Studiul 1 RO Site

Institutul European din România
Proiect SPOS 2009 – Studii de strategie şi politici
Studiul nr. 1
FINANŢE PUBLICE:
INTRODUCEREA UNUI CADRU
FISCAL-BUGETAR PE TERMEN MEDIU
Autori: Prof. univ. dr. Moisă ALTĂR ∗ - coordonator

Prof. univ. dr. Lucian Liviu ALBU∗∗
Conf. univ. dr. Ciprian NECULA∗∗∗
Lector univ. drd. Gabriel BOBEICĂ∗∗∗∗
Bucureşti
Decembrie 2009
© Institutul European din România, 2010

ISBN online 978-973-7736-82-6
∗
Moisă ALTĂR, coordonator al studiului, profesor universitar, cu experienţă în realizarea
de proiecte internaţionale şi în cadrul participării la elaborarea modelului RQM (Romanian
Quarterly Model), utilizat de Ministerul Finanţelor în analiza deciziilor fiscal-bugetare.
∗∗
Lucian Liviu ALBU, profesor universitar şi director al Institutului de Prognoză
Economică, având o experienţă vastă în domeniul cercetării în numeroase proiecte de
macroeconomie şi prognoză economică, desfăşurate la nivel naţional şi internaţional.
∗∗∗
Ciprian NECULA, Conf. univ. dr. la Academia de Studii Economice Bucureşti,
Catedra de Monedă, cu experienţă în cadrul a numeroase proiecte de cercetare în domeniul
politicii fiscale şi al prognozei macroeconomice şi autor de publicaţii de specialitate.
∗∗∗∗
Gabriel BOBEICĂ, Lector univ. drd. la Academia de Studii Economice Bucureşti,
participant la numeroase proiecte de cercetare ca membru în colectivul de cercetare şi autor
al unor publicaţii de specialitate în domeniul politicii monetare şi al modelelor
econometrice.
Cuvânt înainte
Programul de cercetare-dezvoltare destinat studiilor de strategie şi

politici (Strategy and Policy Studies – SPOS), lansat de Institutul European
din România în 2006 pentru sprijinirea României în exercitarea atribuţiilor
sale de stat membru al UE, a fost continuat în anul 2009 printr-o nouă serie
de studii.
Temele abordate au răspuns unor cerinţe diverse, de mare actualitate
din perspectiva evoluţiilor economiei şi societăţii româneşti, fiind rezultatul
unui proces de consultare, atât a documentelor programatice naţionale şi
europene, cât şi a nevoilor instituţionale aşa cum sunt ele percepute de
reprezentanţii administraţiei centrale prezenţi la reuniunile de coordonare
ale afacerilor europene.
Studiile furnizează elemente de fundamentare ale principalelor
direcţii de acţiune în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri adoptate
pe plan european (Finanţe publice - Introducerea unui cadru fiscal-bugetar
pe termen mediu; Viitorul resurselor proprii ale Comunităţilor Europene,
prin prisma implicaţiilor asupra contribuţiei României la bugetul UE şi
Impactul implementării pachetului energie-schimbări climatice asupra
economiei româneşti), precum şi perspective ale politicilor româneşti de
promovare a unor măsuri de reformă naţională în context european
(Flexicuritatea şi dialogul social în România – perspective privind
implementarea principiilor flexicurităţii în întreprinderile româneşti,
respectiv Îmbunătăţirea competenţelor profesionale în rândul absolvenţilor
şi tinerilor: o şansă pentru viitor).
Prezenta serie de studii, prin informaţiile, analizele şi recomandările
formulate, confirmă încă odată rolul Institutului European din România în
fundamentarea strategiilor, politicilor şi poziţiilor României în exercitatea
atribuţiilor de stat membru al Uniunii Europene.
3
Studiul de faţă a beneficiat de aportul unei echipe de cercetători
formate din:
Domnul Moisă Altăr, coordonator al studiului, profesor universitar,
cu experienţă în realizarea de proiecte internaţionale şi în cadrul participării
la elaborarea modelului RQM (Romanian Quarterly Model), utilizat de
Ministerul Finanţelor în analiza deciziilor fiscal-bugetare.
Domnul Lucian Liviu Albu, profesor universitar şi director al
Institutului de Prognoză Economică, având o experienţă vastă în domeniul
cercetării în numeroase proiecte de macroeconomie şi prognoză economică,
desfăşurate la nivel naţional şi internaţional.
Domnul Ciprian Necula, Conf. univ. dr. la Academia de Studii
Economice Bucureşti, Catedra de Monedă, cu experienţă în cadrul a
numeroase proiecte de cercetare în domeniul politicii fiscale şi al prognozei
macroeconomice şi autor de publicaţii de specialitate.
Domnul Gabriel Bobeică, Lector univ. drd. la Academia de Studii
Economice Bucureşti, participant la numeroase proiecte de cercetare ca
membru în colectivul de cercetare şi autor al unor publicaţii de specialitate
în domeniul politicii monetare şi al modelelor econometrice.
Pe parcursul realizării studiului menţionat, echipa de cercetători s-a
bucurat de contribuţia activă a doamnei Agnes Nicolescu în calitate de
coordonator de proiect din partea Institutului European din România,
precum şi de sprijinul unui grup de lucru, alcătuit din reprezentanţi ai
principalelor instituţii ale administraţiei centrale cu atribuţii în domeniu.
Gabriela Drăgan
Director general al Institutului European din România
4
CUPRINS
SINTEZĂ ...............................................................................................7
1. INTRODUCERE...............................................................................17
2. DIRECŢII DE PERFECŢIONARE A FINANŢELOR

PUBLICE...............................................................................................25
2.1. Implementarea cadrului bugetar pe termen mediu.......................25
2.2. Sustenabilitatea fiscală pe termen lung........................................34
2.3. Reguli fiscale................................................................................36
2.4. Mecanismul stabilizării automate ................................................40
2.5. Rolul Pactului de Stabilitate şi Creştere în asigurarea disciplinei
fiscale la nivel european ...............................................................46
2.6. Coordonarea politicilor fiscale cu cele monetare.........................54
3. EVALUAREA SITUAŢIEI STRUCTURALE A FINANŢELOR

PUBLICE ÎN ROMÂNIA ....................................................................58
3.1. PIB potenţial şi output-gap – indicatori fundamentali ai poziţiei
ciclice a economiei .......................................................................58
3.2. Soldul bugetar ajustat ciclic – indicator fundamental al poziţiei
structurale a finanţelor publice .....................................................78
3.3. Scenarii privind evoluţia pe termen mediu a poziţiei structurale
a economiei româneşti..................................................................86
4. PROBLEME ALE FINANŢELOR PUBLICE ÎN ROMÂNIA.

EFECTELE CRIZEI ............................................................................92
4.1. Cadrul economic intern................................................................92
4.2. Evoluţii şi tendinţe macroeconomice în perioada 2010 – 2012 ...100
4.3. Acordul cu organismele internaţionale şi impactul economic
al acestuia .....................................................................................108
5. CONCLUZII......................................................................................114
BIBLIOGRAFIE...................................................................................118
5
SINTEZĂ
În condiţiile actualei crize economice şi financiare globale, fenomen

cu care omenirea nu s-a mai confruntat din perioada Marii Crize din anii
1928-1933, finanţele publice reprezintă un vector fundamental menit să
asigure redresarea economică şi relansarea procesului de creştere. Acest fapt
este subliniat cu claritate în programele de redresare adoptate la nivel
naţional în numeroase ţări, precum şi în cele adoptate de către organismele
internaţionale, respectiv de către Uniunea Europeană1, Fondul Monetar
Internaţional2 ş.a.
Un element esenţial pentru asigurarea unei eficienţe înalte a
politicilor fiscal-bugetare îl reprezintă creşterea continuă a calităţii
finanţelor publice. În prezent, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul unor
organisme internaţionale, cum ar fi Comisia Europeană, Fondul Monetar
Internaţional, OECD, Banca Mondială ş.a., există o preocupare majoră
privind creşterea calităţii finanţelor publice. Astfel, Comisia Europeană a
înfiinţat în anul 2004 un grup de lucru special, având ca sarcină
fundamentarea conceptului de calitate a finanţelor publice, precum şi
elaborarea unei metodologii şi a unor tehnici econometrice de cuantificare a
nivelului calităţii finanţelor publice naţionale. Un prim rezultat obţinut de
către acest grup de lucru se referă la identificarea componentelor care
definesc natura multidimensională a conceptului de calitate a finanţelor
publice, respectiv mărimea sectorului public (venituri, cheltuieli), poziţia
fiscală şi sustenabilitatea, structura şi eficienţa cheltuielilor publice,
structura şi eficienţa sistemului de venituri şi guvernanţa finanţelor publice,
împreună cu modul de intercondiţionare a acestora.
Aşa cum se evidenţiază în cadrul documentelor elaborate de către
Comisia Europeană, nivelul calităţii finanţelor publice are un puternic
impact asupra mediului economic, asupra procesului creşterii economice,
precum şi asupra bunăstării populaţiei. În abordarea adoptată de către
Comisia Europeană, un element pivot al conceptului de calitate a finanţelor
publice îl reprezintă guvernanţa fiscală. Prin guvernanţă fiscală, în general,
se înţelege ansamblul regulilor fiscal-bugetare utilizate de către o ţară,
împreună cu procedurile şi reglementările utilizate în pregătirea, adoptarea
şi monitorizarea proceselor bugetare. Realizarea unei guvernanţe fiscale de
1
„European Economic Recovery Programme”, noiembrie 2008.
2
„IMF Staff Position Note, dec. 2008: Fiscal Policy for the Crisis.”
7
Institutul European din România – Studii de strategie şi politici
calitate implică existenţa unei strategii fiscale bine fundamentată din punct
de vedere ştiinţific şi praxiologic, existenţa unor reguli de politică fiscal-
bugetară clare, a căror operaţionalitate să fie asigurată prin lege, precum şi
existenţa unui Consiliu Fiscal independent, care să supravegheze întreaga
politică fiscală. Este necesar ca, atât Guvernul, cât şi Consiliul Fiscal
independent, să urmărească aplicarea cu fermitate a principiilor care asigură
coerenţa şi eficacitatea politicilor fiscale.
În acelaşi timp trebuie asigurată transparenţa şi predictibilitatea
politicilor fiscale. Cunoaşterea de către mediul de afaceri a strategiei fiscale
şi a deciziilor ce se adoptă în domeniul fiscal-bugetar reprezintă o condiţie
esenţială pentru creşterea calităţii şi stabilităţii mediului macroeconomic. De
asemenea, este necesar să se implementeze şi să se perfecţioneze continuu
pârghiile şi mijloacele care asigură respectarea principiului
responsabilităţii, a principiului eficienţei, a principiului echităţii sociale
ş.a. Evident că, pentru a asigura un cadru instituţional şi legislativ coerent,
atât strategia fiscală, cât şi cadrul bugetar pe termen mediu trebuie să aibă
caracter de lege, acestea fiind aprobate de către Parlamentul ţării.
Cu ocazia revizuirii în anul 2005 a Pactului de Stabilitate şi
Creştere, s-a acordat o atenţie specială problematicii creşterii calităţii
guvernanţei fiscale în ţările europene. Numeroase studii elaborate de către
Comisia Europeană, OECD, FMI, Banca Mondială şi alte organisme
internaţionale, au pus în evidenţă faptul că existenţa unei bune guvernanţe
fiscale reprezintă un factor sine qua non pentru asigurarea succesului
reformelor structurale. De asemenea, a fost reliefat faptul că ţările care
utilizează un cadru bugetar pe termen mediu bine pus la punct, cu reguli
fiscale stricte şi care dispun de organisme fiscale independente realizează
poziţii bugetare stabile şi reuşesc să asigure ritmuri susţinute de creştere
economică.
Şi în România, la fel ca în alte ţări ale Uniunii Europene, există
intense preocupări în domeniul creşterii calităţii finanţelor publice şi al
îmbunătăţirii continue a guvernanţei fiscale. Din păcate, într-o clasificare
privind calitatea finanţelor publice din ţările membre EU-27, publicată de
către Comisia Europeană în luna august 2009, România se situează pe locul 27
în ceea ce priveşte guvernanţa fiscală. Pe o scală de la -30 la +30, pe care un
scor situat între -30 şi -10 reflectă o situaţie caracterizată ca fiind „foarte
proastă” a calităţii guvernanţei fiscale, România a obţinut un scor egal cu -13,3.
Ţinând seama de calitatea finanţelor publice în România, Comisia
Europeană reia în luna iunie 2008 recomandările de a intensifica procesul de
implementare a unui cadru bugetar pe termen mediu şi de a lua măsuri de
îmbunătăţire sub totate aspectele a calităţii finanţelor publice. Creşterea
8
Finanţe publice: introducerea unui cadru fiscal-bugetar pe termen mediu
calităţii guvernanţei fiscale în România este abordată şi în Memorandumul

semnat de către Guvernul României cu Uniunea Europeană în luna mai
2009. Memorandumul prevede o serie de măsuri concrete, cum ar fi:
pregătirea unei noi legi privind responsabilitatea fiscală, astfel
încât aceasta să asigure operaţionalitatea programării bugetare
multi-anuale;
formarea unui consiliu fiscal independent care să elaboreze
prognoze macroeconomice, prognoze privind veniturile şi
cheltuielile bugetare, precum şi alte elemente necesare
fundamentării bugetare.
Trebuie menţionat faptul că implementarea unui cadru bugetar pe
termen mediu reprezintă un obiectiv asumat de către Guvernul României şi
prin Programul de Convergenţă din anul 2009.
Ţinând seama de necesitatea stringentă privind creşterea calităţii
finanţelor publice şi îmbunătăţirea guvernanţei fiscale în România, în
prezentul studiu se prezintă o serie de elemente necesare fundamentării
strategiei fiscale şi implementării unui cadru bugetar pe termen mediu.
De asemenea, sunt analizate elementele necesare fundamentării politicilor
fiscale, astfel încât acestea să asigure stabilitatea proceselor bugetare şi
reducerea volatilităţii acestora.
Prima parte a lucrării este rezervată fundamentării principalelor
direcţii în care trebuie acţionat în vederea perfecţionării finanţelor publice în
România, pe baza creşterii calităţii acestora şi a îmbunătăţirii guvernanţei
fiscale.
Întrucât o direcţie importantă de îmbunătăţire a guvernanţei fiscale
şi de creştere a rolului finanţelor publice în redresarea economică şi în
reluarea procesului creşterii economice o reprezintă adoptarea unui cadru
bugetar pe termen mediu, în secţiunea 2.1 sunt abordate principalele
aspecte privind această problematică, evidenţiindu-se direcţiile în care
trebuie acţionat în vederea implementării acestuia. În elaborarea studiului s-
a ţinut seama şi de experienţa diverselor ţări din Uniunea Europeană care au
avut succes în implementarea unui cadru bugetar pe termen mediu.
Problematica implementării unui cadru bugetar pe termen mediu
este tratată în strânsă legătură cu evidenţierea necesităţii elaborării unei
strategii fiscale clare şi a înfiinţării unui consiliu fiscal independent care să
supervizeze modul de transpunere în practică a acestei strategii. Totodată,
sunt analizate etapele care trebuie parcurse în vederea implementării cu
succes a unui cadru bugetar pe termen mediu. Un rol deosebit revine etapei
de elaborare a unor prognoze macroeconomice fundamentate ştiinţific şi
9
bazate pe existenţa unui sistem de modele econometrice operaţionale

concepute pe baza celor mai noi rezultate obţinute pe plan mondial.
Trebuie subliniat faptul că existenţa sistemului de modele reprezintă
un element esenţial pentru fundamentarea strategiilor fiscale, pentru
evidenţierea factorilor de risc fiscal, precum şi pentru identificarea
impactului pe care îl pot avea şocurile transmise din spaţiul economiei
mondiale sau cele apărute în economia naţională. Ţinând seama de faptul că
Pactul de Stabilitate şi Creştere acordă un loc central identificării poziţiilor
structurale ale economiei, sistemul de modele trebuie să permită, în acelaşi
timp, cuantificarea cât mai exactă a PIB-ului potenţial, a output-gap-ului,
a soldului bugetar structural (CAB), precum şi a dinamicii acestora.
Secţiunea 2.2 abordează problematica sustenabilităţii fiscale pe
termen lung, analizând indicatorii caracteristici şi reliefând puterea
informaţională a acestora. Conceptul de sustenabilitate se referă la
implicaţiile pe care le vor avea în viitor politicile fiscale adoptate şi la
identificarea deciziilor care asigură solvabilitatea bugetară. În cadrul lucrării
sunt fundamentate condiţiile care asigură sustenabilitatea, acestea rezultând
din restricţiile bugetare intertemporale. O atenţie deosebită este acordată
metodologiei de analiză a sustenabilităţii fiscale utilizată de către
organismele internaţionale.
O componentă fundamentală a guvernanţei fiscale şi a implementării
cu succes a cadrului bugetar pe termen mediu o reprezintă existenţa unor
reguli fiscale a căror aplicare trebuie urmărită cu fermitate. De altfel, atât
Tratatul de la Maastricht, cât şi Pactul de Stabilitate şi Creştere au ca piloni
fundamentali cele două reguli fiscale, respectiv cea privind deficitul bugetar
şi cea privind datoria publică. Secţiunea 2.3 abordează problematica
regulilor fiscale, reliefând modul de acţiune şi contribuţia acestora la
întărirea disciplinei fiscale şi la asigurarea stabilităţii bugetare. În acelaşi
timp sunt analizate exigenţele pe care trebuie să le îndeplinească o regulă
fiscală pentru a contribui în mod eficient la implementarea politicilor
fiscale, punându-se accent pe modalitatea de utilizare pentru cuantificarea
performanţei sistemului bugetar a unui indicator sintetizator, denumit
Indicele Regulilor Fiscale.
Problematica regulilor fiscale este strâns legată şi de mecanismul
stabilizării automate, prin care se asigură corelarea politicii fiscale cu
poziţiile ciclice ale sistemului general al economiei naţionale. De altfel, se
cunoaşte importanţa ce revine identificării celor mai adecvate politici fiscale
care să asigure, în funcţie de ciclul economic, pro-ciclicitatea, respectiv anti-
ciclicitatea. În secţiunea 2.4 se analizează mecanismul stabilizatorilor
automaţi, reliefându-se rolul acestora în asigurarea unor politici
10
macroeconomice eficiente. În vederea identificării impactului pe care îl pot

avea diverse tipuri de şocuri exogene, respectiv endogene, asupra poziţiei
fiscale, în aceeaşi secţiune se prezintă un model care permite evidenţierea
rolului stabilizatorilor automaţi în obţinerea unor evoluţii favorabile ale
PIB-ului şi ale inflaţiei, precum şi în atenuarea şocurilor de cerere şi a celor
de ofertă.
Un element fundamental al implementării cu succes a cadrului
bugetar pe termen mediu îl reprezintă asigurarea disciplinei fiscale. În
ţările Uniunii Europene, un rol central în asigurarea disciplinei fiscale revine
Pactului de Stabilitate şi Creştere adoptat în anul 1997 şi revizuit în anul
2005. În secţiunea 2.5 sunt trecute în revistă principalele prevederi ale
Pactului de Stabilitate şi Creştere, reliefându-se mecanismele prin care
este asigurată disciplina fiscală în ţările Uniunii Europene. O atenţie
deosebită este acordată procedurii de deficit excesiv, care, din păcate, este
aplicată şi României, începând cu luna iunie 2009.
Aplicarea cu fermitate a unei strategii macroeconomice coerente
care să asigure ieşirea din criză şi relansarea procesului de creştere
economică este intim legată de corelarea eficientă a politicilor fiscale cu
cele monetare. Se ştie că, în cazul necorelării celor două faţete ale politicii
macroeconomice politica fiscală poate deteriora stabilitatea preţurilor, după
cum şi o politică monetară discreţionară poate deteriora poziţia fiscală a
ţării. Ţinând seama de importanţa corelării politicilor monetare cu cele
fiscale, secţiunea 2.6 abordează pe larg această problematică, evidenţiindu-
se, direcţiile în care trebuie acţionat în vederea asigurării echilibrului
macroeconomic.
Având în vedere faptul că implementarea unui cadru bugetar pe
termen mediu ridică noi exigenţe în ceea ce priveşte cunoaşterea poziţiei
structurale a economiei naţionale, partea a doua a lucrării este rezervată
prezentării tehnicilor econometrice de estimare a PIB-ului potenţial şi a
output-gap-ului, precum şi de calcul, pe această bază, al soldului bugetar
structural (CAB).
După cum este cunoscut, PIB-ului potenţial şi output-gap-ul
reprezintă variabile macroeconomice de o importanţă deosebită pentru
fundamentarea deciziilor de politică fiscală, acestea nefiind însă direct
observabile. Ca urmare, în scopul reducerii gradului de incertitudine, se
impune estimarea cât mai precisă a acestor variabile fundamentale. În
secţiunea 3.1 sunt prezentate rezultatele privind estimarea PIB-ului
potenţial şi a output-gap-ului pentru economia românească. În vederea
realizării unei estimări caracterizată printr-un grad ridicat de robusteţe,
s-au utilizat în mod conjugat atât tehnici bazate pe funcţii de producţie,
11
cât şi tehnici bazate pe filtre econometrice (filtre de tip Kalman, band-

pass, wavelett etc.). Estimările privind output-gap-ul rezultate prin utilizarea
funcţiilor de producţie şi cele rezultate pe baza utilizării filtrelor
econometrice pot fi agregate, generându-se o măsură sintetizatoare a ciclului
economic caracteristic economiei româneşti. Din calculele efectuate a
rezultat că, pentru perioada 2001-2008, rata medie de creştere a PIB-ului
potenţial a fost de 5,5%, ceea ce pune în evidenţă faptul că această etapă a
reprezentat pentru economia României o perioadă de creştere economică
susţinută.
În secţiunea 3.2 se prezintă rezultatele obţinute cu privire la
mărimea soldului bugetar ajustat ciclic (CAB) din România. În vederea
estimării acestui indicator fundamental pentru cunoaşterea poziţiei
structurale a finanţelor publice româneşti, a fost necesar calculul
elasticităţilor veniturilor şi ale cheltuielilor bugetare în funcţie de mărimea
output-gap-ului. Analiza elaborată a evidenţiat faptul că, pentru economia
României, indicatorul de semielasticitate a soldului bugetar în raport cu
output-gap-ul a fost pentru perioada 1998-2008 egal, în medie, cu 0,285, iar
amplitudinea componentei ciclice a soldului bugetar a fost egală cu 1% din
PIB.
Pe baza utilizării modelului econometric CAPEF-QM, elaborat în
cadrul Centrului de Analiză şi Prognoză Economico-Financiară (CAPEF),
autorii au realizat o serie de scenarii privind evoluţia pe termen mediu a
poziţiei structurale a economiei româneşti, rezultatele obţinute fiind
prezentate în secţiunea 3.3. În cadrul simulărilor efectuate au fost luate în
calcul diverse variante de evoluţie a variabilelor exogene, rezultând un
scenariu de bază, unul optimist şi unul pesimist. În toate scenariile realizate
mărimea output-gap-ului rămâne negativă pentru întreg orizontul de
prognoză, 2009-2012, iar poziţia structurală a finanţelor publice este
caracterizată prin reducerea deficitului bugetar ajustat ciclic (CAB).
În partea finală a lucrării sunt analizate problemele concrete ale
finanţelor publice din România, reliefându-se efectele pe care le generează
actuala criză economică şi financiară. Pornind de la cadrul economic intern
pe anul 2009, se prezintă evoluţiile şi tendinţele macroeconomice ce se
întrevăd pentru perioada 2010-2012. De asemenea, este prezentat impactul
economic pe care îl are acordul încheiat în luna mai de România cu
Studiul elaborat reliefează cu pregnanţă rolul ce revine finanţelor
publice în diminuarea efectelor actualei crize economice şi financiare prin
care trece România şi în asigurarea condiţiilor de relansare a procesului
creşterii economice. Se impune, în primul rând, creşterea calităţii finanţelor
12
publice, ridicarea nivelului guvernanţei fiscale şi întărirea disciplinei fiscale

printr-o mai bună gestionare a resurselor bugetare.
În vederea creşterii calităţii guvernanţei fiscale, se impune luarea de
urgenţă a unor măsuri instituţionale şi legislative, cum ar fi: o nouă lege
a responsabilităţii fiscale, elaborarea unei strategii fiscale pe termen lung,
trecerea la o programare bugetară multi-anuală prin implementarea unui
cadru bugetar pe termen mediu, introducerea unor reguli fiscale stricte,
înfiinţarea unui consiliu fiscal independent ş.a. Pentru asigurarea efectivităţii
şi a eficienţei măsurilor ce vor fi luate, se impune ca strategia fiscală şi
cadrul bugetar-fiscal pe termen mediu, precum şi consiliul fiscal
independent să fie reglementate prin legi adoptate de către Parlament.
Studiul realizat scoate în evidenţă faptul că pentru implementarea
cadrului fiscal-bugetar pe termen mediu este necesară parcurgerea unor
etape importante, iar proiectarea trebuie să ţină seama şi de factorii de risc
ce pot apare.
O primă etapă care trebuie parcursă se referă la identificarea
tipului de cadru bugetar ce va fi implementat ţinând seama de structura
instituţională naţională, de resursele umane existente şi de exigenţele ce
revin României ca ţară membră a Uniunii Europene.
Ţinând seama de avantajele şi dezavantajele fiecăruia din
principalele tipuri de cadre bugetare pe termen mediu prezentate în lucrare,
precum şi de specificitatea economiei româneşti, autorii recomandă
utilizarea pentru ţara noastră a unui cadru bugetar fix din punct de
vedere al plafoanelor privind indicatorii bugetari şi glisant din punct de
vedere al orizontului de funcţionare. Adoptarea unui astfel de cadru
bugetar pe termen mediu va permite modificare plafoanelor privind
indicatorii bugetari numai în situaţii de forţă majoră şi pe baza aprobării date
de consiliul fiscal independent. De asemenea, consiliul fiscal independent va
avea competenţa de a analiza impactul bugetar al unor propuneri de
modificare a cadrului bugetar făcute în special în perioadele pre-electorale.
În ceea ce priveşte consiliul fiscal independent, se recomandă ca
acesta să fie format din specialişti de înaltă calificare, cu cunoştinţe
profunde în domeniul macroeconomiei, cu o vastă experienţă în domeniul
fiscal şi care au dovedit în practică potenţialul de a interpreta corect
fenomenele economice şi bugetare.
O condiţie sine qua non a implementării cu succes a cadrului
bugetar pe termen mediu şi a funcţionării eficiente a consiliului fiscal
independent o reprezintă existenţa capacităţii de a realiza prognoze robuste
şi cu un înalt grad de acurateţe, pe un orizont de prognoză de cel puţin 3 ani.
În acest scop se impune elaborarea unui sistem de modele econometrice
13
care să corespundă exigenţelor privind calitatea prognozelor şi care să

permită evaluarea în timp real a poziţiei structurale a finanţelor publice. În
acelaşi timp, sistemul de modele trebuie să permită calculul riscurilor
fiscale şi evaluarea efectului diverselor şocuri endogene sau exogene
asupra poziţiei fiscale. Se recomandă totodată asigurarea compatibilităţii
sistemului de modele naţionale cu modelele utilizate de către Comisia
Europeană şi cu cele utilizate de către Fondul Monetar Internaţional.
O atenţie deosebită trebuie acordată problemei formării specialiştilor
care să asigure operaţionalitatea cadrului bugetar pe termen mediu, precum
şi exploatarea şi actualizarea sistemului de modele.
O dată cu adoptarea cadrului bugetar pe termen mediu se impune
elaborarea unei strategii fiscale fundamentată ştiinţific, care să permită
proiectarea proceselor bugetare, introducerea regulilor fiscale, în special a
celor privitoare la plafoanele de cheltuieli, precum şi conectarea bugetelor
anuale la cadrul bugetar pe termen mediu.
Strategia fiscală ce urmează să fie adoptată trebuie să acorde o
atenţie deosebită investiţiilor în capitalul uman, precum şi celor destinate
dezvoltării potenţialului tehnico-ştiinţific al ţării – vectori fundamentali ai
progresului şi ai bunăstării naţiunii.
Strategia fiscală trebuie să aibă ca ţintă finală crearea unui sistem
fiscal naţional suplu şi eficient. Sistemul fiscal naţional este format din
ansamblul instituţiilor, procedurilor şi mecanismelor care asigură
programarea şi implementarea politicilor bugetare. Acesta reprezintă, în
fapt, mediul decizional în care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea.
Aşa cum rezultă din studiul elaborat, Sistemul Fiscal Naţional se
bazează pe următorii piloni fundamentali:
cadrul bugetar pe termen mediu;
consiliul fiscal independent;
regulile fiscale;
procedurile bugetare.
Trebuie subliniat faptul că fiecare dintre cei patru piloni reprezintă,
la rândul său, un sistem dinamic complex, cu numeroase conexiuni directe şi
inverse (feed-back) cu celelalte sisteme. De acţiunea conjugată a celor patru
piloni depinde eficacitatea şi eficienţa sistemului fiscal naţional şi, în final,
modul în care evoluează ansamblul economiei naţionale. Este necesar să
subliniem faptul că cei patru piloni au o acţiune complementară şi
sinergetică, niciunul dintre aceştia neputând substitui acţiunea celorlalţi
piloni.
Experienţa ţărilor care au avut succes în strategiile de creare a unui
sistem fiscal naţional suplu şi eficient pune în evidenţă cu pregnanţă faptul
14
că cei patru piloni de bază trebuie implementaţi pe baza unei viziuni unice şi
nu în mod fragmentar. În general, ţările în care implementare celor patru
piloni de bază s-a făcut într-un mod fragmentar au eşuat în realizarea
reformelor fiscale.
Este evident faptul că implementarea cu succes a unei strategii
fiscale coerente trebuie să se bazeze pe existenţa unor factori primari
esenţiali, cum ar fi un sistem contabil la standardele internaţionale, un
sistem statistic coerent, existenţa unei capacităţi corespunzătoare de
elaborare a bugetului pe bază de proiecte, puteri depline date Ministerului
Finanţelor în ceea ce priveşte propunerile bugetare ş.a.
Reforma fiscală pe baza căreia se creează sistemul fiscal naţional
trebuie realizată cu maximum de seriozitate şi competenţă. În elaborarea
strategiei fiscale pe baza căreia se realizează reforma trebuie să se ţină
seama de condiţiile concrete existente în fiecare ţară, de instituţiile şi de
tradiţiile existente, precum şi de experienţa ţărilor care au realizat cu succes
aceste reforme. Altfel, există riscul de a crea o serie de instituţii
nefuncţionale, respectiv de forme fără fond.
În prezent, în ţările din Uniunea Europeană regulile fiscale ocupă un
loc central în strategiile fiscale adoptate. Trebuie menţionat că aplicarea cu
succes a regulilor fiscale se poate face numai în condiţiile existenţei unui
cadru fiscal pe termen mediu şi a unor proceduri bugetare care să asigure
disciplina fiscală. Evident că şi în strategia fiscală a României, adoptarea
unor reguli fiscale stricte trebuie să ocupe un loc central.
Ţinând seama de potenţialul intelectual existent în România, de
posibilitatea de a utiliza în mod creator experienţa altor ţări, de transferul de
expertiză pe care Comisia Europeană şi alte instituţii financiare
internaţionale îl asigură, suntem convinşi că România va reuşi să realizeze
un sistem fiscal naţional eficient care să faciliteze progresul economic şi
social al ţării.
15
1. INTRODUCERE
În condiţiile actualei crize economice şi financiare globale, fenomen cu

care omenirea nu s-a mai confruntat din perioada Marii Crize din anii 1928-1933,
finanţele publice reprezintă un vector fundamental menit să asigure redresarea
economică şi relansarea procesului de creştere. Acest fapt este subliniat cu
claritate în programele de redresare adoptate la nivel naţional în numeroase ţări,
precum şi în cele adoptate de către organismele internaţionale, respectiv de către
Uniunea Europeană3, Fondul Monetar Internaţional4 ş.a.
Un element esenţial pentru asigurarea unei eficienţe înalte a
politicilor fiscal-bugetare îl reprezintă creşterea continuă a calităţii
finanţelor publice. În prezent, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul unor
organisme internaţionale, cum ar fi Comisia Europeană, Fondul Monetar
Internaţional, OECD, Banca Mondială ş.a., există o preocupare majoră
privind creşterea calităţii finanţelor publice. Astfel, Comisia Europeană a
înfiinţat în anul 2004 un grup de lucru special, având sarcina fundamentarea
conceptului de calitate a finanţelor publice, precum şi elaborarea unei
metodologii şi a unor tehnici econometrice de cuantificare a nivelului
calităţii finanţelor publice naţionale. Un prim rezultat obţinut de către acest
grup de lucru se referă la identificarea componentelor care definesc natura
multidimensională a conceptului de calitate a finanţelor publice.
Figura 1.1. Calitatea Finanţelor Publice – un cadru multidimensional

Politici fiscale cu
1. Nivelul impact asupra
3. Structura, eficienţa şi Ajustare funcţionării pieţelor şi
cheltuielilor
eficacitatea cheltuielilor Stabilizare a mediului economic
bugetare
Sustenabilitate
2. Poziţia fiscală şi 6.1 Piaţa forţei de
sustenabilitatea muncă
1. Nivelul veniturilor 4. Structura, eficienţa şi Creştere

bugetare eficacitatea veniturilor economică
6.2 Piaţa bunurilor
Distribuirea
5. Guvernanţa finanţelor publice 6.3 Piaţa serviciilor
veniturilor
Dimensiunile indirecte ale

Dimensiunile cheie ale Finanţelor Publice Obiective
Finanţelor Publice
Sursa: Comisia Europeană, 2008
3
„European Economic Recovery Programme,” noiembrie 2008.
4
„IMF Staff Position Note, dec. 2008: Fiscal Policy for the Crisis.”
17
În figura 1.1 sunt evidenţiate cele cinci componente fundamentale

ale conceptului de calitate a finanţelor publice, respectiv: mărimea
sectorului public (venituri, cheltuieli), poziţia fiscală şi sustenabilitatea,
structura şi eficienţa cheltuielilor publice, structura şi eficienţa sistemului de
venituri şi guvernanţa finanţelor publice, împreună cu modul de
intercondiţionare a acestora.
Aşa cum se evidenţiază în cadrul documentelor elaborate de către
Comisia Europeană, nivelul calităţii finanţelor publice are un puternic
impact asupra mediului economic, asupra procesului creşterii economice,
precum şi asupra bunăstării populaţiei. În abordarea adoptată de către
Comisia Europeană, un element pivot al conceptului de calitate a finanţelor
publice îl reprezintă guvernanţa fiscală. Prin guvernanţă fiscală, în general,
se înţelege ansamblul regulilor fiscal-bugetare utilizate de către o ţară,
împreună cu procedurile şi reglementările utilizate în pregătirea, adoptarea
şi monitorizarea proceselor bugetare. Realizarea unei guvernanţe fiscale de
calitate implică existenţa unei strategii fiscale bine fundamentată din punct
de vedere ştiinţific şi praxiologic, existenţa unor reguli de politică fiscal-
bugetară clare, a căror operaţionalitate să fie asigurată prin lege, precum şi
existenţa unui Consiliu Fiscal independent, care să supravegheze întreaga
politică fiscală. Este necesar ca, atât Guvernul, cât şi Consiliul Fiscal
independent, să urmăreacă aplicarea cu fermitate a principiilor care asigură
coerenţa şi eficacitatea politicilor fiscale.
În acelaşi timp trebuie asigurată transparenţa şi predictibilitatea
politicilor fiscale. Cunoaşterea de către mediul de afaceri a strategiei fiscale
şi a deciziilor ce se adoptă în domeniul fiscal-bugetar reprezintă o condiţie
esenţială pentru creşterea calităţii şi stabilităţii mediului macroeconomic. De
asemenea, este necesar să se implementeze şi să se perfecţioneze continuu
pârghiile şi mijloacele care asigură respectarea principiului
responsabilităţii, a principiului eficienţei, a principiului echităţii sociale
ş.a. Evident că, pentru a asigura un cadru instituţional şi legislativ coerent,
atât strategia fiscală, cât şi cadrul bugetar pe termen mediu trebuie să aibă
caracter de lege, acestea fiind aprobate de către Parlamentul ţării.
Cu ocazia revizuirii în anul 2005 a Pactului de Stabilitate şi
Creştere, s-a acordat o atenţie specială problematicii creşterii calităţii
guvernanţei fiscale în ţările europene. Numeroase studii elaborate de către
Comisia Europeană, OECD, FMI, Banca Mondială şi alte organisme
internaţionale, au pus în evidenţă faptul că existenţa unei bune guvernanţe
fiscale reprezintă un factor sine qua non pentru asigurarea succesului
reformelor structurale. De asemenea, a fost reliefat faptul că ţările care
utilizează un cadru bugetar pe termen mediu bine pus la punct, cu reguli
18
fiscale stricte şi care dispun de organisme fiscale independente realizează

poziţii bugetare stabile şi reuşesc să asigure ritmuri susţinute de creştere
economică.
Şi în România, la fel ca în alte ţări ale Uniunii Europene, există intense
preocupări în domeniul creşterii calităţii finanţelor publice şi al îmbunătăţirii
continue a guvernanţei fiscale. Din păcate, într-o clasificare privind calitatea
finanţelor publice din ţările membre EU-27, publicată de către Comisia
Europeană în luna august 2009, România se situează pe locul 27 în ceea ce
priveşte guvernanţa fiscală. Pe o scală de la -30 la +30, pe care un scor situat
între -30 şi -10 reflectă o situaţie caracterizată ca fiind „foarte proastă” a calităţii
guvernanţei fiscale, România a obţinut un scor egal cu -13,3.
În figura 1.2 se evidenţiază, sub formă pentagonală, situaţia
existentă în România cu privire la toate cele cinci componente care definesc
conceptul de calitate a finanţelor publice. Cu excepţia componentelor care
se referă la mărimea sectorului public şi la structura şi eficienţa veniturilor
bugetare, poziţia României în ceea ce priveşte calitatea finanţelor publice
este cu mult sub media europeană.
Figura 1.2. Calitatea Finanţelor Publice în România5
Sursa: Barrios şi Schaechter, 2009.
5
Intervalul de -30 +30 a fost stabilit astfel încât media calculată pentru EU-15 să fie egală cu 0.
Presupunând o distribuţie normală, autorii studiului consideră că valorile situate între -10 şi -30
califică situaţia respectivului indicator ca fiind „foarte proastă,” între -10 şi -4 ca „proastă,” între
-4 şi +4 ca „medie,” între +4 şi +10 ca „bună” şi între +10 şi +30 ca „foarte bună.”
19
Ţinând seama de calitatea finanţelor publice în România, Comisia

Europeană reia în luna iunie 2008 recomandările de a intensifica procesul de
implementare a unui cadru bugetar pe termen mediu şi de a lua măsuri de
îmbunătăţire sub totate aspectele a calităţii finanţelor publice. În
recomandarea făcută se menţionează că „acest lucru ar consolida
semnificativ credibilitatea şi previzibilitatea bugetară şi ar permite o
reflectare mai bună în buget a strategiilor de creştere pe termen lung,
conform agendei de la Lisabona. Mai mult, aceasta ar contribui la întărirea
disciplinei bugetare şi la utilizarea veniturilor suplimentare în scopul
reducerii deficitului.”
Creşterea calităţii guvernanţei fiscale în România este abordată şi în
Memorandumul semnat de către Guvernul României cu Uniunea Europeană
în luna mai 2009. Memorandumul prevede o serie de măsuri concrete, cum
ar fi:
pregătirea unei noi legi privind responsabilitatea fiscală, astfel
încât aceasta să asigure operaţionalitatea programării bugetare
multi-anuale;
formarea unui consiliu fiscal independent care să elaboreze
prognoze macroeconomice, prognoze privind veniturile şi
cheltuielile bugetare, precum şi alte elemente necesare
fundamentării bugetare.
Trebuie menţionat faptul că implementarea unui cadru bugetar pe
termen mediu reprezintă un obiectiv asumat de către Guvernul României şi
prin Programul de Convergenţă din anul 2009.
Ţinând seama de necesitatea stringentă privind creşterea calităţii
finanţelor publice şi îmbunătăţirea guvernanţei fiscale în România, în
prezentul studiu se prezintă o serie de elemente necesare fundamentării
strategiei fiscale şi implementării unui cadru bugetar pe termen mediu. De
asemenea, sunt analizate elementele necesare fundamentării politicilor
fiscale, astfel încât acestea să asigure stabilitatea proceselor bugetare şi
reducerea volatilităţii acestora.
Prima parte a lucrării este rezervată fundamentării principalelor
direcţii în care trebuie acţionat în vederea perfecţionării finanţelor publice în
România, pe baza creşterii calităţii acestora şi a îmbunătăţirii guvernanţei
fiscale.
Întrucât o direcţie importantă de îmbunătăţire a guvernanţei fiscale
şi de creştere a rolului finanţelor publice în redresarea economică şi în
reluarea procesului creşterii economice o reprezintă adoptarea unui cadru
bugetar pe termen mediu, în secţiunea 2.1 sunt abordate principalele
aspecte privind această problematică, evidenţiindu-se direcţiile în care
20
trebuie acţionat în vederea implementării acestuia. În elaborarea studiului s-

a ţinut seama şi de experienţa diverselor ţări din Uniunea Europeană care au
avut succes în implementarea unui cadru bugetar pe termen mediu.
Problematica implementării unui cadru bugetar pe termen mediu
este tratată în strânsă legătură cu evidenţierea necesităţii elaborării unei
strategii fiscale clare şi a înfiinţării unui consiliu fiscal independent care să
supervizeze modul de transpunere în practică a acestei strategii. Totodată,
sunt analizate etapele care trebuie parcurse în vederea implementării cu
succes a unui cadru bugetar pe termen mediu. Un rol deosebit revine etapei
de elaborare a unor prognoze macroeconomice fundamentate ştiinţific şi
bazate pe existenţa unui sistem de modele econometrice operaţionale
concepute pe baza celor mai noi rezultate obţinute pe plan mondial.
Trebuie subliniat faptul că existenţa sistemului de modele reprezintă
un element esenţial pentru fundamentarea strategiilor fiscale, pentru
evidenţierea factorilor de risc fiscal, precum şi pentru identificarea
impactului pe care îl pot avea şocurile transmise din spaţiul economiei
mondiale sau cele apărute în economia naţională. Ţinând seama de faptul că
Pactul de Stabilitate şi Creştere acordă un loc central identificării poziţiilor
structurale ale economiei, sistemul de modele trebuie să permită, în acelaşi
timp, cuantificarea cât mai exactă a PIB-ului potenţial, a output-gap-ului,
a soldului bugetar structural (CAB), precum şi a dinamicii acestora.
Secţiunea 2.2 abordează problematica sustenabilităţii fiscale pe
termen lung, analizând indicatorii caracteristici şi reliefând puterea
informaţională a acestora. Conceptul de sustenabilitate se referă la
implicaţiile pe care le vor avea în viitor politicile fiscale adoptate şi la
identificarea deciziilor care asigură solvabilitatea bugetară. În cadrul lucrării
sunt fundamentate condiţiile care asigură sustenabilitatea, acestea rezultând
din restricţiile bugetare intertemporale. O atenţie deosebită este acordată
medolologiei de analiză a sustenabilităţii fiscale utilizată de către
O componentă fundamentală a guvernanţei fiscale şi a implementării
cu succes a cadrului bugetar pe termen mediu o reprezintă existenţa unor
reguli fiscale a căror aplicare trebuie urmărită cu fermitate. De altfel, atât
Tratatul de la Maastricht, cât şi Pactul de Stabilitate şi Creştere au ca piloni
fundamentali cele două reguli fiscale, respectiv cea privind deficitul bugetar
şi cea privind datoria publică. Secţiunea 2.3 abordează problematica
regulilor fiscale, reliefând modul de acţiune şi contribuţia acestora la
întărirea disciplinei fiscale şi la asigurarea stabilităţii bugetare. În acelaşi
timp sunt analizate exigenţele pe care trebuie să le îndeplinească o regulă
fiscală pentru a contribui în mod eficient la implementarea politicilor
21
fiscale, punându-se accent pe modalitatea de utilizare pentru cuantificarea

performanţei sistemului bugetar a unui indicator sintetizator, denumit
Indicele Regulilor Fiscale.
Problematica regulilor fiscale este strâns legată şi de mecanismul
stabilizării automate, prin care se asigură corelarea politicii fiscale cu
poziţiile ciclice ale sistemului general al economiei naţionale. De altfel, se
cunoaşte importanţa ce revine identificării celor mai adecvate politici fiscale
care să asigure, în funcţie de ciclul economic, pro-ciclicitatea, respectiv anti-
ciclicitatea. În secţiunea 2.4 se analizează mecanismul stabilizatorilor
automaţi, reliefându-se rolul acestora în asigurarea unor politici
macroeconomice eficiente. În vederea identificării impactului pe care îl pot
avea diverse tipuri de şocuri exogene, respectiv endogene, asupra poziţiei
fiscale, în aceeaşi secţiune se prezintă un model care permite evidenţierea
rolului stabilizatorilor automaţi în obţinerea unor evoluţii favorabile ale
PIB-ului şi ale inflaţiei, precum şi în atenuarea şocurilor de cerere şi a celor
de ofertă.
Un element fundamental al implementării cu succes a cadrului
bugetar pe termen mediu îl reprezintă asigurarea disciplinei fiscale. În
ţările Uniunii Europene, un rol central în asigurarea disciplinei fiscale revine
Pactului de Stabilitate şi Creştere adoptat în anul 1997 şi revizuit în anul
2005. În secţiunea 2.5 sunt trecute în revistă principalele prevederi ale
Pactului de Stabilitate şi Creştere, reliefându-se mecanismele prin care
este asigurată disciplina fiscală în ţările Uniunii Europene. O atenţie
deosebită este acordată procedurii de deficit excesiv, care, din păcate, este
aplicată şi României, începând cu luna iunie 2009.
Aplicarea cu fermitate a unei strategii macroeconomice coerente
care să asigure ieşirea din criză şi relansarea procesului de creştere
economică este intim legată de corelarea eficientă a politicilor fiscale cu
cele monetare. Se ştie că, în cazul necorelării celor două faţete ale politicii
macroeconomice politica fiscală poate deteriora stabilitatea preţurilor, după
cum şi o politică monetară discreţionară poate deteriora poziţia fiscală a
ţării. Ţinând seama de importanţa corelării politicilor monetare cu cele
fiscale, secţiunea 2.6 abordează pe larg această problematică, evidenţiindu-
se, pe baza unui model matematic, direcţiile în care trebuie acţionat în
vederea asigurării echilibrului macroeconomic.
Având în vedere faptul că implementarea unui cadru bugetar pe
termen mediu ridică noi exigenţe în ceea ce priveşte cunoaşterea poziţiei
structurale a economiei naţionale, partea a doua a lucrării este rezervată
prezentării tehnicilor econometrice de estimare a PIB-ului potenţial şi a
22
output-gap-ului, precum şi de calcul, pe această bază, al soldului bugetar

structural (CAB).
După cum este cunoscut, PIB-ului potenţial şi output-gap-ul
reprezintă variabile macroeconomice de o importanţă deosebită pentru
fundamentarea deciziilor de politică fiscală, acestea nefiind însă direct
observabile. Ca urmare, în scopul reducerii gradului de incertitudine, se
impune estimarea cât mai precisă a acestor variabile fundamentale. În
secţiunea 3.1 sunt prezentate rezultatele privind estimarea PIB-ului
potenţial şi a outpu-gap-ului pentru economia românească. În vederea
realizării unei estimări caracterizată printr-un grad ridicat de robusteţe, s-
au utilizat în mod conjugat atât tehnici bazate pe funcţii de producţie, cât
şi tehnici bazate pe filtre econometrice (filtre de tip Kalman, band-pass,
wavelett etc.). Estimările privind output-gap-ul rezultate prin utilizarea
funcţiilor de producţie şi cele rezultate pe baza utilizării filtrelor
econometrice pot fi agregate, generându-se o măsură sintetizatoare a ciclului
economic caracteristic economiei româneşti. Din calculele efectuate a
rezultat că, pentru perioada 2001-2008, rata medie de creştere a PIB-ului
potenţial a fost de 5,5%, ceea ce pune în evidenţă faptul că această etapă a
reprezentat pentru economia României o perioadă de creştere economică
susţinută.
În secţiunea 3.2 se prezintă rezultatele obţinute cu privire la
mărimea soldului bugetar ajustat ciclic (CAB) din România. În vederea
estimării acestui indicator fundamental pentru cunoaşterea poziţiei
structurale a finanţelor publice româneşti, a fost necesar calculul
elasticităţilor veniturilor şi ale cheltuielilor bugetare în funcţie de mărimea
output-gap-ului. Analiza elaborată a evidenţiat faptul că, pentru economia
României, indicatorul de semielasticitate a soldului bugetar în raport cu
output-gap-ul a fost pentru perioada 1998-2008 egal, în medie, cu 0,285, iar
amplitudinea componentei ciclice a soldului bugetar a fost egală cu 1% din
PIB.
Pe baza utilizării modelului econometric CAPEF-QM, elaborat în
cadrul Centrului de Analiză şi Prognoză Economico-Financiară (CAPEF),
autorii au realizat o serie de scenarii privind evoluţia pe termen mediu a
poziţiei structurale a economiei româneşti, rezultatele obţinute fiind
prezentate în secţiunea 3.3. În cadrul simulărilor efectuate au fost luate în
calcul diverse variante de evoluţie a variabilelor exogene, rezultând un
scenariu de bază, unul optimist şi unul pesimist. Astfel, conform scenariului
de bază, ritmul de creştere a PIB-ului va fi de -8,11% în anul 2009, de
0,24% în anul 2010, de 1,95% în anul 2011 şi de 2,75% în anul 2012. În
23
ceea ce priveşte soldul bugetar efectiv, acesta va fi de -7,52% din PIB în

anul 2009, ajungând la -1,83% din PIB în anul 2012.
În toate scenariile realizate mărimea output-gap-ului rămâne
negativă pentru întreg orizontul de prognoză, 2009-2012, iar poziţia
structurală a finanţelor publice este caracterizată prin reducerea continuă a
deficitului bugetar ajustat ciclic (CAB).
În partea finală a lucrării sunt analizate problemele concrete ale
finanţelor publice din România, reliefându-se efectele pe care le generează
actuala criză economică şi financiară. Pornind de la cadrul economic intern
pe anul 2009, se prezintă evoluţiile şi tendinţele macroeconomice ce se
întrevăd pentru perioada 2010-2012. De asemenea, este prezentat impactul
economic pe care îl are acordul încheiat în luna mai de România cu
24
2. DIRECŢII DE PERFECŢIONARE
A FINANŢELOR PUBLICE
2.1. Implementarea cadrului bugetar pe termen mediu

Atât în ţările membre UE, cât şi în majoritatea ţărilor lumii,
pregătirea bugetului anual reprezintă principalul pas în adoptarea deciziilor
de politică macroeconomică, respectiv de politică fiscală. În acelaşi timp, un
număr mare de decizii de politică macroeconomică au implicaţii economice
şi bugetare pe un orizont de timp mai mare de un an. De aceea, pentru a
asigura coerenţa bugetară, tot mai multe ţări au adoptat începând cu deceniul
’90 un cadru bugetar pe termen mediu – CBTM – care acoperă, în general,
un orizont de timp de 3-4 ani.
Cadrul bugetar pe termen mediu (CBTM) a apărut în practica
finanţelor publice din diverse ţări din necesitatea întăririi disciplinei fiscale,
a coerenţei, a responsabilităţii şi a creşterii transparenţei procesului bugetar.
În general, CBTM a fost introdus în ţările care înregistraseră deficite
bugetare, respectiv nivele ale datoriei publice, mari sau treceau prin
perioade de criză.
După cum se ştie, Suedia a trecut printr-o perioadă de criză
financiară şi fiscală la începutul deceniului ’90. Ca urmare a situaţiei
economice prin care a trecut, Suedia a decis în anul 1997 să introducă un
cadru bugetar pe termen mediu bazat pe trei piloni:
o ţintă privind cheltuielile bugetare, în termeni nominali, pentru
un orizont de timp de 3 ani;
un surplus bugetar mediu de 2% din PIB;
bugete locale echilibrate.
La începutul deceniului ’90 şi Finlanda a trecut printr-o recesiune
economică generatoare de numeroase dificultăţi bugetare. Ca răspuns la
aceasta, Finlanda a adoptat în anul 1991 o serie de reforme fiscale care au
culminat cu adoptarea în anul 1995 a unui cadru multi-anual al cheltuielilor
bugetare (en. multi-year expenditure framework). Acesta a contribuit într-o
măsură importantă la asigurarea unei stabilităţi fiscale în Finlanda. Actualul
cadru bugetar pe termen mediu a fost introdus în Finlanda în anul 2003.
Pornind de la fenomenele de indisciplină fiscală în ceea ce priveşte
cheltuielile bugetare, Olanda a introdus un cadru bugetar pe termen mediu
în anul 1994. Faza iniţială a procesului bugetar începe odată cu instalarea
unui nou guvern, iar programul bugetar se referă la întreaga perioadă de
patru ani de funcţionare a guvernului. O atenţie deosebită în Olanda este
25
acordată obţinerii consensului tuturor partidelor politice în ceea ce priveşte

conţinutul cadrului bugetar pe termen mediu.
În Spania, cadrul bugetar pe termen mediu a fost introdus prin legea
Budgetary Stability Law adoptată în anul 2001. Această lege prevede ţinte
privind echilibrul fiscal pentru fiecare fază a unui ciclu economic. Întrucât
este dificil de a delimita poziţia ciclică a economiei, legea prevede ca în
perioade cu o creştere economică moderată să se asigure echilibrul fiscal, în
perioade în care ritmul de creştere economică este redus se admite un nivel
redus al deficitului, iar în perioade de creştere economică puternică trebuie
să se asigure un excedent bugetar.
Abordarea bazată pe un cadru bugetar pe termen mediu a început în
Marea Britanie prin adoptarea în anul 1998 a aşa numitei „golden rule” şi a
aşa numitei „sustainable investment rule”. Aceste două reguli reprezintă
principalii piloni ai politicii fiscale din Marea Britanie şi stipulează faptul
că, în Marea Britanie, guvernul se poate împrumuta numai pentru a realiza
investiţii şi nu pentru a acoperi cheltuielile curente. Din punct de vedere
tehnic, „regula de aur” trebuie să asigure faptul că de-a lungul unui ciclu
economic bugetul este echilibrat, sau chiar se obţine un excedent bugetar.
Cele două reguli sunt însoţite de o programare multi-anuală (trei ani) a
cheltuielilor publice prin care se impun nivele ale cheltuielilor care să nu fie
afectate de condiţiile ciclice.
În prezent, în majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană lucrările de
pregătire a bugetelor anuale se bazează pe un cadru bugetar pe termen
mediu (CBTM).
Experienţa realizată până în prezent a pus în evidenţă cu pregnanţă
avantajele obţinute prin utilizarea acestui instrument de perfecţionare a
practicii bugetare. In primul rând CBTM contribuie la creşterea
transparenţei politicilor fiscale cu implicaţii directe asupra îmbunătăţirii
nivelului de informare a agenţilor economici. În al doilea rând, CBTM pune
la îndemâna autorităţilor de finanţe publice instrumente perfecţionate de
programare bugetară, de management al cheltuielilor publice şi de
implementare a reformelor structurale. În acelaşi timp, CBTM permite o mai
bună analiză a efectelor pe care le vor avea diversele decizii de politică
fiscală adoptate.
Un avantaj important al CBTM priveşte faptul că acesta asigură
consistenţa dinamică a deciziilor de politică fiscală. Literatura de
specialitate a pus în evidenţă faptul că majoritatea deciziilor de politică
fiscală sunt luate, în general, având în vedere un orizont de timp scurt.
Existenţa CBTM asigură faptul că organismele de politică fiscală realizează
consistenţa în timp a traiectoriilor care au fost proiectate.
26
Deşi în toate ţările din Uniunea Europeană a fost introdus un cadru

bugetar pe termen mediu (CBTM), rezultatele practice obţinute diferă
semnificativ de la o ţară la alta. În timp ce în ţări ca Marea Britanie, Spania,
Suedia şi Finlanda cadrul bugetar pe termen mediu reprezintă un instrument
important de management bugetar, în alte ţări, în special în unele ţări care au
aderat după anul 2004, inclusiv în România, rezultatele sunt încă sub
aşteptări. Rezultatele slabe privind aplicarea cadrului bugetar pe termen
mediu se referă în primul rând la faptul că nu a fost creată încă o simbioză
organică între bugetele anuale şi cadrul general pe termen mediu. Mai
precis, încă nu s-a reuşit coordonarea bugetelor anuale cu cadrul bugetar pe
termen mediu.
Deşi principiile elaborării unui cadru bugetar pe termen mediu sunt
relativ simple, iar avantajele sale sunt de necontestat, implementarea
practică a acestuia implică parcurgerea unui număr important de faze şi un
consum important de timp şi de resurse umane şi băneşti.
În primul rând, elaborarea unui cadru bugetar pe termen mediu
implică existenţa unor modele de prognoză a principalilor indicatori
macroeconomici care să furnizeze informaţii cât mai precise privind
evoluţia PIB-ului şi a componentelor sale, evoluţia preţurilor, a cursului de
schimb ş.a. De asemenea, este necesară implementarea de modele pentru
determinarea poziţiei economiei în cadrul ciclului economic.
În al doilea rând, se impune existenţa unei strategii clare pe termen
mediu privind finanţele publice: sistemul de taxe şi impozite, investiţiile
publice, finanţarea sistemului educaţional, a sistemului de sănătate, a
sistemului de cercetare ştiinţifică, etc. Pe baza prognozelor macroeconomice
şi a strategiei pe termen mediu se elaborează o prognoză cât mai exactă
privind veniturile bugetare, cheltuielile publice, deficitul bugetar,
datoria publică ş.a.
Pasul următor constă în fixarea plafoanelor multi-anuale privind
resursele bugetare care vor fi disponibile pentru fiecare minister sau organ
central. Pe baza acestor plafoane, ministerele şi alte organe centrale
repartizează unităţilor subordonate resursele bugetare disponibile, pe
orizontul de timp fixat. Evident că, se poate cere ministerelor şi organelor
centrale să elaboreze un program multi-anual pornind de la plafoanele de
resurse bugetare stabilite. Programul trebuie să fie însă în concordanţă cu
strategia guvernamentală şi sectorială aprobată. Ministerele trebuie să
calculeze costul implicat de diversele programe şi activităţi din domeniul
propriu de responsabilitate, să opteze între diverse variante privind politica
sectorială şi să realizeze o eşalonare multi-anuală a variantelor alese.
Evident că, alegerea politicilor sectoriale şi eşalonarea lor în timp trebuie să
27
se bazeze pe criterii de performanţă şi pe calcule de optimizare. Pentru a

asigura coerenţa cadrului bugetar pe termen mediu trebuie tratate în mod
distinct cheltuielile bugetare care sunt legate de activităţi care continuă din
anii precedenţi de cele legate de noile obiective stabilite.
Un avantaj important al cadrului bugetar pe termen mediu este şi
acela că permite o mai bună coordonare a cheltuielilor curente cu cele
privind investiţiile. În general, toate lucrările legate de elaborarea unui cadru
bugetar pe termen mediu trebuie elaborate astfel încât să asigure
performanţa bugetară a cadrului pe baza unei eficienţe obiective şi a unei
eficienţe operaţionale a cheltuielilor publice. Experienţa ţărilor care au
introdus cu succes cadrul bugetar pe termen mediu arată că un prim pas în
această direcţie îl reprezintă introducerea unei clasificări bugetare bazată
pe programe (en. Programmatic Budget Classification). Aceasta implică
evidenţierea cheltuielilor bugetare nu numai pe unităţi administrative şi
teritoriale, ci şi pe tipuri de programe care au ca scop atingerea unor
obiective şi scopuri bine precizate (en. outputs and outcomes). În multe ţări,
evidenţierea acestor programe este corelată cu clasificarea funcţională
GGEFEC (en. General Government Expenditure by Function and Economic
Category). Un al doilea pas constă în definirea indicatorilor care
caracterizează resursele necesare fiecărui program şi activităţile necesare a
fi desfăşurate. Pasul următor constă în definirea indicatorilor care
caracterizează rezultatele care se preconizează că vor fi obţinute pe baza
aplicării programului respectiv.
Trebuie menţionat faptul că, în general, definirea indicatorilor care
caracterizează rezultatele care se pot obţine pe baza diverselor programe
reprezintă o activitate cu un grad înalt de complexitate şi care cere alocarea
unui volum mare de muncă. Aceşti indicatori trebuie stabiliţi la începerea
programului şi trebuie să se refere la întreaga durată a cestuia. După
stabilirea structurii programelor adoptate şi ai indicatorilor corespunzători
este necesar să se identifice toate activităţile necesare a fi desfăşurate în
vederea atingerii obiectivelor stabilite. Pe baza indicatorilor privind
consumul de resurse necesare fiecărui program şi a indicatorilor privind
rezultatele aşteptate se pot calcula o serie de indicatori de performanţă,
respectiv indicatori de eficienţă cu privire la programul respectiv.
Indicatorii de eficienţă cuantifică, în general, relaţia care există între
mărimea indicatorilor privind cheltuielile cu resursele şi rezultatele
anticipate ale programului.
În general, atât la nivel sectorial, cât şi pe ansamblul economiei
naţionale, necesarul de resurse pentru implementarea tuturor programelor
dorite depăşeşte plafonul bugetar disponibil. În cazul în care au fost calculaţi
28
indicatorii de eficienţă caracteristici programelor, selecţia acestora se poate

realiza soluţionând o problemă de programare optimală în care pragul de
cheltuieli apare ca una dintre restricţii.
Referitor la calculul indicatorilor de eficienţă a cheltuielilor
bugetare, trebuie menţionat faptul că în cadrul Comisiei Europene există
intense preocupări privind stabilirea unor metodologii fundamentate
ştiinţific de calcul al acestora. Aceste preocupări sunt strâns legate de
necesitatea creşterii calităţii finanţelor publice în Uniunea Europeană. De
altfel, în cadrul noii forme a Pactului de Stabilitate şi Creştere – coloana
vertebrală a politicii fiscale în EU – formă care a fost adoptată de către
Comisia Europeană în anul 2005, creşterii calităţii finanţelor publice îi
revine o importanţă deosebită.
În vederea realizării acestei priorităţi politice, au fost întreprinse
cercetări intense privind fundamentarea indicatorilor care să cuantifice
calitatea finanţelor publice. În anul 2004 Consiliul de Politică Economică
(en. Economic Policy Committee – EPC) al Comisiei Europene, a hotărât
înfiinţarea unui Grup de Lucru (en. Working Group on the Quality of Public
Finance) având ca scop creşterea calităţii finanţelor publice.
Cercetările elaborate în cadrul Comisiei Europene au pus în evidenţă
faptul că sintagma „calitatea finanţelor publice” reprezintă un concept
multidimensional şi extrem de complex. Diferitele dimensiuni ale
conceptului QPF (en. Quality of Public Finance) sunt privite prin prisma
contribuţiei la procesul creşterii economice şi al asigurării stabilităţii fiscale
a fiecărei ţări.
Metodologia Comisiei Europene privind calculul unui indicator
agregat care să cuantifice calitatea finanţelor publice ţine seama de
următoarele aspecte principale:
1) mărimea sectorului public (en. the size of government);
2) nivelul şi sustenabilitatea poziţiei fiscale;
3) structura şi eficienţa cheltuielilor publice;
4) structura şi eficienţa sistemului veniturilor bugetare;
5) guvernanţa finanţelor publice (en. fiscal governance).
Pentru cuantificarea nivelului fiecăreia dintre cele cinci faţete ale
conceptului de calitate a finanţelor publice, experţii Comisiei Europene au
selectat dintr-un număr de 400 potenţiali indicatori, 66 de variabile
semnificative. Selecţia s-a făcut utilizând o serie de teste statistice şi
econometrice.
În tabelul 2.1.1 se prezintă numărul de indicatori selecţionaţi pentru
fiecare dintre cele cinci componente ale calităţii finanţelor publice.
29
Tabelul 2.1.1.
Componente ale conceptului QPF Număr de indicatori
QPF 1. Mărimea sectorului public 1
QPF 2. Poziţia fiscală şi sustenabilitatea 5
QPF 3. Structura şi eficienţa cheltuielilor publice 44
QPF 3.1 Structura cheltuielilor 4
QPF 3.2 Educaţie 5
QPF 3.3 Sănătate 5
QPF 3.4 R&D 7
QPF 3.5 Infrastructură publică 7
QPF 3.6 Ordine publică şi siguranţă 9
QPF 3.7 Servicii publice generale 7
QPF 4. Structura şi eficienţa sistemului de venituri 13
QPF 5. Guvernanţa finanţelor publice 3
Total 66
Sursa: Comisia Europeană, 2008.
După cum se observă din tabelul 2.1.1, pentru caracterizarea

structurii şi eficienţei cheltuielilor publice, Comisia Europeană utilizează un
număr de 44 de indicatori, dintre care un număr de 40 de indicatori se referă
la calculul eficienţei cheltuielilor publice.
Metodologia utilizată de către Comisia Europeană pentru calculul
eficienţei diverselor tipuri de cheltuieli bugetare, deşi se referă la nivel
macroeconomic, cu unele ajustări poate fi adoptată şi pentru calculul
eficienţei unor proiecte individuale. Metodologia utilizată de către Comisia
Europeană cuprinde două mari clase de metode statistico-matematice de
estimare a eficienţei, respectiv metodele neparametrice şi metodele
parametrice. Ambele categorii de metode pornesc de la determinarea aşa
numitei frontiere „de producţie” („frontiera eficientă”) şi definesc indicatorii
de eficienţă ca fiind egali cu distanţa fată de punctul corespunzător de pe
această frontieră. Diferenţa dintre metoda parametrică şi cea neparametrică
constă în modul în care se determină frontiera de producţie. Metoda
neparametrică determină frontiera posibilităţilor de producţie pe baza
datelor empirice existente privind input-urile şi output-urile şi luând în
considerare acoperirea convexă a acestora. Spre deosebire de aceasta,
aplicarea metodei parametrice implică definirea ex ante a formei funcţionale
a funcţiei de producţie, de exemplu printr-o funcţie de producţie de tip
Cobb-Douglas. O metodă neparametrică des utilizată în practică este aşa
numita metodă DEA (en. Data Envelope Approach) care îşi are originile în
30
lucrările laureaţilor Premiului Nobel pentru Economie Gérard Debreu şi

Tjalling Koopmans şi a fost extinsă ulterior de către Charnes et al. (1978).
Trebuie menţionat faptul că recent (iulie 2009) membrii Grupului de
Lucru privind Calitatea Finanţelor Publice au publicat o serie de rezultate
privind mărimea indicatorilor de eficienţă şi clasificarea pe baza acestora a
ţărilor din EU-27. În ceea ce priveşte structura şi eficienţa cheltuielilor
bugetare, România ocupă locul 26 fiind urmată de către Bulgaria, care
ocupă locul 27. Pe primul loc se situează Suedia, aceasta fiind urmată, în
ordine, de Finlanda şi Danemarca. În ceea ce priveşte componentele acestui
indicator, România ocupă locul 23 din punct de vederea al eficienţei
cheltuielilor privind sistemul de educaţie, locul 26 în ceea ce priveşte
eficienţa cheltuielilor privind sectorul de sănătate, locul 24 din punct de
vedere a al eficienţei cheltuielilor din domeniul R&D, locul 27 în ceea ce
priveşte infrastructura, locul 26 în ceea ce priveşte ordinea publică şi locul
25 în ceea ce priveşte eficienţa serviciilor publice. Trebuie menţionat, de
asemenea, faptul că România ocupă locul 27 şi în ceea ce priveşte
componenta care se referă la guvernanţa publică.
După cum s-a evidenţiat în tabelul 2.1.1, în metodologia adoptată de
către Comisia Europeană, guvernanţa publică este caracterizată de trei
variabile, care privesc următoarele aspecte:
existenţa şi calitatea unui cadru bugetar pe termen mediu
(CBTM);
regulile de politică bugetară şi fiscală (en. fiscal rules) utilizate
pe plan naţional;
existenţa unui consiliu fiscal independent (en. fiscal agency)
reglementat printr-o lege adoptată de către Parlament.
Informaţiile pe baza cărora se calculează în cadrul metodologiei
Comisiei Europene indicatorul privind cadrul bugetar pe termen mediu se
referă în primul rând la existenţa sau inexistenţa unui astfel de cadru, la baza
legală a acestuia (existenţa pe baza unei legi adoptată de Parlament, pe baza
Constituţiei etc.), la metodologiile de identificare şi corectare a abaterilor ce
apar între bugetele anuale şi ţintele fixate prin cadrul multi-anual, la modul
de elaborare a prognozelor macroeconomice şi a celor privind veniturile şi
cheltuielile bugetare etc.
În ceea ce priveşte prognoza veniturilor, experienţa diferitelor ţări a
pus în evidenţă faptul că, în general, acestea sunt supraevaluate, ceea ce
induce factori de risc în aplicarea cadrului bugetar pe termen mediu.
În funcţie de condiţiile concrete existente pe plan naţional, de tradiţii
etc., diversele ţări au adoptat diverse metodologii privind cadrul bugetar pe
termen mediu (CBTM).
31
Cadrele bugetare pe termen mediu adoptate în diverse ţări se pot

clasifica în funcţie de orizontul de timp la care se referă, de gradul de
cuprindere totală sau parţială a activităţii bugetare, de cadrul legal, respectiv
dacă este aprobat de Parlament, sau numai de către guvern etc.
Un criteriu important de clasificare a diverselor CBTM aplicat în
diverse ţări priveşte modul de asigurare a continuităţii în timp a
procesului. Din acest punct de vedere distingem două mari categorii:
CBTM flexibile şi
CBTM fixe.
Cadrele bugetare flexibile permit revizuirea anuală a obiectivelor
generale pentru ajustarea acestora în funcţie de modul de evoluţie a
economiei sau de modificările apărute în politica fiscală.
Cadrele bugetare fixe rămân neschimbate pe tot orizontul de timp
adoptat, cu excepţia cazului în care apar situaţii de forţă majoră, cum ar fi
apariţia unei recesiuni economice majore, schimbări de guvern etc.
O altă clasificare legată de asigurarea continuităţii în timp a
procesului bugetar împarte CBTM în periodice şi glisante. În cazul unui
cadru bugetar periodic, care are un orizont de timp fixat de t ani, noul cadru
intră în funcţiune după încheierea ciclului de t ani.
Metodologia de elaborare a cadrelor bugetare glisante prevăd
adăugarea la sfârşitul fiecărui an al unui nou an la orizontul de timp de t − 1
ani rămaşi, fără a modifica indicatorii stabiliţi pentru aceştia.
Evident că, pe baza celor două criterii menţionate în legătură cu
asigurarea continuităţii în timp a procesului, rezultă că în fapt există patru
categorii de cadre bugetare pe termen mediu, anume:
cadru bugetar flexibil şi periodic;
cadru bugetar flexibil şi glisant;
cadru bugetar fix şi periodic şi
cadru bugetar fix şi glisant.
De exemplu, în Marea Britanie şi Olanda se utilizează un cadru
bugetar fix şi periodic, în timp ce într-un număr important de ţări din UE se
utilizează cadre bugetare flexibile şi glisante.
Alegerea tipului de cadru bugetar pe termen mediu implementat în
fiecare ţară depinde de o serie de factori concreţi existenţi în ţara respectivă,
cum ar fi: structura instituţională şi legislativă, tradiţiile, mecanismul prin
care politica fiscală este corelată cu politica monetară etc.
Indiferent de tip, adoptarea prin lege a unui cadru bugetar pe termen
mediu prezintă numeroase avantaje, fiind instrumentul principal prin care se
asigură transpunerea în practică a strategiei fiscal-bugetare a ţării. În
32
acelaşi timp, un cadru bugetar pe termen mediu bine conceput, aplicat şi

respectat în practică, reprezintă un vector-forţă care asigură stabilitatea
fiscală şi participă la procesul de amplificare a creşterii economice. Un rol
important revine cadrului bugetar pe termen mediu în transpunerea în
practică şi consolidarea unor principii fundamentale ale unei politici
macroeconomice moderne şi eficiente, cum ar fi: principiul transparenţei,
principiul responsabilităţii, principiul echităţii etc.
Aplicarea cu succes a unui cadru bugetar pe termen mediu implică
numeroase exigenţe privind fundamentarea acestuia.
În primul rând se impune realizarea unor prognoze cât mai precise
privind principalii indicatori macroeconomici. Evident că aceasta nu se
poate realiza decât în condiţiile existenţei unui sistem de modele
macroeconomice bine puse la punct şi a căror structură să fie în permanenţă
perfecţionată.
O atenţie deosebită trebuie acordată perfecţionării tehnicilor de
calcul al unor aşa numite variabile macroeconomice „neobservabile,” în
mod special calculului PIB potenţial. După cum se ştie, PIB potenţial
reprezintă elementul pe baza căruia se calculează output-gap-ul, care are un
rol fundamental în fundamentarea politicilor macroeconomice, atât cea
fiscală, cât şi cea monetară. De aceea, tehnicile econometrice moderne de
Programare Robustă acordă o importanţă deosebită perfecţionării metodelor
de reducere a influenţei incertitudinii asupra mărimii PIB potenţial şi a
output-gap.
Un indicator fundamental în asigurarea instabilităţii fiscale îl
reprezintă soldul bugetar structural (CAB). Pactul de Stabilitate şi
Creştere acordă CAB un rol central în fundamentarea unor strategii de
politică fiscală care să asigure stabilitatea fiscală a ţării. Întrucât
metodologia de calcul al CAB se bazează în mod esenţial pe estimarea
output-gap-ului, rezultă cu claritate importanţa estimării corecte a acestuia.
Aplicarea cu succes a unui cadru bugetar pe termen mediu implică şi
existenţa unor tehnici econometrice de estimare a modificării în dinamică a
soldului bugetar structural, ca urmare a unor fluctuaţii a mărimii output-gap-
ului generate de modificări ale ritmului de creştere economică, de modificări
ale ratei şomajului etc.
De asemenea, aplicarea cu succes a cadrului bugetar pe termen
mediu implică şi existenţa unui instrument ştiinţific corespunzător de
actualizare a prognozelor, de efectuare a calculelor de senzitivitate, de
estimare a factorilor de risc generaţi de existenţa unor garanţii
guvernamentale etc.
33
În cele din urmă, în ansamblul de metode şi tehnici necesare

implementării unor politici fiscale coerente şi eficiente, care să asigure şi să
favorizeze realizarea unor ritmuri susţinute de creştere economică, se
impune elaborarea unor modele econometrice, cum ar fi cele de tip VAR
(en. Vector AutoRegressive), care să permită identificarea exactă şi la timp a
efectelor generate de diverse şocuri ce pot apare atât din mediul economic
internaţional, cât şi din cel naţional.
2.2. Sustenabilitatea fiscală pe termen lung

Conceptul de sustenabilitate se referă la implicaţiile viitoare ale
politicilor fiscale curente, mai precis, la oportunitatea ca Guvernul să
promoveze în continuare actualele politici fără a periclita solvabilitatea
bugetară.
Abordarea tradiţională a sustenabilităţii fiscale are la bază
constrângerea bugetară a guvernului. În termeni nominali, aceasta se poate
scrie:
Pt g t + (1 + Rt ) Bt −1 = Bt + ∆M t + PtTt , (2.2.1)
unde Pt reprezintă nivelul general al preţurilor, g t nivelul cheltuielilor

guvernamentale reale, inclusiv transferurile, Rt este rata medie de dobândă
plătită pentru datoria contractată la sfârşitul perioadei t − 1 , Bt valoarea
nominală a obligaţiunilor emise la sfârşitul perioadei t , M t masa monetară
la începutul perioadei t , iar Tt taxele totale reale.
Împărţind relaţia (2.2.1) la nivelul general al preţurilor (Pt ) şi la
venitul naţional ( yt ) , se obţine constrângerea bugetară a guvernului, scrisă
în termeni reali:
bt b d
= (1 + ρt ) t −1 + t , (2.2.2)
yt yt −1 yt
1 + Rt
unde bt reprezintă stocul real al datoriei publice, ρ t = este
(1 + π t )(1 + γ t )
rata reală a dobânzii ajustată cu creşterea economică (γ t ) , iar d t este
deficitul primar real. Relaţia (2.2.2), în care se presupune că datoria are
maturitatea de un an, determină evoluţia ponderii datoriei publice în PIB.
Evoluţia ponderii datoriei publice în PIB este elementul cheie al
sustenabilităţii politicii fiscale. Astfel, politica fiscală se consideră a fi
34
sustenabilă atunci când ponderea datoriei publice în PIB este finită şi pieţele
financiare sunt dispuse să absoarbă nivelul datoriei contractate de către
Guvern.
Conform lui Trehan şi Walsh (1991), procesul bugetar se numeşte
sustenabil dacă valoarea prezentă a stocului viitor al datoriei publice
converge către zero. Această condiţie exclude o schemă de tip Ponzi, în care
datoria este permanent reînnoită. În absenţa acestei condiţii Guvernul poate,
de exemplu, să reducă taxele curente fără a modifica taxele viitoare şi
cheltuielile, atât cele curente, cât şi cele viitoare. În aceste condiţii,
considerând parametrul ρ constant, soluţia ecuaţiei (2.2.2) este
bt ∞
− dt + s
= ∑ (1 + ρ ) −s . (2.2.3)
yt s =1 yt + s
Relaţia (2.2.3) reflectă constrângerea bugetară intertemporală a
guvernului. Pe baza relaţiei (2.2.3) se poate stabili condiţia formală de
sustenabilitate: sectorul public este solvabil atunci când valoarea
actualizată a surplusurilor viitoare primare este egală cu valoarea curentă a
datoriei publice. Aceasta implică o valoare nulă pentru datoria publică pe
termen lung. Sau, echivalent, sectorul public nu poate fi un debitor net în
termeni de valoare actualizată. Aceasta reprezintă o condiţie strictă pentru
solvabilitate, care impune ca la un anumit moment în viitor balanţa primară
să devină pozitivă. O condiţie mai largă şi mai puţin restrictivă se poate
obţine atunci când se fixează un nivel ţintă pentru nivelul datoriei publice
care să fie atins peste un anumit orizont de timp. În acest caz, relaţia (2.2.3)
va releva modul în care valoarea actualizată a surplusurilor viitoare va
reduce nivelul datoriei sub nivelul curent. Problematica are o relevanţă
deosebită în contextul actual, ţinând cont de setul de reguli fiscale impuse de
Uniunea Europeană ţărilor care doresc să devină membre EMU şi care se
referă printre altele şi la un anumit nivel plafon pentru ponderea datoriei
publice în PIB.
Analiza sustenabilităţii fiscale de către FMI

Prin prisma împrumutului acordat de către FMI României, abordarea
FMI asupra sustenabilităţii pe termen lung a finanţelor publice prezintă un
interes deosebit.
Sustenabilitatea fiscală este o problemă des abordată de către Fondul
Monetar Internaţional în relaţiile sale cu ţările membre şi reprezintă şi un
subiect evidenţiat în contextul cercetărilor FMI asupra transparenţei şi
vulnerabilităţii fiscale.
35
O primă etapă în analiza sustenabilităţii fiscale de către FMI este

realizarea unei prognoze pe un orizont de 5 ani, pe baza celor mai recente
date macroeconomice şi presupunând că politicile economice curente sunt
menţinute. Rezultatul acestei prognoze reprezintă scenariul de bază. Acest
scenariu evidenţiază detalii cu privire la variabilele cheie pentru sectorul
real, extern, monetar şi fiscal: creşterea economică, investiţii şi inflaţie;
importuri, exporturi, contul curent; oferta de monedă, creditul intern şi ratele
de dobândă; veniturile, cheltuielile altele decât cele cu dobânda şi
cheltuielile cu dobânda.
Pe baza prognozelor fiscale şi a valorii finanţărilor care pot fi
obţinute pentru acoperirea deficitelor fiscale viitoare, se prognozează datoria
publică şi se evaluează sustenabilitatea. Cu toate că există diferite criterii de
evaluare a sustenabilităţii, o pondere în PIB a datoriei publice în creştere
este privită ca un motiv de îngrijorare, deoarece este în general însoţită de o
deteriorare a principalelor variabile macroeconomice (de exemplu creştere
economică scăzută, o creştere a ratei inflaţiei, creştere a datoriei externe şi/
sau scădere a rezervelor) pe termen mediu.
În cazul în care dinamica datoriei publice este într-adevăr
nefavorabilă, atunci este pregătit un scenariu alternativ de ajustare, scenariu
ce va defini o traiectorie a ponderii datoriei în PIB care asigură stabilitatea
pe termen mediu şi o evoluţie satisfăcătoare a indicatorilor macroeconomici.
De asemenea, se au în vedere ajustarea deficitului primar în scopul
îndeplinirii ţintei datoriei publice şi măsurile fiscale care pot genera aceste
ajustări, precum şi efectul acestor ajustări fiscale asupra altor variabile
economice (în special asupra creşterii şi a ratelor de dobândă deoarece
acestea influenţează în mod direct evaluarea sustenabilităţii). În final,
scenariul de ajustare poate fi determinat doar după un număr de iteraţii care
pot necesita o respecificare a ţintei datoriei publice.
2.3. Reguli fiscale

Deficitele bugetare ridicate acumulate de-a lungul deceniilor al 7-lea
şi al 8-lea în majoritatea ţărilor industrializate au impus la începutul anilor
’90 restrângerea gradului de discreţie a politicii fiscale prin introducerea şi
utilizarea din ce în ce mai extinsă a regulilor fiscale. În ultimii 15 ani, a
crescut continuu în ţările membre ale Uniunii Europene numărul de reguli
fiscale, exprimate numeric, prin care se stabilesc obiective explicite pentru
indicatorii fiscali.
Atractivitatea regulilor fiscale ca modalitate de a limita derapajele
guvernelor în ceea ce priveşte cheltuielile şi deficitele bugetare se datorează
36
aparentei simplităţi a unui cadru fiscal bazat pe reguli. O dată ce regula

fiscală este adoptată, performanţa guvernului în respectarea acesteia este
relativ uşor de evaluat. Nu se poate stabili, însă, fără echivoc eficacitatea
unei reguli fiscale. Aceasta în principal deoarece variabilele fiscale
reacţionează nu numai la măsurile de politică macroeconomică, ci, mai ales,
la evoluţiile variabilelor macroeconomice: PIB, rata ocupării, rata inflaţiei
etc. Astfel, aparenta conformare la o regulă poate să fie, în realitate,
rezultatul unor condiţii economice favorabile.
Argumentele în favoarea constrângerii gradului de discreţie al
politicii fiscale se bazează pe trei tipuri de efecte adverse ale politicii
guvernamentale: (a) deficite excesive; (b) creşterea continuă a variabilităţii
şi (c) prociclicitatea politicii fiscale. Beneficiile stabilirii restricţiilor asupra
comportamentului politicii fiscale evoluează în jurul a două teme majore:
disciplină fiscală şi coordonarea dintre politica monetară şi cea fiscală.
Deficitele excesive. Creşterea datoriei publice în multe ţări
industrializate după anii ‘70 a adus în atenţie orientarea guvernelor către
deficitele sporite şi îndatorarea excesivă. Datoria publică se acumulează
tranzitoriu deoarece guvernele nu internalizează costul datoriei adiţionale şi
amână ajustările fiscale care ar trebui să urmeze unei evoluţii ciclice.
Variabilitatea politicii fiscale. Literatura asupra ciclurilor bugetare
politice (a se vedea, de exemplu Alesina şi Tabellini, 1990; Alesina et al.,
1997) identifică două tipuri de motive politice pentru măsurile discreţionare
de politică fiscală: aprobarea de deficite excesive în anii electorali şi
modificarea preferinţelor partidelor politice de la putere – ciclul partizan.
Analizele empirice au evidenţiat trei concluzii: modificările de politică
fiscală motivate politic sunt semnificative; costul în termeni de bunăstare
asociat cu aceste modificări este ridicat şi utilizarea măsurilor discreţionare
de politică fiscală depinde de constrângerile instituţionale.
Prociclicitatea politicii fiscale. Răspunsul politicii fiscale la
fluctuaţiile economice trebuie să fie contraciclic: excedent bugetar în
perioadele de expansiune şi deficit bugetar în cele de recesiune. De multe
ori, însă, politica fiscală este prociclică, în perioadele de expansiune
economică cheltuielile crescând mai mult decât veniturile. Deoarece
elasticitatea cheltuielilor bugetare în raport cu modificarea PIB este
inferioară celei a veniturilor, creşterea cheltuielilor din perioadele de
expansiune economică va conduce, în perioadele de recesiune, la deficite
excesive.
Un argument în plus pentru limitare discreţiei fiscale prin
introducerea unui cadru bazat pe reguli este necesitatea coordonării politicii
fiscală cu cea monetară. Măsurile discreţionare de politică fiscală „distrug
37
angajamentul monetar.” Dacă obiectivele de politică sunt diferite (de

exemplu: banca centrală este preocupată de rata inflaţiei, în timp ce
autoritatea fiscală doreşte un nivel al producţiei superior celui potenţial),
competiţia dintre autoritatea fiscală şi cea monetară conduce la niveluri de
echilibru pentru inflaţie şi producţia agregată diferite de cele optime.
În sens larg, regulile fiscale se referă la totalitatea elementelor
legislative şi procedurale pe baza cărora se fundamentează politica bugetară
(Ayuso-i-Casals et al., 2007). Într-un sens mai restrâns, regulile fiscale
stabilesc obiective sau plafoane numerice pentru agregatele bugetare:
venituri, cheltuieli, deficit bugetar, deficit bugetar ajustat ciclic, datorie
publică etc. Kopits şi Symansky (1998) înţeleg prin regulile fiscale
constrângerile permanente asupra politicii fiscale, exprimate în termenii
unui indicator sintetic al performanţei fiscale. După cum remarcă Ayuso-i-
Casals et al. (2007), această definiţie exclude obiectivele fiscale revizuibile
periodic, incluse în majoritatea cadrelor bugetare pe termen mediu (CBTM)
care funcţionează în ţările europene.
Setul de reguli fiscale aplicate în practica economică este destul de
vast, diferenţele dintre acestea manifestându-se sub trei aspecte: agregatul
fiscal ţintit, gradul de acoperire şi designul instituţional. Regulile fiscale
care au ca obiectiv principal întărirea disciplinei fiscale stabilesc limite
pentru deficitul bugetar sau pentru datoria publică. Regulile care au ca
obiect cheltuielile sau veniturile urmăresc re-echilibrarea structurii
bugetului, stăvilirea creşterii necontrolate a unor categorii de cheltuieli etc.
Regulile fiscale pot acoperi întreg sectorul guvernamental, sau o
componentă a acestuia, cum ar fi cea a asigurărilor sociale. Un sondaj
realizat în 2006 de către Grupul de lucru asupra calităţii Finanţelor Publice
(en. Working Group on the Quality of Public Finances – WGQPF) din
Cadrul Comisiei Europene a arătat că aprox. 2 5 dintre regulile fiscale în
vigoare în ţările membre ale Uniunii Europene se referă la deficitul bugetar,
1 4 la datoria publică, 1 4 la cheltuielile guvernamentale şi 1 10 la
veniturile bugetare. În cadrul aceluiaşi sondaj s-a observat că cele mai multe
dintre regulile referitoare la deficitul bugetar şi la datoria publică se aplică
asupra bugetelor regionale şi locale, în timp ce majoritatea regulilor
privitoare la cheltuieli au ca obiect guvernele centrale şi sectorul protecţiei
sociale. Două treimi dintre regulile referitoare la cheltuieli definesc plafoane
pentru nivelul sau ratele de creştere ale acestora în termeni nominali, restul
de o treime fiind definite în termeni reali sau ca procent în PIB (Ayuso-i-
Casals et al., 2007).
38
Regulile fiscale funcţionează la nivel naţional, dar şi supra-naţional.

Regulile fiscale pentru ţările membre ale Uniunii Europene sunt definite la
nivel supra-naţional prin Pactul de Stabilitate şi Creştere.
Calitatea unei reguli fiscale este abordată în lucrări, precum Buti et
al. (2003), unde se analizează calitatea regulilor fiscale ale UE, utilizând
criteriile identificate de către Kopits şi Symansky (1998) şi Inman (1996)
pentru proiectarea, implementarea şi impunerea unei reguli fiscale.
Kopits şi Symansky (1998) consideră că o regulă fiscală bună
trebuie să fie bine-proiectată (definită clar, simplă, transparentă, consistentă
şi flexibilă), să permită implementarea efectivă (prin înglobarea
mecanismelor de respectare ex ante şi ex post şi a posibilităţilor de
monitorizare eficientă) şi să fie aplicabilă (în ceea ce priveşte decizia,
amendarea şi sancţiunile).
Criteriile menţionate anterior au fost dezvoltate pentru a evalua
calitatea regulilor fiscale interne, la nivel naţional. Pentru a fi aplicabile la
nivel supra-naţional, modul de proiectare şi implementare a acestora trebuie
modificat în ceea ce priveşte cel puţin două privinţe:
respectarea suveranităţii naţionale şi a subsidiarităţii. Regulile
fiscale trebuie să fie cât mai neutre în raport cu preferinţele
sociale ale ţărilor, eterogene la nivelul EU. Aceasta împiedică
adoptarea regulilor care – explicit sau implicit – includ referiri la
rolul şi mărimea sectorului public în economie;
realizarea de compromisuri între diversele criterii, cum ar fi
simplitate şi flexibilitate, simplitate şi adecvare, flexibilitate şi
aplicabilitate.
Inman (1996) consideră că o regulă fiscală eficientă trebuie să ia în
considerare deficitul ex post şi nu ex ante; să nu se poată suspenda temporar
sau abroga prin majoritatea simplă a legislativului; să fie impusă de către o
autoritate transparentă, independentă politic şi nepartizană; trebuie să
ofere acces liber la informaţii tuturor părţilor potenţial afectate pentru a
indica nerespectarea regulilor fiscale; iar în cazul încălcării trebuie să
prevadă sancţiuni substanţiale.
Implementarea sancţiunilor prevăzute de către PSC este dificilă
deoarece, în lipsa unui guvern federal, este dificil politic să se impună
sancţiuni unei ţări suverane. Astfel, stabilirea unui set de reguli în context
multinaţional obligă la luarea în considerare a efectelor reputaţionale ale
avertismentelor timpurii (en. early warning) şi ale poziţiilor cu deficite
excesive.
Pentru a sintetiza informaţiile asupra gradului de acoperire şi a tăriei
(restrictivităţii) regulilor fiscale exprimate numeric, Ayuso-i-Casals et al.,
39
(2007) contruiesc un Indice al Regulilor Fiscale (en. Fiscal Rule Index), care
surprinde următoarele caracteristici:
fundamentarea legală: baza legală şi modul de stabilire şi
revizuire a obiectivelor regulilor fiscale;
natura organismului care monitorizează şi impune respectarea
regulilor fiscale;
mecanismele de impunere a respectării regulilor fiscale şi
vizibilitatea media.
Dacă informaţiile asupra regulilor fiscale incluse în Indicele
Regulilor Fiscale sunt înlocuite cu informaţii asupra proprietăţilor fiecărei
reguli relativ la procesul de stabilizare, se obţine Indicele de Ciclicitate al
Regulilor Fiscale (en. Fiscal Rule Cyclicality Index).
Studiile elaborate de către Comisia Europeană (Comisia Europeană,
2006, 2007, 2008a, 2008b) arată că un nivel ridicat al Indicelui Regulilor
Fiscale determină creşterea performanţei bugetare şi reducerea ponderilor
cheltuielilor bugetare şi a datoriei publice în PIB.
2.4. Mecanismul stabilizării automate

Întregul set de reguli fiscale din cadrul Uniunii Monetare Europene
(UME) se bazează pe funcţionarea stabilizatorilor automaţi (modificări cu
caracter ciclic ale veniturilor şi cheltuielilor publice) ca instrument principal
al stabilizării fiscale, o dată ce ţările membre au atins poziţiile fiscale pe
termen mediu, definite conform PSC. Aderarea la obiectivul bugetar pe
termen mediu lasă suficient spaţiu de manevră stabilizatorilor automaţi, care
pot astfel funcţiona, fără ca deficitul bugetar să depăşească plafonul de 3%
din PIB. Această abordare nediscreţionară trebuie, cel puţin în principiu, să
garanteze că evoluţia deficitului bugetar actual este contra-ciclică şi să
contribuie, în consecinţă, la stabilitatea economică.
Regulile de politică fiscală bazate pe funcţionarea stabilizatorilor
automaţi prezintă unele avantaje clare. Veniturile şi cheltuielile publice
conjuncturale (en. state-contingent), cum ar fi cheltuielile cu ajutorul de
şomaj amortizează fluctuaţiile economice fără întârzieri în obţinerea
informaţiilor şi în implementare. În plus, impactul stabilizatorilor automaţi
este de scurtă durată, iar dacă aceştia operează simetric pe durata ciclului
economic nu contribuie la deteriorarea poziţiei bugetare structurale.
Utilizarea stabilizatorilor automaţi ca regulă şi a măsurilor
discreţionare ca excepţie dau naştere la întrebări legate de stabilizarea
automată. Este suficientă magnitudinea actuală a stabilizatorilor automaţi?
Considerând că politica monetară este optimă, este suficientă acţiunea
40
stabilizatorilor automaţi pentru a aduce fiscalitatea la nivelul optim, atât la

nivel naţional, dar şi la nivelul zonei euro? Acţionează stabilizatorii
automaţi întotdeauna în direcţia stabilizării?
Filozofia PSC este aceea a netezirii taxelor: după ce şi-au atins
obiectivul pe termen mediu, statele trebuie să lase stabilizatorii automaţi să
funcţioneze liber. Stabilizatorii automaţi reprezintă mijloacele naturale
pentru a reduce variaţiile în activitatea economică. Însă, având în vedere că
unele ţări, mai ales cele mici, se pot confrunta cu o postură monetară
adversă, la nivel naţional este nevoie în continuare de o politică fiscală
activă.
Având în vedere argumente precum problemele de sincronizare,
ireversibilitate şi incertitudinea modelelor, utilizarea măsurilor discreţionare
de politică fiscală în scopul stabilizării trebuie să se limiteze la situaţii de
excepţie: recesiuni accentuate, risc ridicat al supraîncălzirii economiei sau
accelerarea inflaţiei. Nereuşitele de politică economică sporesc, de obicei,
fluctuaţiile economice. Politica fiscală discreţionară trebuie să se utilizeze
foarte rar pentru stabilizare, fiind imposibil, din cauza întârzierilor în luarea
deciziilor şi a gradului mare de incertitudine în ceea ce priveşte şocurile care
afectează economia, să se elimine deciziile eronate şi lipsa de sincronizare.
Mecanismele de transmisie (atât pe partea cererii, cât şi a ofertei) trebuie
considerate cu mare atenţie chiar şi în cazurile excepţionale în care se are în
vedere utilizarea politicii discreţionare.
Faptul că politica fiscală acţionează atât prin canale ale cererii
agregate, cât şi prin cele ale ofertei agregate are un rol important asupra
eficienţei cu care se răspunde diferitelor şocuri. Această afirmaţie este
valabilă atât pentru stabilizatorii automaţi, cât şi pentru politica
discreţionară.
Pentru a studia efectele stabilizatorilor automaţi asupra producţiei şi
a inflaţiei sub impactul diferitelor tipuri de şocuri vom folosi un model
simplu al cererii şi ofertei agregate într-o ţară membră a unei uniuni
monetare:
( )
y d = φ1 ⋅ d − φ2 i − π e − φ3 ⋅ π − φ4 ⋅ y + ε d , (2.4.1)
s
(
y = ω π −π e
)+ ε .
s (2.4.2)
Relaţia (2.4.1) este de tip IS şi exprimă dependenţa cererii agregate,
d
y de deficitul bugetar ca pondere în PIB, d , de rata reală de dobândă,
(i − π e ), şi de un şoc de cerere temporar, ε d . Deşi producţia agregată este
influenţată şi de contul curent, pentru a păstra simplitatea modelului nu vom
41
modela explicit efectul de conexiune inversă (en. feed-back) manifestat de

restul uniunii monetare asupra economiei domestice. În consecinţă, contul
curent va depinde numai de producţie, y (efect de absorbţie) şi de nivelul
inflaţiei (efect de competitivitate). φ3 şi φ4 măsoară gradul de deschidere a
economiei. Relaţia (2.4.2) exprimă o funcţie de ofertă de tip Phillips-Lucas,
în care oferta agregată, y s , depinde de eroarea de anticipare a inflaţiei,
(π − π e ) , şi de un şoc de ofertă, ε s , care poate să fie permanent sau
temporar. Toate variabilele sunt exprimate ca modificări faţă de valorile de
bază, pe termen lung.
Dacă autorităţile fiscale urmează o politică fiscală discreţionară
neutră şi lasă stabilizatorii automaţi să acţioneze liber, deficitul bugetar se
reduce la componenta ciclică:
d = −t ⋅ y , (2.4.3)
unde stabilizatorii automaţi sunt descrişi prin parametrul de senzitivitate t ,
apropiat ca valoare, în majoritatea estimărilor, de ponderea impozitelor în
PIB. Această formulare permite condensarea acţiunii complexe a
stabilizatorilor automaţi asupra ambelor părţi ale bugetului într-un singur
parametru. După cum vom observa în continuare, deşi convenabilă analizei
teoretice, ecuaţia (2.4.3) nu surprinde însă impactul diferit al diverselor
componente bugetare asupra deficitului bugetar.
Autoritatea monetară acţionează astfel încât rata de dobândă i să
corespundă unei reguli de tip Taylor:
i = λ (π + β ⋅ y ) , (2.4.4)
unde β reprezintă importanţa relativă pe care autoritatea monetară o acordă
obiectivelor de creştere economică, respectiv de stabilitate a preţurilor.
Parametrul λ indică gradul de activism al politicii monetare şi captează
gradul în care o economie individuală într-o uniune monetară afectează
variabilele medii ale zonei. O economie mare va avea un efect semnificativ
asupra luării deciziilor de către banca centrală unică, ceea ce implică o
valoare ridicată pentru λ . Vom presupune că nivelul de echilibru al ratelor
de dobândă asigură atingerea obiectivului de inflaţie pe termen mediu (când
şocurile sunt zero).
Pe baza acestor reguli comportamentale, se pot determina în cadrul
modelului y şi π :
42
1
y= [ω ⋅ ε d + (φ2 ⋅ λ + φ3 )ε s ] , (2.4.5)
µ
1
π= [ε d − ω (1 + φ1 ⋅ t + φ2 ⋅ λ ⋅ β + φ4 )ε s ] , (2.4.6)
µ
unde µ = ω (1 + φ1 ⋅ t + φ4 ) + φ2 ⋅ λ (1 + β ⋅ ω ) + φ3 . Evident, în cazul unui şoc de
cerere temporar, o valoare ridicată pentru t stabilizează atât producţia, cât
şi inflaţia. Un grad mare de deschidere a economiei (valori mari pentru φ3 şi
φ4 ) şi o valoare scăzută pentru ω atenuează şocurile de cerere. În cazul
unui şoc de ofertă temporar (un şoc de ofertă care nu afectează producţia
potenţială), relaţiile (2.4.5) şi (2.4.6) demonstrează că stabilizatorii automaţi
reduc volatilitatea producţiei, implicând însă o deviaţie mai mare a inflaţiei
π de la valoarea pe termen lung.
Dacă şocul de ofertă este permanent (şocul de ofertă ε s este inclus
în modificarea PIB potenţial), expresia noului output-gap se poate deduce
din relaţia (2.4.5):
ω
y −εs = − [(1 + t ⋅ φ1 + φ3 ) + φ2 ⋅ β ⋅ λ ] , (2.4.7)
µ
εs
π= [ω (1 + t ⋅ φ1 + φ3 ) + φ2 ⋅ β ⋅ ω ] . (2.4.8)
µ ⋅ω
O valoare ridicată pentru t creşte deviaţia de la noua valoare a
producţiei potenţiale şi destabilizează, în consecinţă, atât inflaţia, cât şi
producţia. Dacă banca centrală este preocupată exclusiv de inflaţie, o
stabilizare perfectă ( π = π e în fiecare moment) implică, în eventualitatea
unui şoc de ofertă permanent, stabilizarea perfectă a producţiei (producţia se
deplasează instantaneu de la vechiul la noul nivel potenţial).
Analizele precedente consideră implicit că gradul de stabilizare
automată este exogen. Această ipoteză este plauzibilă deoarece stabilizatorii
automaţi sunt, de regulă, produsul ex post al preferinţelor sociale referitoare
la eficienţă şi echitate. Cu toate acestea, în UME, fiind dată responsabilitatea
politicii fiscale în atenuarea şocurilor naţionale specifice, la proiectarea
sistemelor fiscale şi de asistenţă socială trebuie să se ia în considerare gradul
stabilizării ciclice. În timp ce autorităţile fiscale doresc să obţină cel mai
înalt grad de stabilizare posibil, având în vedere regulile bugetare în UME,
evoluţiile ciclice ale deficitului bugetar nu pot fi excesiv de mari deoarece
riscă să depăşească plafonul de 3% din PIB. Este posibil, de asemenea, ca
43
guvernele să nu accepte surplusuri bugetare foarte mari în perioadele de

expansiune.
Pentru a endogeniza gradul de stabilizare automată, presupunem că
funcţia de pierdere a autorităţii fiscale este:
L = d 2 + δ ⋅ y2 , (2.4.9)
unde δ reflectă preferinţa relativă a autorităţii fiscale între stabilizarea
producţiei şi stabilizarea deficitului. Această formulare a funcţiei de pierdere
permite deducerea unei expresii pentru nivelul optim al fiscalităţii, t * . Din
minimizarea pierderii autorităţii fiscale rezultă:
δ ⋅ ω ⋅ φ1
t* = . (2.4.10)
ω (1 + φ3 ) + φ2 (λ + β ⋅ ω ) + φ4
Cu cât preferinţa pentru stabilizarea producţiei este mai accentuată,
cu atât t * este mai mare. O ţară mică (caracterizată printr-o valoare scăzută
a lui λ ) va alege o valoare mai mare pentru coeficientul de stabilizare
automată, beneficiind mai puţin de pe urma stabilizării de către autoritatea
monetară. Acest efect este compensat printr-o stabilizare mai mare de pe
urma influenţei comerţului extern, într-o economie deschisă.
Contrar intuiţiei, cu cât eficienţa politicii fiscale este mai mare ( φ1
mai mare), cu atât t * este mai mare. Aceasta deoarece, prin efectul de
conexiune inversă asupra bugetului, impactul mai puternic asupra cererii
reduce componenta ciclică a deficitului bugetar.
Stabilizarea automată prin canalele de ofertă

Deşi viziunea tradiţională asupra stabilizatorilor automaţi se
concentrează pe transmiterea influenţei acestora prin intermediul cererii,
prin intermediul ofertei stabilizatorii automaţi pot influenţa advers
stabilizarea ciclică pe termen scurt.
Putem studia interacţiunile dintre flexibilitatea pieţei şi stabilizarea
ciclică extinzând modelul anterior, astfel încât să suprindă efectele
stabilizatorilor automaţi prin canalele de ofertă. Van den Noord (2003) şi
Buti (2003) presupun că panta ofertei depinde pozitiv de rata fiscalităţii.
Această ipoteză corespunde unei pieţe a forţei de muncă sindicalizată, cu un
grad sporit de rigiditate a salariilor şi cu un sistem fiscal progresiv. Se arată
că, dacă într-o piaţă a forţei de muncă imperfectă salariaţii transferă
variaţiile ciclice ale poverii fiscale cel puţin parţial angajatorilor (aşa-numita
„rezistenţă a salariului real”), panta curbei ofertei de forţă de muncă
44
(crescătoare în funcţie de nivelul salariului real) depinde de nivelul

impozitelor. Aceasta conduce la următoarea funcţie a ofertei agregate:
y = (1 − γ ⋅ ε ⋅ t )ω (π − π e ) + ε s . (2.4.11)
Parametrul ε modelează gradul de progresivitate/ redistribuire a
sistemului fiscal şi social pe ansamblu, iar ω este un parametru constant şi
pozitiv. Dacă se manifestă rezistenţa salariilor reale ( γ este pozitiv), reacţia
producţiei la o surpriză inflaţionistă este mai scăzută când t este mai mare.
Cu alte cuvinte, în ţările cu guverne de dimensiuni mari şi taxe ridicate, o
valoare a inflaţiei mai mare (mai mică) decât cea anticipată conduce la o
reacţie mai puţin energică (mai energică) a producţiei, ceea ce corespunde
unei înclinaţii mai mari a curbei de ofertă în spaţiul producţie-inflaţie. În
cazul unei surprize inflaţioniste pozitive: pe măsură ce angajatorii solicită
mai multă forţă de muncă pentru a spori producţia, aceştia vor avea de plătit
salarii mai mari pentru a acoperi nu numai creşterea preţurilor, ci şi
creşterea progresivă a impozitării. Această tendinţă limitează creşterea
producţiei.
În aceste condiţii, regula de politică fiscală din relaţia (2.4.3) devine:
d = −ε ⋅ t ⋅ y . (2.4.12)
Luarea în considerare a efectelor prin intermediul ofertei agregate
modifică proprietăţile stabilizatorilor automaţi, acestea depinzând de un
anumit nivel critic.
În eventualitatea unui şoc de ofertă, ca în modelul anterior, o rată de
impozitare mai mare deplasează rata inflaţiei mai mult. Într-o ţară cu o rată a
fiscalităţii care depăşeşte valoarea critică, producţia se depărtează de
valoarea de echilibru mai mult decât într-o ţară cu o rată a fiscalităţii mai
scăzută. În eventualitatea unui şoc de cerere, în timp ce producţia este cu
atât mai aproape de potenţial cu cât t este mai mare, dincolo de valoarea
critică a lui t creşterea nivelului impozitelor destabilizează inflaţia.
Valoarea critică a ratei fiscalităţii, dedusă analitic, este:
φ1 − (1 + φ2 ⋅ λ ⋅ β + φ4 )γ
t ** = . (2.4.13)
2 ⋅ φ1 ⋅ γ ⋅ ε
Nivelul critic al impozitelor dincolo de care stabilizatorii automaţi
produc efecte adverse depinde, între altele, de preferinţa relativă a băncii
centrale între inflaţie şi producţie, β . O bancă centrală preocupată
preponderent de stabilitatea preţurilor va anula efectele adverse ale
stabilizatorilor automaţi asupra ofertei, ceea ce va reduce stimulentele
45
pentru reforme fiscale menite să reducă rata fiscalităţii. După cum arată
relaţia (2.4.13), nivelul critic al impozitelor dincolo de care stabilizatorii
automaţi produc efecte adverse depinde şi de gradul de deschidere a
economiei (prin intermediul parametrului φ4 ): cu cât economia este mai
deschisă, cu atât multiplicatorul fiscal al cererii va fi mai scăzut şi curba
ofertei mai înclinată relativ la cea a cererii. Prin urmare, este mult mai
probabil ca o economie deschisă să se confrunte cu efecte adverse ale
stabilizării fiscale, comparativ cu o economie închisă, la acelaşi nivel al
taxării şi progresivităţii.
Rata fiscalităţii ca procent în PIB în ţările membre UME se situează
în intervalul 40-50%. Buti şi van den Noord (2003) găsesc t ** = 0,4 pentru
ţările mari ale zonei euro, ceea ce sugerează că, pentru ţările aflate în partea
superioară a intervalului, nivelul impozitelor este suboptimal. O ţară cu un
nivel iniţial t = 0,5 trebuie să reducă rata de impozitare cu 10 puncte
procentuale pentru a obţine o îmbunătăţire a proprietăţilor de stabilizare a
producţiei în urma unui şoc advers de ofertă. Pentru economiile deschise de
dimensiuni mai reduse, t ** se situează între 0,2 şi 0,3. În aceste condiţii,
reducerea mărimii sectorului guvernamental va îmbunătăţi stabilizarea
fiscală. În consecinţă, economiile mici şi deschise ale UME au stimulente
puternice pentru realizarea reformelor sistemelor fiscale.
În concluzie, stabilizatorii automaţi afectează producţia şi inflaţia pe
termen scurt atât prin canalul cererii, ci şi prin cel al ofertei. Dacă povara
fiscală este semnificativă, depăşind nivelul critic, efectul combinat poate fi
mai degrabă destabilizarea producţiei şi a inflaţiei în cazul şocurilor de
ofertă şi destabilizarea inflaţiei în cazul şocurilor de cerere.
2.5. Rolul Pactului de Stabilitate şi Creştere în asigurarea

disciplinei fiscale la nivel european
Disciplina financiară constituie o trăsătură permanentă a UME, iar
menţinerea unor finanţe publice sănătoase este considerată o condiţie sine
qua non pentru asigurarea stabilităţii preţurilor şi a creşterii economice
generatoare de noi locuri de muncă. Renunţarea la instrumentul cursului de
schimb în cadrul UME a implicat acordarea unui rol sporit stabilizatorilor
fiscali la nivel naţional pentru a ajuta economiile să se ajusteze la şocurile
asimetrice şi a întărit rolul politicilor bugetare naţionale de sprijinire a
politicilor monetare orientate spre stabilitate. Argumentul principal care a
stat la baza Pactului este constituit de „stabilirea obiectivului pe termen
mediu al poziţiilor bugetare aproape de echilibru sau în surplus… ceea ce va
46
permite tuturor statelor membre să facă faţă fluctuaţiilor ciclice normale prin
menţinerea deficitelor guvernamentale în interiorul valorii de referinţă de
3% din PIB6”.
Cadrul de politică fiscală al Uniunii Europene se aplică în general
tuturor ţărilor membre, câteva amendamente referindu-se doar la ţările
membre ale Uniunii Monetare. Politica fiscală a Uniunii Europene operează
pe trei nivele:
Procedura de Deficit Excesiv (en. Excessive Deficit Procedure)
ca parte integrantă a Tratatului Comunităţii Europene;
Pactul de Stabilitate şi Creştere (en. Growth and Stability Pact);
Codul de Implementare (en. Code of Conduct), care conţine
indicaţiile pentru interpretarea corectă a Pactului de Stabilitate şi
Creştere.
Cele trei elemente luate împreună fixează reguli şi mecanisme
pentru o coordonare eficientă a autorităţilor fiscale şi pentru asigurarea
sustenabilităţii finanţelor publice în spaţiul european. Cadrul de politică
fiscală este unul interguvernamental, ceea ce îi asigură legitimitatea. Se
face, astfel, un semnificativ pas înainte în recunoaşterea importanţei pe care
o are disciplina bugetară pe termen lung, un număr mare de măsuri fiind
instituite pentru a îmbunătăţi supravegherea politicii fiscale şi pentru a
încuraja abordarea pe termen lung a planificării bugetare.
Pactul de Stabilitate şi Creştere (PSC) a fost adoptat în iunie 1997 la
Consiliul European de la Amsterdam şi a intrat în vigoare din momentul
lansării euro, la 1 ianuarie 1999. PSC consolidează prevederile articolelor 99
şi 104 din Tratatul CE privind disciplina fiscală în cadrul UME.
PSC are o componentă preventivă şi una corectivă. Aspectul preventiv
al PSC priveşte stabilirea şi obţinerea corespunzătoare a obiectivelor bugetare
pe termen mediu. În esenţă, latura preventivă a PSC constă în urmarea unei
politici fiscale cât mai aproape de optim, care să garanteze stabilitatea, dar să
ofere, în acelaşi timp, suficient spaţiu de manevră stabilizatorilor automaţi.
Componenta corectivă constă în reguli simple, care să conducă la un minim de
disciplină fiscală şi la ancorarea anticipărilor.
Din punct de vedere formal, PSC se bazează pe:
6
Regulamentul (CE) nr. 1055/2005 al Consiliului din 27 iunie 2005 de modificare a
Regulamentului (CE) nr. 1466/97 privind consolidarea supravegherii poziţiilor bugetare şi
supravegherea şi coordonarea politicilor economice, Official Journal L 174, 07/07/2005 P.
0001 – 0004, http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32005R1055:RO:HTML.
47
angajamentul politic al tuturor părţilor implicate (Comisie,

state membre, Consiliu) de a implementa pe deplin şi din timp
procesul de supraveghere bugetară;
elemente de ordin preventiv, prin intermediul cărora se asigură
supravegherea permanentă a deficitelor bugetare în scopul
evitării depăşirii valorii de referinţă de 3%. În acest scop, a fost
adoptată reglementarea Consiliului 1466/97 pentru consolidarea
supravegherii multilaterale a poziţiilor bugetare şi coordonarea
politicilor economice. Această reglementare prevede prezentarea
de către toate statele membre a programelor de convergenţă şi
stabilitate care sunt examinate de Consiliu. Consiliul trebuie să
emită un semnal de avertizare timpurie (en. early warning
signal) cu scopul prevenirii apariţiei unui deficit excesiv;
elemente de ordin punitiv care permit, în eventualitatea
nerespectării criteriului de 3%, să se solicite statelor membre să
ia măsuri corective şi, dacă este cazul, să se impună sancţiuni.
Fiecare stat membru trebuie să înainteze Consiliului ECOFIN şi
Comisiei informaţiile necesare în scopul realizării supravegherii
multilaterale la intervale de timp regulate sub forma programelor de
stabilitate, care trebuie să includă: obiectivul pe termen mediu al poziţiei
bugetare aproape de echilibru sau în surplus, principalele ipoteze cu privire
la evoluţiile economice anticipate şi variabilele economice importante,
descrierea măsurilor de politică bugetară şi economică ce urmează a fi
luate sau propuse a fi luate în scopul atingerii obiectivelor programului de
stabilitate şi o analiză asupra modului în care principalele ipoteze
economice afectează poziţia bugetară şi a datoriei publice. Statele
membre ale Uniunii Europene, dar care sunt în afara uniunii monetare
trebuie să trimită programe de convergenţă care au un conţinut similar cu
programele de stabilitate. Informaţiile cu privire la traiectoria nivelului
surplusului/ deficitului guvernamental, a datoriei publice şi a principalelor
ipoteze economice utilizate sunt furnizate anual şi cuprind anul curent, cel
precedent, dar şi cel puţin următorii trei ani.
Ca parte a supravegherii multilaterale, Consiliul ECOFIN trebuie să
monitorizeze implementarea programelor de stabilitate, pe baza
informaţiilor furnizate de către statele membre şi pe baza evaluărilor
Comisiei şi a Comitetului Economic şi Financiar, cu scopul identificării
divergenţelor actuale sau prevăzute de la poziţiile bugetare asumate în
cadrul proiecţiilor de realizare a obiectivului pe termen mediu. În cazul în
care Consiliul ECOFIN identifică divergenţe semnificative ale poziţiei
bugetare de la obiectivul asumat pe termen mediu, emite o avertizare
48
timpurie cu scopul evitării apariţiei unui deficit excesiv, împreună cu o

recomandare la adresa statului membru în cauză pentru a-l determina să ia
măsurile de ajustare necesare (a se vedea, de exemplu, recomandarea
adresată de către Comisie României, la 12 iunie 2008).
Procedurile de deficit excesiv

Articolul 104 din Tratatul CE prevede că statele membre trebuie să
evite deficitele bugetare excesive, definite prin utilizarea ca limită a valorii
de referinţă de 3% şi prevede procedura care urmează să fie adoptată la
nivelul Comunităţii pentru identificarea şi evaluarea deficitelor excesive,
inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea aplicării de sancţiuni financiare.
PSC detaliază procedura de deficit excesiv, prevăzând calendare şi termene-
limită în interiorul cărora Consiliul ECOFIN trebuie să decidă asupra
existenţei procedurii de deficit excesiv, plecând de la rapoartele pregătite de
Comisie şi de la opiniile elaborate de Comitetul Economic şi Financiar. În
cazul existenţei deficitului excesiv, Consiliul, la propunerea Comisiei, face
recomandări pentru statul membru vizat şi stabileşte un termen limită pentru
adoptarea de măsuri concrete în vederea eliminării deficitului excesiv.
Tabelul 2.5.1. Proceduri de deficit excesiv aflate în curs

Ţara Data raportului Decizia Consiliului Termenul limită
Comisiei asupra existenţei pentru corectarea
deficitului excesiv deficitului excesiv
Polonia 13 Mai 2009 7 Iulie 2009 2012
România 13 Mai 2009 7 Iulie 2009 2011
Lituania 13 Mai 2009 7 Iulie 2009 2011
Malta 13 Mai 2009 7 Iulie 2009 2010
Franţa 18 Feb. 2009 27 Aprilie 2009 2012
Letonia 18 Feb. 2009 7 Iulie 2009 2012
Irlanda 18 Feb. 2009 27 Aprilie 2009 2013
Grecia 18 Feb. 2009 27 Aprilie 2009 2010
Spania 18 Feb. 2009 27 Aprilie 2009 2012
Marea 11 Iunie 2008 8 Iulie 2008 Anul financiar
Britanie 2013/14
Ungaria 12 Mai 2004 5 Iulie 2004 2011
Sursa: European Commission, Directorate General for Economic and Financial Affairs:
http://ec.europa.eu/economy_finance/sg_pact_fiscal_policy/excessive_deficit9109_en.htm
În prezent procedura de deficit excesiv este în curs pentru 11 ţări

membre, fiind iniţiată pentru 9 dintre acestea în anul 2009.
49
Tratatul prevede, de asemenea, posibilitatea aplicării de sancţiuni

ţării care nu corectează deficitul bugetar excesiv. Sancţiunile constau, într-o
primă etapă, în depunerea unui depozit nepurtător de dobândă la Comisia
Europeană cu o componentă fixă egală cu 0,2% din PIB şi o componentă
variabilă calculată în funcţie de mărimea deficitului. Mărimea acestui
depozit nu poate depăşi totuşi limita de 0,5% din PIB. Acest depozit se
transformă efectiv în amendă, dacă procedura de deficit excesiv nu a fost
corectată după doi ani.
Implementarea PSC a fost marcată de o serie de dificultăţi, care au
condus, în cele din urmă, la revizuirea acestuia:
gradul de asumare politică a Pactului din partea statelor membre
a scăzut, existând în unele ţări o divergenţă evidentă între
angajamentele bugetare şi acţiunile concrete realizate pentru
atingerea ţintelor;
a fost relativ dificil să se stabilească obiective bugetare clare şi
verificabile care să ia în considerare condiţiile economice
implicite;
au existat ţări membre care nu au pus în practică politici bugetare
sănătoase în perioadele de creştere economică susţinută, ceea ce a
condus la deteriorarea deficitelor structurale şi la reducerea
spaţiului de funcţionare în mod simetric a stabilizatorilor automaţi
în perioada de încetinire economică ce a urmat;
mecanismele şi procedurile PSC au funcţionat necorespunzător
în anumite momente critice.
Tabelul 2.5.2. Principalele modificări aduse PSC

Versiunea iniţială Versiunea revizuită
Componenta preventivă
Obiectivul pe termen mediu:
CAB CAB, cu excepţia măsurilor
Aplicabil tuturor statelor membre, singulare (en. one-off) şi
-0,5% sau în surplus temporare
Traiectoria de ajustare:
Cel puţin 0,5% din PIB (pentru 0,5% din PIB în medie, în funcţie
statele membre ale zonei euro) de faza ciclului economic (pentru
statele membre ale zonei euro şi
cele aflate în ERMII)
Componenta corectivă
Circumstanţe excepţionale
Evoluţii economice negative severe
50
Rata de creştere a PIB: în general sub - Creştere negativă sau output gap negativ
2%/ sub -0,75% pentru o perioadă susţinută cu creştere
scăzută; alte circumstanţe relevante
Măsura în care investiţiile
guvernamentale contribuie la deficitul
bugetar, poziţia bugetară şi economică
pe termen mediu, alţi factori care sunt
relevanţi în opinia statului membru
Reforme ale sistemului de pensii
Termene limită
Termene limită clare pentru etapele Extinderea termenelor limită pentru
procedurale, mai ales pentru corectarea etapele procedurale şi pentru
deficitului excesiv corectarea deficitului excesiv;
posibilitatea repetării unor etape
Sursa: Diebalek, Kohler-Toglhofer şi Prammer, 2006.
În urma dificultăţilor în implementare, PSC a suferit reforme în

patru direcţii: (a) o mai mare concentrare asupra datoriei publice şi a
sustenabilităţii acesteia; (b) redefinirea obiectivele pe termen mediu
specifice fiecărei ţări; (c) luarea în considerare a mai multor factori şi
circumstanţe şi (d) acţiunile preventive timpurii. Cum unele dintre cele mai
vehemente critici aduse Pactului vizau lipsa de argumente economice în
sprijinul regulilor fiscale adoptate şi implementate, noul Pact reformat oferă
o atenţie sporită circumstanţelor economice naţionale atât în dimensiunea sa
preventivă cât şi în cea corectivă, punitivă. Principalele modificări aduse
PSC sunt sintetizate în Tabelul 2.5.2.
În ceea ce priveşte dimensiunea preventivă, obiectivul bugetar pe
termen mediu se stabileşte în funcţie de situaţia economică şi fiscală
particulară a fiecărui stat membru. Astfel, ponderea curentă a datoriei
publice în PIB, rata de creştere a PIB potenţial şi sustenabilitatea finanţelor
publice se vor analiza pentru fiecare economie în parte. Li se va permite
astfel economiilor caracterizate printr-o pondere redusă a datoriei publice în
PIB şi printr-o rată ridicată de creştere a PIB potenţial să aibă deficite
structurale reduse.
Conform PSC revizuit, obiectivul pe termen mediu trebuie să
urmărească trei scopuri (Comisia Europeană, 2006):
să ofere o marjă de siguranţă pentru respectarea limitei de 3%
din PIB a deficitului bugetar;
să asigure evoluţia rapidă către o situaţie sustenabilă;
luând în considerare primele două scopuri, să lase suficient
spaţiu de manevră unor eventuale măsuri de politică bugetară,
51
ţinând cont, de exemplu, de necesităţile legate de investiţiile

publice.
De asemenea, Pactul revizuit permite şi diferenţierea proceselor de
ajustare ale diferitelor ţări către obiectivul pe termen mediu.
Referitor la dimensiunea corectivă, noul Pact modifică chiar
definiţia deficitului excesiv, delimitând cu mai puţină stricteţe condiţiile în
care depăşirea plafonului de 3% din PIB se poate considera excepţională.
Procedura de deficit excesiv nu mai este liniară şi există posibilitatea
repetării anumitor paşi în situaţia unor evoluţii economice adverse.
Modul de funcţionare a PSC prezintă un interes sporit pentru situaţia
fiscală actuală şi viitoare a României.
Conform ultimei variante a Programului de Convergenţă (Guvernul
României, 2009) strategia bugetară a României pe termen mediu este
construită astfel încât deficitul bugetar structural să fie în 2012 egal cu 0,9%
din PIB. Atingerea obiectivului pe termen mediu urmează să se realizeze
prin adoptarea unei politici fiscale restrictivă, justificată atât prin lipsa
spaţiului de manevră în domeniul fiscal, dar şi prin necesitatea corectării
unor dezechilibre macroeconomice.
Figura 2.5.1. Caracterul pro-ciclic al politicii fiscale în România
12.00
9.00
6.00
(%)
3.00
0.00
-3.00
-6.00
2000 2002 2004 2006 2008
Output-gap Deficitul bugetar în PIB Rata de creştere ec.
Sursa: INS, calculele autorilor.
52
Guvernul îşi propune să urmărească obiectivul fundamental al

asigurării stabilităţii macroeconomice şi al sprijinirii procesului creşterii
economice sustenabile, adoptând următoarele măsuri:
promovarea unei combinaţii de politici macroeconomice
consistente, prin menţinerea unor politici bugetare si salariale
prudente;
crearea unui cadru fiscal si bugetar pe termen mediu obligatoriu;
îmbunătăţirea administrării veniturilor prin reforma
administraţiei fiscale şi reducerea costurilor de colectare;
lărgirea bazei de impozitare în sectoare precum mediul
înconjurător şi cel agricol;
îmbunătăţirea drastică a gradului de eficienţă a modului de
cheltuire a fondurilor publice, prin stabilirea de priorităţi clar
formulate, în special pentru proiectele de investiţii, prin
coordonarea orizontală a politicilor economice.
Analiza întocmită de către DG ECFIN asupra Programului de
Convergenţă (DG ECFIN, 2009) identifică principalele riscuri care se pot
manifesta în obţinerea obiectivului pe termen mediu. Acestea rezultă din
evoluţiile macroeconomice interne şi externe în anul 2009, din stadiul
implementării măsurilor planificate asupra cheltuielilor bugetare sau din
lipsa de măsuri concrete menite să fundamenteze consolidarea fiscală după
2009.
În decursul perioadei 2005-2008, caracterizată prin expansiunea
cererii, atitudinea de politică fiscală în România a fost mai degrabă pro-
decât contra-ciclică. După cum se observă în Figura 2.5.1, perioadele cu
abateri pozitive ale PIB faţă de nivelul potenţial corespund perioadelor cu
deficit efectiv crescut. Oportunităţile oferite de nivelul PIB peste potenţial
nu au fost exploatate de către autoritatea fiscală pentru a reduce, prin
consolidarea cheltuielilor, deficitul structural.
Atitudinea pro-ciclică a politicii fiscale a fost recunoscută şi de către
BNR ca un risc major la adresa procesului de dezinflaţie (a se vedea
Raportul asupra inflaţiei al BNR din august 2007) şi a stat la baza
recomandărilor Comisiei Europene (Comisia Europeană, 2007, 2008a,
2008b) în direcţia unei politici contra-ciclice.
Astfel, primul raport de convergenţă întocmit de România, împreună
cu situaţia economică şi fiscală au fundamentat referirile la economia
românească din ediţia 2007 a studiului privind finanţele publice în UME
(Comisia Europeană, 2007). Astfel, Consiliul ECOFIN analizează deficitul
structural curent şi perspectivele acestuia, obiectivul bugetar pe termen
mediu, deficitul efectiv şi posibilitatea depăşirii plafonului de 3% pentru
53
acesta, împreună cu eforturile necesare pentru redresarea către o traiectorie

sustenabilă. S-a prognozat în studiul menţionat că deficitul bugetar pentru
anii 2007 şi 2008 în România a depăşit plafonul de 3% din PIB. Consiliul a
anticipat în acelaşi timp o înrăutăţire a poziţiei bugetare structurale la
sfârşitul anului 2007 şi a atras atenţia asupra planificării eforturilor de
ajustare către finalul perioadei de raportare. Subliniind că evitarea unei
traiectorii nesustenabile pe termen mediu va necesita un efort de peste 2%
din PIB, Consiliul recomandă pentru România o politică fiscală contra-
ciclică.
Comisia Europeană consideră că o creştere a ponderii deficitului
bugetar în PIB de la 1,2% în 2005 la 5,4% în 2009, în condiţiile în care rata
medie de creştere economică a fost în această perioadă de 6,3%, este
cauzată, în mare măsură, de planificarea bugetară defectuoasă şi de execuţia
care s-a soldat cu derapaje bugetare recurente. În acestea condiţii,
implementarea efectivă a măsurilor menite să asigure administrarea bugetară
şi guvernanţa fiscală, în principal introducerea cadrului bugetar pe
termen mediu, este crucială pentru restabilirea încrederii şi îmbunătăţirea
respectării deficitelor bugetare ţintă.
2.6. Coordonarea politicilor fiscale cu cele monetare

Evidenţele empirice contemporane arată că rata de dobândă
afectează atât investiţiile, cât şi cererea de monedă. În consecinţă, ambele
politici, monetară şi fiscală, sunt determinanţi importanţi ai cererii agregate.
În analizele sofisticate de politică macroeconomică, relevanţa mix-
ului de politici este prezent sub trei aspecte intercondiţionate: modul în care
afectează compoziţia cererii şi a ofertei agregate, posibilitatea ca politica
fiscală să submineze controlul exercitat de către autoritatea monetară asupra
inflaţiei şi implicaţiile strategice ale interacţiunilor dintre cele două
autorităţi de politică economică.
Ne vom referi în continuare la două din cele trei aspecte.
Efectul de compoziţie al mix-ului de politici asupra cererii şi

ofertei agregate
Mecanismul prin care mix-ul de politici afectează compoziţia
producţiei agregate este următorul: rezultanta acţiunilor de politică monetară
şi fiscală influenţează nivelul ratei reale a dobânzii, ceea ce modifică nivelul
investiţiilor relativ la cheltuielile guvernamentale. În plus, modificarea ratei
interne a dobânzii are implicaţii asupra cursului de schimb, care, la rândul
său, va afecta exportul net.
54
În cazul clasic al unei economii închise, care nu este caracterizată

prin echivalenţă Barro-Ricardo, o creştere a cheltuielilor guvernamentale
reale determină o anumită combinaţie între creşterea economiilor şi scăderea
investiţiilor, efect denumit evicţiune (en. crowding-out). Intensitatea acestui
efect depinde de factori precum: mărimea răspunsului economiilor, accesul
la resursele internaţionale şi gradul de substituire între investiţiile în capital
şi cele în obligaţiuni de stat în portofoliile agenţilor privaţi.
Dacă economia în cauză este deschisă, creşterea ratei interne a
dobânzii ca urmare a unei expansiuni fiscale va determina influxuri de
capital care vor finanţa parţial (sau total, în cazul contului de capital perfect
liberalizat) cheltuielile guvernamentale şi va limita efectul de evicţiune.
Influxurile de capital implică, însă, un deficit de cont curent în condiţiile
unei monede apreciate, ceea ce scade contribuţia exportului net în produsul
intern brut. Apare în acest mod bine cunoscuta problemă a deficitelor
gemene (en. twin deficits).
În lipsa unui criteriu de bunăstare explicit, modelele care analizează
aceste efecte de compoziţie nu pot analiza dacă o anumită arhitectură a
politicilor macroeconomice este sau nu optimă.
Coordonarea strategică a politicilor monetară şi fiscală

Este posibil ca autorităţile monetare şi fiscale, în cazul în care sunt
diferite, să aibă comportamente non-cooperative. Comportamentul
autorităţii fiscale poate afecta capacitatea autorităţii monetare de a-şi atinge
obiectivul de inflaţie. Spre deosebire, însă, de interacţiunile cauzate de
restricţia intertemporală de buget, interacţiunile strategice dintre autorităţile
monetară şi fiscală sunt consecinţa diferenţelor dintre modurile în care cele
două autorităţi îşi definesc obiectivele. Funcţiile de pierdere
corespunzătoare pot diferi prin variabilele pe care le includ, prin valorile
obiectivelor pentru aceste variabile sau prin ponderile acordate acestor
obiective.
Pentru a formaliza cele de mai sus, presupunem următoarele funcţii
de pierdere:
1 α
LF = π t2 + ( yt − yt∗ ) ,
2
(2.6.1)
2 2
pentru guvern şi
1+ ε 2 α
LM =
2
( 2
π t + yt − yt∗ ,
2
) (2.6.2)
pentru banca centrală.
55
Diferenţa ( yt − yt∗ ) reprezintă abaterea PIB de la nivelul potenţial

(output gap), după adoptarea măsurilor de politică fiscală, respectiv
monetară, iar parametrii α şi ε caracterizează importanţa relativă a abaterii
PIB de la nivelul potenţial în fundamentarea deciziilor de politică fiscală,
respectiv monetară. Parametrul ε surprinde aversiunea la inflaţie a băncii
centrale. Fiecare din cele două autorităţi de politică economică minimizează
funcţia corespunzătoare din relaţiile (2.6.1) şi (2.6.2), cu restricţia:
( )
yt = π t − π te + ut , (2.6.3)
unde π te este rata anticipată a inflaţiei, iar ut este un şoc de ofertă.

Obiectivele de inflaţie ale celor autorităţi de politică economică în
cazul în care acestea acţionează independent vor fi:
α
π F∗ =
1+ α
[π te + ( yt∗ − ut )], (2.6.3)
pentru guvern şi
α
π M∗ =
1+ α + ε
[π te + ( yt∗ − ut )], (2.6.4)
pentru banca centrală. Comparând (2.6.3) şi (2.6.4) se observă că atunci

când ε > 0 , π F∗ > π M∗ .
Cooperarea dintre politica monetară şi cea fiscală se poate modela
presupunând că guvernul şi banca centrală au o aceeaşi funcţie de pierdere,
comună, construită ca medie ponderată a celor din relaţiile (2.6.1) şi (2.6.2):
L = δLM + (1 − δ ) LF , δ ∈ (0,1). (2.6.5)
În acest caz valoarea obiectiv a inflaţiei este:
α
π∗ =
1 + α + δε
[π te + ( yt∗ − ut )]. (2.6.6)
Din relaţia (2.6.6) rezultă π F∗ > π ∗ > π M∗ . Obiectivul de inflaţie în

cazul coordonării acţiunilor celor două politici este intermediar cazurilor în
care fiecare autoritate acţionează independent.
Politicile monetară şi fiscală sunt instrumente fundamentale pentru
atenuarea ciclurilor economice. Într-o uniune monetară politica monetară
este centralizată, în timp ce politicile fiscale naţionale sunt independente.
Această asimetrie în delegarea politicilor între autorităţile naţionale şi
56
supranaţionale, combinată cu interacţiunile naturale care există între

politicile monetare şi fiscale ridică probleme practice de implementare a
politicii fiscale în acest cadru.
Uniunea Monetară Europeană (UME) este o zonă monetară în care
statele suverane au în mare măsură autonomie fiscală, dar în care politica
monetară este gestionată de o autoritate monetară unică. UME este
construită pe bazele forte ale disciplinei fiscale. Autonomia bugetară a
statelor membre UME este subiectul a numeroase reglementări ale
Tratatului de la Maastricht şi ale PSC. Tratatul stabileşte norme referitoare
la deficitul bugetar şi la datoria publică pentru aderarea la moneda unică. În
timp ce prescrierile numerice ale Tratatului constituie un dispozitiv de
selecţie pentru membrii zonei euro, scopul PSC este să asigure disciplina
fiscală a UME.
57
3. EVALUAREA SITUAŢIEI STRUCTURALE A
FINANŢELOR PUBLICE ÎN ROMÂNIA
3.1. PIB potenţial şi output-gap – indicatori fundamentali ai

poziţiei ciclice a economiei
PIB potenţial reprezintă o măsură a capacităţii de producţie a unei
economii, acel nivel al PIB-ului care se obţine dacă economia funcţionează în
condiţii de „ocupare deplină” a forţei de muncă. PIB potenţial reflectă, de
asemenea, nivelul producţiei naţionale care corespunde unei stări economice
caracterizată printr-o inflaţie stabilă (i.e. un nivel conform cu NAIRU). PIB
potenţial şi output-gap-ul (i.e. diferenţa procentuală dintre PIB efectiv şi cel
potenţial) au atras de-a lungul timpului un profund interes din partea
cercetătorilor. Încă începând cu lucrarea lui Okun (1962), s-a evidenţiat
importanţa majoră a acestor două variabile în evaluarea poziţiei ciclice a
economiei. În prezent, PIB potenţial este utilizat pe scară largă în modelarea
macroeconomică, în analiza politicilor economice, în evaluarea sustenabilităţii
finanţelor publice, pentru cuantificarea mărimii soldului bugetar structural ş.a.
De asemenea, estimările privind mărimea output-gap-ului sunt utilizate de către
băncile centrale pentru fundamentarea politicii monetare prin intermediul
funcţiilor de reacţie, cum ar fi regula Taylor (Taylor, 1993) sau în contextul
strategiei de ţintire a inflaţiei (Svensson, 1999).
Pe termen lung, nivelul PIB potenţial depinde de creştere
capacităţilor de producţie ale economiei, care la rândul lor depind de
factorul total de productivitate (FTP) şi de ratele de creştere ale capitalului
fizic şi ale potenţialului forţei de muncă. De aceea, estimarea PIB potenţial
reprezintă un indicator al ofertei agregate potenţiale şi al unei traiectorii de
creştere sustenabilă neinflaţionistă. Pe termen scurt, acesta reflectă impactul
potenţial al procesului de creştere economică asupra unor indicatori
macroeconomici, cum ar fi inflaţia. Un output-gap pozitiv este rezultatul
unui exces de cerere agregată, ceea ce poate induce presiuni inflaţioniste.
Orphanides (2002) evidenţiază faptul că, în anii 1970, FED a estimat, pentru
economia americană, un nivel al output-gap-ului mult mai negativ decât
nivelul real al acestuia, ceea ce a condus la aplicarea unor politici
economice care, de fapt, au supraîncălzit economia, inducând inflaţie.
Datorită faptului că PIB potenţial este o variabilă macroeconomică
neobservabilă, pentru cuantificarea acestuia cercetătorii trebuie să apeleze la
estimări caracterizate printr-un grad înalt de incertitudine, realizate prin
intermediul a două mari categorii de metode, respectiv metode statistice şi
58
metode teoretice. Aceste metode acoperă o plajă largă, cum ar fi tehnici

statistice elementare de analiză a seriilor de date, tehnici de analiză pe bază
de filtrare econometrică, modele bazate pe funcţia de producţie, modele cu
ecuaţii structurale ş.a. În literatura de specialitate au fost utilizate
nenumărate metode statistice, care pornesc de la ipoteza că PIB potenţial
reprezintă componenta de trend a seriei privind PIB real efectiv. Cea mai
simplă metodă constă în utilizarea unei medii mobile pentru determinarea
nivelului potenţial al producţiei. Filtrul HP, introdus de către Hodrick şi
Prescott (1997), este cea mai utilizată metodă din această clasă. Alte metode
statistice includ filtrele de tip band-pass (Baxter şi King, 1999; Christiano şi
Fitzgerald, 2003), filtrele bazate pe transformarea wavelet şi modele cu
componente neobservabile (Harvey şi Jaeger, 1993) estimate prin
intermediul filtrelor econometrice de tip Kalman (1960). Abordarea
multivariată pentru estimarea PIB potenţial constă în corelarea output-gap-
ului cu alte variabile macroeconomice, cum ar fi inflaţia (i.e. curba Phillips)
sau şomajul (i.e. relaţia Okun). Laxton şi Tetlow (1992) au extins filtrul HP
pentru analiza multivariată şi au estimat PIB potenţial prin intermediul
interconexiunilor acestuia cu rata inflaţiei. Kuttner (1994) modelează PIB
potenţial prin intermediul unui model cu componente neobservabile şi
utilizează filtrul Kalman multivariat pentru estimarea acestuia, utilizând
ecuaţii de dinamică pentru PIB şi rata inflaţiei.
Principalul neajuns al metodelor statistice de estimare a output-gap-
ului constă în lipsa fundamentelor economice pentru modul de utilizare a
acestora. Pe de altă parte, abordarea bazată pe funcţia de producţie, abordare
recomandată de către Comisia Europeană, surprinde substanţa economică a
fenomenelor analizate. Această metodologie constă în estimarea unei funcţii
de producţie agregată şi în utilizarea în cadrul acestei funcţii a nivelului
potenţial al factorilor de producţie. O altă metodă teoretică o reprezintă
estimarea output-gap-ului prin modele structurale. Aceasta constă în
estimarea sau calibrarea unor modele complexe de tip DSGE şi
determinarea nivelului PIB potenţial care este consistent cu traiectoria de
echilibru a acestor modele. Metodologia a fost utilizată de către Edge et al.
(2008) pentru economia SUA şi de către Smets şi Wouters (2003) pentru
Zona Euro. Traiectoria PIB potenţial estimată prin această metodă trebuie
însă să fie privită cu scepticism deoarece studiile menţionate au evidenţiat
faptul că aceasta este foarte senzitivă la modificarea parametrilor modelelor
utilizate, în special a parametrilor funcţiei de reacţie a băncii centrale.
Deoarece ambele tipuri de estimări, atât cele bazate pe tehnici
econometrice cât şi cele bazate pe funcţii de producţie sau pe modele
structurale, prezintă puncte slabe, este bine ca decidenţii de politică
59
economică să nu îşi fundamenteze estimările privind PIB potenţial pe

utilizarea unei singure tehnici, ci pe implementarea a câtorva metode cât mai
variate. O serie de studii din literatura de specialitate au fost dedicate
efectuării de comparaţii cantitative în ceea ce priveşte performanţa
diferitelor metode de estimare a PIB potenţial (Cerra and Saxena, 2000;
Cotis et al., 2003; Billmeier, 2004). Acestea au ajuns la concluzia că
diversele metode de estimare analizate generează cicluri asemănătoare, dar
cu amplitudini diferite pentru traiectoria output-gap-ului. Bjornland et al.
(2005) evidenţiază faptul că este nevoie de „expert judgement” pentru a
analiza semnificaţia economică a acestor rezultate, uneori contradictorii.
Darvas şi Vadas (2003) au analizat o serie de metode econometrice
univariate de estimare a PIB potenţial şi au ajuns la concluzia că toate aceste
metode au puncte slabe. Prin urmare, autorii citaţi sugerează utilizarea unei
măsuri de tip „consensus” construită prin ponderarea estimărilor obţinute
prin metodele statistice utilizate. Ponderile sunt determinate pe baza
stabilităţii, faţă de revizuirea periodică a seriei de PIB efectiv, a traiectoriei
estimate a PIB potenţial pentru fiecare metodă în parte. Studiul
concluzionează faptul că, datorită gradului său de stabilitate ridicat, această
măsură medie a PIB potenţial reprezintă, în special în cazul ţărilor în
tranziţie, un indicator fundamental pentru analiza ciclului economic.
Literatura de specialitate din România este relativ săracă în ceea ce
priveşte estimarea PIB potenţial sau a altor variabile macroeconomice
structurale, în special datorită lungimii reduse a seriilor de date şi a
existenţei rupturilor structurale în cadrul acestora. Se remarcă, totuşi, o serie
de studii dintre care menţionăm pe cele efectuate de către Bucşa (2001),
Stănica (2005), Dobrescu (2006), şi Galatescu et al. (2007)7.
În această secţiune a lucrării este propusă o abordare eclectică
privind estimarea PIB potenţial şi a output-gap-ului pentru economia
românească, prin utilizarea unei baterii de metode statistice şi teoretice.
Pentru început, estimăm nivelul potenţial al ocupării forţei de muncă,
precum şi mărimea stocului de capital fix şi le combinăm, utilizând
metodologia bazată pe funcţii de producţie, pentru a determina o primă
estimare a PIB potenţial. O a doua estimare a PIB potenţial este obţinută
prin utilizarea unei măsuri de tip „consensus” bazată pe patru metode
statistico-econometrice.
7
De asemenea, trebuie menţionate şi cercetările în vederea estimării PIB potenţial
realizate pentru elaborarea Programului de Convergenţă de către colective de lucru din
cadrul DOFIN, Ministerul de Finanţe şi Comisia Naţională de Prognoză.
60
Abordarea bazată pe funcţii de producţie constă în modelarea

explicită a dependenţei nivelului PIB de mărimea factorilor de producţie,
fiind astfel o metodologie care ţine seama de oferta agregată. Având ca
punct de pornire definiţia PIB potenţial ca măsură a capacităţii productive a
unei economii, estimarea nivelului potenţial al producţiei prin intermediul
acestei metodologii constă în utilizarea nivelului potenţial al factorilor de
producţie în cadrul funcţiei de producţie agregată. Specificaţia funcţiei de
producţie se bazează, de obicei, pe două ipoteze care au ca scop să asigure
obţinerea de formule matematice explicite, în acelaşi timp păstrând
relevanţa economică a rezultatelor: randamente constante de scală, şi
elasticitate constantă de substituţie dintre factorii de producţie.
Estimarea PIB potenţial prin intermediul funcţiei de producţie
prezintă o serie de avantaje deoarece: (1) permite cuantificarea explicită a
contribuţiei factorului muncă, a stocului de capital fix şi a factorului total de
productivitate la creşterea potenţială a economiei; (2) permite stabilirea unei
legături cu conţinut economic între măsurile de reformă economică şi
rezultatele potenţiale ale acestora; (3) permite efectuarea de prognoze sau
elaborarea de scenarii asupra perspectivelor de creştere prin formularea unor
ipoteze explicite asupra evoluţiilor demografice, instituţionale şi
tehnologice; (4) permite, ca şi alte metode teoretice, utilizarea unui set larg
de informaţii privitoare la relevanţa economică a legăturii dintre variabilele
utilizate.
Metodologia bazată pe funcţia de producţie are însă şi o serie de
dezavantaje. În primul rând, nivelul potenţial al factorului total de
productivitate este estimat prin utilizarea de tehnici statistice aplicate asupra
reziduului Solow (i.e. diferenţa dintre PIB efectiv şi mărimea producţiei
datorată factorului muncă şi a stocului de capital, calculată prin intermediul
funcţiei de producţie). În consecinţă, estimările obţinute prin metoda
funcţiei de producţie sunt afectate de unele din neajunsurile metodelor
statistice de estimare a PIB potenţial, cum ar fi binecunoscutul fenomen de
instabilitate a estimării care apare la extremităţile eşantionului de date (en.
end-sample bias). Ca urmare, metodologia funcţiei de producţie conduce la
estimarea unei traiectorii a PIB potenţial cu o alură asemănătoare cu cea
estimată prin utilizarea de tehnici statistice de extragere a trendului aplicate
direct seriei de date privind PIB efectiv. În al doilea rând, metoda funcţiei de
producţie necesită estimarea nivelului potenţial al ocupării forţei de muncă,
precum şi o estimare adecvată a mărimii stocului de capital fix. Nivelul
potenţial al ocupării forţei de muncă este cuantificat prin intermediul
trendului ratei de participare şi al NAIRU (i.e. Non-Accelerating Inflation
Rate of Unemployment). În timp ce trendul ratei de participare este
61
determinat prin utilizarea de tehnici econometrice de filtrare, NAIRU este

estimat prin utilizarea unei metodologii de o complexitate superioară, dar
care este totuşi afectată de un grad ridicat de incertitudine. Mărimea stocului
de capital fix este determinată prin cumularea fluxului trimestrial de
investiţii din Conturile Naţionale şi presupunând o rată de deprecierea a
capitalului constantă. În al treilea rând, ipoteza nerealistă a modelului
privind competiţia perfectă pe piaţa factorilor de producţie poate induce, la
rândul ei, o creştere a gradului de incertitudine a estimării PIB potenţial.
Vom presupune că economia României este caracterizată printr-o
funcţie de producţie agregată de tip Cobb-Douglas (C-D) cu randamente
constante de scală. Specificaţia C-D pentru funcţia de producţie este
utilizată frecvent în literatura de specialitate, precum şi de către forurile
internaţionale, cum ar fi OECD (Beffy et al., 2007), ECB (Cahn şi Saint-
Guilhem, 2007) şi Comisia Europeană (Denis et al., 2006). Aşa cum este
binecunoscut, funcţia de producţie de tip C-D presupune faptul că mărimea
producţiei (Y ) reprezintă o combinaţie dintre factorii de producţie – muncă
(L ) şi capital (K ) – şi factorul total de productivitate ( A) , componentă care
cuantifică eficienţa factorilor de producţie:
Y = A ⋅ Lα ⋅ K 1−α , (3.1.1)
unde α (0 < α < 1) reprezintă elasticitatea PIB în raport cu factorul muncă,
(1 − α ) fiind elasticitatea PIB în raport cu factorul capital. Astfel, pentru a
produce o „unitate” de PIB se utilizează α „unităţi” din factorul muncă şi
(1 − α ) „unităţi” din factorul capital.
Utilizând formula (3.1.1) este evident faptul că
( ) ( )
y − y = (a − a ) + α ⋅ l − l + (1 − α ) ⋅ k − k , (3.1.2a)
unde simbolurile cu litere mici semnifică logaritmul natural din nivelul
efectiv al variabilelor (e.g. y = ln Y ), iar simbolurile cu linie deasupra
reprezintă nivelul potenţial al variabilelor respective.
Aşa cum rezultă cu claritate din formula (3.1.2a), output-gap-ul
cuantificat prin intermediul metodologiei funcţiei de producţie reprezintă o
medie ponderată între gap-urile celor trei componente, FTP, factorul muncă,
respectiv factorul capital. Spre deosebire de factorul muncă şi de FTP,
stocul de capital nu trebuie ajustat ciclic pentru a surprinde nivelul potenţial
al acestuia. Astfel, deşi gradul de utilizare al stocului de capital fluctuează
de-a lungul ciclului economic, nivelul potenţial al serviciilor de capital este
întotdeauna proporţional cu mărimea totală a stocului de capital, şi nu cu
62
nivelul utilizat la un moment dat de-a lungul ciclului (CBO, 2004). Ca

urmare, gap-ul de capital este întotdeauna egal cu zero, iar formula (3.1.2a)
devine:
y − y = (a − a ) + α ⋅ (l − l ) , (3.1.2b)
output-gap-ul fiind influenţat în mod explicit de gap-ul FTP şi al factorului
muncă, precum şi de către gap-ul factorului capital, dar numai în mod
implicit, prin intermediul factorului total de productivitate.
Nivelul elasticităţii PIB faţă de factorul muncă este setat la un nivel
de 0,65, valoare consistentă cu cele utilizate în studii similare (Denis et al.,
2006; Dobrescu, 2006; Galatescu et al., 2007). Există două metode de
determinare a acestui parametru, estimare econometrică, respectiv
cuantificare directă utilizând date din Conturile Naţionale. Aşa cum arată
Galatescu et al. (2007) utilizarea unei ecuaţii de regresie pentru
determinarea parametrului α nu conduce la estimări semnificative din
punct de vedere statistic. Pe de altă parte, utilizând datele din Conturile
Naţionale parametrul α este cuantificat ca raport între compensarea
salariaţilor şi valoarea adăugată brută. Valoarea medie a acestui raport
pentru economia românească în perioada 2000-2008 este 0,44. Totuşi, aşa
cum evidenţiază Bergoeing et al. (2002), această metodă are dezavantajul că
mărimea compensării salariaţilor nu ia în considerare şi veniturile altor
persoane fizice, cum ar fi întreprinzători, PFA ş.a. Acelaşi studiu atrage
atenţia asupra faptului că mărimea compensării factorului capital rezultată
prin această metodă implică un nivel neplauzibil al ratei de rentabilitate al
investiţilor în capital fix.
Vom defini factorul muncă ca fiind populaţia ocupată multiplicată
cu numărul mediu de ore de muncă efective dintr-o săptămână. Astfel,
nivelul potenţial al factorului muncă poate fi estimat prin intermediul
următoarei relaţii:
L = N ⋅ q ⋅ (1 − u ) ⋅ H (3.1.3)
unde N reprezintă mărimea populaţiei cu vârstă de muncă, q reprezintă
trend-ul ratei de participare, H este trend-ul seriei de date privind numărul
mediu de ore de muncă efective dintr-o săptămână, iar u reprezintă
NAIRU.
Pentru a asigura un nivel înalt de robusteţe a rezultatelor, vom
estima trend-ul ratei de participare şi cel al seriei privind numărul de ore
lucrate utilizând o măsură de tip „consensus” cuantificată prin intermediul
63
metodei componentelor principale aplicată asupra a două estimări

individuale ale trend-urilor, prin filtru HP, respective prin filtru Kalman.
În ceea ce priveşte estimarea NAIRU, în literatura de specialitate se
utilizează fie o abordare structurală, care identifică o serie de variabile de pe
piaţă forţei de muncă ca potenţiali factori de influenţă, fie o abordare
statistică care presupune utilizarea unor tehnici econometrice de filtrare.
Deoarece permite o interpretare mai relevantă din punct de vedere economic
a rezultatelor, în această lucrare vom utiliza o abordare structurală similară
cu cea propusă de către Denis et al. (2006), care se bazează pe utilizarea
unui model bivariat de tip Kuttner (1994).
Seriile de date privind variabilele care caracterizează piaţa forţei de
muncă din România prezintă o serie de probleme. Prima se referă la
existenţa unei rupturi structurale în cadrul acestor serii de date (Figura
3.1.1).
Figura 3.1.1. Rupturi structurale în cadrul seriei de populaţie ocupată

15500
14000
15300
13000
15100
Mii pers.
12000
14900
11000
14700 10000
14500 9000
1999Q1 2000Q3 2002Q1 2003Q3 2005Q1 2006Q3 2008Q1
Pop. în vârstă de muncă <2002:Q4 (axa din stânga)
Pop. în vârstă de muncă 2003:Q1< (axa din stânga)
Pop. activă <2004:Q1 (axa din dreapta)
Pop. activă 2002:Q1< (axa din dreapta)
Sursă: EUROSTAT, calculele autorilor
Pentru a depăşi această problemă a fost utilizată o procedură care

presupune parcurgerea a două etape. Într-o primă etapă, a fost înlăturată
componenta sezonieră, separat, înainte şi după apariţia rupturii structurale.
Într-o a doua etapă, plecând de la ipoteza că rata de creştere a seriei ajustate
64
sezonier în momentul apariţiei rupturii structurale este egală cu zero, seria

de populaţie ocupată a fost reconstruită înaintea momentului de apariţie a
rupturii structurale, utilizând acelaşi rate de creştere ca cele ale seriei
iniţiale.
O altă problemă vizează faptul că există două serii de date privind
rata şomajului, reflectând două metodologii diferite, rata şomajului conform
ILO (en. International Labor Office), respectiv rata şomajului înregistrat. În
timp ce rata şomajului determinată pe baza metodologiei ILO este calculată
trimestrial, rata şomajului înregistrat este calculată lunar, dar prin utilizarea
datelor din anul anterior în ceea ce priveşte populaţia ocupată civilă. Nu
există o relaţie clară între cele două serii de date pentru a putea concilia cele
două metodologii. În plus, în ambele serii de date există o ruptură
structurală în 2002:Q1 ca urmare a unei modificări legislative (Legea nr.
416/2001 privind salariul minim). Deoarece această ruptură structurală este
mai accentuată în cazul ratei şomajului înregistrat, precum şi a faptului că
baza de calcul în cazul şomajului înregistrat se modifică o singură dată pe
an, în cadrul acestei secţiuni, pentru determinarea NAIRU, a fost utilizată
rata şomajului calculată conform metodologiei ILO.
Astfel, în cadrul modelului implementat, rata şomajului ILO se
descompune într-o componentă structurală care reprezintă o estimare pentru
NAIRU şi o componentă ciclică care poate fi interpretată ca fiind gap-ul
şomajului. Modificarea ratei inflaţiei (salariilor) este conectată cu gap-ul de
şomaj prin intermediul unei curbe de tip Phillips. Componenta ciclică a ratei
şomajului este modelată prin intermediul unui proces staţionar de tip AR(2)
cu medie zero. Componenta structurală a ratei şomajului este modelată prin
intermediul unui proces stocastic de tip random walk cu drift stocastic, drift-
ul descriind, la rândul său, un proces stocastic de tip random walk. Ecuaţiile
modelului descris anterior au fost estimate prin intermediul Metodei
Verosimilităţii Maxime şi a filtrului Kalman bivariat utilizând date
trimestriale din perioada 1999:Q1 – 2009:Q1. Seriile de date au fost ajustate
sezonier utilizând procedura X12 ARIMA implementată în pachetul de
programe Demetra. Figura 3.1.2 prezintă seria NAIRU cuantificată utilizând
modelul estimat prin utilizarea filtrului Kalman bivariat (NAIRU-KM). În
acelaşi grafic sunt prezentate, pentru comparaţie, estimările privind NAIRU
rezultate prin utilizarea altor două metode alternative, filtrul HP (NAIRU-
HP) şi respectiv filtrul Kalman univariat (NAIRU-KU).
65
Figura 3.1.2. Dinamica trimestrială a NAIRU

10
8
%
5
1999Q1 2000Q3 2002Q1 2003Q3 2005Q1 2006Q3 2008Q1
Rata şomajlui ILO (a.s.) NAIRU-KM NAIRU-HP NAIRU-KU
Sursa: INS, EUROSTAT, calculele autorilor
Aşa cum se observă, NAIRU a variat între 6,48% în 2008:Q4 şi

7,52% în 2002:Q1. Începând cu trimestrul întâi din anul 2006 acesta a avut
valori sub nivelul de 7%.
O variantă alternativă privind factorul muncă constă în cuantificarea
acestuia prin intermediul numărului de salariaţi. În această situaţie, nivelul
potenţial al factorului muncă poate fi determinat prin utilizarea tehnicilor de
filtrare econometrică. Există o serie de motive care avantajează utilizarea
datelor privind populaţia ocupată în ceea ce priveşte determinarea mărimii
factorului muncă. În primul rând, aceasta are o arie de cuprindere mai mare,
deoarece ia in considerare şi persoanele care, deşi au contribuit la o
activitate economică, nu se încadrează în definiţia conceptului de salariat
(i.e. persoane care nu au un contract individual de muncă). În al doilea rând,
abordarea structurală bazată pe curba Phillips este superioară, atât ca
relevanţă economică cât şi ca rafinament, metodelor de filtrare utilizate în
cazul seriei de salariaţi. În al treilea rând, aproximând factorul muncă prin
intermediul seriei de salariaţi nu se pot identifica sursele gap-ului de şomaj.
În contextul metodologiei funcţiei de producţie, factorul capital se
referă la fluxul de servicii de capital calculat în preţuri constante. Utilizarea
stocului de capital fix ca măsură a factorului capital are la bază o serie de
ipoteze: (1) fluxul de servicii de capital este direct proporţional cu mărimea
66
stocului de capital fix; (2) rata de modificare a fluxului de servicii de capital

este egală, pe întreaga perioadă analizată, cu rata de modificare a stocului de
capital fix; (3) stocul de capital fix este constituit din active care generează
în procesul de producţie acelaşi venit marginal.
O altă problemă majoră în ceea ce priveşte utilizarea metodologiei
bazată pe funcţii de producţie pentru cuantificarea PIB-ului potenţial constă
în lipsa unei serii de timp privind stocul de capital fix din România. Aşa
cum se poate observa din formula (3.1.2b) această lipsă se resimte mai acut
în cazul PIB-ului potenţial decât în cazul output-gap-ului.
În absenţa unor statistici oficiale, stocul de capital fix din România a
fost estimat, în această lucrare, prin utilizarea Metodei Inventarului
Permanent (en. Perpetual Inventory Method - PIM). Această metodă constă
în cumularea fluxurilor privind formarea brută de capital fix şi deducerea
deprecierii activelor deja existente în cadrul stocului de capital. Metoda PIM
necesită utilizarea următoarelor elemente: (1) o estimare iniţială privind
stocul de capital în anul de referinţă; (2) existenţa statisticilor privind
formarea brută de capital fix începând cu anul de referinţă; (3) existenţa
informaţiilor privind deprecierea capitalului fix, care să includă indici
privind preţurile activelor, informaţii asupra duratelor de folosinţă medii ale
diverselor active, precum şi informaţii asupra modului în care activele sunt
casate (i.e. funcţii de mortalitate). Abordarea PIM utilizată în cadrul acestui
studiu se poate exprima formal prin relaţia:
t
K t = K t −1 ⋅ (1 − δ ) + I t = K 0 ⋅ (1 − δ ) + ∑ I j ⋅ (1 − δ )
t t− j
, (3.1.4)
j =1
unde K t reprezintă stocul de capital fix la momentul t , K 0 este o estimare

privind stocul de capital în perioada de referinţă, I j reprezintă formarea
brută de capital fix la momentul j , iar δ este rata de depreciere.
Aşa cum rezultă cu claritate din formula (3.1.4), valoarea stocului de
capital fix depinde de traiectoria formării brute de capital, de estimarea din
perioada de referinţă privind mărimea stocului de capital iniţial, precum şi
de rata de depreciere. In cazul României dispunem de statistici anuale
oficiale privind formarea brută de capital fix începând cu anul 1990, cu o
schimbare privind metodologia de calcul de la ESA 1979 la ESA 1995 în
anul 1998. Începând cu anul 1998 au fost publicate şi date statistice
referitoare la evoluţia trimestrială a formării de capital. În ceea ce priveşte
rata de depreciere, a fost utilizată o valoare constantă pe toată perioada
analizată, şi anume 5% pe an. Conform Denis et al. (2006), a fost ales ca an
67
de referinţă anul 1995, iar estimarea privind stocul de capital în anul de

referinţă a fost obţinută plecând de la ipoteza că raportul dintre stocul de
capital şi PIB, în acel an, a fost egal cu doi. Trebuie menţionat faptul că în
cadrul metodei PIM, influenţa valorii stocului iniţial este din ce în ce mai
redusă odată cu trecerea timpului. De exemplu, pentru o rată de depreciere
de 5% pe an, în anul 2008 s-a folosit numai jumătate din stocul de capital
iniţial din anul 1995. În concluzie, în cadrul acestei lucrări metoda PIM a
fost implementată prin utilizarea următoarelor relaţii:
Kt
= 2 , t = 1995 ;
Yt
K t +1 = (1 − δ ) ⋅ K t + I t , unde δ = 0.05 , t = 1996 ;
K tQ+1 = (1 − δ Q )K tQ + I tQ , unde (1 − δ Q ) = 1 − δ , t > 1996 .
4
Tabelul 3.1.1 prezintă valorile anualizate privind stocul de capital

începând cu anul 1998. Pentru a evalua performanţa metodologiei utilizate
pentru calculul stocului de capital tabelul prezintă, de asemenea, raportul
anual dintre stocul de capital şi PIB.
Tabelul 3.1.1. Stocul estimat de capital fix în România

Stocul de capital Raport
An
(mil. RON preţuri 2000) Capital/PIB
1998 177.270,08 2,22
1999 182.564,79 2,32
2000 188.388,90 2,33
2001 195.402,19 2,29
2002 203.530,04 2,27
2003 212.811,37 2,25
2004 223.757,98 2,18
2005 237.471,11 2,22
2006 255.472,37 2,22
2007 281.237,00 2,30
2008 313.121,86 2,39
Sursă: calculele autorilor
În intervalul 1998-2008 raportul dintre capital şi PIB a variat între

2,18 şi 2,39. Trebuie menţionat faptul că aceste valori sunt comparabile cu
cele obţinute de către autori prin utilizarea şi a altor scenarii de analiză, în
special în ceea ce priveşte valoarea iniţială a stocului de capital din anul de
referinţă.
68
Tabelul 3.1.2 prezintă rezultatele privind raportul dintre stocul de

capital şi PIB pentru diverse metodologii de determinare a valorii estimate
din anul de referinţă a stocului de capital (Bergoeing et al., 2002; Harberger,
1978; IMF, 2003).
Tabelul 3.1.2. Estimări privind raportul capital/PIB

Metoda Min Max Medie
Bergoeing et al. (2002) 2.23 2.42 2.32
Denis et al. (2006) 2.18 2.39 2.27
Harberger (1978) 2.33 2.57 2.45
IMF (2003) 1.98 2.30 2.11
Sursa: calculele autorilor
În versiunea utilizată de către autori a metodologiei propuse de către

Bergoieng et al. (2002), a fost analizată perioada de timp 1998-2008, iar
stocul de capital în anul de referinţă, K1998 , a fost determinat astfel încât
K 2002 1 2008 K t
= ∑ . Metodologia descrisă în Harberger (1978) pleacă de la
Y2002 11 t =1998 Yt
ipoteza că economia se află pe traiectoria de creştere echilibrată (en.
balanced growth path), ceea ce implică faptul că ratele de creştere pentru
stocul de capital şi pentru PIB sunt egale. Astfel, considerând perioada de
timp 1998-2008, stocul de capital în anul de referinţă, K1998 , trebuie să
1 1
 K 10  Y 10
verifice relaţia  2008  =  2008  . În ceea ce priveşte metodologia
 K1998   Y1998 
descrisă în IMF (2003), valoarea iniţială a stocului de capital a fost estimată
prin intermediul raportului în valoare de 0,23, înregistrat în anul 2000,
dintre PIB-ul pe cap de locuitor din România şi cel din Zona Euro (utilizând
PPS). Spre deosebire de metodologia propusă de către FMI, în acest studiu
s-a plecat de la ipoteza că numai o treime din această diferenţă privind PIB-
ul pe locuitor poate fi explicată prin existenţa unor valori diferite pentru
stocul de capital fix în cele două zone, restul fiind datorat altor factori, cum
ar fi stocul de capital uman, cultura instituţională ş.a. Astfel, obţinem că
2
(K RO RO
Y2000
2000 ) (
 Y2000
RO
LRO
2000
 ) 2
= 3 ⋅  = 0.6888 = 0.4744 , ceea ce semnifică
(K EA EA
) (
EA EA
Y2000  Y2000 L2000 
2000 )
faptul că, în anul 2000, raportul dintre stocul de capital şi PIB în România a
reprezentat 47,44% din cel existent în zona Euro. Având în vedere că acest
69
raport pentru Zona Euro a fost 4,44 rezultă o valoare pentru România de
2,11. Trebuie menţionat faptul că, prin extinderea seriei înainte de anul
2000, se obţine o valoare a raportului de 1,44 pentru anul 1992, valoare
comparabilă cu cea de 1,3 calculată în cadrul metodologiei IMF (2003).
În cadrul metodologiei bazată pe funcţii de producţie, PIB-ul
potenţial se referă la acel nivel al producţie naţionale care poate fi obţinut în
condiţii „normale” (i.e. trend) de eficienţă a factorilor de producţie. Trend-ul
privind factorul total de productivitate a fost cuantificat prin intermediul
unei măsuri de tip „consensus” determinată prin utilizarea metodei
componentelor principale, a filtrului HP şi a filtrului Kalman aplicate asupra
reziduului Solow ( at ), care a fost determinat cu ajutorul relaţiei:
at = ln (Yt ) − [α ln (Lt ) + (1 − α )ln(K t )]. (3.1.5)
PIB potenţial se obţine, în cadrul metodologiei bazată pe funcţii de
producţie, prin utilizarea valorilor estimate privind valorile potenţiale ale
factorilor de producţie şi a factorului total de productivitate în cadrul
funcţiei de producţie agregată. Figura 3.1.3 prezintă estimarea obţinută prin
intermediul metodologiei bazată pe funcţia de producţia privind output-gap-
ul din România în perioada 1999:Q2-2009:Q1.
Figura 3.1.3. Output-gap-ul pentru economia românească estimat

prin intermediul metodologiei bazată pe funcţii de producţie
0
%
-2
-4
-6
-8
1999Q1 2000Q3 2002Q1 2003Q3 2005Q1 2006Q3 2008Q1
Sursă: calculele autorilor
70
Aşa cum se observă cu claritate din figura 3.1.3, după ce în perioada

2006:Q1 – 2008:Q3 output-gap-ul a înregistrat valori pozitive, acesta a
înregistrat o valoarea aproape de -7% în trimestrul 1 din anul 2009. Evident
că alura traiectoriei output-gap-ului în ultima perioadă este determinată de
contextul macroeconomic actual, caracterizat, printre altele de scăderea
accentuată a cererii externe, de scăderea cheltuielilor guvernamentale,
precum şi de restricţionarea accesului la credit.
Tabelul 3.1.3 prezintă valorile anualizate privind output-gap-ul, PIB
potenţial şi rata de creştere potenţială a economiei româneşti.
Rata de creştere a PIB-ului potenţial în perioada 2001-2008 s-a situat
între 5,1% şi 6,2%, înregistrându-se o medie de 5,83%. Ratele de creştere
estimate sunt comparabile cu cele obţinute în alte studii similare care
apreciază o rată de creştere potenţială în jur de 6% (Dobrescu, 2006;
Galatescu et al., 2007).
Tabelul 3.1.3. PIB potenţial în România estimat prin intermediul

funcţiei de producţie
Rata de
Output-gap PIB potenţial creştere
An
(%) (mil. RON preţuri 2000) potenţială
(%)
2000 -0,65 81.516,98 -
2001 -0,22 85.672,75 5,10
2002 -0,74 90.462,06 5,59
2003 -1,28 95.739,85 5,83
2004 1,04 101.472,4 5,99
2005 -0,97 107.798,6 6,23
2006 0,86 114.233,4 5,97
2007 1,02 121.125,9 6,03
2008 2,19 128.235,2 5,87
După cum s-a menţionat anterior, unul dintre avantajele utilizării

metodologiei bazată pe funcţii de producţie constă în posibilitatea
cuantificării distincte a contribuţiei factorului muncă, a factorului
capital şi a factorului total de productivitate la creşterea PIB-ului
potenţial. Figura 3.1.4 ilustrează grafic contribuţiile factorilor de producţie
la creşterea trimestrială a PIB-ului potenţial, calculată faţă de acelaşi
trimestru din anul precedent, pentru perioada 2000:Q2-2009:Q1.
71
Până în 2007:Q2, creşterea factorului total de productivitate a

reprezentat forţa motrice dominantă a creşterii PIB-ului potenţial. Astfel,
contribuţia FTP la creşterea potenţială a crescut de la 3,1 p.p. în 2000:Q2 la
3,85 p.p. în 2004:Q3, reducându-se uşor după această perioadă la un nivel
de 1,9 p.p. în 2009:Q1.
Începând cu 2007:Q3 factorul capitalul a devenit motorul principal
al evoluţiei ascendente a PIB potenţial. Cu excepţia ultimelor două
trimestre, în perioada analizată contribuţia factorului capital a avut o
traiectorie crescătoare, de la 0,76 p.p. în 2000:Q2 la 3,83 p.p. în 2008:Q3. În
aceeaşi perioadă rata anuală a investiţiilor, calculată ca raport între formarea
brută de capital fix şi PIB, a variat între 18,8% în 1999 şi 35,7% în 2008. În
ultimele două trimestre, 2008:Q4 şi 2009:Q1, asistăm la o reducerea a
acestei contribuţii, în special datorită deteriorării mediului macroeconomic,
caracterizat printre altele de reducerea accentuată a ratei de creştere a
formării brute de capital (calculată yoy) de la 24,3% în 2008:Q3, la 2,78%
în 2008:Q4, respectiv la -0,3% în 2009:Q1.
Figura 3.1.4. Contribuţia factorilor la creşterea potenţială
4
%
-2
2000Q2 2001Q4 2003Q2 2004Q4 2006Q2 2007Q4
Forţa de muncă Capitalul FTP
72
Contribuţia factorului muncă a avut a traiectorie relativ stabilă în

perioada 2000:Q2 – 2005:Q5, urmată de un declin până la un nivel de -0,17
p.p. în 2009:Q1. Evoluţia acestei contribuţii este influenţată de condiţiile
demografice şi de condiţiile de pe piaţa forţei de muncă. Analiza efectuată a
condus la concluzia că principalul factor de influenţă în această perioadă l-a
reprezentat rata de creştere a numărului mediu de ore lucrate, care s-a redus
de la 1% în 2002:Q2 la -0,4% în 2009:Q1. Contribuţia negativă a factorului
muncă la creşterea potenţială, în ultima perioadă, poate fi explicată şi prin
creşterea şomajului structural (i.e. NAIRU).
Tabelul 3.1.4 prezintă contribuţiile factorilor la rata de creştere
anuală a PIB-ului potenţial pentru perioada 2001-2008.
Tabelul 3.1.4. Contribuţia factorilor la creşterea potenţială

Factorul muncă Factorul capital FTP
An
(%) (%) (%)
2001 0.64 1.03 3.43
2002 0.69 1.19 3.72
2003 0.56 1.34 3.94
2004 0.55 1.55 3.89
2005 0.55 1.90 3.79
2006 0.06 2.40 3.51
2007 0.02 3.26 2.76
2008 -0.10 3.71 2.26
Medie 0.37 2.05 3.41
Descompunerea pe contribuţii individuale ale factorilor de producţie

obţinută în acest studiu este comparabilă cu proiecţiile pe perioada 2002-
2005 realizate în cadrul studiului realizat de către FMI (IMF, 2003), în
cadrul căruia contribuţia la creşterea PIB-ului potenţial a factorului capital
este de aproximativ 3 p.p., iar a factorului total de productivitate de
aproximativ 1,9 p.p.
Estimările privind PIB potenţial şi output-gap-ul sunt caracterizate
de un grad înalt de incertitudine, şi ca urmare interpretarea acestora necesită
o analiză deosebită (de Brouwer, 1998; Bjornland et al. 2005). Acest grad
ridicat de incertitudine reprezintă o provocare majoră pentru decidenţii de
politică economică, deoarece estimări obţinute prin două metode diferite pot
prezenta informaţii contradictorii în ceea ce priveşte poziţia în cadrul
ciclului economic. Orphanides (1998) evidenţiază faptul că adoptarea de
73
politici economice bazate pe estimări eronate ale output-gap-ului conduce la

creşterea instabilităţii economice.
Pentru a asigura un grad înalt de robusteţe a estimărilor privind PIB-
ul potenţial obţinute prin metodologia bazată pe funcţia de producţie, în
continuare principalul obiectiv al acestei secţiuni a lucrării este de a
cuantifica această variabilă neobservabilă printr-o abordare alternativă,
anume prin intermediul filtrelor econometrice. Necesitatea utilizării mai
multor filtre rezidă în faptul că este posibil ca o singură metodă statistică să
nu fie suficientă pentru a capta caracteristicile specifice unei economii în
tranziţie. Mai mult, deoarece fiecare metodă are punctele sale slabe, vom
utiliza o măsură „consensus” de tip Darvas şi Vadas (2003) rezultată prin
combinarea estimărilor econometrice obţinute prin intermediul a patru
metode de filtrare: filtrul Hodrick-Prescott (Hodrick şi Prescott, 1997),
filtrul de tip Kalman (Kalman, 1960; Kalman şi Bucy, 1961) implementat
pentru a estima un model cu componente neobservabile (Watson, 1986;
Harvey, 1989), filtrul de tip band-pass (Baxter şi King, 1999), precum şi
filtrul bazat pe transformarea de tip wavelet (Swagel şi Scacciavillani, 2002;
Darvas şi Vadas, 2003). Descrierea pe larg a acestor tehnici de filtrare,
precum şi a avantajelor şi a dezavantajelor fiecăruia în parte nu reprezintă
unul din obiectivele acestei lucrări. Un punct de pornire adecvat pentru
aprofundarea cunoştinţelor privind utilizarea metodelor de filtrare în
contextul estimării PIB potenţial îl reprezintă Darvas şi Vadas (2003) sau
Altăr, Necula şi Bobeică (2009b). Totuşi, trebuie menţionat faptul că filtrul
Kalman este influenţat în mult mai mică măsură decât celelalte filtre, în
special decât filtrul Hodrick-Prescott, de binecunoscuta problemă privind
instabilitatea estimărilor la capetele eşantionului de date analizat.
Pentru determinarea PIB-ului potenţial prin metodele de filtrare
econometrică au fost utilizate date cu frecvenţă trimestrială pentru perioada
1998:Q1-2009:Q1 privind PIB. Figura 3.1.5 prezintă traiectoriile obţinute
pentru output-gap prin utilizarea celor patru tehnici de filtrare.
74
Figura 3.1.5. Estimări privind output-gap-ul bazate pe filtre econometrice

15
10
5
%, yoy
-5
-10
1998Q1 1999Q3 2001Q1 2002Q3 2004Q1 2005Q3 2007Q1 2008Q3
Kalman Band pass HP Wavelet
Se observă că, deşi amplitudinea diferă, curbele care descriu

dinamica output-gap-ului au aceeaşi alură. Modelul cu componente
neobservabile, estimat prin intermediul filtrului Kalman, permite
determinarea explicită a lungimii perioadei ciclului economic în România,
estimarea obţinută pentru aceasta fiind de 8,14 ani. Deşi celelalte metode nu
permit determinarea explicită a lungimii ciclului economic, o analiză vizuală
a traiectoriilor conduce tot către o perioadă în jur de 8 ani. Aceste rezultate
sunt consistente cu definiţia unui ciclu economic, care constă în mişcări
ciclice cu frecvenţe între doi şi opt ani (Burns şi Mitchell, 1946; Hodrick şi
Prescott, 1997; Baxter şi King, 1999).
O provocare majoră se referă la armonizarea estimărilor rezultate
prin aplicarea mai multor tehnici de filtrare. Având în vedere gradul
relativ redus de stabilitate a traiectoriilor obţinute prin intermediul acestor
metode, s-a propus în literatura de specialitate utilizarea unor măsuri
sintetizatoare care să cumuleze informaţiile generate de către fiecare metodă
în parte. În cadrul acestei lucrări a fost implementată o măsură „consensus”
de tip Darvas şi Vadas (2003). Această măsură constă în utilizarea unei
medii ponderate a estimărilor obţinute prin intermediul celor patru metode
de filtrare. Ponderile utilizate sunt direct proporţionale cu stabilitatea
75
traiectoriei estimate a PIB potenţial atunci când apar modificări ale datelor.
Analizând stabilitatea metodelor utilizate, conform metodologiei propuse de
către Darvas şi Vadas (2003), ponderile celor patru metode în măsura de tip
„consensus” au fost cuantificate la un nivel de 32,97 % pentru filtrul
Kalman, 29,70 % pentru filtrul de tip band-pass, 25,45 % pentru filtrul
Hodrick-Prescott şi de 11,88 % pentru filtrul bazat pe transformarea de tip
wavelet. Figura 3.1.6 reprezintă traiectoria output-gap-ului obţinută prin
intermediul măsurii de tip „consensus.”
Figura 3.1.6. Estimarea „consensus” privind output-gap-ul în România
2
%
-2
-4
-6
-8
1999Q1 2000Q3 2002Q1 2003Q3 2005Q1 2006Q3 2008Q1
Forma traiectoriei estimatorului „consensus” este similară cu cea

obţinută prin utilizarea metodologiei bazată pe funcţii de producţie. Cu toate
acestea, amplitudinea ciclului este semnificativ diferită. În perioada
2006:Q1 – 2008:Q4 output-gap-ul a fost pozitiv, atingând un maxim de
6,47% în 2008:Q3. Ca urmare a condiţiilor macroeconomice actuale
precare, output-gap-ul a devenit negativ, în jur de -2,5%, în 2009:Q1.
Amplitudinea ciclului în 2009:Q1 este însă semnificativ mai redusă decât
cea obţinută prin intermediul metodologiei funcţiei de producţie, de
aproximativ -7%.
Tabelul 3.1.5 prezintă valorile anualizate privind estimarea
„consensus” pentru output-gap, PIB potenţial, precum şi rata de creştere
potenţială. Rezultatele sunt consistente cu cele obţinute prin intermediul
metodologiei bazată pe funcţii de producţie. Valorile mai înalte ale output-
76
gap-ului estimat pentru anii 2007 şi 2008 s-a reflectat într-o rată de creştere
mai redusă a PIB-ului potenţial.
Tabelul 3.1.5. PIB potenţial în România estimat prin intermediul

măsurii de tip „consensus” bazată pe filtre econometrice
Rata de
Output-gap PIB potenţial creştere
An
(%) (mil. RON preţuri 2000) potenţială
(%)
2000 -3,24 83.700,23 1,96
2001 -1,04 86.379,98 3,20
2002 -0,39 90.139,76 4,35
2003 -0,58 95.068,21 5,47
2004 1,54 100.971,90 6,21
2005 -0,34 107.121,81 6,09
2006 1,57 113.441,05 5,90
2007 2,44 119.449,69 5,30
2008 5,18 124.590,09 4,30
Rata de creştere a PIB-ului potenţial în perioada 2000 – 2008 s-a

situat între 1,96% şi 6,21%, cu o valoare medie de 4,75%. Totuşi, în cazul
în care ne concentrăm atenţia asupra perioadei analizate prin intermediul
metodologiei bazată pe funcţii de producţie, respectiv 2001 – 2008, se
obţine o rată anuală de creştere a PIB-ului potenţial de aproximativ 5,1%.
PIB potenţial şi output-gap-ul reprezintă variabile macroeconomice
neobservabile de o importanţă deosebită pentru factorii de decizie în
perioadele de evoluţie normală a economiei în vederea fundamentării
politicii monetare şi a politicii fiscale, dar mai ales în perioadele de criză
economico-financiară. Ca urmare, este esenţială reducerea gradului de
incertitudine cu privire la estimarea acestor variabile. În această secţiune a
lucrării a fost utilizată o baterie de metode teoretice şi statistice, structurale
şi ne-structurale, pentru a obţine o estimare caracterizată printr-un grad
ridicat de robusteţe privind poziţia ciclică a economiei româneşti. Cele două
măsuri privind output-gap-ul, cea rezultată prin utilizarea funcţiei de
producţie, respectiv cea obţinută prin intermediul filtrelor econometrice pot
fi agregate, prin ponderare, generându-se astfel o singură măsură
sintetizatoare a ciclului economic în România. Totuşi, nu există nici o
modalitate teoretică de stabilire a importanţei celor două metode în parte,
alegerea ponderilor fiind lăsată la latitudinea experţilor. De exemplu, în
77
secţiunea următoare, autorii au ales să utilizeze o schemă de ponderare egală

pentru a obţine o măsură a output-gap-ului care este utilizată pentru
estimarea componentei ciclice a soldului bugetar din România.
3.2. Soldul bugetar ajustat ciclic – indicator fundamental al

poziţiei structurale a finanţelor publice
Soldul bugetar structural sau soldul bugetar ajustat ciclic reprezintă
acel nivel al soldului bugetar care se obţine în condiţiile în care economia
este caracterizată printr-un nivel al PIB egal cu nivelul său potenţial.
Hagemann (1999) defineşte soldul bugetar structural ca fiind soldul rezidual
obţinut după înlăturarea efectelor ciclului economic asupra finanţelor
publice. Veniturile bugetare, precum şi cheltuielile bugetare, într-o mai mică
măsură, sunt afectate de poziţia ciclului economic, în principal datorită
manifestării efectului stabilizatorilor automaţi. Astfel, taxe şi impozite de
genul contribuţiilor la asigurările sociale, impozitul pe profit, taxa pe
valoarea adăugata, impozitul pe venit sau accizele sunt puternic influenţate
de poziţia economiei în cadrul ciclului economic. De exemplu, în caz de
recesiune taxele acumulate de la sectorul privat sunt mai reduse, ceea ce
conduce, ceteris paribus, la creşterea venitului disponibil contracarând o
parte din efectele adverse ale cererii agregate. Pe de altă parte, în condiţii de
expansiune economică taxele colectate sunt mai mari, şi ca urmare rata de
creştere a venitului disponibil se diminuează, determinând o decelerare a
cererii agregate. În ceea ce priveşte cheltuielile bugetare, o categorie
importantă a acestora, plăţile pentru ajutorul de şomaj sunt, la rândul lor,
influenţate de ciclicitatea activităţii economice.
Cuantificarea soldului bugetar structural este necesară prin prisma
faptului că furnizează o imagine clară a situaţiei fiscale din economie,
nedistorsionată de influenţa ciclul economic, putând astfel ghida decidenţii
de politică fiscală. Cea mai utilizată metodologie de cuantificare a efectelor,
de-a lungul ciclului economic, unei politici fiscale discreţionară constă în
determinarea corelaţiei dintre modificarea soldului structural şi poziţia
ciclică a economiei, cuantificată prin intermediul output-gap-ului. O analiză
efectuată de către Comisia Europeană a evidenţiat faptul că, în perioada
1995 – 2006, politica fiscală a fost pro-ciclică, atât în Zona Euro cât şi în
întreaga Uniune Europeană (Comisia Europeană, 2006).
Importanţa evaluării soldului bugetar ajustat ciclic pentru economia
românească s-a accentuat după aderarea României la Uniunea Europeană.
Soldul structural joacă un rol deosebit în cadrul metodologiei de supraveghere
fiscală a membrilor Uniunii Europene, în special în contextul Pactului de
78
Stabilitate şi Creştere. Deşi binecunoscuta prevedere privitoare la limitarea

ponderii soldului bugetar în PIB se referă la soldul efectiv şi nu cel structural,
totuşi, soldul ajustat ciclic este utilizat pentru a evalua politica fiscală a
statelor membre, respectiv dacă acestea dispun de o marjă de siguranţă astfel
încât pragul de 3% din PIB să nu fie depăşit în situaţii de recesiune. De
asemenea, ţările membre din zona Euro şi cele care au aderat la ERM II
trebuie să stabilească un obiectiv pe termen mediu privind soldul bugetar,
astfel încât eventualul deficit structural să nu depăşească 1% din PIB.
Deşi au fost propuse o multitudine de metodologii (Giorno et al.,
1995; Hagemann, 1999; van der Noord, 2000; Bouthevillain et al., 2001;
Congressional Budget Office, 2004; Girouard şi Andre, 2005) nu există o
modalitate unitară privind determinarea componentelor ciclice şi a celor
structurale ale veniturilor şi cheltuielilor. În general, cuantificarea soldului
structural constă în parcurgerea unui algoritm compus din trei paşi. Într-un
prim pas, se estimează PIB potenţial şi output-gap-ul ca măsură a ciclicităţii
economice. Veniturile şi cheltuielile bugetare pot fi însă afectate, pe lângă
output-gap, şi de structura cererii agregate de-a lungul ciclului. Dificultăţile
întâmpinate de către cercetători în cuantificarea acestui efect de compoziţie,
au condus la utilizarea, în marea majoritate a studiilor, a output-gap-ului ca
unic factor al influenţei ciclului economic asupra finanţelor publice. Al doilea
pas constă în estimarea elasticităţilor diverselor componente de venituri şi
cheltuieli faţă de PIB. Ultima etapă se referă la combinarea elasticităţilor
veniturilor şi cheluielilor cu traiectoria output-gap-ului pentru determinarea
nivelului potenţial al componentelor bugetului. Soldul structural poate fi
influenţat şi de unele şocuri care nu sunt legate de mişcarea ciclică a
economiei, cum ar fi măsurile fiscale de tip „one-off”, erori de clasificare ş.a.
(Girouard şi Price, 2004; Koen şi van den Noord, 2005).
Aşa cum am precizat şi în secţiunea anterioară, PIB potenţial este o
variabilă macroeconomică neobservabilă, traiectoria acestuia fiind senzitivă
faţă de metoda de estimare utilizată. Datorită acestui fapt estimările privind
output-gap-ul, şi ca urmare şi cele privitoare la soldul bugetar structural sunt
caracterizate printr-un grad ridicat de incertitudine. Langedijk şi Larch
(2007) au evaluat, în contextul cadrului de supraveghere fiscală al Uniunii
Europene, senzitivitatea estimărilor privind PIB potenţial şi soldul bugetar
structural şi au concluzionat că incertitudinea acestor estimări reprezintă o
provocare foarte serioasă din moment ce poate conduce la implementarea de
politici economice contraproductive. Deci nu este recomandabil ca
decidenţii de politică economică să se bazeze pe o singură măsură a PIB
potenţial. Ca urmare, în cadrul acestei lucrări s-a optat pentru o estimare
robustă privind output-gap-ul, aceasta fiind determinată prin utilizarea unei
79
medii aritmetice a celor două estimări obţinute în secţiunea precedentă,

respectiv cea rezultată prin intermediul metodologiei bazată pe funcţii de
producţie, respectiv a măsurii de tip „consensus” rezultată prin utilizarea de
tehnici econometrice de filtrare.
Pentru estimarea elasticităţilor veniturilor şi cheltuielilor bugetare au
fost utilizate date cu frecvenţă trimestrială pentru perioada 1998:Q1 –
2008:Q4. Estimarea acestora a fost realizată prin implementarea unei
metodologii de calcul similară cu cea utilizată de către OECD şi de către
Comisia Europeană (Giorno et al., 1995; van der Noord, 2000; Girouard şi
Andre, 2005). Principalul dezavantaj al metodologiei clasice OECD constă
în presupunerea privind invariabilitatea elasticităţilor de-a lungul ciclului
economic (Comisia Europeană 2006, 2007, 2008a). Astfel, metodologia
OECD calculează o singură elasticitate, pentru întreaga perioadă analizată,
pentru fiecare categorie de venituri şi cheltuieli. Aceste elasticităţi reflectă,
în cel mai bun caz, o senzitivitate medie a componentelor bugetare la
modificarea PIB. Însă, în anumite perioade aceste elasticităţi pot devia în
mod substanţial faţă de valorile lor medii (Wolswijk, 2007; Comisia
Europeană, 2008). Ca urmare, în cadrul acestei lucrări, vom relaxa ipoteza
referitoare la invariabilitatea elasticităţilor. Astfel, în cadrul metodologiei
implementată de către autori, elasticitatea fiecărei componente poate varia
de-a lungul ciclului economic de la trimestru la trimestru.
Metodologia constă, în ceea ce priveşte veniturile bugetare, în
determinarea elasticităţii faţă de PIB pentru impozitul privind venitul global,
pentru contribuţiile la asigurările sociale, pentru impozitul pe profit şi pentru
impozitele indirecte. În ceea ce priveşte cheltuielile bugetare, metodologia
se axează pe determinarea elasticităţii cheltuielilor guvernamentale curente,
deoarece se presupune că acestea sunt influenţate de către ciclicitatea
economică, prin intermediul cheltuielilor privind ajutorul de şomaj.
Elasticitatea faţă de PIB a fiecărei categorii bugetare este descompusă
într-o elasticitate a componentei respective faţă de baza de impozitare
relevantă şi o elasticitate a bazei de impozitare faţă de PIB. In continuare
vom prezenta succint metodologia de determinare a celor două categorii de
elasticităţi. Pentru mai multe amănunte se poate consulta lucrarea elaborată
de către Altăr, Necula şi Bobeică (2009a).
Elasticitatea fiecărei componente bugetare faţă de baza
corespunzătoare depinde de caracteristicile şi dinamica codului fiscal din
România. Astfel, rezultă că:
în cazul impozitului privind venitul global, aceasta variază de-a
lungul perioadei analizate fiind determinată prin intermediul
elasticităţii acestui tip de impozit faţă de salariu;
80
în cazul contribuţiilor la asigurările sociale, aceasta este constată

şi egală cu unu pe întreaga perioadă analizată, deoarece sistemul
de colectare nu este progresiv şi nu se acordă deduceri personale;
în cazul impozitului pe profit, aceasta este constantă pentru
întreaga perioadă considerată şi egală cu unu, deoarece se face
presupunerea că acest impozit este direct proporţional cu baza sa
de impozitare, profit agregat al societăţilor comerciale;
în cazul impozitelor indirecte, aceasta este constantă şi egală cu
unu deoarece se consideră că veniturile provenite din acest tip de
impozitare sunt proporţionale cu baza de impozitare
corespunzătoare, respectiv consumul privat;
în cazul cheltuielilor bugetare curente, aceasta este egală cu
ponderea cheltuielilor privind ajutorul de şomaj în total cheltuieli
guvernamentale, deoarece se presupune că influenţa ciclică
asupra cheltuielilor se manifestă doar prin intermediul
cheltuielilor privind ajutorul de şomaj, iar elasticitatea acestor
cheltuieli în raport cu rata şomajului este egală cu unu.
În ceea ce priveşte estimarea elasticităţii veniturilor din impozitul
pe venit în raport cu salariul se consideră un menaj reprezentativ format
dintr-un bărbat angajat cu normă întreagă, o soţie având loc de muncă şi doi
copii. De asemenea, se face presupunea că venitul total al menajului
reprezintă 185% din nivelul venitului salarial al soţului. Metodologia OECD
constă în estimarea distribuţiei veniturilor slariale prin intermediul
distribuţiei log-normale. Având în vedere numărul mare de salariaţi români
care au un venit comparativ ca valoare cu salariul minim garantat, în cadrul
metodologiei implementată pentru acest studiu a fost estimată o funcţie de
densitate pentru o distribuţie log-normală deplasată, estimare care
necesită utilizarea a trei parametri de intrare: salariul minim garantat,
salariul mediu şi percentila de 90% a distribuţiei efective. Estimarea s-a
realizat astfel încât media teoretică a distribuţiei rezultantă să fie egală cu
salariul mediu efectiv. Figura 3.2.1 prezintă distribuţia estimată privind
repartizarea veniturilor salariale în anul 2006, ultimul an pentru care există
date disponibile în această privinţă. Pentru calculul elasticităţii veniturilor
din impozitul pe venit faţă de salariul mediu pentru anii 2007 şi 2008 a fost
utilizată aceeaşi distribuţie a veniturilor salariale ca cea din anul 2006.
81
Figura 3.2.1. Distribuţia estimată a veniturilor salariale în anul 2006
350 600 850 1100 1350 1600 1850 2100 2350 2600 2850
RON
Sursa: INS, calculele autorilor
Cuantificarea acestei elasticităţi constă în determinarea ratelor de

impozitare medii şi marginale ale menajului reprezentativ în diverse puncte
de-a lungul distribuţiei veniturilor salariale şi agregarea acestor prin
intermediul ponderilor rezultate din funcţia de repartiţie a veniturilor.
Valoarea estimată a elasticităţii a variat între 1,57 şi 2,09. După introducerea
taxei unice am asistat la reducerea acestei elasticităţi, aceasta având totuşi
valori semnificative mai mare decât unu, datorită existenţei deducerilor
personale.
În ceea ce priveşte elasticitatea bazelor de impozitare faţă de PIB
metodologia de calcul este mult prea complexă pentru a putea fi expusă în
cadrul acestei lucrări. În general, aceste elasticităţi sunt estimate prin
intermediul unor ecuaţii de regresie care surprind conexiunile care există
între o serie de variabile macroeconomice cum ar fi PIB, PIB potenţial,
populaţia ocupată şi populaţia ocupată potenţială, NAIRU, consumul privat
ş.a. Aşa cum am precizat în secţiunea precedentă, în România există două
serii privind şomajul, rata şomajului conform metodologiei ILO şi rata
şomajului înregistrat. NAIRU este utilizat în cadrul metodologiei de
cuantificare a soldului bugetar structural în special pentru estimarea
elasticităţii cheltuielilor curente faţă de rata şomajului. Ca urmare, este mult
mai relevant în această secţiune să cuantificăm NAIRU pe baza ratei
şomajului înregistrat, pentru că aceasta înglobează persoanele cărora li se
plăteşte efectiv ajutorul de şomaj. NAIRU a fost estimat prin intermediul
unui model asemănător cu cel utilizat în secţiunea precedentă, rezultatele
obţinute fiind similare.
82
Prin combinarea celor două tipuri de elasticităţi prezentate anterior

rezultă elasticităţile veniturilor şi cheltuielilor bugetare în raport cu output-
gap-ul. Valorile anualizate ale acestor elasticităţi, pentru perioada 1998-
2008, sunt prezentate în Tabelul 3.2.1.
Tabelul 3.2.1. Elasticitatea în raport cu PIB a veniturilor şi cheltuielilor

bugetare
Venituri Cheltuieli Sold
Elastici-
Elastici- Elastici-
tatea Elastici- Semi-
tatea tatea Elasticitatea
An contribu- tatea elasticitatea
impozi- impozi- cheltuielilor
ţiilor la impozitelor soldului
tului pe tului pe primare
asigurările indirecte bugetar
venit profit
sociale
1998 0,951 0,751 1,208 0,970 -0,126 0,293
1999 0,957 0,751 1,172 0,970 -0,133 0,315
2000 1,093 0,751 1,248 0,970 -0,106 0,298
2001 1,096 0,751 1,205 0,970 -0,078 0,274
2002 1,158 0,751 1,198 0,970 -0,083 0,275
2003 1,120 0,751 1,204 0,970 -0,094 0,275
2004 1,106 0,751 1,212 0,970 -0,102 0,281
2005 1,004 0,751 1,196 0,970 -0,123 0,283
2006 0,965 0,751 1,200 0,970 -0,109 0,285
2007 0,965 0,751 1,208 0,970 -0,088 0,273
2008 0,965 0,751 1,201 0,970 -0,084 0,284
Medie 1,034 0,751 1,205 0,970 -0,102 0,285
Valorile obţinute pentru cele cinci elasticităţi sunt comparabile cu

cele obţinute pentru alte ţări membre OECD. Astfel, nivelul mediu la nivel
OECD pentru elasticitatea impozitului pe venit este de 1,03 cu abatere
standard de 0,4, pentru elasticitatea contribuţiilor la asigurările sociale de
0,81 cu abatere standard de 0,22, pentru elasticitatea impozitului pe profit de
1,26 cu abatere standard 0,43, pentru elasticitatea impozitelor indirecte de
0,89 cu abatere standard 0,35, iar pentru elasticitatea cheltuielilor primare de
-0,29 cu abatere standard 0,26 (van den Noord, 2000). Semi-elasticitatea
soldului bugetar este de 0,285, valoare comparabilă cu cele obţinute în studii
similare (Altăr, Necula şi Bobeică, 2009a). Media la nivel OECD a acestui
indicator este de 0,49 cu abatere standard 0,2 (van den Noord, 2000).
83
Utilizând valorile estimate ale elasticităţilor, precum şi seria privind

output-gap-ul se poate evalua componenta ciclică a fiecărei categorie de
venituri, respectiv de cheltuieli bugetare:
BtC = Bt j ⋅ α ⋅ output _ gapt , (3.2.1)
unde BtC reprezintă componenta ciclică, Bt reprezintă nivelul efectiv al

respectivei categorii bugetare, iar α elasticitatea acesteia în raport cu
output-gap-ul.
Figura 3.2.2 prezintă dinamica componentelor ciclice ale veniturilor
şi cheltuielilor bugetare în perioada 1998:Q1-2008:Q4.
Figura 3.2.2. Componenta ciclică a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare

0.6 5
% din nivelul efectiv
0.5
4
0.4
3
0.3
2
0.2
0.1 1
0 0
1998Q1
1998Q3
1999Q1
1999Q3
2000Q1
2000Q3
2001Q1
2001Q3
2002Q1
2002Q3
2003Q1
2003Q3
2004Q1
2004Q3
2005Q1
2005Q3
2006Q1
2006Q3
2007Q1
2007Q3
2008Q1
2008Q3
-0.1
-1
-0.2
-2
-0.3
-3
-0.4
% din nivelul efectiv
-0.5 -4
cheltuieli ciclice (scala din stanga) venituri ciclice (scala din dreapta)
Sursa: MFP, calculele autorilor
Traiectoriile componentei ciclice a veniturilor şi a cheltuielilor

prezintă o dinamică „în oglindă” a celor două componente, dar cu
amplitudini semnificativ diferite. Astfel, în perioadele în care economia este
caracterizată printr-un nivel al PIB peste nivelul potenţial, veniturile
bugetare înregistrează o componentă ciclică pozitivă, în timp ce cheltuielile
publice, datorită reducerii cheltuielilor cu plata ajutorului de şomaj, o
componentă ciclică negativă. Bineînţeles că situaţia se inversează în cazul în
care economia funcţionează sub nivelul său potenţial.
Prin cumularea componentelor ciclice ale diverselor categorii
bugetare se obţine mărimea soldului ciclic. Soldul bugetar structural este
determinat prin scăderea mărimii soldului ciclic din nivelul soldului efectiv.
Tabelul 3.2.2 prezintă valorile estimate anualizate ale soldului bugetar
structural din România în perioada 1998 – 2008.
84
Tabelul 3.2.2. Soldul bugetar structural din România

Sold efectiv Sold ciclic Sold structural
(% din GDP) (% din GDP) (% din GDP)
1998 -3,59 -0,76 -2,84
1999 -1,85 -0,99 -0,85
2000 -3,96 -0,77 -3,18
2001 -3,19 -0,18 -3,00
2002 -2,60 -0,16 -2,44
2003 -2,23 -0,27 -1,96
2004 -1,18 0,35 -1,53
2005 -0,79 -0,19 -0,60
2006 -1,64 0,34 -1,98
2007 -2,50 0,49 -2,99
2008 -5,40 0,99 -6,39
Figura 3.2.3 prezintă dinamica soldului ciclic şi a soldului structural

din România în perioada 1998 – 2008.
Figura 3.2.3. Dinamica soldului bugetar structural din România

2
% din PIB
1
0
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
-1
-2
-3
-4
-5
-6
-7
sold efectiv sold ciclic sold structural
Sursa: MFP, calculele autorilor
Amplitudinea soldului bugetar ciclic este de aproximativ 1% din

PIB. Soldul bugetar structural a înregistrat valori care au variat între -0,60%
şi -6,39% din PIB. După o perioadă de îmbunătăţire a poziţiei structurale
caracterizată printr-un trend descendent al deficitului bugetar ajustat ciclic şi
printr-un nivel al acestuia sub 3% din PIB, în ultima perioadă, pe fondul
înrăutăţirii mediului macroeconomic, asistăm la o creştere semnificativă a
85
deficitului structural, acesta atingând un nivel de aproximativ 6,5% din PIB

în anul 2008. În aceste condiţii atingerea obiectivului pe termen mediu din
cadrul Programului de Convergenţă privind un nivel al soldului bugetar
structural de -1,93% din PIB în anul 2011 şi de -0,9% din PIB în anul 2012
(Guvernul României, 2009) va reprezenta o provocare majoră pentru
decidenţii de politică fiscală.
Soldul structural al bugetului consolidat reprezintă o variabilă
neobservabilă de o importanţă deosebită pentru decidenţii de politică
economică. Ca urmare, este esenţială obţinerea unei estimări a acestuia
caracterizat printr-un grad redus de incertitudine. În această secţiune a
lucrării a fost utilizată o metodologie care permite realizarea acestui obiectiv
prin utilizarea unei măsuri robuste şi cu un grad ridicat de stabilitate privind
PIB-ul potenţial.
3.3. Scenarii privind evoluţia pe termen mediu a poziţiei

structurale a economiei româneşti
În cadrul acestei secţiuni a lucrării au fost elaborate o serie de
scenarii privind evoluţia pe termen mediu a economiei româneşti, axându-ne
în special pe dinamica variabilelor structurale neobservabile, respectiv PIB
potenţial şi soldul structural al bugetului consolidat. Pentru implementarea
scenariilor a fost utilizat modelul trimestrial CAPEF-QM (Altăr, Necula şi
Bobeică, 2008). Modelul CAPEF-QM este un model semi-structural al
economiei României care permite: (1) elaborarea de prognoze
macroeconomice consistente atât pe termen scurt cât şi pe termen mediu
pentru economia românească; (2) analiza de politică macroeconomică; (3)
efectuarea de scenarii şi simulări ale efectelor diverselor tipuri de şocuri
macroeconomice asupra mediului economic din România.
Modelul CAPEF-QM constă din şase blocuri interconectate,
respectiv blocul ofertei agregate, blocul cererii, blocul salariilor şi preţurilor,
blocul extern, blocul financiar şi blocul sectorului guvernamental. Structura
modelului este prezentată succint în Figura 3.3.1.
86
Figura 3.3.1 Structura modelului CAPEF-QM
Oferta Cerere
Economia
Sector extern
mondiala
Sector public Sector financiar
Deflatori
Sursa: Centrul de Analiză şi Prognoză Economico-Financiară - CAPEF
Modelul CAPEF-QM prezintă caracteristici existente în principalele

modele utilizate în prezent în diverse instituţii financiare. O primă
caracteristică este aceea că modelul are o structură detaliată capabilă să
capteze principalele componente ale economiei româneşti, dar care, în
acelaşi timp, permite elaborarea de prognoze şi scenarii pertinente.
O altă caracteristică constă în faptul că modelul CAPEF-QM are o
structură de tip sinteza neoclasică, combinând elemente Keynesiene de
dinamică pe termen scurt cu elemente neoclasice în ceea ce priveşte
evoluţia pe termen lung (Samuelson - 1967). Astfel, ecuaţiile de dinamică
pe termen scurt sunt estimate econometric ţinând seama de evidenţele
empirice existente în economia românească, în timp ce relaţiile pe termen
lung sunt deduse din fundamentele teoretice rezultate din analiza
comportamentului agenţilor economici. În cadrul modelului, oferta agregată
determină echilibrul pe termen lung al economiei, iar pe termen scurt PIB-ul
este determinat de către cererea agregată, ceea ce semnifică existenţa unui
proces lent de ajustare a preţurilor şi a cantităţilor către valorile de echilibru
pe termen lung. În versiunea curentă a modelului, anticipările sunt de tip
adaptiv (i.e. backward-looking), acestea fiind cuantificate prin includerea de
lag-uri în cadrul ecuaţiilor de dinamică. Metodologia econometrică utilizată
se bazează pe metoda cointegrării şi pe mecanismul de corecţie a erorilor
(ECM), estimarea realizându-se în două etape. In prima etapă, relaţiile pe
termen lung sunt derivate ţinând seama de teoria economică sau sunt
estimate econometric specificându-se, acolo unde este cazul, o serie de
restricţii asupra parametrilor. În a doua etapă, sunt estimate ecuaţiile de
dinamică luând în considerare coeficienţii ecuaţiilor pe termen lung obţinute
la pasul precedent.
87
O altă caracteristică importantă a modelului CAPEF-QM este cea a

utilizării unei funcţii de producţie pentru a surprinde faptul că pe termen
lung curba de ofertă agregată este verticală. Componenta neoclasică a
modelului permite determinarea echilibrului pe termen lung în funcţie de
factorii de producţie şi de progresul tehnic. Astfel, rata de creştere
economică pe termen lung nu depinde de nivelul preţurilor sau de rata
inflaţiei. În urma apariţiei unui şoc macroeconomic, imperfecţiunile de pe
piaţa bunurilor şi serviciilor, precum şi cele de pe piaţa forţei de muncă
împiedică revenirea imediată a variabilelor macroeconomice la valorile de
echilibru pe termen lung (i.e. steady state). Economia va converge însă lent
către echilibrul pe termen lung. Astfel, va exista o perioadă tranzitorie de
dezechilibru, caracterizată prin devierea PIB efectiv faţă de PIB potenţial,
respectiv a ratei şomajului efectiv faţă de nivelul structural. Pentru a asigura
faptul că modelul converge către traiectoria de echilibru pe termen lung,
ecuaţiile de dinamică conţin o serie de mecanisme care să ajusteze dinamica
către valorile de la echilibru. Astfel, ecuaţiile comportamentale conţin
termeni care ajustează comportamentul dinamic în funcţie de mărimea
dezechilibrului de pe piaţă bunurilor şi serviciilor şi de pe piaţa forţei de
muncă. De asemenea, modelul permite estimarea vitezei de convergenţă
către valorile pe termen lung.
Cu ajutorul modelului CAPEF-QM, autorii au simulat trei scenarii
de evoluţie a economiei României, respectiv un scenariu de bază, un
scenariu pesimist şi un scenariu optimist. Traiectoriile PIB-ului trimestrial
(desezonalizat), pentru cele trei scenarii, pentru orizontul de prognoza
2009:Q1 – 2012:Q4 sunt prezentate în Figura 3.3.2.
88
Figura 3.3.2 Dinamica trimestrială a PIB pe orizontul de prognoză
34000
33500
33000
32500
mil. RON preturi 2000
32000
31500
31000
30500
30000
29500
29000
2008Q1
2008Q2
2008Q3
2008Q4
2009Q1
2009Q2
2009Q3
2009Q4
2010Q1
2010Q2
2010Q3
2010Q4
2011Q1
2011Q2
2011Q3
2011Q4
2012Q1
2012Q2
2012Q3
2012Q4
scenariu optimist scenariu de baza scenariu pesimist
Sursa: modelul CAPEF-QM
Tabelul 3.3.1. Scenarii privind evoluţia poziţiei structurale a economiei

româneşti
Scenariu de baza 2008 2009 2010 2011 2012
Rata de creştere PIB (%) 7,10 -8,11 0,24 1,95 2,75
Rata de creştere PIB potenţial
(%) 4,30 1,94 1,08 0,86 0,77
Output-gap (%) 5,18 -5,18 -5,97 -4,95 -3,09
Sold bugetar efectiv (% din
PIB) -5,40 -7,52 -5,26 -3,00 -1,83
Sold bugetar ciclic (% din PIB) 1,56 -1,55 -1,79 -1,49 -0,93
Sold bugetar structural (% din
PIB) -6,96 -5,97 -3,47 -1,51 -0,90
Scenariu pesimist 2008 2009 2010 2011 2012

Rata de creştere PIB (%) 7,10 -8,84 -2,08 1,55 2,75
(%) 4,30 1,57 0,35 0,20 0,20
Output-gap (%) 5,18 -5,60 -7,88 -6,64 -4,27
PIB) -5,40 -8,14 -5,81 -3,00 -2,18
89

PIB) -6,96 -6,46 -3,45 -1,01 -0,90
Scenariu optimist 2008 2009 2010 2011 2012

Rata de creştere PIB (%) 7,10 -7,68 1,06 2,60 3,85
(%) 4,30 2,34 1,60 1,48 1,46
Output-gap (%) 5,18 -5,11 -5,62 -4,58 -2.34
PIB) -5,40 -7,02 -5,12 -3,00 -1,60
PIB) -6,96 -5,49 -3,43 -1,63 -0,90
Tabelul 3.3.1 prezintă dinamica anuală a principalilor indicatori

structurali ai economiei româneşti. Trebuie precizat faptul că, pentru toate
cele trei scenarii simulate, au fost impuse asupra traiectoriilor modelului
două restricţii astfel încât deficitul bugetar efectiv din anul 2011 să nu
depăşească pragul de 3% din PIB impus României ca urmare a declanşării
procedurii de deficit excesiv, precum şi astfel încât, în anul 2012, să se
atingă obiectivul privind un deficit structural de 0,9% din PIB, obiectiv
precizat în cadrul Programului de Convergenţă depus de către România în
anul 2009 (Guvernul României, 2009). Bineînţeles că rezultatele acestor
scenarii sunt diferite dacă se ignoră cele două restricţii. Figura 3.3.3
prezintă dinamica anuală, pentru cele trei scenarii alternative, a ratei de
creştere potenţială, a output-gap-ului, a soldului bugetar ciclic şi a soldului
structural.
Rata de creştere a PIB-ului potenţial are o traiectorie descendentă,
pe fondul reducerii ratei de creştere a investiţiilor, stabilizându-se la un
nivel de 0,75% în cazul scenariului de bază, de 1,50% în cazul scenariului
optimist, respectiv de 0,20% în cazul scenariului pesimist. Pentru întreg
orizontul de prognoză output-gap-ul este negativ, atingând un nivel de
aproximativ -8% în anul 2010 în cazul scenariului pesimist. În cel mai bun
caz, în contextul scenariului optimist, se întrevede o revenire a economiei
la nivelul potenţial în a doua jumătate a anului 2013. Pe fondul unei
economii care funcţionează sub nivelul său potenţial, soldul bugetar ciclic
înregistrează valori negative pentru întregul orizontul de prognoză, acesta
înregistrând valori minime în anul 2010 în jurul valorii de -2% din PIB.
Având în vedere că, aşa cu s-a precizat, traiectoriile de evoluţie ale
variabilelor modelului au fost restricţionate pentru a asigura îndeplinirea
90
obiectivului de termen mediu din cadrul Programului de Convergenţă,

poziţia structurală a finanţelor publice are o tendinţă de îmbunătăţire,
deficitul bugetar structural evoluând de la un nivel de aproximativ 6% în
anul 2009 la nivelul ţintă de 0,9% în anul 2012.
Figura 3.3.3. Dinamica anuală a variabilelor structurale

2.50 -2
2009 2010 2011 2012
2.25
-3
2.00
1.75
-4
1.50
%
1.25
%
-5
1.00
0.75 -6
0.50
0.25 -7
0.00
2009 2010 2011 2012 -8
a. rata de creştere a PIB potenţial b. output-gap

-0.5 0
2009 2010 2011 2012 2009 2010 2011 2012
-0.7
-1
-0.9
-1.1 -2
-1.3
-3
%
-1.5
%
-1.7 -4
-1.9
-5
-2.1
-6
-2.3
-2.5 -7
c. sold bugetar ciclic d. sold bugetar structural
91
4. PROBLEME ALE FINANŢELOR PUBLICE ÎN
ROMÂNIA. EFECTELE CRIZEI
4.1. Cadrul economic intern

La începutul anului 2009, datorită materializării riscurilor anunţate,
Comisia Europeană a revizuit pentru prima dată înainte de termen prognoza
pentru ţările membre, sub forma unei prognoze interimare.
Noua proiecţie accentuează declinul economiei globale, prefigurat
de prognoza de toamnă. Producţia şi comerţul internaţional îşi reduc
puternic ritmurile, intrând în zona negativă. Încrederea investitorilor şi a
consumatorilor, deopotrivă, a suferit un declin major. Producţia scade în
numeroase din economiile avansate, amplificată şi de declinul cererii
interne, care se restrânge mai mult decât s-a anticipat anterior. Escaladarea
crizei financiare şi economice globale, în ultimele luni ale anului 2008, a
sporit incertitudinea perspectivelor de creştere în economiile avansate,
aceleaşi efecte existând şi în economiile emergente. În anul 2008, în cea mai
mare parte a lumii, creşterea produsului intern brut a încetinit.
În ceea ce priveşte România, anul 2008 s-a caracterizat printr-o
evoluţie economică favorabilă în primele 9 luni, când ritmurile de creştere s-
au accelerat în majoritatea sectoarelor economice, după care au început să se
resimtă efectele negative ale crizei economice şi financiare mondiale.
Evoluţia economiei reale din trimestrul I al anului 2009 a fost
puternic afectată de criza economică şi financiară care a început să se
manifeste uşor în România încă din trimestrul III 2008, pentru ca în
trimestrul IV să acţioneze mai vizibil. Astfel, după ce în trimestrul IV din
2008 creşterea PIB a fost de doar 2,9% faţă de trimestrul IV din 2007, în
trimestrul I 2009 produsul intern brut – în termeni reali – s-a redus cu 6,2%
faţă de trimestrul I din 2008. În trimestrul II din 2009, reducerea
produsului intern brut a fost şi mai amplă, respectiv -8,7% faţă de trimestrul
II din 2008.
Reducerea produsului intern brut în trimestrul I 2009 a fost
determinată de diminuarea volumului de activitate din industrie (-11,1%),
agricultură, silvicultură şi piscicultură (-10,9%) şi servicii (-4,1%).
Construcţiile au reprezentat singurul sector cu o dinamică pozitivă,
înregistrând o creştere cu 4,7%. În trimestrul II toate sectoarele economice
au înregistrat reduceri, cea mai semnificativă fiind în sectorul construcţii,
respectiv de -24,2%.
92
Cererea internă s-a diminuat în trimestrul I cu 13,7% pe fondul

scăderii mari a cheltuielilor pentru consumul final al gospodăriilor
populaţiei (-12,3%) şi a formării brute de capital (-36,7%), din care
formarea brută de capital fix (investiţiile) s-a redus cu 0,3. Evoluţia
exportului net a fost o consecinţă a scăderii mai accentuate a importurilor (-
31,4%) comparativ cu exporturile (-19,6%), ceea ce a determinat o
contribuţie pozitivă a exportului net la creşterea reală a PIB de 9,7 procente.
În trimestrul II, în general, comportamentul, atât pe cererea internă
cât şi externă, s-a menţinut pe tendinţa de reducere, componenta cea mai
afectată fiind formarea brută de capital fix, care a înregistrat o contracţie de
25,6%. Exportul net a avut în continuare o contribuţie pozitivă la creşterea
reală a PIB, respectiv de 9,1 procente.
În ceea ce priveşte impactul crizei economice asupra pieţei forţei
de muncă din România sunt de relevat câteva efecte.
Primul efect şi cel mai rapid a fost asupra creării de noi locuri de
muncă. Ca urmare, rata locurilor de muncă vacante s-a redus drastic încă
din trimestrul IV 2008, când aceasta a ajuns la 1,53% faţă de 2,06% în
trimestrul III 2008. În trimestrul I din 2009 rata locurilor de muncă vacante
a ajuns la 1,27%, iar în trimestrul II din 2009 la 0,89%. Din punctul de
vedere al activităţilor economice, cea mai mică cerere de forţă de muncă s-a
înregistrat în industria extractivă; industria energetică; comerţ şi tranzacţii
imobiliare, iar din punct de vedere teritorial, regiunile Nord - Vest şi Sud -
Est au fost cele mai afectate.
Al doilea efect s-a regăsit la nivelul productivităţii muncii.
Constrângerile date de Codul muncii şi flexibilitatea mai redusă a pieţei
muncii fac dificilă disponibilizarea rapidă; ca urmare, în industrie (pentru
care există date publicate) productivitatea muncii s-a redus cu 1,5% în
trimestrul IV din 2008 faţă de trimestrul IV din 2007, cu 1,7% în trimestrul I
din 2009 faţă de aceeaşi perioadă din 2008; totuşi este de subliniat că
începând cu luna martie a.c., industria românească începe să înregistreze din
nou creşteri de productivitate; în trimestrul II din 2009 productivitatea
muncii a fost cu 8,4% peste nivelul din trimestrul II din 2008.
În ceea ce priveşte şomajul, primele efecte s-au manifestat în luna
decembrie, când creşterea numărului de şomeri înregistraţi, de 26,5 mii
persoane, a fost mult peste majorarea şomajului în această lună a anului dată
de sezonalitate. In trimestrul I din 2009, şomajul înregistrat s-a majorat cu
110,2 mii persoane. La sfârşitul lunii iunie faţa de martie 2009 şomajul
înregistrat a crescut cu încă 35,3 mii persoane, iar în iulie faţă de iunie cu
23,6 mii persoane. La sfârşitul lunii iulie şomajul înregistrat a fost cu
93
aproape 200 mii persoane peste nivelul din luna noiembrie din 2008 (195,6
mii persoane).
Pentru evidenţierea comportamentului pe piaţa muncii, este
oportună compararea şomajului BIM (şomajul total) cu cel înregistrat,
comparaţie din care rezultă că, urmare a dificultăţilor de pe piaţa muncii
induse de criza economică, tot mai mulţi şomeri renunţă să-şi mai caute un
loc de muncă pe cont propriu. Dacă se ia în considerare că principala
diferenţă dintre şomajul BIM şi şomajul înregistrat îl reprezintă şomerii care
îşi caută un loc de muncă pe cont propriu, rezultă că în trimestrul I, toate
persoanele intrate în şomaj s-au adresat pentru găsirea unui loc de muncă la
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă; în trimestrul I numărul
total de şomeri BIM s-a majorat cu 98 mii persoane, iar cel al şomerilor
înregistraţi cu 110 mii persoane.
Tabelul 4.1.1. Evoluţia numărului de şomeri

Sporul de şomeri
Sporul de şomeri înregistraţi
BIM
Trim I 2009 / Martie 2009/ Iunie 2009 /
(mii persoane)
Trim IV 2008 Decembrie 2008 Martie 2009
Total 98 110,2 35,3
- bărbaţi 64 76,1 16,4
- femei 34 34,1 18,9
Sursa: INS, CNP.
Impactul crizei economice asupra ocupării s-a caracterizat, din

punct de vedere structural, prin două tendinţe: creşterea numărului de
salariaţi din economia ascunsă şi respectiv reducerea mai pronunţată a
ocupării în profesii nesalariale decât a muncii salariale, fenomen explicat
prin aceea că au fost mai afectate profesiile liberale şi microîntreprinderile.
Datele disponibile la nivelul trimestrului I (Ancheta AMIGO) arată
faptul că în trimestrul I din 2009 faţă de trimestrul I din 2008 populaţia
ocupată s-a redus cu 0,9%, numărul mediu de salariaţi s-a majorat cu 0,4%,
iar numărul mediu al celor ocupaţi în activităţi nesalariale s-a redus cu 3,6%.
În acelaşi timp, numărul mediu de salariaţi din economia oficială s-a
redus în trimestrul I din 2009 faţă de trimestrul I din 2008 cu 1,8%. Ca
număr, decalajul procentual de 2,2 puncte între dinamica numărului total de
salariaţi (Ancheta AMIGO) şi numărul de salariaţi din economia oficială
(Balanţa Forţei de Muncă) poate reprezenta o creştere în trimestrul I din
94
2009 a numărului mediu de salariaţi din economia ascunsă cu circa 110 mii
persoane.
Evoluţia şomajului feminin începând cu luna octombrie, de când au
început să se manifeste primele disfuncţionalităţi în economia românească,
ilustrează următoarele tendinţe:
la începutul crizei economice, femeile au fost mai puţin afectate,
ponderea acestora în total a fost în trimestrul I din 2009 de
35,4% (cu 64 mii persoane mai mult decât în trimestrul IV 2008)
în cazul şomajului BIM;
intrările nete în şomajul înregistrat pentru femei la sfârşitul lunii
martie din 2009 a fost de 34,1 mii persoane faţă de decembrie
2008, în cazul bărbaţilor numărul crescând aproape dublu (76,1
mii persoane).
În ceea ce priveşte şomerii înregistraţi în trimestrul II, pentru care
există date statistice, se constată o inversare de tendinţă a sporului de şomeri
de sex feminin. Astfel, în trimestrul II se constată o creştere predominantă a
intrărilor nete în şomaj a femeilor, ponderea acestora crescând de la 43,1%
la sfârşitul lunii martie, la 53,6% la sfârşitul lunii iunie, respectiv un spor de
18,9 mii persoane faţă de numai 16,4 mii în cazul persoanelor de sex
masculin.
Această evoluţie trebuie pusă în corelare cu evoluţiile efectivelor de
salariaţi, dar şi cu performanţele economice înregistrate în diferite sectoare.
Industria uşoară, activitate cu forţă de muncă aproape integral feminină, şi-a
redus volumul producţiei în primele 5 luni faţă de perioada corespunzătoare
din 2008 cu peste 25%. Numai în ramura „fabricarea articolelor de
îmbrăcăminte” numărul de salariaţi s-a redus în lunile aprilie şi mai cu
aproape 10 mii persoane, alte încă 3,5 mii persoane fiind disponibilizate din
industria textilă şi din cea a pielăriei. Activitatea de comerţ este un alt
domeniu afectat de criză prin cererea mai redusă, fiind totodată caracterizat
de forţă de muncă majoritar feminină. În acest caz, diminuarea numărului de
salariaţi în lunile aprilie şi mai a fost de circa 12 mii persoane.
Din punct de vedere structural, cheltuielile bugetare din România
au avut, în perioada 2007 – 2008, o evoluţie contrară celei din Uniunea
Europeană, argumentând caracterul prociclic al politicii bugetare şi
înrăutăţirea sustenabilităţii.
95
Tabelul 4.1.2. Evoluţia cheltuielilor publice

(%) Structura cheltuielilor % Modificări procentuale
România Media UE27 România UE 27
2006 2008 2006 2008 2008/2006
Total cheltuieli 100 100 100 100 59,6 8,2
Consum intermediar 18,1 17,0 13,8 13,7 49,8 7,3
Remunerarea salariaţilor 25,9 26,5 22,8 22,4 63,5 6,1

Dobânzi 2,3 2,0 5,8 5,9 35,0 10,2
Subvenţii 5,0 3,5 2,5 2,5 12, 0 8,0
Asigurări sociale 27,1 29,1 42,0 41,7 71,1 7,4
Alte cheltuieli curente 2,7 4,3 5,1 5,1 152,2 8,2
Transferuri de capital 4,4 3,6 2,7 3,1 30,8 23,5

Investiţii de capital, 14,5 14,1 5,3 5,6 54,8 15,7
Din care: FBCF 14,5 14,0 5,4 5,7 53,8 14,6
Sursa: „Government finance statistics”, ed. 2009, publicată de Comisia Europeană – Eurostat
96
Dacă în UE-27 dinamica cheltuielilor salariale, de bunuri şi servicii

şi de asigurări sociale a fost sub dinamica cheltuielilor bugetare totale,
pentru a se crea astfel resurse pentru investiţii, în România situaţia a fost
inversă: în timp ce cheltuielile totale au crescut în perioada 2007 – 2008 cu
59,6%, remunerarea salariaţilor s-a majorat cu 63,5%; cheltuielile cu
asigurările sociale au crescut cu 71,1%.
Ca urmare, România este una din puţinele ţări în care cheltuielile de
personal şi cele cu asigurările sociale şi-au majorat ponderea în total
cheltuieli în detrimentul investiţiilor; cele două categorii au reprezentat în
anul 2008 în România 55,6% din total cheltuieli bugetare, faţă de 53% în
anul 2006. Pentru comparaţie, în timp ce în România ponderea celor două
categorii de cheltuieli s-a majorat cu 2,6 puncte procentuale, pe ansamblul
UE-27, ponderea acestora s-a redus cu aproape un punct procentual.
Investiţiile publice din România şi-au redus ponderea în total
cheltuieli bugetare cu 0,5 puncte procentuale, în timp ce pe ansamblul UE-
27 respectiva pondere s-a majorat cu 0,3 puncte procentuale. Aceleaşi
concluzii sunt relevate şi de execuţia bugetară întocmită după metodologia
internă.
97
Tabelul 4.1.3. Evoluţia cheltuielilor bugetului general consolidat
Modificări
Structură (%)
(%) procentuale
2006 2008 2008/2006
Cheltuieli totale 100,0 100,0 64,5
Cheltuieli curente 87,2 87,8 65,5
Cheltuieli de personal 23,8 24,0 65,3
Bunuri şi servicii 18,5 16,8 49,7
Dobânzi 2,4 2,0 38,0
Subvenţii 6,4 4,1 6,3
Transferuri între unităţi ale administraţiei publice 0,7 0,4 -5,7
Alte transferuri 6,7 8,8 118,2
Asistentă socială 26,7 28,4 75,5
Alte cheltuieli 2,3 3,1 125,7
Cheltuieli de capital 12,8 12,5 61,0
Împrumuturi acordate 0,04 0,01 -67,4
Plăţi efectuate în anii precedenţi şi recuperate în anul curent 0.0 -0,3
Sursa: MFP, Execuţia bugetară
98
Efectele politicii fiscal-bugetare din anul 2008 asupra anului 2009

Efecte externe
Depăşirea plafonului de 3% din PIB pentru deficitul bugetar
admis conform Pactului de stabilitate şi creştere, ceea ce pune
România în situaţia de a i se aplica procedura de deficit excesiv;
Reducerea ratingului suveran de către agenţiile internaţionale de
rating sub categoria de grad investiţional (minim BBB-) cu
consecinţe negative asupra costurilor aferente finanţării externe
la nivel guvernamental.
Lipsa de predictibilitate a politicii fiscal-bugetare şi derapajul
bugetar major de la sfârşitul anului trecut au condus la erodarea
încrederii investitorilor străini în perspectivele economiei
româneşti. În ultima parte a anului trecut, fluxul de investiţii
străine a scăzut de la 963 milioane euro în octombrie la mai
puţin de 400 milioane euro în decembrie
Efecte interne
Obligaţii neonorate ale administraţiei centrale şi locale către
agenţii economici de 7,7 miliarde lei, echivalentul a 2,1 miliarde
euro (1,5% din PIB) care au condus la o restrângere artificială a
volumului de activitate, îndeosebi, în construcţii. Aceasta este
una din cauzele pentru care, spre exemplu, lucrările de
construcţii s-au majorat în noiembrie doar cu 13,4%;
creşterea cu 16,4 miliarde lei a datoriei publice guvernamentale
la 30 noiembrie 2008 faţă de sfârşitul anului 2007 ca urmare a
finanţării unui deficit bugetar mult mai mare decât cel estimat, în
condiţiile turbulenţelor de pe pieţele financiare internaţionale,
restrângerii lichidităţii la nivel global şi creşterii randamentelor
obţinute la emisiunile de titluri de stat în lei
necesitatea ajustării cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar
în condiţiile unui mediu economic dificil
lipsa de absorbţie a fondurilor europene. Spre exemplu,
neefectuarea plăţilor în agricultură din avansul primit de la UE a
făcut ca o suprafaţă importantă să nu fie cultivată.
Fonduri de preaderare
Perioada 2009-2010 este decisivă în ceea ce priveşte absorbţia
fondurilor comunitare de pre-aderare, având în vedere faptul că primirea
fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD se derulează conform regulii n + 3 ( n
reprezentând anul 2006).
99
În general, creditele bugetare, atât pentru fondurile PHARE şi ISPA,

cât şi pentru cofinanţarea aferentă acestora, vor înregistra o creştere în anul
2009 faţă de 2008, determinată de:
contractarea, şi în anul 2008, a unui număr mare de proiecte care
implică plata avansului în perioada imediat următoare (în unele
cazuri, acesta putând ajunge la 80% din valoarea totală);
întârzieri în derularea contractelor în anul 2008, fapt ce a condus la
necesitatea realocării pentru anul 2009 a unor plăţi programate;
maturizarea proiectelor ISPA (îndeplinirea unor condiţionalităţi
referitoare la achiziţii de terenuri, obţinerea de avize, permise) şi
accelerarea derulării lor efective.
Fonduri post-aderare
Pentru anul 2009, cheltuielile totale aferente proiectelor cu
finanţarea post-aderare sunt estimate la 8,4 miliarde lei (1.44% din PIB), din
care 5,13 miliarde lei (0,9% din PIB) reprezintă cofinanţare din fonduri de
post-aderare.
Realizarea nivelului prognozat al veniturilor din fonduri post-
aderare este direct condiţionată de accelerarea ritmului de absorbţie a
fondurilor.
4.2. Evoluţii şi tendinţe macroeconomice în perioada 2010 - 2012

Prima condiţionalitate pentru evoluţia viitoare continuă să fie
contextul european. Din acest punct de vedere semnalele pozitive privind o
posibilă redresare sunt încă firave şi alternează cu trendurile negative.
Dacă în cazul construcţiilor declinul a început să se micşoreze din
martie, înregistrându-se pe ansamblul UE, creşteri de la o lună la alta, în
sectorul industrial, producţia înregistrează ritmuri negative tot mai mari.
De asemenea, incertitudinea este dată şi de specificitatea economiei
româneşti. Particularităţi care decurg fie din nivelul de dezvoltare
(expunerea relativ mai redusă la piaţa externă, gradul scăzut de satisfacere a
cererii interne potenţiale etc.) fie de ordin structural (ponderea mare a
agriculturii şi autoconsumului, structura construcţiilor cu o pondere mare a
construcţiilor inginereşti, dar şi cu activităţi pe cont propriu, servicii legate
de import etc.) pot sau nu să amplifice criza economico-financiară, funcţie
de modul în care politicile interne sunt sau nu adecvate acestor specificităţi.
Alocarea unor sume importante pentru cheltuielile de investiţii
reprezintă principalul mijloc de limitare a ritmului de scădere economică şi
100
de compensare parţială a reducerii activităţii din sectorul privat şi pentru

asigurarea nivelului programat de venituri publice.
Principalul suport pentru prevenirea declinului economic îl va
reprezenta investiţia publică.
Politica monetară şi a cursului de schimb

Având în vedere necesitatea implementării unor reforme structurale
suplimentare care să ducă la creşterea flexibilităţii economiei româneşti şi a
capacităţii acesteia de a face faţă şocurilor asimetrice, se apreciază că
moneda naţională nu va putea intra în Mecanismul Ratei de Schimb II mai
devreme de 2012. Această apreciere are în vedere şi necesitatea îndeplinirii
condiţiilor care ar permite limitarea la cei doi ani obligatorii a duratei
participării la Mecanismul Ratelor de Schimb II. Se consideră că atât
perioada anterioară intrării în Mecanismul Ratelor de Schimb II cât şi cea a
participării în acest mecanism vor reprezenta etape importante ale
procesului de convergenţă a economiei româneşti.
Scăderea treptată a volatilităţii cursului de schimb al leului şi
creşterea ulterioară a stabilităţii acestuia vor avea ca suport, pe de o parte,
restrângerea efectelor adverse ale crizei financiare şi economice globale, şi,
pe de altă parte, însănătoşirea fundamentelor economiei naţionale şi
continuarea procesului de convergenţă, de natură să stabilizeze anticipaţiile
privind evoluţia cursului de schimb pe termen lung. În plus, probabila
menţinere a diferenţialului semnificativ de productivitate şi potenţiala
revigorare pe termen mediu a investiţiilor străine directe vor crea condiţiile
reluării trendului de apreciere sustenabilă în termeni reali a monedei
naţionale în raport cu euro – ajustare benefică din perspectiva convergenţei
reale şi nominale a economiei româneşti.
În condiţiile în care economia românească se află încă într-un
proces de dezinflaţie, ritmul de inflaţie sustenabil pe termen mediu nefiind
deocamdată atins, ţintele de inflaţie, exprimate ca punct central încadrat de
un interval de variaţie de ± 1 punct procentual, sunt stabilite anual
(decembrie an curent / decembrie an precedent) şi se stabilesc de către BNR
împreună cu guvernul pe o perioadă de doi ani.
Astfel, ţintele anuale de inflaţie stabilite în contexul strategiei de
ţintire directă a inflaţiei s-au plasat pe o traiectorie descendentă, nivelul lor
coborând de la 7,5% ± 1 punct procentual în 2005, la 3,5% ± 1 punct
procentual în 2009. Pentru anul 2010 s-a optat pentru menţinerea ţintei de
inflaţie la nivelul anului anterior, respectiv, la 3,5% ± 1 punct procentual.
Argumentul prioritar al acestei opţiuni îl constituie stringenţa atingerii
obiectivului de inflaţie stabilit pentru anul 2010 – esenţială pentru
101
prezervarea credibilităţii BNR, în condiţiile în care, sub impactul multiplelor

şi amplelor şocuri inflaţioniste produse succesiv sau simultan, ratele anuale
ale inflaţiei s-au plasat în anii 2007 şi 2008 la niveluri superioare ţintelor
stabilite.
Un argument complementar este cel al dificultăţii atingerii unei ţinte
mai ambiţioase de inflaţie în anul 2010, date fiind perspectiva persistenţei
efectelor adverse ale procesului necesar de ajustare către niveluri sustenabile
a dezechilibrului extern al economiei, şi creşterea – în contextul extinderii şi
amplificării crizei financiare şi economice globale – a preocupării
autorităţilor pentru consolidarea sustenabilă a dezinflaţiei în contextul
reducerii dezechilibrelor macroeconomice existente şi al menţinerii
stabilităţii financiare.
În favoarea unei abordări prudente în ceea ce priveşte stabilirea
ţintei de inflaţie pentru 2010 mai pledează previzibila continuare a
manifestării în următorii ani a efectelor inflaţioniste directe exercitate de
factori aflaţi în afara sferei de influenţă a băncii centrale, cei mai importanţi
fiind: (i) ajustarea preţurilor administrate şi a impozitelor indirecte; (ii)
continuarea procesului de convergenţă în plan real şi nominal a economiei
româneşti; (iii) menţinerea unor rigidităţi nominale asimetrice.
În acelaşi timp, această ţintă de inflaţie satisface cerinţa de a se
consolida dezinflaţia de o manieră sustenabilă şi de a se atinge, în
concordanţă cu calendarul prevăzut pentru adoptarea euro, un nivel al ratei
inflaţiei compatibil cu criteriul de inflaţie al tratatului de la Maastricht,
precum şi cu definiţia cantitativă a stabilităţii preţurilor adoptate de Banca
Centrală Europeană.
Atingerea ţintei de inflaţie pe termen mediu şi calibrarea politicii
monetare din această perspectivă vor continua să constituie o preocupare
pentru BNR, în condiţiile în care pe termen scurt prioritare vor fi asigurarea
derulării ordonate a procesului de corectare a dezechilibrelor
macroeconomice – amorsat deja în anul 2008, precum şi menţinerea
stabilităţii sistemului financiar.
Prezervarea în aceste condiţii a eficacităţii şi capacităţii politicii
monetare de a ancora anticipaţiile inflaţioniste se poate realiza doar prin
reechilibrarea şi creşterea coerenţei şi credibilităţii mix-ului de politici
macroeconomice şi prin accelerarea reformelor structurale. Indispensabilă
din această perspectivă este întărirea semnificativă a politicii fiscale şi a
celei de venituri, care să se concretizeze în reducerea substanţială a
deficitului bugetar şi implicit a balanţei negative economisire/investiţii.
Atitudinea austeră a acestor politici este esenţială pentru minimizarea
costurilor economice şi sociale ale derulării procesului necesar de ajustare
102
macroeconomică într-un context marcat de severa criză economică şi

financiară globală; de asemenea, această conduită condiţionează
sustenabilitatea dezinflaţiei şi reluarea creşterii economice sănătoase pe
termen mediu şi lung – inclusiv prin potenţialul impact pozitiv exercitat
asupra încrederii mediului extern asupra perspectivelor economiei
româneşti.
Cadrul fiscal şi bugetar pe termen mediu

Stabilitatea, sustenabilitatea, finanţarea sectoarelor fundamentale
pentru o creştere economică durabilă, protejarea intereselor economice ale
populaţiei, asigurarea securităţii sociale şi adresarea riscurilor
macroeconomice reprezintă pilonii principali pe baza cărora s-a construit
cadrul bugetar pe termen mediu.
Obiectivul specific pe termen mediu este reprezentat de ajustarea
bugetului general consolidat către o ţintă a deficitului structural de 1% din
PIB, ceea ce va oferi suficientă siguranţă pentru evitarea depăşirii limitei
impuse de Uniunea Europeană.
Cadrul bugetar pe termen mediu este orientativ si nu include
măsurile fiscale şi administrative ce vor fi luate pentru creşterea ponderii
veniturilor în PIB pe termen mediu. Acest cadru va fi ajustat odată cu
finalizarea viziunii fiscal bugetare pe termen mediu in cursul anului 2009.
Astfel, obiectivele politicii fiscale sunt următoarele:
transparenţă, predictibilitate, stabilitate şi transpunerea în
legislaţia română a tuturor directivelor europene ce urmează a se
aplica din 2010;
îmbunătăţirea nivelului de colectare a veniturilor publice şi
creşterea ponderii acestora în PIB;
un grad sporit de conformare voluntară a contribuabililor, relativ
la obligaţiile fiscale ce le revin acestora;
intensificarea activităţilor de monitorizare, îndrumare şi control
şi o mai eficientă administrare a veniturilor statului inclusiv prin
măsuri de extindere a procesului de monitorizare şi supraveghere
pentru produse cu grad înalt de risc din punct de vedere al
evaziunii fiscale.
Evoluţia finanţelor publice pe termen mediu este marcată de poziţia
iniţială bugetară deteriorată în anul 2008 şi de contextul internaţional şi
european dificil. Prognoza privind creşterea economică continuă sa fie
grevată de un spectru larg de elemente de incertitudine, cele mai
semnificative fiind legate de perspectivele activităţii economice şi ale
sentimentului pieţelor din UE.
103
Recunoscând necesitatea unei ajustări semnificative pentru

restabilirea echilibrului finanţelor publice, în contextul unei creşteri
economice negative prognozată pentru 2009, s-a decis promovarea unei
combinaţii de politici economice şi bugetare care ar trebui:
să conducă la o diminuare a deficitelor bugetare şi a nevoilor
nete de finanţare ale sectorului public;
să limiteze efectele crizei financiare internaţionale asupra
economiei româneşti;
să consolideze nivelul veniturilor bugetare prin promovarea unor
măsuri de lărgire a bazei de impozitare, îmbunătăţire a colectării
şi de creştere a unor anumite categorii de taxe;
să menţină sub control şi să raţionalizeze dinamica cheltuielilor
curente, de funcţionare ale administraţiei publice (cheltuielile cu
salariile, materiale etc.)
să creeze şi să menţină un spaţiu suficient de investiţii publice.
În consecinţă bugetul reprezintă un angajament pentru realizarea
unui progres semnificativ şi continuu în consolidarea fiscală pentru
următorii trei ani. Politica fiscală va fi caracterizată de coerenţă,
predictibilitate şi stabilitate prin elaborarea şi rescrierea unor proiecte ale
Codului fiscal şi Codului de procedură fiscală, unitar integrate şi armonizate
cu directivele UE, precum şi cu realităţile economice. Consolidarea bazei
veniturilor bugetare este în continuare esenţială pentru asigurarea resurselor
necesare dezvoltării economice şi îndeplinirii angajamentelor României
asumate în calitate de stat membru al UE.
Prognoza macroeconomică pentru perioada 2009-2012

Pentru anul 2009, prognoza macroeconomică ia în calcul faptul că
tendinţa de contracţie a activităţii economice, comparativ cu perioadele
similare din anul precedent, se va manifesta pe întreaga durată a anului. În
prognoza preliminară de toamnă 2009,, Comisia Naţională de Prognoză
previzionează un produs intern brut în scădere, în termeni reali, cu circa
8% faţă de 2008. Reducerea venitului disponibil în gospodării şi condiţiile
de creditare mai severe vor reduce consumul gospodăriilor, în timp ce
cheltuielile guvernamentale se anticipează a se contracta, ca urmare a unei
ajustări fiscale semnificative.
Cererea internă se va diminua puternic, componentele sale
importante - consumul privat şi formarea brută de capital fix - înregistrând
scăderi, de 4,1% şi respectiv 6,5%. Se aşteaptă ca investiţiile publice în
infrastructură, prioritatea guvernului în acest an, să se accelereze, existând
posibilitatea finanţării acestora din fonduri europene. Consumul
104
guvernamental se va diminua cu 11%, în condiţiile eforturilor de ajustare a

deficitului bugetar.
Cererea externă redusă concomitent cu diminuarea activităţii
economice interne va influenţa evoluţia comerţului exterior, diminuând
semnificativ atât exporturile cât şi importurile de bunuri şi servicii. Se
prevede o contribuţie pozitivă (7,5 procente) a exportului net la creşterea
reală a PIB, în condiţiile în care contracţia importurilor este posibil să fie
mult mai mare decât cea a exporturilor.
Odată ce măsurile din planul de redresare economică şi financiară îşi
vor face simţite efectele, atât în România cât şi în celelalte state membre ale
UE, se aşteaptă ca deteriorarea economiei să fie frânată şi gradul de
încredere să crească.
Comisia Naţională de Prognoză anticipează faptul că, în următorii 3
ani (2010-2012), creşterea PIB urmează să treacă progresiv la valori
pozitive, odată cu intensificarea schimburilor comerciale şi a producţiei
industriei prelucrătoare.
După stoparea recesiunii în anul 2010, pentru care se previzionează
o creştere economică puţin peste zero (0,5%), în anul 2011 se aşteaptă
relansarea activităţii economice şi, pe această bază, creşterea produsului
intern brut cu 2,4%, urmată în 2012 de o creştere cu 3,7%. Aceste ritmuri
iau în considerare ipoteza că mediul economic intern şi internaţional se va
îmbunătăţi, piaţa financiară se va stabiliza, iar măsurile de stimulare vor
încuraja investiţiile şi consumul privat.
Cererea internă se va situa pe o tendinţă de revenire, susţinută de
reluarea procesului investiţional, fiind previzionată să crească cu 1,1% în
anul 2010, iar în anul 2012 cu 4,6%.
Se aşteaptă ca investiţiile în sectorul privat să fie reluate, astfel încât
să se stopeze declinul în 2010, în condiţiile demarării unor proiecte cu
cofinanţare din fonduri structurale. Astfel, se previzionează ca formarea
brută de capital fix să se majoreze cu 2% în 2010, iar până în 2012 putând să
depăşească 6%, în condiţiile creşterii înclinaţiei spre investiţie şi deblocării
procesului de creditare.
105
Tabelul 4.1.4. Dinamica economiei în perioada 2007 – 2012

2007 2008 2009 2010 2011 2012
Modificări procentuale anuale
PIB real 6,2 7,1 -8,0 0,5 2,4 3,7
Componentele PIB-ului real
Cheltuielile consumului 11,6 9,1 -12,9 2,7 2,5 3,9
privat
Cheltuielile consumului 1,6 3,2 -12,5 -2,2 -1,7 2,1
guvernamental
Formarea brută de capital 29,0 19,3 -11,0 2,0 5,3 6,7
fix
Exporturi de bunuri şi 7,9 19,4 -17,2 1,0 1,0 5,2
servicii
Importuri de bunuri şi 27,2 17,5 -29,5 2,9 7,7 7,9
servicii
Contribuţii la creşterea PIB (procente)
Cererea internă finală 15,6 12,5 -14,0 1,9 3,0 4,9
Modificarea stocurilor 0,1 -3,5 -1,5 -0,7 0,0 0,0
Export net -9,5 -1,9 7,5 -0,7 -0,6 -1,2
Sursa: Comisia Naţională de Prognoză
Pe fondul stabilizării pieţei muncii şi majorării veniturilor populaţiei

în raport cu productivitatea muncii, se aşteaptă revenirea cheltuielilor
pentru consumul privat pe o traiectorie ascendentă în anul 2010, dar cu
ritmuri de creştere în perioada următoare care nu vor depăşi 4%. În ceea ce
priveşte consumul guvernamental, măsurile de ajustare a cheltuielilor
bugetare vor influenţa negativ evoluţia acestuia, fiind posibil să înregistreze
creşteri începând cu anul 2012.
Comerţul exterior de bunuri şi servicii se va relansa în condiţiile
amplificării cererii interne şi externe şi a schimburilor comerciale la nivel
global. Se aşteaptă ca produsele exportate să aibă o valoare adăugată sporită
şi competitivitatea lor externă să le favorizeze. Totuşi relansarea economiei
va necesita importuri suplimentare, ceea ce va conduce la o contribuţie
negativă a exportului net la creşterea PIB pe toată perioada 2010-2012.
Formarea brută de capital îşi va reduce ponderea în PIB în anul
2009, ca urmare a diminuării investiţiilor în sectorul privat, chiar dacă
pentru sectorul guvernamental se estimează o majorare. Din 2010, ca urmare
a stopării declinului şi apoi a accelerării procesului investiţional, ponderea
formării brute de capital va creşte ajungând în 2012 la 34% din PIB. Se
106
evidenţiază îmbunătăţirea economisirii, în special în sectorul

guvernamental, ceea ce va reduce necesarul de finanţare externă.
Din punct de vedere al dezvoltării economice, România deşi a
recuperat în ultima perioadă o parte semnificativă din diferenţa faţă de
media UE, se află încă mult în urma celor mai multe ţări europene. PIB pe
cap de locuitor exprimat în puterea de cumpărare standard (PPS) a fost de
circa 44% din media UE 27 în 2008 şi se aşteaptă ca în anul 2012 să fie de
circa 50%.
Se apreciază că exporturile de bunuri în anul 2009 se vor diminua cu
20,5%, iar importurile de bunuri cu 36,4%. În acest context, comparativ cu
anul 2008, ponderea deficitului comercial FOB-FOB în PIB se va diminua
cu circa 8 pp, ajungând la 5,3%.
Deficitul contului curent al balanţei de plăţi externe se aşteaptă să
fie în valoare de 6,4 mld. euro, reprezentând 5,5% din PIB, în principal ca
urmare a diminuării deficitului comercial.
Plecând de la premisa stopării recesiunii în anul 2010 şi redresarea
economică mondială în 2011, în anul 2010 exporturile de bunuri vor
înregistra o uşoară creştere cu 1,3% iar importurile cu 3%, urmând ca în
anul 2012 acestea să se majoreze cu 9,1% respectiv 12,5%.
Nivelul deficitului de cont curent se va menţine la o valoare
cuprinsă între 7-8,5 mld euro, cu o pondere a acestuia în PIB de 6,8% în
anul 2010 şi 5,7% în anul 2012.
În ceea ce priveşte forţa de muncă, ca urmare a scăderii economice,
în principal în industrie, se preconizează pentru anul 2009 o scădere a
numărului mediu de salariaţi cu 6,3% şi o creştere a ratei şomajului
înregistrat, urmând să ajungă la 7,6% la sfârşitul anului. Pentru perioada
următoare, relansarea economică şi măsurile de stimulare a ocupării vor
conduce la crearea de noi locuri de muncă, astfel încât numărul mediu de
salariaţi să se majoreze cu circa 5% pe întreaga perioadă. În acelaşi timp,
rata şomajului înregistrat se va diminua treptat până la 5,4% în 2012.
În domeniul inflaţiei, se preconizează o reducere graduală a
acesteia. Astfel, pentru anul 2009, rata inflaţiei se va reduce faţă de sfârşitul
anului 2008 la 4,5%, în timp ce media anuală se va situa la 5,6%.
Prognoza evoluţiei preţurilor de consum a prevăzut o reducere a
excesului de cerere pe parcursul anului 2009, determinată de intensificările
recente ale crizei financiare şi economice globale. Concomitent, la
susţinerea procesului dezinflaţionist vor contribui şi măsurile prudenţiale ale
BNR, având ca obiectiv temperarea creditării, precum şi măsurile de politică
salarială şi bugetară prudente promovate de către guvern.
107
Pe de altă parte, contextul economic internaţional, dar şi persistenţa

unor dezechilibre macroeconomice manifestate în ultima parte a anului
anterior, au determinat o volatilitate mai amplă a cursului de schimb, în
sensul deprecierii monedei naţionale faţă de principalele valute, fenomen ce
este posibil a se menţine şi pe parcursul acestui an. Acest fapt determină o
creştere a preţului produselor din import, dar şi a produselor sau serviciilor
autohtone, ale căror preţuri sunt racordate la moneda europeană. Simultan,
efectul acestei deprecieri poate fi resimţit şi într-o restrângere a consumului
populaţiei, mai ales în categoria celor care în anii anteriori au apelat la
credite în valută. În aceste condiţii, reducerea cererii ar urma să fie
diminuată semnificativ, favorizând procesul dezinflaţionist estimat.
Se estimează ca rata inflaţiei să se reducă în continuare, astfel încât
în 2012 să se înregistreze o rată a inflaţiei de 2,8% (medie anuală).
4.3. Acordul cu organismele internaţionale şi impactul economic

al acestuia
În contextul înrăutăţirii cadrului macroeconomic, la începutul lunii
martie 2009, Guvernul a comunicat public intenţia României de a accesa
asistenţa financiară externă pe termen mediu. Astfel s-a agreat cu
reprezentanţii Comisiei Europene, ai Fondului Monetar Internaţional şi ai
Instituţiilor Financiare Internaţionale cadrul macroeconomic şi necesarul
potenţial de finanţare externă a României.
Scopul pachetului de finanţare externă solicitat de România vizează
următoarele:
diminuarea efectelor crizei;
prevenirea unei recesiuni economice severe;
revenirea mai rapidă a creşterii economice în zona pozitivă;
protejarea categoriilor vulnerabile;
asigurarea sustenabilităţii fiscale pe termen mediu şi lung,
pregătind astfel România pentru intrarea în zona euro;
reducerea presiunilor excesive asupra cursului de schimb;
menţinerea unui nivel confortabil al lichidităţii pe piaţa
financiară naţională;
asigurarea finanţării externe la nivelul necesarului de finanţare,
la costuri reduse;
îmbunătăţirea nivelului de încredere în perspectivele economiei
româneşti (rating-ul de ţară).
108
Astfel, în baza unui Acord de tip Stand-by, pentru o durată de 24

de luni, Fondul Monetar Internaţional acordă României 12,95 miliarde
Euro (11,44 miliarde DST). Împrumutul de la Fondul Monetar Internaţional
este administrat de către Banca Naţională a României. Sumele trase în
cadrul aranjamentului de tip stand-by vor consolida rezerva valutară, având
un rol important în procesul de reducere graduală a rezervelor minime
obligatorii în valută ale băncilor româneşti şi crearea unei lichidităţi
corespunzătoare în piaţa monetară. Condiţiile de cost sunt foarte eficiente şi
mult mai avantajoase decât cele care s-ar obţine prin accesarea pieţelor
financiare interne şi externe.
Asistenţa financiară de 5 miliarde euro, de la Uniunea
Europeană este parte a unui pachet multilateral de sprijin financiar extern
pentru România şi este destinată echilibrării balanţei de plăţi. Împrumutul de
la CE este administrat de către Ministerul Finanţelor Publice, banii urmând
să intre în trezoreria statului şi să fie utilizaţi pentru finanţarea deficitului
bugetar şi refinanţarea datoriei publice scadente. Împrumutul va fi
acordat în condiţii financiare avantajoase, beneficiind de garanţiile oferite de
bugetul comunitar.
Prima tranşă, în valoare de 1,5 mld. euro a fost deja încasată de
Trezoreria statului, urmând ca încă un miliard de euro să fie încasat spre
sfârşitul anului 2009.
Cele trei împrumuturi pentru politici de dezvoltare în valoare totală
de 1 miliard de euro din partea Băncii Mondiale sunt ataşate unui pachet de
reforme în domeniul sectorului public, inclusiv educaţie şi sănătate, reforme
în domeniul protecţiei sociale şi sectorului financiar. Consiliul directorilor
din cadrul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie si Dezvoltare (BIRD),
parte a grupului Băncii Mondiale, a aprobat deja acordarea primul împrumut
pentru politici de dezvoltare, în valoare de 300 milioane Euro. Aceste
împrumuturi acordate de BIRD vor fi destinate finanţării deficitului
bugetar.
Tragerea primului împrumut pentru politici de dezvoltare în valoare
de 300 milioane euro este estimată a avea loc în luna septembrie 2009. Al
doilea împrumut pentru politici de dezvoltare este programat a fi aprobat de
Comitetul directorilor până la sfârşitul anului 2009, iar cel de-al treilea în
primul semestru din 2010.
Totodată, 1 miliard euro reprezintă sume disponibile în cadrul unor
facilităţi oferite de către BEI şi BERD pentru finanţarea sectorului privat
prin intermediul instituţiilor financiare româneşti.
109
Principalele caracteristici ale Programului de sprijin economic

şi diminuare a efectelor crizei financiare, agreat de autorităţile române
cu FMI/CE/BM:
Pe termen scurt:
reducerea deficitului bugetar cu 1.1% din PIB, până la nivelul de
4,6% din PIB;
pentru o mai bună disciplină a exerciţiului bugetar pe parcursului
anului, s-au stabilit de comun acord criterii de performanţă
pentru deficitele bugetare trimestriale:
Pe termen mediu:
reducerea deficitului bugetului general consolidat până la
aproximativ 3,7% din PIB în 2010 şi sub pragul de 3% din PIB
în 2011;
limitarea rectificărilor bugetare efectuate în cursul anului;
înfiinţarea unui consiliu fiscal ce va asigura o analiză
independentă şi de specialitate a prognozelor macroeconomice şi
bugetare;
aprobarea legii responsabilităţii fiscale (până la sfârşitul lunii
martie 2010);
introducerea unor reguli fiscale privind datoria publică şi a
deficitului bugetar primar;
unificarea grilei de salarizare din sectorul public. Până la 30
octombrie 2009 se va adopta legislaţia de restructurare a
sistemului public de salarizare care va prevedea o perioada
graduală de implementare de până la 3 ani;
reformarea actualului sistem de sporuri, a căror pondere în
câştigul salarial actual este mai mare decât cea a salariului de
bază;
stabilirea unui nivel maxim pentru celelalte categorii de
cheltuieli de natură salarială, în afara salariului de bază;
pentru salariaţii cu venituri mici se menţin veniturile reale, cu
posibilitatea de creştere graduală. Raportul dintre cel mai mic şi
cel mai mare salariu din sistem va fi de 1 la 15, faţă de 1 la 72,
cât este în prezent.
Pe termen lung:
Se urmăreşte reformarea sistemului public de pensii în
coordonare cu Banca Mondială prin:
110
continuarea ajustării vârstei de pensionare având în vedere

evoluţia speranţei de viaţă, pentru a permite o mai mare
flexibilitate a sistemului, dar şi pentru alinierea parametrilor de
pensionare cu practicile din ţările UE;
protejarea grupurilor vulnerabile de pensionari prin dezvoltarea
unor programe de sprijin care să diminueze sărăcia şi să conducă
la creşterea nivelului de trai al acestora;
continuarea implementării treptate a pilonului doi al sistemului
de pensii.
Programul derulat cu Banca Mondiala se axează, în principal, pe
implementarea reformelor din educaţie, sănătate, protecţie socială şi pe
îmbunătăţirea cadrului de supraveghere si reglementare a sectorului
financiar.
Prin Strategia de Parteneriat cu România (2010 - 2013),
construită pe baza celor trei împrumuturi pentru politici de dezvoltare si
asistenţei tehnice aferente îndeplinirii condiţionalităţilor respective,
obiectivele urmărite de Guvernul României şi Banca Mondială sunt:
îmbunătăţirea proceselor de planificare strategică pentru
ordonatorii principali de credite şi prioritizarea cheltuielilor;
întărirea transparenţei remunerării personalului din administraţia
publică şi o relaţionare mai corectă a acesteia cu piaţa muncii şi
responsabilităţile funcţiei;
reformarea asigurărilor de sănătate şi încurajarea asigurărilor
suplimentare;
îmbunătăţirea calităţii si a accesului la educaţie;
creşterea gradului de acoperire a programelor direcţionate din
domeniul asistentei sociale;
îmbunătăţirea sustenabilităţii fiscale a sistemului de pensii;
îmbunătăţirea funcţionării pieţelor financiare.
Condiţionalităţile negociate cu FMI/CE/BM nu au fost impuse, ci au
fost agreate de comun acord, ele fiind calea firească de urmat în vederea
atingerii creşterii reale sustenabile, care reprezintă obiectivul fundamental al
oricărui Guvern.
În luna august 2009 a avut loc prima misiune de evaluare a FMI a
acordului stand-by, analizându-se modul în care România şi-a îndeplinit
obligaţiile din program. Deşi implementarea programului anti-criză,
program susţinut de FMI, UE si Banca Mondiala a reuşit să ducă la
normalizarea condiţiilor financiare, contracţia activităţii economice a fost
mai gravă decât proiecţiile de la începutul anului. Aceasta, datorită unei
111
suprapuneri între un mediu extern nefavorabil şi o reducere mai rapidă a

cererii interne.
Criteriile cantitative de performanţă au fost îndeplinite în
totalitate. Astfel:
a fost realizată ţinta orientativă referitoare la cheltuielile
primare ale bugetului general consolidat;
eforturile de controlare a cheltuielilor bugetului general
consolidat au permis realizarea ţintei de deficit al bugetului
general consolidat stabilita pentru sfârşitul lunii iunie 2009,
deşi au existat anumite depăşiri de cheltuieli la unele entităţi
guvernamentale descentralizate;
criteriul structural de referinţă referitor la ratificarea de către
parlament a măsurilor de ajustare fiscala stabilit pentru sfârşitul
lunii august 2009 a fost realizat din luna aprilie;
guvernul este în continuare pregătit sa întreprindă măsuri
suplimentare pentru a asigura realizarea obiectivelor sale.
De asemenea, România s-a angajat să întreprindă acţiuni
suplimentare pentru a limita deficitul fiscal în 2009 şi a-l reduce in 2010.
În ceea ce priveşte măsurile de ajustare a cheltuielilor, se pot
enumera următoarele:
cheltuielile cu bunurile si serviciile vor fi reduse drastic
comparativ cu tendinţa din prima jumătate a anului (0,5% din
PIB); (se anticipează o scădere importantă în sectorul auto -
finanţatelor, in condiţiile reducerii veniturilor proprii);
în perioada septembrie - noiembrie 2009 toţi angajaţii din
sectorul public (inclusiv cei din autorităţile locale şi instituţiile
autofinanţate) vor face obiectul reducerii timpului de lucru
normat cu echivalentul a de 10 zile lucrătoare, cu diminuarea
corespunzătoare a drepturilor salariale (0,3% din PIB);
tăierea orele suplimentare si premiilor din cursul anului
(0,1% din PIB);
la nivelul autorităţilor locale şi entităţilor guvernamentale
descentralizate, în urma consultărilor cu autorităţile locale, se
vor introduce mai multe reforme instituţionale pentru a
contracara riscul pentru stabilitatea macro-fiscală (tendinţa
istorică de majorare a cheltuielilor localelor la final de an);
pe termen mediu, se vor aplica normative pentru cheltuielile de
personal si pentru cheltuielile cu bunuri si servicii;
112
restructurarea unor agenţii de stat din sectorul

guvernamental fie prin desfiinţarea lor, fie prin incorporarea lor
in ministerele de resort;
până la sfârşitul lunii octombrie 2009 va fi adoptată legislaţia de
îmbunătăţire a sistemului de asistenţă socială prin consolidarea
unora dintre cele peste 200 de prestaţii sociale ce există în
prezent şi prin mai buna ţintire a programelor menţinute.
Totodată au mai fost agreate o serie de măsuri privind stimularea
mediului economic, măsuri pentru protejarea categoriilor vulnerabile şi
măsuri pentru reducerea arieratelor.
Măsuri pentru stimularea mediului economic:

neimpozitarea profitului reinvestit de la 1 octombrie 2009 si
pentru anul 2010;
majorarea plafonului la garanţii publice la 7,7 miliarde lei in
2009 (+ 400 mil. Euro) si la 8,6 miliarde lei in 2010 (+ 200 mil.
Euro);
alocarea a 500 mil. lei pentru investiţii publice;
alocarea a 400 mil. lei pentru investiţii în drumuri judeţene.
Măsuri pentru protejarea categoriilor vulnerabile:

2% indexarea pensiilor de la 1 octombrie 2009;
alocarea a 864 mil. lei pentru bugetul de şomaj;
alocarea a 500 mil. lei pentru bugetul de pensii.
Reducerea arieratelor:
alocarea a 364 mil. lei pentru subvenţii la CFR în vederea plăţii
datoriilor către agenţii economici;
alocarea a 120 mil. lei pentru transfer către autorităţile locale
care au probleme cu plata facturilor la utilităţi;
alocarea a 110 mil. lei pentru subvenţii la bugetele locale pentru
plata facturilor către CET- uri.
113
5. CONCLUZII
Studiul elaborat reliefează cu pregnanţă rolul ce revine finanţelor

publice în diminuarea efectelor actualei crize economice şi financiare prin
care trece România şi în asigurarea condiţiilor de relansare a procesului
creşterii economice.
Se impune, în primul rând, creşterea calităţii finanţelor publice,
ridicarea nivelului guvernanţei fiscale şi întărirea disciplinei fiscale printr-o
mai bună gestionare a resurselor bugetare.
Politica fiscal-bugetară a României trebuie să se bazeze pe
respectarea principiului transparenţei, a principiului responsabilităţii, a
principiului eficienţei şi să asigure stabilitatea poziţiei fiscale a ţării. În
acelaşi timp, politica fiscal-bugetară trebuie să asigure echitatea socială,
respectiv maximizarea eficienţei sociale a resurselor bugetare utilizate.
În vederea creşterii calităţii guvernanţei fiscale, se impune luarea de
urgenţă a unor măsuri instituţionale şi legislative, cum ar fi: o nouă lege a
responsabilităţii fiscale, elaborarea unei strategii fiscale pe termen lung,
trecerea la o programare bugetară multi-anuală prin implementarea unui
cadru bugetar pe termen mediu, introducerea unor reguli fiscale stricte,
înfiinţarea unui consiliu fiscal independent ş.a. Pentru asigurarea efectivităţii
şi a eficienţei măsurilor ce vor fi luate, se impune ca strategia fiscală şi
cadrul bugetar-fiscal pe termen mediu, precum şi consiliul fiscal
independent să fie reglementate prin legi adoptate de către Parlament.
Experienţa diverselor ţări care au adoptat un cadru fiscal-bugetar pe
termen mediu reliefează faptul că pentru implementarea acestuia sunt
necesare parcurgerea unui număr important de etape, iar proiectarea trebuie
să ţină seama şi de factorii de risc ce pot apare.
O primă etapă care trebuie parcursă se referă la identificarea tipului
de cadru bugetar ce va fi implementat ţinând seama de structura
instituţională naţională, de resursele umane existente şi de exigenţele ce
revin României ca ţară membră a Uniunii Europene.
Ţinând seama de avantajele şi dezavantajele fiecăruia din
principalele tipuri de cadre bugetare pe termen mediu prezentate în lucrare,
precum şi de specificitatea economiei româneşti, autorii recomandă
utilizarea pentru ţara noastră a unui cadru bugetar fix din punct de vedere al
plafoanelor privind indicatorii bugetari şi glisant din punct de vedere al
orizontului de funcţionare. Adoptarea unui astfel de cadru bugetar pe termen
mediu va permite modificare plafoanelor privind indicatorii bugetari numai
114
în situaţii de forţă majoră şi pe baza aprobării date de consiliul fiscal

independent. De asemenea, consiliul fiscal independent va avea competenţa
de a analiza impactul bugetar al unor propuneri de modificare a cadrului
bugetar făcute în special în perioadele pre-electorale.
În ceea ce priveşte consiliul fiscal independent, se recomandă ca
acesta să fie format din specialişti de înaltă calificare, cu cunoştinţe
profunde în domeniul macroeconomiei, cu o vastă experienţă în domeniul
fiscal şi care au dovedit în practică potenţialul de a interpreta corect
fenomenele economice şi bugetare.
O condiţie sine qua non a implementării cu succes a cadrului
bugetar pe termen mediu şi a funcţionării eficiente a consiliului fiscal
independent o reprezintă existenţa capacităţii de a realiza prognoze robuste
şi cu un înalt grad de acurateţe, pe un orizont de prognoză de cel puţin 3 ani.
În acest scop se impune elaborarea unui sistem de modele econometrice care
să corespundă exigenţelor privind calitatea prognozelor şi care să permită
evaluarea în timp real a poziţiei structurale a finanţelor publice. În acelaşi
timp, sistemul de modele trebuie să permită calculul riscurilor fiscale şi
evaluarea efectului diverselor şocuri endogene sau exogene asupra poziţiei
fiscale. Se recomandă totodată asigurarea compatibilităţii sistemului de
modele naţionale cu modelele utilizate de către Comisia Europeană şi cu
cele utilizate de către Fondul Monetar Internaţional.
O atenţie deosebită trebuie acordată problemei formării specialiştilor
care să asigure operaţionalitatea cadrului bugetar pe termen mediu, precum
şi exploatarea şi actualizarea sistemului de modele.
O dată cu adoptarea cadrului bugetar pe termen mediu se impune
elaborarea unei strategii fiscale fundamentată ştiinţific, care să permită
proiectarea proceselor bugetare, introducerea regulilor fiscale, în special a
celor privitoare la plafoanele de cheltuieli, precum şi conectarea bugetelor
anuale la cadrul bugetar pe termen mediu.
Strategia fiscală ce urmează să fie adoptată trebuie să acorde o
atenţie deosebită investiţiilor în capitalul uman, precum şi celor destinate
dezvoltării potenţialului tehnico-ştiinţific al ţării – vectori fundamentali ai
progresului şi ai bunăstării naţiunii.
Strategia fiscală trebuie să aibă ca ţintă finală crearea unui sistem
fiscal naţional suplu şi eficient. Sistemul fiscal naţional este format din
ansamblul instituţiilor, procedurilor şi mecanismelor care asigură
programarea şi implementarea politicilor bugetare. Acesta reprezintă, în
fapt, mediul decizional în care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea.
Aşa cum rezultă din studiul elaborat, Sistemul Fiscal Naţional se
bazează pe următorii piloni fundamentali:
115
cadrul bugetar pe termen mediu;

consiliul fiscal independent;
regulile fiscale;
procedurile bugetare.
Trebuie subliniat faptul că fiecare dintre cei patru piloni reprezintă,
la rândul său, un sistem dinamic complex, cu numeroase conexiuni directe şi
inverse (feed-back) cu celelalte sisteme. De acţiunea conjugată a celor patru
piloni depinde eficacitatea şi eficienţa sistemului fiscal naţional şi, în final,
modul în care evoluează ansamblul economiei naţionale.
Este necesar să subliniem faptul că cei patru piloni au o acţiune
complementară şi sinergetică, niciunul dintre aceştia neputând substitui
acţiunea celorlalţi piloni.
Experienţa ţărilor care au avut succes în strategiile de creare a unui
sistem fiscal naţional suplu şi eficient pune în evidenţă cu pregnanţă faptul
că cei patru piloni de bază trebuie implementaţi pe baza unei viziuni unice şi
nu în mod fragmentar. În general, ţările în care implementare celor patru
piloni de bază s-a făcut într-un mod fragmentar au eşuat în realizarea
reformelor fiscale.
Este evident faptul că implementarea cu succes a unei strategii
fiscale coerente trebuie să se bazeze pe existenţa unor factori primari
esenţiali, cum ar fi un sistem contabil la standardele internaţionale, un
sistem statistic coerent, existenţa unei capacităţi corespunzătoare de
elaborare a bugetului pe bază de proiecte, puteri depline date Ministerului
Finanţelor în ceea ce priveşte propunerile bugetare ş.a.
Reforma fiscală pe baza căreia se creează sistemul fiscal naţional
trebuie realizată cu maximum de seriozitate şi competenţă. În elaborarea
strategiei fiscale pe baza căreia se realizează reforma trebuie să se ţină
seama de condiţiile concrete existente în fiecare ţară, de instituţiile şi de
tradiţiile existente, precum şi de experienţa ţărilor care au realizat cu succes
aceste reforme. Altfel, există riscul de a crea o serie de instituţii
nefuncţionale, respectiv de forme fără fond.
Se ştie că dintre cele 27 de state ale Uniunii Europene, un număr de
22 de ţări au raportat că dispun de un cadru bugetar pe termen mediu, deşi în
unele dintre acestea, din diverse motive, nu funcţionează.
De asemenea, deşi în multe ţări funcţionează cu succes un consiliu
fiscal independent, în alte ţări în care un astfel de consiliu a fost înfiinţat,
acesta a devenit în scurt timp un organism politic parazitar, care nu joacă
practic niciun rol, decât acela de a asigura sinecuri unor oameni politici
trecuţi în eşalonul doi.
116
În prezent, în ţările din Uniunea Europeană regulile fiscale ocupă un

loc central în strategiile fiscale adoptate. Dacă în anul 1990 în ţările din UE
erau implementate numai un număr de 16 reguli fiscale, în anul 2008
numărul acestora a crescut de cca. 4 ori, ajungând la 67. Regulile fiscale au
cunoscut atât o creştere numerică, cât şi o diversificare foarte accentuată.
Trebuie menţionat că aplicarea cu succes a regulilor fiscale se poate
face numai în condiţiile existenţei unui cadru fiscal pe termen mediu şi a
unor proceduri bugetare care să asigure disciplina fiscală. Evident că şi în
strategia fiscală a României, adoptarea unor reguli fiscale stricte trebuie să
ocupe un loc central.
Ţinând seama de potenţialul intelectual existent în România, de
posibilitatea de a utiliza în mod creator experienţa altor ţări, de transferul de
expertiză pe care Comisia Europeană şi alte instituţii financiare
internaţionale îl asigură, suntem convinşi că România va reuşi să realizeze
un sistem fiscal naţional eficient care să faciliteze progresul economic şi
social al ţării.
117
BIBLIOGRAFIE
[1] Alesina A., Tabellini ,G. (1990) „A positive theory of fiscal deficits
and government debt,” Review of Economic Studies 57: 403-14.
[2] Alesina, A., Roubini, N. şi Cohen, G. (1997) Political Cycles and the
Macroeconomy, MIT.
[3] Altăr, M., Necula, C. şi Bobeică, G. (2008) “CAPEF-QM. A Quarterly
Semi-Structural Model of the Romanian Economy,” Working Paper,
Centrul de Analiză şi Prognoză Economico-Financiară - CAPEF,
www.capef.ro.
[4] Altăr, M., Necula, C. şi Bobeică, G. (2009) „Estimating the Cyclically
Adjusted Budget Balance for the Romanian Economy. A Robust
Approach”, Romanian Journal of Economic Forecasting,
forthcoming.
[5] Altăr, M., Necula, C. şi Bobeică, G. (2009) „Estimating the Potential
GDP for the Romanian Economy. An Eclectic Approach,” Romanian
Journal of Economic Forecasting, forthcoming.
[6] Ayuso-i-Casals J., Hernandez, D.G., Moulin, L. şi Turrini, A. (2007)
„Beyond the SGP – Features and effects of the EU nationallevel fiscal
rules,” în: Ayuso-i-Casals J., Deroose, S., Flores Gual, E. şi Moulin,
L. (eds.) „The role of fiscal rules and budgetary institutions in shaping
budgetary outcomes,” European Economy − Economic Papers 275,
Bruxelles: Comisia Europeană.
[7] Barrios, S. şi Schaechter, A. (2009) „Gauging by numbers: A first
attempt to measure the quality of public finances in the EU,“
European Commission Economic Papers 382.
[8] Baxter, M. şi King, R. (1999) „Measuring Business Cycles:
Approximate Band-Pass Filters for Economic Time Series,” Review of
Economics and Statistics 81: 575-93.
[9] Beffy, P.O., Ollivaud, P., Richardson, P., şi Sédillot, F. (2007) “New
OECD method for supply-side and medium-term assessments: a
capital services approach,” OECD Economics Department Working
Papers 482.
[10] Bergoeing, R., Kehoe, P., Kehoe, T. şi Soto, R. (2002) „A Decade
Lost and Found: Mexico and Chile in the 1980s,” Review of Economic
Dynamics, 5: 166-205.
[11] Billmeier, A., (2004) „Ghostbusting: Which Output Gap Measure
Really Matters?” IMF Working Paper 146.
118
[12] Bjornland, H.C., Brubakk, L. şi Jore, A.S. (2005) „Measuring the

Output Gap in Norway – an Assessment,” Norges Bank Economic
Bulletin, LXXVI, 2.
[13] Bouthevillain, C., Courthimann,P., Van den Dool, G., Hernández,P.,
Langenus, G., Mohr, M., Momiglianoand, S. şi Tujula , M. (2001),
“Cyclically Adjusted Budget Balances: An Alternative Approach”,
ECB Working Paper 77.
[14] Bucşa, D. (2001) “Output Gap Estimation Using Unobserved
Components Models,” disertaţie DOFIN.
[15] Burns, A. şi Mitchell, W.C. (1946) Measuring Business Cycles,
National Bureau of Economic Research.
[16] Buti, M. (2003) „Interactions and Coordination between Monetary and
Fiscal Policies in EMU: What are the Issues?”, în M. Buti, (ed.),
Monetary and Fiscal Policies in EMU: Interactions and
Coordination, Cambridge University Press.
[17] Buti, M., Eijffinger, S. şi Franco, D. (2003) „Revisiting the Stability
and Growth Pact: Grand design or internal adjustment?” CEPR
Discussion Paper 3692.
[18] Buti, M. şi van den Noord, P. (2003) „Fiscal Policy in EMU: Rules,
Discretion and Political Incentives”, European Commission Economic
Papers 206.
[19] Cahn C. şi Saint-Guilhem, A. (2007) „Potential output growth in
several Industrialised country. A comparison,” ECB Working Paper
828, November.
[20] Cerra, V. şi Saxena, S.C. (2000) „Alternative Methods of Estimating
Potential Output and the Output Gap: An Application to Sweden,”
IMF Working Paper 00/59.
[21] Charnes, A., Cooper, W. şi Rhodes, E. (1978) „Measuring efficiency
of decision-making units,” European Journal of Operational Research
3: 429-444.
[22] Christiano, L. şi Fitzgerald, T.J. (2003) „The bandpass filter,”
International Economic Review, 44(2): 435-65.
[23] Cogley, T. şi Nason, J. M. (1995) „Effects of the Hodrick-Prescott
Filter on Trend and Difference Stationary Time Series: Implications
for Business Cycle Research,” Journal of Economic Dynamics and
Control, 19: 253-278.
[24] Congressional Budget Office (2004) „A Summary of Alternative
Methods for Estimating Potential GDP,” Congressional Budget Office
Background Paper.
119
[25] Conway, P. şi Frame, D. (2000) „A Spectral analysis of New Zealand

output gaps using Fourier and Wavelet techniques,” Reserve Bank of
New Zealand, Discussion Paper Series DP2000/6.
[26] Cotis, J.P., Elmeskov, J. şi Mourgane, A. (2003) „Estimates of
potential output: benefits and pitfalls from a policy perspective”,
OECD working paper,
http://www.oecd.org/dataoecd/60/12/23527966.pdf
[27] Darvas, Z., şi Vadas, G. (2003) „Univariate Potential Output
Estimations for Hungary,” MNB Working Paper 2003/8.
[28] Daubechies, I. (1988) „Orthonormal Bases of Compactly Supported
Wavelets,” Communication on Pure and Applied Mathematics, 41:
909-996.
[29] de Brouwer, G. (1998) „Estimating Output Gaps,” Reserve Bank of
Australia Research Discussion Paper 9809.
[30] Denis, C., Grenouilleau, D., McMorrow, K., şi Roger, W. (2006)
“Calculating potential growth rates and output gaps - A revised
production function approach,” European Commission Economic
Papers 247.
[31] Diebold, F.X. şi Senhadji, A.S. (1996) „The Uncertain Unit Root on
GNP: Comment,” American Economic Review, 86(5): 1291-1298.
[32] Dobrescu, E. (2006) Macromodels of the Romanian market economy,
Ed. Economica.
[33] Edge, R.M., Kiley, M.T. şi Laforte, J.P. (2008) „Natural Rate
Measures in an Estimated DSGE Model of the U.S. Economy,”
Journal of Economic Dynamics and Control, 32: 2512-2535.
[34] Fatas, A., Mihov, I. (2003) „The Case for Restricting Fiscal Policy
Discretion,” Quarterly Journal of Economics.
[35] Galatescu, A.A., Radulescu, B. şi Copaciu, M. (2007) „Potential GDP
Estimation for Romania,” National Bank of Romania Occasional
Paper 6.
[36] Giorno, C., Richardson, P., Roseveare, D. şi den Noord, P. (1995)
„Estimating Potential Output, Output Gaps and Structural Budget
Balances,” OECD Economics Department Working Papers 152.
[37] Giorno, C., Richardson, P., Roseveare, D. şi van den Noord, P. (1995),
„Potential output, output gaps and structural budget balances”, OECD
Economic Studies, 24:167-209.
[38] Girouard, N. şi André, C. (2005) „Measuring Cyclically-adjusted
Budget Balances for OECD Countries,” OECD Economics
Department Working Paper, No. 434.
120
[39] Girouard, N. şi Price R. (2004) „Asset Price Cycles, One-off Factors

and Structural Budget Balances,” OECD Working Paper 391.
[40] Hagemann, R. (1999) „The Structural Budget Balance. The IMF
Methodology”. IMF Working Paper, WP/99/95.
[41] Harberger, A. (1978) „Perspectives on Capital and Technology in
Less Developed Countries,” Contemporary Economic Analysis, Artis,
M.J. and Nobay, A.R. (eds.), London: Croom Helm.
[42] Harvey, A.C. (1989) Forecasting, Structural Time Series Models and
the Kalman Filter, Cambridge University Press.
[43] Harvey, A.C. şi Jaeger, A. (1993) „Detrending, stylized facts and the
business cycle,” Journal of Applied Econometrics 8: 231-247.
[44] Hodrick, R.J. şi Prescott, E.C. (1997) „Postwar U.S. Business Cycles:
An Empirical Investigation,” Journal of Money, Credit and Banking,
29(1): 1-16.
[45] Inman, R.P. (1996) „Do balanced budget rules work? U.S. experience
and possible lessons for the EMU,” NBER Working paper 5838.
[46] Kalman, R.E. (1960) „A new approach to linear filtering and
prediction problems,” Journal of Basic Engineering, 82(1): 35-45.
[47] Kalman, R.E. şi Bucy, R.S. (1961) „New Results in Linear Filtering
and Prediction Theory,” Journal of Basic Engineering, 83: 95-107.
[48] Koen, V. şi van den Noord, P. (2005) „Fiscal Gimmickry in Europe:
One-off Measures and Creative Accounting”, OECD Working Paper
417.
[49] Kopits, G., Symansky, S. (1998) „Fiscal policy rules,” IMF
Occasional paper 162.
[50] Kuttner, K.N. (1994) „Estimating Potential Output as a Latent Variable,”
Journal of Business and Economic Statistics, 12(3): 361-368.
[51] Langedijk, S. şi Larch M. (2007) „Testing the EU fiscal surveillance:
How sensitive is it to variations in output gap estimates?”, European
Economy − Economic Papers 285.
[52] Laxton, D. şi Tetlow, R.J. (1992) „A Simple Multivariate Filter for the
Measurement of Potential Output,” Bank of Canada Technical Report 59.
[53] Okun, A.M. (1962) „Potential GDP: Its Measurement and
Significations,” Cowles Foundation Paper 190.
[54] Orphanides, A. (1998) „Monetary Policy Evaluation with Noisy
Information,” Finance and Economics Discussion Series Working
Paper 1998-50, Federal Reserve System.
[55] Orphanides, A. (2002) „Monetary Policy Rules and the Great
Inflation,” American Economic Review Papers and Proceedings,
92(2): 115-120.
121
[56] Ross, K. şi Ubide A. (2001) „Mind the Gap: What is the Best Measure
of Slack in the Euro Area?” IMF Working Paper 01/203.
[57] Samuelson, P. (1967), Economics. An Introductory Analysis,
McGraw–Hill Book Company.
[58] Smets, F. şi Wouters, R. (2003) „An Estimated Dynamic Stochastic
General Equilibrium Model of the Euro Area,” Journal of the
European Economic Association, 1(5): 1123-1175.
[59] Stanica, C.N. (2005) „Unobserved Components Methods To Estimate
Potential Gdp (The Case Of Romania),” Romanian Journal for
Economic Forecasting 2(4): 44-63.
[60] Svensson, L.E.O. (1999) „Inflation Targeting as a Monetary Policy
Rule,” Journal of Monetary Economics, 43: 607-54.
[61] Swagel, P. şi Scacciavillani, F. (2002) „Measures of Potential Output:
An Application to Israel,” Applied Economics, 34: 945-957.
[62] Taylor, J.B. (1993) „Discretion versus Policy Rules in Practice,”
Carnegie-Rochester Series on Public Policy, 39: 195-214.
[63] Trehan, B., Walsh, C. (1991) „Testing Intertemporal Budget
Constraints: Theory and Applications to U.S. Federal Budget and
Current Account Deficits,” Journal of Money, Credit and Banking 23:
210-223.
[64] van der Noord, P. (2000) „The Size and Role of Automatic Fiscal
Stabilizers in the 1990s and Beyond”, OECD Economics Department
Working Paper 230.
[65] Watson, M.W. (1986) „Univariate Detrending Methods with
Stochastic Trends,” Journal of Monetary Economics, 18(1):49-75.
[66] Wolswijk, G. (2007) „Short and long-run tax elasticities. The case of
the Netherlands”, ECB Working Paper 763.
[67] ***, Comisia Europeană (2006) „Public finances in EMU – 2006,”
European Economy 3/2006.
[68] ***, Comisia Europeană (2007) „Public finances in EMU – 2007,”
[69] ***, Comisia Europeană (2008a) „Public finances in EMU – 2008,”
[70] ***, Comisia Europeană (2008b) „The quality of public finances and
economic growth,” Economic Papers 337.
[71] ***, Guvernul României (2009) „Programul de Convergenţă 2008-
2011.”
[72] ***, IMF (2003) „Romania: Selected Issues and Statistical
Appendix,” IMF Country Report 0312.
***, Institutul Naţional de Statistică (2007) Anuarul Statistic al României.
122

Studiul 1 RO Site

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiul 1 RO Site

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Institutul European din România

Proiect SPOS 2009 – Studii de strategie şi politici

Autori: Prof. univ. dr. Moisă ALTĂR ∗ - coordonator

© Institutul European din România, 2010

Programul de cercetare-dezvoltare destinat studiilor de strategie şi

2. DIRECŢII DE PERFECŢIONARE A FINANŢELOR

3. EVALUAREA SITUAŢIEI STRUCTURALE A FINANŢELOR

4. PROBLEME ALE FINANŢELOR PUBLICE ÎN ROMÂNIA.

În condiţiile actualei crize economice şi financiare globale, fenomen

calităţii guvernanţei fiscale în România este abordată şi în Memorandumul

bazate pe existenţa unui sistem de modele econometrice operaţionale

macroeconomice eficiente. În vederea identificării impactului pe care îl pot

cât şi tehnici bazate pe filtre econometrice (filtre de tip Kalman, band-

publice, ridicarea nivelului guvernanţei fiscale şi întărirea disciplinei fiscale

care să corespundă exigenţelor privind calitatea prognozelor şi care să

În condiţiile actualei crize economice şi financiare globale, fenomen cu

Figura 1.1. Calitatea Finanţelor Publice – un cadru multidimensional

1. Nivelul veniturilor 4. Structura, eficienţa şi Creştere

Dimensiunile indirecte ale

Sursa: Comisia Europeană, 2008

În figura 1.1 sunt evidenţiate cele cinci componente fundamentale

fiscale stricte şi care dispun de organisme fiscale independente realizează

Figura 1.2. Calitatea Finanţelor Publice în România5

Sursa: Barrios şi Schaechter, 2009.

Ţinând seama de calitatea finanţelor publice în România, Comisia

trebuie acţionat în vederea implementării acestuia. În elaborarea studiului s-

fiscale, punându-se accent pe modalitatea de utilizare pentru cuantificarea

output-gap-ului, precum şi de calcul, pe această bază, al soldului bugetar

ceea ce priveşte soldul bugetar efectiv, acesta va fi de -7,52% din PIB în

2.1. Implementarea cadrului bugetar pe termen mediu

acordată obţinerii consensului tuturor partidelor politice în ceea ce priveşte

Deşi în toate ţările din Uniunea Europeană a fost introdus un cadru

se bazeze pe criterii de performanţă şi pe calcule de optimizare. Pentru a

indicatorii de eficienţă caracteristici programelor, selecţia acestora se poate

După cum se observă din tabelul 2.1.1, pentru caracterizarea

lucrările laureaţilor Premiului Nobel pentru Economie Gérard Debreu şi

Cadrele bugetare pe termen mediu adoptate în diverse ţări se pot

acelaşi timp, un cadru bugetar pe termen mediu bine conceput, aplicat şi

În cele din urmă, în ansamblul de metode şi tehnici necesare

2.2. Sustenabilitatea fiscală pe termen lung

unde Pt reprezintă nivelul general al preţurilor, g t nivelul cheltuielilor

Analiza sustenabilităţii fiscale de către FMI

O primă etapă în analiza sustenabilităţii fiscale de către FMI este

2.3. Reguli fiscale

aparentei simplităţi a unui cadru fiscal bazat pe reguli. O dată ce regula

angajamentul monetar.” Dacă obiectivele de politică sunt diferite (de

Regulile fiscale funcţionează la nivel naţional, dar şi supra-naţional.

2.4. Mecanismul stabilizării automate

stabilizatorilor automaţi pentru a aduce fiscalitatea la nivelul optim, atât la

modela explicit efectul de conexiune inversă (en. feed-back) manifestat de

guvernele să nu accepte surplusuri bugetare foarte mari în perioadele de

Stabilizarea automată prin canalele de ofertă

(crescătoare în funcţie de nivelul salariului real) depinde de nivelul

2.5. Rolul Pactului de Stabilitate şi Creştere în asigurarea

angajamentul politic al tuturor părţilor implicate (Comisie,

timpurie cu scopul evitării apariţiei unui deficit excesiv, împreună cu o

Procedurile de deficit excesiv

Tabelul 2.5.1. Proceduri de deficit excesiv aflate în curs

În prezent procedura de deficit excesiv este în curs pentru 11 ţări

Tratatul prevede, de asemenea, posibilitatea aplicării de sancţiuni

Tabelul 2.5.2. Principalele modificări aduse PSC

În urma dificultăţilor în implementare, PSC a suferit reforme în

ţinând cont, de exemplu, de necesităţile legate de investiţiile