Sunteți pe pagina 1din 7

SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE ŞI INVESTIŢIILE STRĂINE

DIRECTE – PRINCIPALII VECTORI AI GLOBALIZĂRII

Preparator universitar Angela Nicoleta Cozorici


Preparator universitar Simona Buta
Universitatea „Ştefan Cel Mare” Suceava

Abstract
Transnational corporations, which operate in more than one country or nation at a time, have
become some of the most powerful economic and political entities in the world today. The United Nations has
justly described these corporations as “the productive core of the globalizing world economy
Foreign direct investment (FDI) is defined as "investment made to acquire lasting interest in
enterprises operating outside of the economy of the investor." The FDI relationship, consists of a parent
enterprise and a foreign affiliate which together form a transnational corporation (TNC). In order to qualify as
FDI the investment must afford the parent enterprise control over its foreign affiliate. The UN defines control in
this case as owning 10% or more of the ordinary shares or voting power of an incorporated firm or its
equivalent for an unincorporated firm.

O societate transnaţională reprezintă o corporaţie de mari dimensiuni a cărei activitate


se desfăşoară în acelaşi timp în mai multe ţări, sediul său central, societatea mamă, este într-o
singură ţară, dar ea acţionează în mai multe ţări prin filialele sale, societăţile fiică. Domeniile
sale de activitate sunt variate, deseori integrate într-o reţea unică de producţie, cercetare,
comercializare, bancar – financiară şi de asigurare.

Noile realităţi astfel conturate în sfera relaţiilor economice internaţionale, ne determină


să afirmăm că omenirea se îndreaptă spre un nou model de globalizare, indus de noile forţe
care acţionează în această direcţie: noile tehnologii din domeniul informaticii şi al
telecomunicaţiilor, pieţele financiare, comerţul cu servicii şi strategiile marilor corporaţii
transnaţionale bazate pe operarea reţelelor de servicii. Se conturează astfel o economie
globală bazată pe reţele, pe măsură ce are loc tranziţia de la un sistem de interdependenţe,
bazat cu precădere spre comerţ, către un sistem de interconectări, bazat cu precădere pe reţele.

49
Profesorul japonez Noriake Kabazashi, decanul Şcolii de afaceri din cadrul
universităţii Keio, care a urmărit, în cadrul unui program de cercetare, încercările corporaţiilor
japoneze de a se „globaliza” începând cu anul 1978, a identificat cinci stadii în drumul
acestora spre globalizare:

1. exportul din ţara de origine;


2. producţia în ţara – gazdă;
3. integrarea în activităţile economice ale ţării/regiunii-gazdă;
4. coordonarea activităţilor regionale;
5. dezvoltarea logisticii pentru realizarea unor activităţi globale.
În opinia cercetătorului japonez, firmele japoneze cele mai puternice, nu au reuşit să
ajungă decât în stadiul al treilea, în timp ce în Europa şi America de Nord există deja
corporaţii aflate deja în stadiul 5. Şi la nivel regional avem indicii că se conturează un sistem
global mai puternic axat pe relaţii de interconectare prin reţele mai mult decât pe relaţii de
interdependenţe gravitând în jurul comerţului. Se poate spune că obiectivele creării unei pieţe
unice în cadrul UE, nu presupun doar crearea unei simple pieţe comune axate pe comerţ,
întrucât ele vizează libera circulaţie nu numai a bunurilor materiale, ci şi a persoanelor,
capitalurilor şi serviciilor, anticipând astfel noi dimensiuni ale relaţiilor dintre ţările membre,
care pot fi puse în legătură cu noile concepte legate de „interconectare” şi respectiv „reţele”.
Aceeaşi amploare a acestui fenomen poate fi observată şi în cadrul Acordului de Comerţ
Liber Nord – American(N.A.F.T.A) sau a celorlalte acorduri regionale încheiate în ultimii ani.

Se poate afirma că internaţionalizarea producţiei reprezintă, pe de altă parte, şi forţa


motrice care alimentează crearea acordurilor regionale de comerţ liber. Pe măsură ce
sistemele de producţie se extind în mod frecvent dincolo de graniţele regionale, pentru a
cuprinde şi ţări învecinate nu ar trebui să mire faptul că se accentuează presiunile pentru
eliminarea impedimentelor în calea fluxului neîngrădit de resurse şi informaţii între facilităţile
de producţie localizate în asemenea ţări învecinate.

Dezvoltarea producţiei internaţionale este determinată în primul rând de dezvoltarea


societăţilor transnaţionale. Procesul apariţiei şi dezvoltării societăţilor transnaţionale a fost
mai rapid decât interpretarea lor teoretică.

Societăţile transnaţionale au apărut şi s-au dezvoltat pe fondul următorilor factori:

• liberalizarea politicilor economice: deschiderea graniţelor naţionale, liberalizarea


fluxurilor de investiţii străine directe şi de portofoliu sau de alte acorduri de cooperare şi
investiţionale;

50
• accentuarea progresului tehnologic, care duce la creşterea costurilor şi a riscurilor la
care sunt expuse companiile, impune abordarea diferitelor pieţe mondiale, prin delocalizarea
internaţională a producţiei, pentru a diversifica aceste riscuri. Pe de altă parte, reducerea
costurilor de transport şi de comunicare au facilitat integrarea mai eficientă a operaţiunilor la
nivel global, precum şi transportul componentelor sau a produselor finite în căutarea eficienţei
economice, a avantajelor comparative date. Acestea conduc la creşterea ponderii investiţiilor
străine directe motivate de creşterea eficienţei, cu importante implicaţii asupra creşterii
competitivităţii exporturilor ţărilor recipiente şi, implicit, asupra creşterii economice;
• creşterea concurenţei, care este rezultatul interacţiunii primilor doi factori, impune
exploatarea unor noi pieţe de către companii, atât pentru a reduce costurile de producţie, cât şi
pentru valorificarea mai eficientă a rezultatului final, dar impune şi abordarea unor noi forme
de producţie internaţională, de proprietate şi de aranjamente contractuale, care să potenţeze
forţa lor pe piaţă, cum ar fi de exemplu fuziunile, achiziţiile, participarea minoritară sau
majoritară, oferta public de schimb .
Este bine ştiut faptul că societăţile transnaţionale s-au dezvoltat foarte puternic în anii
’70, dezvoltare determinată în mare măsură de tehnologia şi de capitalul deţinute. Firmele
care produceau produse de mare competitivitate aveau şi în trecut o sferă largă de activitate
internaţională, dar sub formă de comercializare.

În prezent putem distinge foarte bine următorii factori şi forţe de dezvoltare a


societăţilor transnaţionale:

a) Investiţia externă, tehnologia de vârf şi cercetarea ştiinţifică, care ocupă în


prezent primul loc în activitatea acestor firme. Pentru a apropia aceste activităţi de zonele în
care are loc cererea sau oferta, de locurile de consum, de utilizare sau de sursele de
aprovizionare, un factor important l-a reprezentat şi îl reprezintă reducerea costurilor de
transport, mai ales în condiţiile unei serii mari de fabricaţie. Progresul rapid al tehnicii şi al
ştiinţei s-a materializat în sporirea complexităţii tehnice a produselor care necesită costuri
mari, serii mari de fabricaţie şi o piaţă diversificată de desfacere.
b) Progresul tehnic rapid se concretizează în reducerea ciclului de viaţă al produselor
ca urmare a frecventelor inovaţii tehnice şi tehnologice. Până la realizarea de noi produse,
superioare, firmele se luptă pentru prelungirea ciclului de viaţă al produsului deja existent pe
piaţă, prin extinderea la scară internaţională a fazelor ciclului de viaţă.
c) Criza energetică şi de materii prime determină deplasarea producţiei de produse
intermediare sau chiar finite, dar energo şi materialo–intensive, în ţări bogate în asemenea

51
resurse, care au şi costuri mai reduse ca urmare a prelucrării lor pe plan local, fără a mai
necesita cheltuieli de transport.
d) Criza ecologică a impus apariţia unor restricţii în unele ţări dezvoltate pentru
organizarea industriei poluante, firmele fiind nevoite să înceteze producţia sau să utilizeze
tehnologii noi, nepoluante, dar mai costisitoare. Apare posibilitatea deplasării fabricării unor
asemenea produse în ţările cu o legislaţie mai puţin exigentă în domeniul protecţiei mediului.
e) Procesul de schimbare a raportului între cerere şi ofertă, care apare în perioada
postbelică, prin care oferta devine astfel mult mai mare decât cererea la cele mai multe
produse, cere adaptarea rapidă şi flexibilă a ofertei de bunuri şi servicii la condiţiile cererii,
adaptare mai uşor de realizat dacă producţia are loc pe plan local, promovându-se astfel o
politică complexă de marketing internaţional.
f) Costurile salariale, cu forţa de muncă sunt inegale în lume, ceea ce stimulează
deplasarea producţiei şi a altor activităţi în ţările în care există o forţă de muncă calificată,
disciplinată, dar mult mai eficientă din punct de vedere al costurilor, respectiv mai ieftină.
g) Costurile de transport şi viteza transporturilor facilitează distribuirea pe scară
largă, în cele mai îndepărtate ţări, nu numai a actului de comercializare, dar şi a producţiei.
h) Reducerea taxelor vamale, acestea fiind înlocuite cu obstacole netarifare care
restrâng posibilităţile de pătrundere a mărfurilor pe o piaţă sau alta, declanşându-se un proces,
şi anume crearea de facilităţi pentru atragerea capitalului străin la crearea de întreprinderi în
diferite ţări, bazate pe capital şi tehnologie străine.
i) Criza datoriilor externe şi posibilitatea convertirii acestor datorii în investiţii
străine, prin cumpărarea de către investitorii străini a acestor datorii, cu sumele disponibilizate
de aceştia, urmând să cumpere întreprinderi locale pe care să le modernizeze, să le
retehnologizeze şi să le utilizeze profitabil. Pătrunderea societăţilor transnaţionale în
economia altor ţări este facilitată de superioritatea tehnologică a lor, de competitivitatea lor
managerială ridicată, de existenţa unei reţele complete de servicii, marketing, consulting,
distribuţie, publicitate, servicii.
Liderii politici ai corporaţiilor, precum şi cea mai mare parte a literaturii de
specialitate preferă utilizarea termenului de societate multinaţională, dar în cadrul ONU este
consacrat termenul de societate transnaţională. Totuşi din punct de vedere economic, atât
conceptul de societate transnaţională, cât şi cel de societate multinaţională se
caracterizează prin aceleaşi trăsături:

• capitalul societăţii este de valoare mare, de dimensiuni mari, alcătuit din vărsăminte
ale unei mari firme, dar şi din contribuţii la capital din partea unor societăţi din ţara de
provenienţă sau din alte ţări;

52
• activitatea de investiţii, producţie şi comercializare a societăţii se desfăşoară prin
filiale aflate într-un număr mare de ţări (cel puţin 6);
• cifra de afaceri a societăţii este deosebit de mare, de regulă de peste 1 mld. de
dolari, dar cele mai multe societăţi au cifre de afaceri de peste 50-70 mld. de dolari (cea mai
mare cifră de afaceri fiind de 100 mld. dolari); unele societăţi transnaţionale au cifre de
afaceri mai mici de 1mld. de dolari, dar activează în domenii de vârf, având, de cele mai
multe ori, un monopol deosebit;
• societatea cuprinde în sfera sa de activitate operaţiuni economice integrate într-o
societate transnaţională, dispersată după raţiuni economice strategice în mai multe filiale
(operaţiuni de producţie, bancare, de cercetare, de dezvoltare, de comercializare, de asigurări).
• forma principală de realizare a activităţilor societăţilor transnaţionale o reprezintă
investiţiile străine directe, prin care se asigură deţinerea pachetului de control şi monopol
asupra deciziei.
Structura societăţilor transnaţionale, precum şi raporturile dintre centru şi filiale
cunosc forme variate, care pot fi grupate în trei tipuri de organizare:

a) societăţile transnaţionale acordă autonomie totală filialelor lor, astfel încât filialele
respective se manifestă ca o formă complexă, cu un grad ridicat de integrare a funcţiilor unei
firme, ceea ce îi permite să aibă independenţă faţă de centru şi să deţină o influenţă
semnificativă pe pieţele internaţionale;

b) acordarea unei independenţe relativ totale a filialelor, însă mai puţin în domeniul
cercetării şi al ideilor noi, care sunt concentrate la centru. În acest fel, societatea mamă îşi
exercită rolul de control şi coordonare în materie tehnologică;

c) un sistem de relaţii prin care filialele deţin o libertate redusă. Astfel, filialele au
independenţă în sistemul de comercializare şi marketing, dată fiind aproprierea lor de piaţa de
desfacere. În domeniul producţiei filialele produc subansamble şi componente ale unui produs
finit complex care urmează să fie asamblate, fie la societatea mamă, fie la una din filiale. De
asemenea, filialele prestează şi activităţi de comercializare şi servicii.

În procesul de transnaţionalizare se observă unele tendinţe noi, care demonstrează


trecerea pe trepte superioare atât a procesului de transnaţionalizare, cât şi a activităţii
corporaţiilor transnaţionale. Asistăm la apariţia unor raporturi noi între guvernele statelor
gazdă şi societăţile transnaţionale, acestea manifestând o atenţie sporită faţă de cerinţele reale
ale economiilor ţărilor gazdă, dar şi la o creştere a pluralismului investitorilor internaţionali.
Astfel, în rândul ţărilor dezvoltate s-au creat trei poli de mari investitori, şi anume: SUA,
Uniunea Europeană şi Japonia, dar au început să pătrundă în rândul societăţilor transnaţionale

53
şi firme dintr-o serie de ţări în curs de dezvoltare, cum sunt firme din Coreea de Sud, care
ocupă locul 7 în rândul ţărilor după cifra de afaceri :Venezuela, Mexic, Brazilia.

Au apărut unele schimbări în rândul investitorilor internaţionali. Astfel SUA a rămas


principalul investitor mondial, dar şi principalul beneficiar al investiţiilor internaţionale către
care se îndreaptă principalele fonduri din Uniunea Europeană şi Japonia. De asemenea,
principalii beneficiari ai activităţii societăţilor transnaţionale şi a investiţiilor străine, dintre
ţările în curs de dezvoltare, au devenit China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic, Turcia,
Argentina şi Brazilia. O dezvoltare deosebită a cunoscut procesul de transnaţionalizare a
activităţii bancare prin mondializarea pieţelor financiare, dezvoltarea pieţei internaţionale de
valori mobiliare, dezvoltarea pieţelor creditelor consorţionale şi creşterea numărului şi a cifrei
de afaceri ale băncilor transnaţionale care au lansat pe piaţa financiară noi produse.

O importantă tot mai mare o cunoaşte transnaţionalizarea activităţilor în domeniul


serviciilor, cum ar fi: serviciile bancare, comerciale, de asigurări, de transporturi, de turism,
publicitate, telecomunicaţii. Investiţiile străine directe sunt orientate în proporţie de peste 50%
în sectorul terţiar, iar societăţile transnaţionale prestatoare de servicii nu numai că au cifre de
afaceri foarte mari, dar au devenit şi cele mai profitabile.

Investiţia externă „este actul achiziţiei de active străine în afara ţării de origine”.

Principala formă de activitate o reprezintă investiţia străină directă, precum şi sfera de


comercializare. Stocul investiţiilor străine directe în anul 1998 era de peste 3233 mld.$, ceea
ce reprezintă circa 10,7% din PIB–ul mondial şi circa 52% din formarea brută a capitalului.

Tabelul nr.1. Indicatorii investiţiilor străine directe (ISD) şi ai activităţii societăţilor transnaţionale
valoarea la preţuri Creşterea medie
Nr.
Indicatorii ISD curente (mld.dolari) anuală (în %)
Crt.
1995 1998 1986-1990 1991-1998

1 Intrări de ISD 317 349 24,4 17.1


2 Ieşiri de ISD 339 347 27,0 11,8
3 Socul ISD 2866 3233 18.7 11,7
4 Fuziuni şi achiziţii internaţionale 141 163 21,0 27,1
5 Vânzări ale filialelor străine 5933 6412 17,3 4,0
6 Producţia filialelor străine 1363 1557 19,1 3,3
7 Totalul activităţilor filialelor străine 7091 8343 11,9 11,2
8 PIB mondial 282264 30142 10,7 6,4
9 Formarea brută a capitalului 6088 6115 10,7 4,5
10 Redevenţele şi alte încasări din comerţul cu tehnologie 48 49 21,9 12,0
11 Exportul mondial de bunuri şi servicii comerciale 5848 6111 14,3 7,4

54
Sursa: Constantin Moisuc, Economie internaţională, editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001,
pag.185

Concluzii interesante rezultă şi din compararea activităţii filialelor societăţilor


transnaţionale, filiale create atât prin investiţii străine directe, cât şi prin fuziuni şi noi achiziţii
de capital. Astfel, vânzările totale ale filialelor străine reprezentau în 1998 circa 6412 mld.
dolari, din care peste 50% reprezintă exporturile. De aici rezultă că ponderea exporturilor
filialelor în comerţul mondial cu mărfuri şi servicii este de peste 60%.

Bibliografie

1. Bari, I., 2003, Probleme globale contemporane, Ed. Economică , Bucureşti.


2. Bari, I., 2003, Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică , Bucureşti.
3. Marin, G., (coordonator), 1996 –„Economia mondială. Trecut – prezent – viitor”, Editura
Independenţa Economică, Bucureşti.
4. Moisuc, C., 2001, Economie internaţională, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
5. Postelnicu, Ghe., 2000, Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti.
6. www.unctad.org

55