Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI – FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE ŞI AFACERI,

SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DREPT COMUNITAR – NOŢIUNE, IZVOARE, PRINCIPII

CACIOIANU FLORI-ALEXANDRA GRUPA 402


NEACŞU MIHAELA GRUPA 402
Istoricul şi evoluţia Comunităţilor Europene

Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului “Schumann”, începe o fază


hotărâtoare în destinul comunităţilor europene. La cele trei principii fundamentale ale acestui
plan, care urmărea plasarea producţiei de oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei
organizaţii deschise altor ţări europene – luarea deciziilor de către organe compuse din
reprezentanţii guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinţei lor (aplicarea
regulii unanimităţii), deciziile vor obliga numai statele ce le acceptă – au subscris şase state:
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.
Fundamentul economic al acestui Tratat se află în dispoziţiile art. 4, în sensul că sunt
recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi abolite şi
interzise:
a. taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind
circulaţia produselor;
b. măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între
consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor
de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a
furnizorului;
c. subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice
formă ar fi ele;
d. practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţii.
La 20 mai 1955 printr-un Memorandum al ţărilor Beneluxului se afirmă principiul că
integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică.
S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituţii precum: Consiliul de Miniştri, Comisia
Europeană, funcţiunile unei Adunări Parlamentare şi ale unei Curţi de justiţie urmând a fi
îndeplinite de Adunarea şi de Curtea înfiinţate potrivit Tratatului CECO.
La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea
Economică Europeană şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice,
care, împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării
economice europene. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958,
ca urmare a ratificării lor de către părţile contractante.
În anul 1967 guvernul britanic şi-a manifestat voinţa de a accepta Tratatul de la Roma,
cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunităţi a unui nou membru şi
asupra unor probleme care generează unele dificultăţi (incidenţele politicii agricole comune
asupra costului vieţii şi asigurarea unei evoluţii pozitive a agriculturii britanice, sistemele ei de
finanţare şi implicaţiile bugetare, ca şi asupra balanţei de plăţi ori problemelor generate de
existenţa Commonwealth-ului).
Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor europene, ca şi nivelul diferit de
dezvoltare şi al structurii economice, au generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea
politicilor comunitare în procesul integrării economice, astfel că acesta din urmă trebuia
adaptat noilor cerinţe în condiţiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita
cooperarea politică. Rapoartele adoptate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele
Cooperării politice europene, la Copenhaga în 1973 şi la Londra în 1981, ca şi Declaraţia
solemnă de la Stuttgart din 1983 a şefilor de state şi guverne privind Uniunea europeană şi
practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European,
semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg.
În 1978 a urmat crearea unei unităţi monetare – ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în
vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb.
Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin
înfăptuirea unei pieţe interne în 1992, această piaţă cuprinzând o zonă fără frontiere interne în
care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în
conformitate cu dispoziţiile Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială, coeziunea
economică şi socială, dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică şi mediul înconjurător.
Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor
reforme care vor trebui să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la
edificarea unei Uniuni politice.
O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către
cei doisprezece membri ai Comunităţilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la
Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene. Obiectivul major al Uniunii este acela de
a organiza în mod coerent şi solidar relaţiile între statele membre şi între popoarele lor (art. A).
În realizarea acestuia s-a afirmat că se urmăreşte în mod special (art. B):
“1. promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu
fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni
economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică;
2. afirmarea identităţii pe scena internaţională în special prin punerea în aplicare a unei politici
externe şi de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se
astfel identitatea Europei şi independenţa ei în scopul promovării păcii, progresului şi
securităţii în Europa şi în lume;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea
unei cetăţenii a Uniunii;
4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, garantându-
se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a persoanelor;
5. menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar (“l’acquis
communautaire”) şi dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură anume
prevăzută, în ce măsură politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest Tratat ar trebui
să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare”.
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic perfecţionat şi adaptat, constituit în
principal, de Consiliul european, Parlamentul european, Comisia şi Curtea de justiţie.
Prevederile art. B (2) alin. 3 au consacrat fundamentele Uniunii, în sensul că aceasta este
întemeiată pe Comunităţile europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instituite
de Tratat.
Tratatul de instituire a Uniunii europene, Tratatele privind instituirea Comunităţilor
europene şi unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997
de la Amsterdam, urmare a desfăşurării Conferinţei interguvernamentale de revizuire a
Tratatului de la Maastricht, începută la 29 martie 1996, la Torino. Noul Tratat cuprinde trei
părţi:
1) Modificări aduse tratatelor;
2) Simplificare;
3) Prevederi generale şi finale.
Au mai fost adoptate o anexă cu echivalenţa vechii şi noii numerotaţii şi protocoalele
anexate. Conferinţa a mai adoptat 51 de declaraţii şi a luat notă de alte 8 declaraţii. Tratatul a
fost supus ratificării de către statele membre ale Uniunii europene potrivit procedurilor
naţionale respective. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999 după
depunerea la 30 martie 1999 a ultimului instrument de ratificare.
Principalele dispoziţii din Tratatul de la Maastricht, relative la obiectivele Uniunii europene, în
cuprinsul cărora au fost aduse modificări prin Tratatul de la Amsterdam sunt:
- în art. A (1) par. 2 a fost înlocuit în sensul că Tratatul constituie o nouă etapă în procesul
creării unei uniuni fără încetare mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate
cât mai deschis şi cât mai aproape posibil de cetăţeni;
- art. B (2) este formulat într-o anumită măsură diferit, în sensul că Uniunea îşi propune ca
obiective:
“1. promovarea progresului economic şi social şi a unui înalt nivel de folosire a forţei de
muncă şi realizarea unei dezvoltări durabile şi echilibrate, în special prin crearea unui spaţiu
fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni
economice şi monetare, comportând în cele din urmă o monedă unică în conformitate cu
prevederile Tratatului;
2. afirmarea identităţii ei pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei
politici externe şi de securitate comune, inclusiv elaborarea progresivă a unei politici de
apărare comună, care ar putea să ducă la o apărare comună, în conformitate cu art. J7 (17);
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin instituirea
unei cetăţenii a Uniunii;
4. menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în care libera
circulaţie a persoanelor este asigurată în asociere cu măsuri specifice cu privire la controalele
la graniţele exterioare, azil, imigrare şi combaterea criminalităţii;
5. menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a examina
măsura în care politicile instituite de Tratat ar trebuie să fie revizuite în vederea asigurării
eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare”.
După adoptarea Tratatului de Maastricht, alte zece state au depus cereri de aderare:
România, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
Cu privire la cererile de aderare ale acestor state Comisia a adoptat la 16 iulie 1997
“Agenda 2000. Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, prin care se fac recomandări
detaliate în cazul fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere.
Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele
care instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate acestora (Partea întâi – Modificări
de fond: art. 1 – art. 6; Partea a doua – Dispoziţii finale şi tranzitorii: art. 7 – art. 13). S-au mai
adoptat 4 protocoale, şi anume:
1. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană şi Tratatul CE şi care
priveşte extinderea Uniunii europene;
2. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele CE şi Euratom
şi care priveşte Statutul Curţii de justiţie;
3. Protocolul care a fost anexat la Tratatul CE şi care se referă la consecinţele financiare ale
expirării Tratatului CECO şi la fondurile de cercetare privind cărbunele şi oţelul;
4. Protocolul asupra art. 67 din Tratatul CE, precum şi 24 de declaraţii, luându-se notă de alte 3
declaraţii.
Intrarea în vigoare a Tratatului în cauză este prevăzută pentru prima zi a celei de-a doua
luni ce urmează aceleia în care este depus instrumentul de ratificare de către ultimul stat
semnatar care îndeplineşte această formalitate.
Izvoarele dreptului comunitar

În doctrină se disting două categorii esenţiale de izvoare ale dreptului comunitar:


izvoare primare şi izvoare secundare.

1. Izvoarele originare (primare)

În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului
comunitar constituite de:
- Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene;
- cele două tratate bugetare;
- deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor;
- Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
- decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);
- deciziile şi tratatele de aderare;
- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene privind Groenlanda
(17 martie 1984);
- Tratatul de la Maastricht;
- Tratatul de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa.
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte
integrantă din aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art. 84
CECO, art. 207 Euratom).
Aceste acte comunitare menţionate constituie un adevărat “corpus” constituţional, ele
având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie
absolută de legalitate.
Conform art. 293 CE, statele membre, în măsura în care este necesar, pot încheia
convenţii între ele privind:
“- protecţia persoanelor, satisfacerea şi protecţia drepturilor în aceleaşi condiţii ca în cazul
drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi;
- eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunităţii;
- recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi firmelor în înţelesul par. 2 al art. 48,
păstrarea personalităţii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o ţară în alta şi
posibilitatea fuziunii între societăţi şi firme cârmuite de legile diferitelor ţări;
- simplificarea formalităţilor privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor curţilor
ori tribunalelor şi a sentinţelor arbitrale”.
Astfel au fost adoptate mai multe asemenea convenţii: Convenţia din 1968 privind
recunoaşterea reciprocă a societăţilor, Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa
judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Convenţia de la Roma din
1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, Convenţiile de la München din 1973 şi de
la Luxemburg din 1989 relative la brevetele europene, respectiv comunitare, Convenţia din
1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor
asociate.
Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaţia
fundamentală, statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea convenţiilor sau au
pregătit asemenea reguli, în domeniile energiei, proprietăţii industriale, falimentului (proiectul
de Convenţie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri
similare, stabilit de Consiliu în 1995, dar care, totuşi, nu a fost semnat de niciunul dintre statele
membre; totuşi, Regulamentul nr. 1346/2000, adoptat de Consiliu la 29 mai 2000 privind
procedurile de insolvabilitate reţine elementele esenţiale ale acestui proiect). În asemenea
situaţii se poate recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că, dacă acţiunea Comunităţii s-ar
dovedi necesară spre a se atinge, în cursul funcţionării pieţei comune, unul dintre obiectivele
Comunităţii şi Tratatul nu a prevăzut competenţele necesare, Consiliul acţionând unanim la
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va lua măsurile necesare.

2. Izvoarele secundare (derivate)

Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele
adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente,
directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau
recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional.
Termenul “act comunitar” înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ
adoptat de autorităţile administrative ale comunităţilor. Având caracter derivat, dreptul
secundar nu poate contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice.
În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale,
ale Comunităţilor şi obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul
diverselor politici comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu enunţă expres obiective specifice ale
unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Ele, însă, trebuie
să fie conforme principiilor generale ale dreptului comunitar, în sensul că, spre exemplu,
aplicările diferenţiate trebuie să respecte principiul nediscriminării, inclusiv atunci când
regulile de aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare, precum şi
prohibiţiile specifice enunţate de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 şi 59 CE [23, 39, 43,
49]).
O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele terţiare
incluzând acele regulamente, directive şi decizii care dobândesc forţă juridică din regulile de
drept comunitar secundar.
Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului, ca izvoare juridice, se impun, în mod deosebit,


datorită caracterului de noutate a dreptului comunitar care se află încă în etapa consolidării
sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaşte o lungă perioadă în care ea
s-a sedimentat.
S-ar putea distinge trei categorii de principii:
- principii juridice obligatorii care sunt o moştenire juridică comună Europei ca formă a
dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările
comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;
- reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sau fără elemente de echitate şi
imparţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul
anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (este, în fapt, o
condiţie a dobândirii calităţii de membru al Uniunii europene);
- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de
ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Curţii de
justiţie) ca urmare a interpretărilor şi motivărilor legale şi pot lua conturul unor principii
generale.
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în tratatele comunitare şi
trebuie să fie general acceptate în ordinea juridică naţională a statelor membre în scopul de a
constitui principii generale de drept comunitar. Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres
enunţate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul încorporării în legea
fundamentală naţională, în legi ordinare, în practica jurisdicţională, etc.

3.1. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului

În faţa Curţii de justiţie au fost puse în discuţie problemele privind protecţia drepturilor
fundamentale ale omului în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare de bază
adoptate nu a cuprins prevederi exprese sau cu caracter general. Numai Tratatul de la
Maastricht prevede în art. 6 că Uniunea europeană se întemeiază pe principiile libertăţii,
democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului
de drept, principii care sunt comune statelor membre şi respectă drepturile fundamentale aşa
cum sunt ele garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum ele rezultă din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre.
Respectarea acestor drepturi formează o parte integrantă a principiilor generale de drept
apărate de Curtea de justiţie de la Luxembourg. Protecţia acestor drepturi, cât timp sunt
inspirate de tradiţii constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul
structurii şi obiectivelor Comunităţii. Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a
principiilor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicţie şi, în acest
sens, Curtea de justiţie şi Curtea de primă instanţă se inspiră din tradiţiile menţionate şi din
orientările oferite de tratatele internaţionale pentru protecţia drepturilor omului la care statele
membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
având o semnificaţie specială în acest sens.
La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul
Uniunii Europene şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.
3.2. Principiul respectării dreptului la apărare

Un alt principiu care trebuie să fie luat în considerare în procesul aplicării dreptului
comunitar este principiul dreptului la apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul
dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în
procedurile în care pot fi aplicate sancţiuni, chiar în procedurile administrative, cât şi în
problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută.
Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în privinţa dreptului de
asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptului de asistenţă şi reprezentare legală în
legătură cu care există privilegiul profesional legal.
Nu mai puţin, principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească întreaga procedură în faţa
organelor comunitare de justiţie.

3.3. Principiul autorităţii de lucru judecat

Principiul autorităţii de lucru judecat – un principiu larg acceptat – înseamnă că o


acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis in idem. În practică, însă, dacă o
sancţiune este aplicată de două ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor
reguli având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat.
Este necesar ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar şi procedurile
respective să fie realizate în faţa instanţelor din statele membre.

3.4. Principiul certitudinii juridice

Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căreia aplicarea


legii la o situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce
revine autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se
aplică şi ca aceştia să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi
aplicată şi interpretată.
Principiul că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autorităţile
competente constituie – a arătat Curtea de justiţie – un factor esenţial care contribuie la
certitudinea juridică şi la stabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât
pentru instituţiile comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie juridică şi de fapt este
afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituţii.

3.5. Principiul egalităţii

Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune, în


primul rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi
comparabile. El este prevăzut, prin aplicaţii, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art.
141 CE interzice discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile şi bărbaţii
trebuie să primească plată egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres
discriminarea pe motive de naţionalitate.
Alte dispoziţii interzic discriminarea în materia liberei circulaţii a mărfurilor,
persoanelor şi capitalului.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi statornicite în
cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi
produc efectele.

3.6. Principiul proporţionalităţii

Înainte de a fi încorporat în alin. 3 din art. 3 B[5] CE, acest principiu a fost recunoscut
prin jurisprudenţă şi este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel german. El
presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiţiei ca mijloacele folosite să
fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să depăşească, să
meargă mai departe decât este necesar să îl atingă, iar, când există o posibilitate de alegere
între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă. Totuşi,
s-a accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate de
acţiune, care corespunde responsabilităţilor politice ce le revin prin Tratat, numai dacă o
măsură este evident necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituţiei
competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată.
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu
scopul lor.
În mod asemănător, s-a precizat că, în absenţa unor reguli comune privind vânzarea şi
cumpărarea unor produse, obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor în cadru comunitar
rezultând din dispariţăţile dintre legislaţiile naţionale trebuie să fie acceptate în măsura în care
astfel de reguli, aplicabile produselor naţionale ori importate, fără distincţie, pot fi recunoscute
ca fiind necesare în scopul satisfacerii cerinţelor obligatorii privind protecţia consumatorilor,
dar, în acelaşi timp, ele trebuie să fie proporţionale cu scopul avut în vedere.

3.7. Principiul loialităţii (solidarităţii)

Acest principiu, consacrat de Tratat şi promovat, de asemenea, de Curtea de justiţie,


denumit şi principiul solidarităţii, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele membre
vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura
îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile
Comunităţii şi că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abţine de la orice
măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.
În acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar, se
constată că sunt trei obligaţii în sarcina statelor membre, două pozitive şi una negativă.
Obligaţiile pozitive nu au o formă concretă, ci mai curând una generală; o formă concretă a lor
va fi dobândită, cu toate acestea, în conjuncţie cu obligaţiile şi obiectivele specificate în Tratat
ori care se întemeiază pe acesta.
Prima obligaţie pozitivă este precizată în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor
membre, în sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau
speciale, spre a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă
de instituţiilor Comunităţii.
Cea de-a doua obligaţie pozitivă – prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 –
privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare vizează îndatorirea statelor membre de a
furniza Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt
conform dreptului comunitar, adică legislaţiei primare sau secundare.
Cea de-a treia obligaţie – negativă – constă în aceea că, potrivit art. 10 alin. 2 statele
membre trebuie să se abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor
comunitare. Aceste obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar, acest articol conţine şi mijloacele
de realizare a obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere la activităţile implicate în
acest proces, menţionate la art. 3 şi 4.
BIBLIOGRAFIE

1. Acad. prof. Filipescu Ion, Dr. Augustin Fuerea, Drept instituional comunitar european, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2000
2. Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
3. Marcu Viorel, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, 2002
4. Mariana Rudareanu, Drept comunitar. Note de curs, Editura Fundatiei Romania de Maine,
Bucuresti, 2007
5. Ovidiu Tinca, Drept comunitar general, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti,
1999.