v-a născut.
GLOSOLALIA 17

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşilor,


vă botezaţi numai cu apă, căci acest Botez nu este
îndestulător şi trebuie întregit prin Botezul cu Duh
Sfânt şi cu foc (Luca 3, 16), care este cu totul
deosebit de cel cu apă şi prin care se revarsă
diferite daruri minunate ale Sfântului Duh şi
îndeosebi darul vorbirii în limbi şi al tălmăcirii
limbilor, precum s-a revărsat la Cincizecime peste
Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1–13). Care vă sunt vouă
temeiurile biblice în susţinerea practicii voastre de
a vă boteza numai cu apă?
Preotul: Noi ne botezăm nu numai cu apă –
cum rău înţelegeţi voi, rătăciţilor penticostali –, ci
cu „apă şi Duh”, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul
(Ioan 3, 5). Iar temeiurile şi mărturiile biblice în
susţinerea şi apărarea învăţăturii noastre celei din
Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos, sunt cele ce
urmează:
1. După Sfânta Scriptură există un singur
Botez creştin, şi nu două (vezi Efes. 4, 5; I Cor. 12,
13).
2. Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” de la
Cincizecime nu este altceva decât Botezul creştin
pe care îl anunţase Sfântul Ioan Botezătorul mai
înainte (Matei 3, 11; Marcu 1, 8; Luca 3, 8–16; Ioan
1, 33).
3. Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” nu este
altceva decât Botezul cel anunţat de Mântuitorul că
va fi (vezi Fapte 1, 5).
4. Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” nu este
altceva decât cel aşezat de Mântuitorul, Care a zis
că va fi „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5).
5. Botezul creştin ortodox nu se face numai
„cu apă”, ca a lui Ioan, dar nici numai cu Duh, chiar
dacă uneori se vorbeşte în Sfânta Scriptură în
legătură cu practicarea acestei Taine, fie numai de
„apă” (Fapte 8, 36–39), fie numai de „Duh” (Fapte
1, 5; 2, 38; I Cor. 12, 13).
18 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

6. Botezul cu Duhul Sfânt a fost proorocit de


Sfinţii Prooroci: Isaia 32, 15; 44, 3; Iezechiel 36, 25–
27; Zaharia 12, 10; Ioan 7, 38–39 ş.a.
7. Dacă la Cincizecime în loc de apă a venit
Duhul Sfânt în chip de limbi „ca de foc”, prin
aceasta El a arătat şi altă însuşire a Sa, că El este
Dumnezeu şi „foc mistuitor” (Deut. 4, 24; 9, 3;
Evrei 12, 29; Ieş. 3, 2; 19, 18; II Regi 22, 9–13; Ps.
96, 3; Isaia 33, 11–12; 13(43), 14; Iez. 1, 27; Fapte
7, 30–32 ş.a.).
8. Botezul pe care l-a primit Mântuitorul nostru
Iisus Hristos în apele Iordanului trebuie să-l primim
şi noi, însă „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5).
9. Toţi credincioşii s-au botezat în unul şi
acelaşi Duh (I Cor. 12, 13; Gal. 3, 27–28).
10. Botezul cu Duhul Sfânt îndreptează,
renaşte şi înnoieşte pe om (I Cor. 6, 11; Tit 3, 5).
Sectarul: Noi prin Botezul „cu Duh Sfânt şi
cu foc” primim de la Dumnezeu darul de a vorbi în
„limbi”.
Preotul: Dar în ce constă la voi darul vorbirii
în limbi?
Sectarul: Vorbirea în limbi prin darul Sfântului
Duh la noi constă în pronunţarea unor sunete, care
nu pot fi înţelese de oameni decât numai prin
tălmăcirea ce se face printr-un alt dar special al
Sfântului Duh, adică darul tălmăcirii, despre care
aminteşte Sfânta Scriptură (I Cor. 14, 13, 27).
Preotul: Nu este nicidecum aşa cum crezi
dumneata, că vorbirea în limbi prin darul Sfântului
Duh ar consta numai în aceste sunete neînţelese
sau bolborosite.
11. „Vorbirea în limbi” prin darul Sfântului Duh
este cu adevărat vorbirea unei limbi străine, pe
care cei străini o înţeleg perfect, aşa cum a fost
cazul în Ierusalim la Cincizecime (Fapte 2, 8–12).
Căci acolo numai cei localnici din Palestina de pe
atunci – necunoscători ai altor limbi străine – nu
GLOSOLALIA 19

înţelegeau fără tălmăcire, dar toţi cei străini


adunaţi acolo, din peste 15 ţări, înţelegeau perfect
cele ce vorbeau Sfinţii Apostoli, deoarece Sfânta
Scriptură zice despre cei străini adunaţi la praznicul
Cincizecimii: Şi erau uimiţi toţi şi se minunau,
zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi
galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră,
în care ne-am născut? (Fapte 2, 6–8) Deci acolo toţi
auzeau şi înţelegeau pe Sfinţii Apostoli când
vorbeau, fără ca să le tălmăcească cineva. La voi
de ce este nevoie de tălmăcire?
12. „Glosolalia” este „vorbire”, pe când
practica voastră de cuvinte încâlcite şi neîncheiate,
nu poate fi numită „vorbire”, ci bolborosire fără de
nici un înţeles, ceea ce dovedeşte mai mult o
viclenie şi înşelăciune drăcească, decât o lucrare a
Sfântului Duh.
13. În Sfânta Scriptură e vorba de „limbă” sau
„limbi”, câtă vreme sunetele voastre cele încâlcite
nu pot fi numite „limbi”, nici „limbă”, fiind fără de
nici un înţeles.
14. Dacă la bolboroseala voastră de cuvinte
neîncheiate, noi am aduce de faţă oameni din cel
puţin 15 ţări, cum au fost la Cincizecime în
Ierusalim, ca de exemplu: ruşi, germani, finlandezi,
unguri, francezi, englezi, greci, italieni, suedezi,
norvegieni, polonezi, spanioli, portughezi, sârbi,
bulgari, şi dacă toţi aceştia ar înţelege în limba lor
cele ce bolborosiţi voi fără de tălmaci, aşa cum s-a
petrecut şi la Cincizecime, atunci noi am crede că şi
la voi este o lucrare a Duhului Sfânt. Dar dacă nu
puteţi face acest lucru, atunci să cunoaşteţi că
sunteţi înşelaţi de satana şi că lucrarea voastră
este falsă şi mincinoasă.
15. Prin darul vorbirii în limbi Dumnezeu îşi
descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11;
I Cor. 14, 2), iar prin bolboroseala voastră a
penticostalilor, este de neînţeles ca Dumnezeu să
20 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

facă descoperiri, căci ea mai mult încurcă pe cineva


decât îl luminează.
16. În cazul când cei de faţă nu ar fi străini, ci
localnici, cel înzestrat cu darul vorbirii în limbi ar
avea oarecare câştig folosindu-se de el cel mult ca
mijloc de închinare (rugăciune) (I Cor. 14, 2). Dar şi
această rugăciune nu ar fi de prea mare valoare,
deoarece este numai cu duhul, fără să fie şi cu
mintea (I Cor. 14, 14), adică fără să fie înţeleasă.
Însă noi trebuie să aducem lui Dumnezeu închinare
înţelegătoare (Rom. 12, 1), folosind în rugăciunile
noastre şi mintea, nu numai duhul nostru, spre a ne
fi atât nouă, cât şi altora de folos (I Cor. 14, 16–17).
17. Dacă „vorbirea în limbi” prin darul Duhului
Sfânt ar fi o bolborosire, cum este acum la voi,
atunci ar trebui ca toţi ascultătorii să o înţeleagă la
fel, sau să nu o înţeleagă deloc. Or la Ierusalim nu a
fost aşa, căci acolo cei străini din peste 15 ţări, toţi
înţelegeau cele ce vorbeau Sfinţii Apostoli şi se
minunau (vezi Fapte 2, 6–8). Acolo numai cei
localnici, care nu cunoşteau limbile cele străine în
care vorbeau apostolii, nu înţelegeau şi îi socoteau
pe ei a fi beţi de must dulce (Fapte 2, 13). Însă la
voi, penticostalii, nu se întâmplă ca cei străini de
neam şi de limbă să vă înţeleagă fără tălmăcire.
18. Voi, penticostalii, mai ziceţi că nu vă
înţelege nimeni în timpul când bolborosiţi, fiindcă
voi atunci vorbiţi în „limbi îngereşti” (I Cor. 13, 1).
Dar chiar dacă am admite că voi ştiţi „limbi
îngereşti”, noi nu putem înţelege de ce aceste limbi
se numesc „limbi noi” (Marcu 16, 17), căci cele
îngereşti nu sunt noi, ci vechi, de la început. Deci
dacă nimeni nu vă înţelege când bolborosiţi, apoi
cum vă puteţi voi arăta dragostea de a folosi pe
alţii prin această bolborosire, căci fiecare din noi
trebuie să lucrăm spre zidirea aproapelui (Rom. 13,
8–10; II Cor. 12, 15) şi zidirea aceasta se face
numai prin dragoste, căci „dragostea zideşte” (I
GLOSOLALIA 21

Cor. 8, 1). Iar dacă vorbiţi în limbi îngereşti, fără să


aveţi dragostea de a folosi pe alţii prin cele ce
vorbiţi, apoi voi, după mărturia marelui Pavel,
sunteţi „aramă sunătoare” (I Cor. 13, 1) şi nimic
mai mult.
19. Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură ne arată
clar că darul vorbirii în „limbi” va înceta (I Cor. 13,
8). Şi dacă acest dar al vorbirii în limbi, după
proorocia marelui Pavel, a încetat din Biserică,
pentru care pricină voi, penticostalii, vă năluciţi că
acum, după două mii de ani, mai puteţi vorbi în
„limbi”? Şi pentru care pricină ar mai fi nevoie de
darul vorbirii în limbi acum – după ce noi am crezut
în Hristos cu mii de ani în urmă –, căci limbile au
fost un semn dat de Dumnezeu atunci nu pentru cei
credincioşi, ci numai pentru cei necredincioşi, ca un
zălog de adeverire spre a crede (I Cor. 14, 22)?
Acum când noi am crezut şi ne-am botezat în
numele Preasfintei Treimi (Matei 28, 19), ce nevoie
mai este de bolboroseala voastră cea încâlcită spre
a crede?
Sectarul: Limbile vorbite prin darul Duhului
Sfânt nu sunt omeneşti, căci nu sunt adresate
oamenilor, ci lui Dumnezeu (I Cor. 14, 2). De aceea
ascultătorii nu le înţeleg
Preotul: 20. Dacă voi, penticostalii, ziceţi că în
vremea bolborosirii voastre vorbiţi lui Dumnezeu şi
nu oamenilor, apoi de ce la Fapte 2, 1–12 – unde se
descrie practica acestui dar pentru întâia oară –, nu
s-a întâmplat la fel ca la voi (adică de a vorbi lui
Dumnezeu şi nu oamenilor)? Deoarece acolo
vedem cu totul împotrivă, şi anume că Sfinţii
Apostoli vorbind „în limbi”, n-au vorbit lui
Dumnezeu, ci oamenilor; ei s-au adresat direct
ascultătorilor de mai mult de 15 limbi diferite, iar
aceştia i-au înţeles întru totul fără de nici o
tălmăcire (Fapte 2, 1–12).
22 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

21. Dacă după I Cor. 14, 2, cel insuflat nu


vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, iar după
Fapte 2, 1–12, el nu vorbeşte lui Dumnezeu, ci
oamenilor, atunci oare se contrazice Sfânta
Scriptură? Să nu fie!
Lucrurile stau astfel: cei insuflaţi vorbesc şi
oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putând fi
înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de situaţie, adică
după felul ascultătorilor, străini sau localnici (Fapte
2, 1–12). Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost
înţeleşi (Fapte 2, 8), pentru că ascultătorii erau
străini, oameni de alte limbi. În Corint însă, cei
insuflaţi nu vorbeau oamenilor, ci lui Dumnezeu,
pentru că nu aveau în faţă decât oameni localnici,
necunoscători ai altor limbi. În acest caz, pe drept
cuvânt, se poate spune că la I Corinteni 14, 2, cel
ce vorbeşte în limbi nu vorbeşte oamenilor, ci lui
Dumnezeu şi că pentru ascultători, cele vorbite de
el sunt „taine”, pe care nu le pot înţelege,
asemenea localnicilor din Ierusalim, care nu
înţelegeau nimic din cele vorbite de apostoli (Fapte
2, 13).
Aşadar textul este clar şi limpede, lămurindu-
se deplin prin Fapte 2, 1–12. Însă textul de la I Cor.
14, 2 luat aparte nu poate fi considerat singur ca
punct de plecare, fără a se contrazice cu Fapte 2,
1–12. Tocmai aici este greşeala şi încurcătura
voastră, a penticostalilor. Voi nu puneţi de acord
aceste două texte din Sfânta Scriptură şi de aceea
ajungeţi la contraziceri, atât în teorie, cât şi în
practică. Astfel prin răstălmăcirea Sfintei Scripturi
după capul vostru, vă înşelaţi mult spre a voastră
pierzare (II Petru 3, 16 ş.a.).
Sectarul: Fiecare creştin adevărat trebuie să
aibă pe Sfântul Duh în el, adică să fie un „vas ales”
al Sfântului Duh. Penticostalii îşi pot dovedi
prezenţa Sfântului Duh în ei, prin practicarea
GLOSOLALIA 23

vorbirii în limbi insuflate, dar ortodocşii nu şi-o pot


dovedi prin nimic, deci ei nu sunt creştini adevăraţi.
Preotul: Oare prezenţa Sfântului Duh în om se
poate dovedi numai prin vorbirea în limbi? Oare
Duhul Sfânt are numai acest dar al vorbirii în limbi,
prin care îşi poate manifesta prezenţa Sa în
oameni? Să întrebăm de acest lucru pe marele
Apostol Pavel şi vom auzi de la el că roadele
Duhului Sfânt sunt acestea: Dragostea, bucuria,
pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de
bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal.
5, 20–23). Deci cine dovedeşte că are aceste roade
ale Duhului Sfânt, unul ca acela dovedeşte că are
pe Duhul Sfânt, măcar de nu ar avea darul vorbirii
în limbi. Cât priveşte darul vorbirii în limbi, el este
un dar mai mic ca altele (I Cor. 14, 5). Marele
Apostol Pavel arătând că este mult mai mare cel ce
se roagă lui Dumnezeu cu mintea, decât cel ce
vorbeşte în limbi, zice: Dar în biserică vreau să
grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi
pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi (I Cor. 14,
19). Aşadar vezi că darul vorbirii în limbi este unul
din cele mai mici daruri ale Duhului Sfânt şi că sunt
alte daruri ale Sfântului Duh, mult mai mari decât
acesta, precum este darul proorociei (I Cor. 14, 5) şi
dragostea, care este mai presus de toate (I Cor. 1,
7; 13, 2, 13).
Şi apoi – cum am arătat şi mai sus – acest dar
a fost dat numai până la o vreme, deoarece despre
el s-a spus clar că „va înceta” (I Cor. 13, 8), pentru
că el a fost dat la începutul Bisericii creştine ca un
„semn” (zălog) „pentru cei necredincioşi”. Deci
după ce au crezut, el nu mai este necesar celor
credincioşi.
23. În Ierusalim la Cincizecime a fost deplină
rânduială, căci nu ni se spune nicăieri că ar fi fost
vreo neorânduială, aşa cum este în adunările
voastre penticostale, unde vă făţărniciţi că vorbiţi
24 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

„în limbi”. Dar vorbiţi mai mulţi deodată, făcând un


vacarm în care nimeni nu vă înţelege, iar în această
hărmălaie unii din voi bat din palme, alţii sar în sus,
alţii ridică mâinile, alţii cad în genunchi, alţii
tremură, alţii strigă, alţii plâng, astfel încât în toate
adunările voastre este o atmosferă de bâlci mai
degrabă decât de rugăciune. Cine a văzut numai o
dată vreo adunare a voastră, a penticostalilor, nu-i
mai trebuie o altă dovadă că lucrarea voastră este
cu totul lipsită de prezenţa Duhului Sfânt, deoarece
noi ştim că Dumnezeul nostru nu este Dumnezeu al
neorânduielii, ci al păcii (I Cor. 14, 33). Iar la voi
prea multă neorânduială se vede.
24. Deci să ştiţi că limbile pe care le vorbiţi,
părându-vi-se că aveţi darul „vorbirii în limbi”, nu
sunt limbi vorbite sub insuflarea Sfântului Duh, ci
sunt semnele prezenţei unui duh care numai de la
Dumnezeu nu poate fi, ştiut fiind că şi duhul satanei
insuflă pe oameni (I Cor. 12, 3). Noi trebuie să
avem grijă mare de a nu da crezare oricărui duh,
căci aşa ne învaţă dumnezeiescul Apostol şi
Evanghelist Ioan, zicând: Iubiţilor, nu daţi crezare
oricărui duh, ci ispitiţi duhurile de sunt (sau nu) de
la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au
ieşit în lume (I Ioan 4, 1). Ba chiar dacă un duh ar
mărturisi în vreun fel pe Hristos, tot nu trebuie
crezut, căci Mântuitorul ne-a spus clar că mulţi vor
veni în numele Lui şi pe mulţi vor înşela (Matei 24,
5). Şi iarăşi marele Apostol Pavel ne arată că: Însuşi
Satana se preface în înger al luminii. Nu este deci
lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai
dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor (II
Cor. 11, 14–15).
(Despre Glosolalie [al vorbirii în limbi] a se
vedea mai pe larg la capitolul 33 al acestei lucrări).