Monarhia ca forma de stat in Iordania si descrierea acestei tari

Regatul Hașemit al Iordaniei (în arabă ‫ المملكة األردنّيّة الهاشميّة‬- El-Mamlaka el-Urdunia el-
Hașemia), sau pe scurt, Iordania (în arabă ‫ن‬ ّ ‫أرد‬, El Urdun), Este o țară arabă sunită din Orientul
Apropiat care se învecinează cu Siria în nord, cu Irak în nord-est, cu Arabia Saudită la est și la sud și cu
Israel și Autoritatea Națională Palestineană la vest. Împreună cu Israelul împarte coasta Mării Moarte
și pe cea a Golfului Akaba (Eilat) al Mării Roșii, împreună cu Saudia, Israelul și Egiptul, micul port
Akaba fiind singura sa ieșire la mare. Principala religie este islamismul sunit. Limba oficială este limba
arabă.

Regele Abdullah II

7 februarie 1999

Monarhie constituțională

Forma de guvernare
Este o monarhie constitutionala. Organul legislativ se numeste Majlis al-'Umma si este compus din:
Senat (55 de locuri; membrii sunt numiti de monarh pe o perioada de 4 ani; se mai numeste Majlis al-
Ayan) si Camera Deputatilor (110 locuri; membrii sunt alesi prin vot popular pentru o perioada de 4
ani).

Regatul Hașemit al Iordaniei

(arabă El-Mamlaka el-Urdunia el-Hașemia)

Drapelul Stema

Deviză: Dumnezeu (arabă Alla, ‫ الملك‬،‫ الوطن‬،‫) هللا‬, Patria (arabă el-vatan),

Imn național: „Pace regatului Iordanez” (arabă As-salam el-malaki el-urdoni)

Populația

Populaţia. 6.053.193 locuitori (cifră

estimată în anul 2007), dintre care
1.835.704 refugiaţi palestinieni,
aproximativ 1 milion de refugiaţi din
Irak. 98 % din populaţie o reprezintă
arabii, iar restul sunt chirchizi, armeni,
puţini ceceni.

Populația Iordaniei se împarte în:

- 99,2% arabi, dintre care peste 80% musulmani suniți. Aproape 80% dintre arabi se
autoidentifică a fi palestinieni, iar elita conducătoare militară și politică este beduină
(circa 20%), ca și dinastia iordaneză.
- 0,5% cerchezi
- 0,1% armeni

Limba. Limba de stat este araba. În

marile oraşe se poate comunica şi în
engleză.
Religia. Musulmano – sunită – 92 %, 6
% - creştină, 2 % - altele.
Forma statală şi politică. Denumirea
oficială a ţării este Regatul Haşemit al
Iordaniei. Forma de guvernământ –
monarhie constituţională. Din 1999
ţara este condusă de regele Abdalla II.
Tronul se moşteneşte, regele numeşte pe
primul ministru, care este conducătorul
guvernului.
 - 0,1% turci

Geografie
Singura graniță naturală a Iordaniei este răul Iordan, care împarte teritoriul în Malul de vest
al Iordanului (Cisiordania) și Malul de est (Transiordania). Celelalte granițe, la nord, cu Siria,
la est, cu Irakul și la sud-est, cu Saudia, au fost trasate cu rigla, după bunul plac și interesele
colonialiste cuprinse în Acordul Sykes–Picot.

Harta Iordaniei
Capitală Amman
Latitudine: 31° 57′ N
Longitudine: 35° 56′ V
Oraș principal Amman
Limba oficială Araba
Sistem politic Monarhie constituțională  - Monarhie Abdullah II  - Prim Ministru Samir Rifai
Independență 25 mai 1946,
Sfârșitul mandatului Ligii Națiunilor administrat de Regatul Unit 
Suprafață    - Total 92.300 km² km² (111)  - Apă (%) ~0.01%
Populație    - {{{an}}} 5.729.732 loc. (104)  
Densitate 62/km² loc./km² {Densitate-loc}
PIB {PIB_PPC_an}  - Total $24,697 miliarde USD (100º)  - Per capita $4.427,28 USD
Monedă Dinarul iordanian

CARACTERIZAREA UNOR ORASE DIN IORDANIA

Ammanul este incantator. Este situat pe 19 coline, pe fiecare colina cate un cartier cu specificul sau.
Printre coline serpuiesc soselele principale, cu cate 6 benzi, sau autostrazi, sunt bortelite de
asemenea tuneluri pentru fluidizarea traficului, iar din soselele astea mari se desprind strazile care
duc in fiecare cartier in parte. Orasul este nou (anticul Philadelphia, locuit de nabateeni, romani,
arabi si abandonat in urma cu sute de ani, este relocuit de circa 150 ani, deci nu exista centru vechi,
bazar sau alte zone specifice).
Tot ce se poate vizita sunt ramasitele romane ale Philadelphiei (forumul si teatrul - inca activ), vechea
citedela a Ammanului, pe un varf de deal cateva fortificatii, o combinatie de roman cu arab (arabii au
transformat o veche bazilica in poarta de intrare in cetate, in rest s-au pastrat temple romane si
cladiri, plus un mare rezervor de apa, foarte multi turisti evrei din Israel , in rest cartiere de vile sau
blocuri mici, pline de verdeata. Iordania este una dintre tarile cele mai ospitaliere din lume. In ce alt
loc, din lume va puteti lasa bunurile pe strada si sa nu dispara? In ce alt loc din lume veti intalni
localnici care va sunt total straini si care va invita in casele lor? Pe langa toate acestea, Iordania are
unele dintre cele mai spectaculoase peisaje.

Situata la est de Raul Iordan, Iordania este un pod intre vechi si nou si un muzeu in aer liber. Iordania
este o tara care se poate vizita in orice anotimp. Cea mai buna perioada pentru a vizita Iordania este
primavara si iarna. Chiar daca iernile pot fi destul de racoroase, la Marea Rosie si in Aquaba, vremea
este placuta. Calatorii aventurieri pot practica o multime de sporturi acvatice in statiunea Aquaba, la
Marea Rosie. Turistii romantici pot vizita corturile beduinilor si pot chiar dormi sub cerul liber, pot
escalada muntii sau pot face o plimbare cu camilele. Vara, Petra, acest oras de la munte poate fi o
alegere interesanta. Se pot intalni locuri minunate in nordul tarii, in orasele Umm Quais si Jerash
unde puteti gasi ruinele romane, capitala tarii Amman sau orasul Madaba. O lume a misterelor, cu o
ospitalitate deosebita va este deschisa pe partea de est a Raului Iordan. Cumparaturile, suvenirurile,
bucataria excelenta orientala, aromele, miresmele, culorile si oamenii primitori va vor face sederea in
Iordania de neuitat.

Un alt oras important este Petra, un uimitor oras, construit de nabateeni, apoi cucerit de romani
(care i-au pus amprenta construind temple, forum, bai, canalizare), si locuit si azi de cativa beduini
(neam semi-nomad). Cele mai impresionante sunt mormintele, locuintele fiind numai niste simple
vagauni in comparatie. Aici s-a turnat scena finala din Indiana Jones 3, cand ajung ei la un templu
intr-un canion. Cele mai importante obiective sunt El Khazneh (Vistieria) si Ad Deir (manastirea - de
fapt un mormant). La Petra se ajunge dupa 15 minute de mers printr-un canion ingust (5-10 metri).
Istorie
Teritoriul Iordaniei, sărac în resurse, dar bogat în istorie, a început să fie menționat în jurul
anului 2000 î.Hr. când semiții amoriți s-au stabilit pe malul estic al râului Iordan, în timp ce
canaaniții (care aparțineau de filisteni) s-au așezat pe malul vestic al Iordanului. Printre
invadatorii și coloniștii care au trecut prin Iordania se numără, în ordine cronologică,
anatolienii, egiptenii, israeliții, asirienii, babilonienii, perșii, grecii, caldeenii, romanii, arabii
musulmani, cruciații creștini, otomanii și britanicii.

Războiul arabo-israelian din 1948

După ce Regatul Unit a fost nevoit, în 1947, să retrocedeze mandatul asupra Palestinei
Organizației Națiunilor Unite, ca urmare a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947)
Adunării Generale a ONU de a împărți Palestina între evrei și arabi, „Legiunea Arabă” a fost
una dintre cele 6 armate arabe care au invadat Statul Israel nou-format. Conform planurilor
regelui Abdullah I, ea a primit ordinul să ocupe - pentru alipirea de Iordania - toată zona de
vest a Iordanului (Cisiordania) și Ierusalimul, cu locurile sfinte. Legiunea Arabă s-a angajat în
lupte în mai 1948 și a fost singura, dintre toate armatele arabe invadatoare, care a izbutit să-și
execute sarcinile în marea lor majoritate. [2][3][4][5]

În urma retragerii mandatului britanic Parlamentul transiordanian l-a proclamat pe Abdullah I

al Iordaniei din dinastia beduină hașemită ca primul rege al Regatului Transiordania.
Abdullah I și-a încheiat cariera în 1951, fiind împușcat de un arab palestinian pe când ieșea de
la rugăciune, în fața Moscheei Al-Aqsa din Ierusalim.

Deoarece fiul lui Abdullah, Talal, avea probleme de sănătate (de natură psihică), a fost numit
ca urmaș la tron prințul Hussein, nepotul lui Abdullah și fiul lui Talal.

Acordul de armistițiu arabo-israelian din 1949 a menționează afilierea Cisiordaniei, cucerită

de iordanezi și redenumită „Malul de Vest” (al Iordanului, în engleză West Bank) Iordaniei,
care se unificase politic și geografic cu populația palestiniană din zonă prin „Acordul de la
Ierihon” (sau, „A II-a Conferință Arabo-Palestiniană”) din 1 decembrie 1948, și care l-a
proclamat pe Abdulah I-ul al Iordaniei Rege al Palestinei[6][7].

Guvernul Transiordanian a ratificat această unificare cu palestinienii la 7 decembrie 1948, iar

la 13 decembrie Parlamentul transiordanian a votat pentru transformarea «Transiordaniei» în
«Regatul Hașemit al Iordaniei», iar regele Abdullah a devenit „Rege al Iordaniei”. Unificarea
a fost definitivată Adunarea Națională Iordaneză formată din 20 de reprezentanți ai malului de
Est al Iordanului și 20 de reprezentanți ai malului de Vest, la 24 aprilie 1950. Actul de
unificare conținea și o clauză protectivă care venea să asigure drepturile arabe asupra
întregului teritoriu arab (adică, clauza icludea și teritoriul Israelului).[8][9]. Numai Regatul Unit
a recunoscut oficial această unire. Pachistanul a susținut adesea că a recunoscut și el această
unire, deși faptele dovedesc contrariul[10] Mai multe state, inclusiv SUA (cu excepția
Ierusalimului), au menținut consulate atașate Iordaniei în Ierusalimul de Est, fapt care poate
fi considerat ca un fel de recunoaștere de facto[11][12] Această stare de ambiguitate a fost
contracarată de susținerea în bloc și garantată a statelor arabe[13]
[14]

Ulterior, surse legate de Liga Arabă și iordaneze au căutat să prezinte acest document ca o
garanție că „Malul de Vest” a fost preluat de Iordania provizoriu, în custodie, pentru a se
putea crea un stat palestinian en [15][16].

Bill Clinton, Ițhak Rabin și regele Husein la semnarea tratatului de pace Israelo-Iordanez

[17]
Thomas Kuttner constată că recunoașterea de facto a fost acordat regim, cel mai clar
evidențiată prin menținerea de consulate în Ierusalimul de Est de către mai multe țări, inclusiv
Statele Unite Statele [18] Joseph Weiler convenit, și a spus că alte state au implicat în activități,
declarațiile și rezoluțiile care ar fi incompatibilă cu nerecunoaștere [19] Joseph Massad a spus
că membri ai Ligii Arabe a acordat o recunoaștere de facto și că Statele Unite au recunoscut
oficial anexarea, cu excepția Ierusalim [20] politica Departamentului american, a fost declarat
într-un document pe această temă pregătită pentru întâlniri a miniștrilor de externe de la
Londra din luna mai a fost în favoarea includerii Centrale Palestina în Iordania, dar dorit ca
acesta să fie făcut treptat, și nu de către proclamarea bruște. Odată ce a avut loc anexarea,
Departamentul aprobat de acțiune ", în sensul că acesta reprezintă o dezvoltare logică a
situației care a avut loc ca urmare a unei exprimarea liberă a voinței poporului .... Statele
Unite au continuat să doresc, pentru a evita o expresie publică de aprobare a Uniunii "a se
vedea Relațiile externe ale Statelor Unite, 1950.. Orientul Apropiat, Asia de Sud și Africa[21]

Acordul Sykes–Picot
(în engleză Sykes–Picot Agreement) din 1916 a fost o înțelegere secretă între guvernele Marei Britanii
și Franței, cu aprobarea Imperiului Rus și care venea să definească sferele de influență și control
privind teritoriile rupte din corpul „Omului bolnav”, sintagma cre reprezenta Imperiul Otoman în
timpul Primului război mondial[1].

În mai 1916, după aproape doi ani de război începuse să se întrevadă sfârșitul, care urma să
includă dezmembrarea imanentă a Imperiului Otoman. Britania și Franța, state colonialiste
setoase de a pune mâna pe noi teritorii au decis împărțirea Orientului Mijlociu în zone de
interese, de influență. Substratul geo-politic prin care urma să fie acționată această influență
de tip specific colonial era o serie de state arabe create ad-hoc sau, eventual, o confederație de
state arabe.

La 16 mai 1916 s-a ajuns la o înțelegere trasată în linii mari de câtre doi diplomați,
reprezentantul Marii Britanii, Sir Mark Sykes, și al Franței, François Georges-Picot.[2]

Împărțirile teritoriale
-Britania urma să preia controlul asupra teritoriilor pe care - în linii mari - se găsesc
astăzi Iordania, sudul Irakului și o mică zonă în Palestina, în jurul portului Haifa,
pentru a-și asigura accesul la la Marea Mediterană.
-Franța, la rândul ei, urma să preia controlul asupra teritoriilor din sud-estul Turciei,
nordul Irakului, Siria și Libanul.
-Russia urma să primească Constantinopolul, Strâmtorile Turcești și Armenia (care
avea veleități de stat independent, fapt sprijinit de francezi).

Puterilor semnatare le revenea dreptul de a decide asupra modului de împărțire a teritoriilor

cucerite, după bunul plac și propriile interese. Palestina urma să primească un statut de
administrație internațională, în acord cu Rusia și Șeriful din Mecca[3]

Documentele secrete ale acordului Sykes–Picot au încăput pe mâinile otomanilor (s-a lansat
zvonul că după Revoluția Rusă din 1917 documentele acordului au fost găsite de sovietici în
arhivele ministerului de externe al Rusiei și negociate cu Imperiul Otoman în schimbul unor
avantaje) care le-au transmis șeicilor arabi, fapt care a destrămat marea insurecție arabă anti-
otomană organizată de britanici.

Odată deconspirat, autorii acordului Sykes–Picot au declarat că nu era vorba de un acord

obligativ, ci de niște schimburi de păreri care nu au fost aplicate pe teren. În realitate, doi
ofițeri cartografi, un maior britanic și un căpitan francez, au luat o riglă și un creion neascuțit
suficient și au trasat linii care au devenit ulterior granițe de state și interminabile subiecte de
litigii sângeroase: poporul kurd a fost împărțit între patru state, Turcia, Siria (dominație
franceză), Irak și Iran (dominație britanică), localități și familii (clanuri, arabă hamule, s-au
nimerit sub grosimea liniei de creion - localitatea Rafah a fost tăiată în două de granița dintre
Sinai(Egipt) și Palestina, actualmente Israel, respectiv interlandul Hamas din Fâșia Gaza,
unde cele două părți ale orașului s-au reunit prin peste o mie de tuneluri de contrabandă;
„fermele Șaba”, la intersecția granițelor dintre Siria, Liban și Palestina (Israel), au rămas un
permanent măr al discordiei într-o zonă cu mare potențial exploziv, etc. S-au creat ad-hoc
state artificiale, care nu luau în considerație compoziția și aspirațiile religioase și naționale ale
locuitorilor:
 Iordania a devenit un stat cu o majoritate palestiniană (circa 75% din populație),
condus de o protipendadă beduină (circa 20%);
 Irakul, format dint-o mică majoritate sunită (circa 40%), o mare minoritate șiită -
persană (circa 35%) cu tendințe de alipire la Iran și o minoritate kurdă (circa 20%) nu
mai puțin problematică, cu proprii și puternice cerințe de independență națională;
 Siria un stat mic cu veleități mari, întreținute la vremea respectivă de francezi, de a-și
alipi cu timpul, vestul Siriei (Libanul) și sudul Siriei (Palestina);
 Palestina: pe baza promisiunii solemne britanice - Declarația Balfour din 2 noiembrie
1917 care promitea evreilor un “Cămin național evreiesc” în Palestina - Liga
Națiunulor i-a acordat Marii Britanii un mandat special pentru realizarea acestei ținte.
Interesele colonialiste britanice, aflate în contradicție cu cu declarațiile anterioare și cu
mandatul primit, conform anticului principiu „divide et impera” (dezbină-i ca să-i poți
conduce) a creat o atmosferă conflictuală menită să fie irezolvabilă și să necesite
intrevenția și prezența britanică permanentă.

Abdulah al II-lea