Curs - 3 - Piata%20unica%20interna (De La Pag. 109 La Pag 136)

Capitolul
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
4
LANSAREA ŞI FUNCŢIONAREA PIEŢEI INTERNE UNICE
4.1 Contextul economic care a condus la “Actul Unic European”
“Comunitatea va avea la baza o uniune vamală ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi

care va implica interzicerea taxelor vamale la importul şi exportul de produse între Statele
Membre, ca şi a altor taxe cu efect echivalent”, precizează art.9 al Tratatului de la Roma,
intrat în vigoare în 1958. In iulie 1968, toate barierele tarifare şi restricţiile cantitative existente
în calea comerţului dintre statele membre erau eliminate. Mai târziu, noi şi noi domenii care
nu au fost prevăzute ca fiind direct legate de realizarea pieţei unice, au fost incorporate ca părţi
componente ale acesteia: achiziţiile publice, proprietatea intelectuală şi industrială, legea
firmelor, energia, politica fiscală, sistemul de plăţi, protecţia consumatorului, politica
concurenţială etc.
 De reţinut: In 1985 Comunitatea Europeană avea în dezbateri un plan foarte

ambiţios: definitivarea pieţei unice europene. Astfel, a fost semnat
“Actul Unic European” adoptat în luna iunie 1985 şi ratificat de parlamentele celor 12 ţări
membre la acea vreme, în perioada 1986 –1987. Actul Unic European a intrat în vigoare la 1
iulie 1987, fiind primul document juridic care a modificat şi completat Tratatul de la Roma.
“Cartea Alba” pentru desăvârşirea pieţei interne prevedea 282 de măsuri legislative necesare
creării unei pieţe interne a tuturor ţărilor membre, în care să nu mai existe control la frontiere,
începând de la 1 ianuarie 19931.
De ce era nevoie de “o piaţă unică” sau de “o mare piaţă internă" ? Au fost emise mai multe
ipoteze legate fie de concurenţa în fata SUA şi Japoniei, fie de unitatea politică. Dar acestea
nu sunt singurele adevăruri, deoarece există şi adevăruri economice propriu –zise, ivite din
logica integrării şi a interdependenţelor. In societăţile vest –europene comportamentele îşi au
propria lor autonomie, şi cele mai evidente se leagă de forţa şi slăbiciunea întreprinderilor.
Europa divizata în pieţe mici sau mijlocii nu putea profita din plin de efectele producţiei de
scară, pentru ca o piaţă corespunzătoare nu se realiza doar prin suprimarea taxelor vamale sau
contingentelor. Pieţele sale financiare erau microscopice faţă de cele americane şi japoneze,
deşi Europa comunitară genera o parte impresionanta a capitalului lumii. Pe de alta parte,
activităţile celei de a treia revoluţii industriale nu se mai bazează în principal pe producţia de
masă, tayloristă, în structuri ierarhice, rigide.
1 N. Sută, "Comerţ iternaţional şi politici comerciale contemporae", ed. Eficient, Bucureşti, 2000
106
Cu mulţi ani în urma, un economist francez avertiza ca războiul declanşat de SUA şi ulterior
de Japonia contra Europei “ nu se dă cu dolari, cu petrol, cu tone de oţel, nici chiar cu maşini
moderne, ci cu imaginaţie creatoare şi cu talent de organizare”. Acelaşi economist afirma că
“este primul mare război fără arme şi fără armuri! Dacă nu vom făuri o politică industrială
europeană, industria americană va continua să organizeze viitorul Pieţei Comune”2. Punctul
cel mai vulnerabil era electronica, domeniul de care depinde creşterea productivităţii, inovaţia
şi însuşi viitorul industriei. Ca un simptom general al barierelor intra-comunitare, în lupta
pentru competitivitate, producătorii vest –europeni au găsit mai uşor facilităţile pentru
cooperarea cu firme americane sau japoneze, decât dintre ei. Europa Occidentala se distanţase
nu în domeniul cercetării fundamentale, unde excela, ci pe terenul aplicaţiilor, unde se disputa
bătălia industrială. Creşterii ofensive a productivităţii japoneze, Europa Occidentala îi opunea
o creştere defensivă care distrugea locurile de muncă prin substituirea lor cu capitalul.
F ondarea Europei comunitare pe economie este o idee de geniu, căci Europa nu

are unitate geopolitică”3. Tot în acea perioada predomina ideea că Marea Britanie nu s-a
considerat niciodată ca aparţinând cu adevărat continentului şi cu atât mai mult în viziunea
thatcherista, pe care NATO o lega mai mult de Europa, decât de CEE. Ostopolitik –ul era
umbrela politicii de reunificare. Intre cei doi, Franţa, arhitecta şi iniţiatoarea Pieţei comune
şi a transformărilor sale ulterioare părea să fie aceea care se dedica cel mai mult Comunităţii,
cu conştiinţa faptului ca timpul marilor puteri europene a trecut şi ele nu mai pot rezista ca
atare decât unite. Marginalizate militar, membrele CEE ştiau că nu-şi puteau apăra poziţia
politică şi restabili echilibrul decât printr-o asemenea întărire a forţei economice, care să le
facă indispensabile atât la Apus cat şi la Răsărit sau în Extremul Orient. Dar dacă politica era
o chestiune de tratate, coeziunea pe baze economice, mai puţin spectaculoasă, se realiza mai
greu, cu costuri reale şi cu efecte pentru fiecare întreprindere şi fiecare individ, în calitatea sa
de producător sau de consumator.
T ratatul de la Roma prevedea libera circulaţie a mărfurilor, dar, în realitate, taxele

vamale erau înlocuite cu TVA-ul, diferit ca nivel şi ca modalităţi de percepere de la o ţară la
alta, ceea ce nu a suprimat câtuşi de puţin controlul mărfurilor şi al persoanelor la frontieră.
Combătută de fondatorii Pieţei comune, “hidra” protecţionistă s-a întins sub noi forme de-a
lungul frontierelor comunitare cât şi de-a lungul celor din cadrul Comunităţii. Norme tehnice,
condiţii de reciprocitate, marcarea originii produselor, obligaţia întreprinderilor de a avea
reprezentant în ţara unde exportă, interdicţia publicităţii pentru produsele importate, regimul
creditelor, subvenţiile şi preferinţa naţională s-au aplicat, între altele, comerţului
intracomunitar. Statele au dat dovadă de o deosebită imaginaţie pentru a-şi proteja industria
localizată pe teritoriul lor, chiar atunci când capitalul ei era american sau japonez. De
exemplu, în cazul automobilelor, Italia solicita un certificat de origine la înmatricularea celor
importate; băncile britanice creditau mai ales vânzările pentru cele fabricate în interior;
Germania aplica degrevări fiscale cumpărătorilor de automobile echipate cu tobe de
2 J.J. Schreiber: “Le defi americain”, Paris, 1967, pag.25

3 J.M. Domenach: “Pour une autre renaissance”, L‟expansion, nr. 294, pag. 32,1987, Paris
107
eşapament catalitice. Exemplele sunt numeroase: utilizarea unui telefon neagreat de societatea
franceză de specialitate se penaliza cu o amendă consistentă şi trei luni de închisoare în caz de
recidiva. Afnor, Cnet în Franta, British Standards Institutions în Anglia sau Deutscher
Ausschuss în R.F. Germania erau organisme cu puteri nelimitate, care au făcut ca Piaţa
comună să fie prea puţin “comună”4. S-a ajuns la asemenea aberaţii încât pentru racheta
Arianne a fost nevoie de o derogare specială pentru ca un rezervor de hidrogen lichid fabricat
în RF Gemania, în cadrul cooperării spaţiale vest –europene, să poată fi utilizat la baza
franceză de la Kourou. Tot la capitolul protecţionism, Deutsche Bundespost refuza ostentativ
agrearea de modemuri pe care nu la comercializa ea însăşi. Restricţiile erau şi mai numeroase
în domeniul achiziţiilor guvernamentale. In sfera produselor agroalimentare s-a mers până la
impunerea reţetelor ţării de import la produse cu origine controlată şi marca tradiţională pe
care consumatorii ar fi dorit să le aibă netransformate: pateul francez de ficat de gâscă trebuia
să devină în RF Germania “Pastete” sau “Crème”, doar pentru ca legislaţia germană nu
recunoştea denumirea de “Pâtè”.
A plicarea Tratatului de la Roma – suprimarea taxelor vamale şi fixarea regulilor de

concurenţă - a avut ca rezultat integrarea economiilor ţărilor membre, jumătate din volumul
schimburilor comerciale totale ale ţărilor membre, desfăşurându–se în interiorul CEE. După o
relativă perioadă de stagnare, după realizarea uniunii vamale, în 1968, construcţia
integraţionistă europeană părea a-şi fi pierdut din dinamism, iar ambiţioasele obiective ale
Tratatului de la Roma privind crearea unei uniuni economice şi monetare păreau a fi fost
amânate. Procesul de adâncire a integrării părea a fi se încetinit, iar proiectul european câştiga
în dinamism doar în planul creşterii numărului de membri. Integrarea industrială, propriu-zis
economică şi nu doar comercială s-a împiedicat de barierele fizice, tehnice (normele,
închiderea pieţelor publice) şi cele fiscale, a căror acţiune de frână n-a fost compensată de nici
un alt stimulent. Numai aceste obstacole costau 2% din cifra de afaceri a firmelor europene, în
proporţii evident diferite între marile concerne şi micile întreprinderi. Fără îndoială,
suprimarea barierelor fizice, respectiv a controlului vamal, nu este nici simplă de realizat şi
nici o chestiune doar de ordin economic.
 De reţinut: Întrepătrunderea domeniilor acoperite de Actul Unic este evidentă:

mişcarea liberă a capitalurilor necesită o armonizare a fiscalităţii
instrumentelor financiare, a reglementărilor bancare, a politicilor monetare. Toate se leagă de
investiţii şi comerţ şi prin acestea de producţie, cercetare, salarizare.
O veritabilă cooperare între politicile economice, susţinea Jacques Delors, ar permite să se

ridice cu un punct procentual ritmul anual de creştere a PIB-ului comunitar şi să se reducă cu
30% şomajul în decurs de 5 ani. Este adevărat că realizarea obiectivelor pieţei unice nu s-a
dovedit uşoară şi a fost un proces de durată. Până în septembrie 1987, de exemplu, Comisia
CEE propusese 190 de măsuri de înlăturare a barierelor din totalul celor 300 prevăzute de
Cartea Alba şi altele 20 suplimentare. Din acestea, Consiliul de Miniştri nu aprobase decât 75.
Progresele au fost şi sunt lente şi nu se poate aştepta altceva. Statele naţionale nu puteau fi
indiferente dacă întreprinderile lor favorizau în vreun fel “marea piaţă” în detrimentul
4 Jacques Delors: “Europe 2000”, L‟expansion, nr. 294, pag. 44,1987, Paris
108
propriilor pieţe naţionale. Marea piaţă nu se putea face fără ca guvernele să fie pregătite, fără
ca legislaţia lor economică să concilieze obiectivul pieţei unice cu priorităţile naţionale.
 De reţinut: Piaţa unică internă a CEE reprezintă, în fond, începutul realizării

uniunii economice şi monetare în cadrul Comunităţii şi ea nu
implica desfiinţarea entităţilor naţionale. Luarea în considerare a individului, a cetăţeanului
european, explica de ce Actul Unic introduce noţiunea de “spaţiu fără frontiere”5, concept
mai larg şi mai profund decât acela de ”piaţă comună”. Actul Unic nu trebuie înţeles drept
ceva ce ar presupune cadenţa aceluiaşi pas pentru toţi membrii Comunităţii, diferenţierea şi
statul-naţiune rămânând o componenta esenţială a întregului proces, locul central al politicii
macroeconomice, cu dozajul de economie mixtă propriu fiecărei ţări.
 De reţinut: Aportul cel mai important al reformei pentru realizarea pieţei interne
unice, până la sfârşitul anului 1992, l-a constituit trecerea la
“majoritatea calificată” pentru dispoziţia cheie a Tratatului de la Roma (art. 100 care permite
armonizarea legislaţiilor). De altfel, regula majorităţii se aplica deciziilor privind marea piaţă,
coeziunea economică şi socială, cooperarea tehnologică, în timp ce unanimitatea se va păstra
pentru un salt calitativ în Sistemul monetar vest–european, libera circulaţie a persoanelor,
armonizarea fiscală, orientarea programelor plurianuale în domeniul cercetării şi dezvoltării
sau pentru probleme legate de mediul înconjurător. Altfel spus, majoritatea se va aplica acelor
domenii pentru care principiile de acţiune au fost convenite prin unanimitate sau celor faţă de
care statele membre pot să-şi decline interesul.
P entru a contracara o posibila tendinţă de limitare a accesului exporturilor în

această fortăreaţă comercială, SUA şi Japonia au trecut la implantarea masivă de filiale de
producţie şi comercializare în ţările comunitare, pentru a beneficia, începând din 1993, de
statutul de întreprinderi comunitare şi de avantajele care decurg din operarea fără restricţii pe
o piaţă fără frontiere, cu peste 370 de milioane de consumatori.
4.2 Obiectivele Pieţei Unice Interne
Dispoziţiile Actului Unic erau de a crea, până în anul 1992, pentru “cei 12” o mare piaţă
internă ca element central al unei strategii de relansare a construcţiei europene, propusă în
1985. Referitor la revizuirea Tratatului de la Roma au fost definite politicile necesare creării
unei mari pieţe (politica socială, coeziunea economică şi coeziunea socială), precum şi politici
care vizau reuşita unei mari pieţe (cercetare şi dezvoltare tehnologică).
 De reţinut: Obiectivul consta în a stabili până la 31 decembrie 1992, un “spaţiu

fără frontiere”, în care circulaţia bunurilor, a forţei de muncă, a
serviciilor şi a capitalurilor să fie asigurată. Reforma subliniază prioritatea absolută pe care a
reprezentat-o realizarea rapidă, în mai puţin de şapte ani, a unei pieţe unice de aproape 370 de
milioane de consumatori care, acel moment nu mai era – ca în anul 1958 - doar mijlocul de a
5 “Spaţiu fără frontiere” în cadrul CEE înseamnă că se va putea circula fără formalităţi, fiecare cetăţean
comunitar putând să se stabilească, să muncească şi să înveţe oriunde în perimetrul Comunităţii
109
dezvolta întrepătrunderea progresivă a economiilor ţărilor membre, ci în special şansa pentru

industria europeană de a stabili competitivitatea să globală în faţa industriilor concurente
americană şi japoneză. Obiectivul creării pieţei unice depăşea obiect limitele „economicului”;
el viza, în egală măsură, dezvoltarea unui sentiment al europenilor ca aparţin aceluiaşi
ansamblu în interiorul căruia vor putea circula liber, fără formalităţi, vor putea studia şi munci
acolo unde îşi doresc ei.
 De reţinut: Trebuie reamintit de asemenea că, un alt obiectiv important al pieţei

unice a fost trecerea la majoritatea calificată care să înlocuiască,
treptat, regula unanimităţii. Pentru a permite o oarecare flexibilitate de adaptare, s-a lăsat
posibilitatea statelor de a continua, la cerere, sub dublul control al Comisiei şi al Curţii de
Justiţie, să poată aplica dispoziţii şi regulamente naţionale mai protectoare, în special în
domeniile sănătăţii, securităţii muncii şi protecţiei mediului înconjurător. Acest lucru era
permis chiar după adoptarea unei măsuri de armonizare pe plan comunitar.
 De reţinut: Reforma Tratatului de la Roma, aşa cum a fost convenită în Cartea

Alba şi Actul Unic European, vizează şi realizarea altor obiective
ale PIU, cum ar fi:
 Coeziunea economică, ceea ce înseamnă că se creează condiţii pentru ca fiecare

membru să depună eforturi de a-si conduce politica economică într-un mod
convergent cu cele ale ţărilor partenere din Comunitate, contând în acest fel pe
sprijinul CEE.
 Armonizarea politicii sociale, adică posibilitatea organelor comunitare de a adopta şi
implementa în toate ţările membre reglementări în domeniul social, vizând
armonizarea condiţiilor de munca şi de viata ale cetăţenilor din ţările membre.
 Coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică, a statelor membre, cu
sprijin multilateral comunitar, inclusiv pe plan financiar.
 Cooperarea monetară.
 Votul prin majoritate calificată, pentru a înlocui criteriul unanimităţii.
 Sporirea competenţelor Parlamentului European, ales prin vot universal direct şi care
primeşte o putere de amendament în noile domenii în care deciziile se iau cu
majoritate calificată6.
 Consolidarea rolului executiv al Comisiei.
Coeziunea economică
Realizarea pieţei interne poate genera pentru economiile unor state membre efecte negative ca
urmare a suprimării totale a obstacolelor din calea schimburilor comerciale. Constituirea unei
mari pieţe interne nu poate genera avantaje pentru fiecare stat membru, decât în măsura în
care sunt aplicate politici în scopul evitării creşterii disparităţilor, oricum existente în cadrul
comunitar. Principiul solidarităţii – legat de noţiunea de coeziune –se bazează în principal pe
intervenţia fondurilor structurale şi anume Fondul regional şi Fondul social. In Actul Unic a
6 Nicolae Sută: “Comert internaţional şi politici comerciale contemporane”, Editura Economică, Bucuresti,
2000
110
trebuit să se admită principiul unei revizuiri de ansamblu a structurii şi funcţionării fondurilor

structurale, în vederea unei evaluării impactului lor, prin metoda “programelor integrate
mediteraneene”, în favoarea regiunilor mai puţin dezvoltate. Aceasta s-a făcut plecând de la
criteriile definite pe plan comunitar şi nu pe planul priorităţilor naţionale, cu scopul de a nu se
transforma acţiunea comunitară într-o finanţare suplimentară şi ocazională a programelor
naţionale.
Armonizarea politicilor sociale

Actul Unic înlătura o lipsă importantă a Tratatului de la Roma, introducând pentru membrii
Comunităţii posibilitatea de a legifera în domeniul social, respectiv al condiţiilor de muncă. In
acest fel, competenţa atribuită Consiliului Ministerial este de a lua decizii cu majoritate
calificată în vederea armonizării prescripţiilor minime referitoare la “locul de muncă”.
Obiectivul realizării unui spaţiu economic fără frontiere implică desfăşurarea paralelă a unei
armonizări în domeniul social. In acest fel, apărea iminentă atenuarea distorsiunilor
susceptibile de a bloca realizarea unei pieţe interne. O dispoziţie specială a Actului Unic
consacra dialogul între partenerii sociali la nivel european. Dialogul începe cu discutarea
relaţiilor convenţionale între partenerii sociali, al căror conţinut serveşte drept baza privind
amorsarea unei legislaţii comunitare.
Coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică

Piaţa unică internă nu serveşte relansării economice decât dacă permite Europei să nu rateze
revoluţia tehno-industrială în curs. Au existat mulţi factori care au provocat la început o
rămânere în urmă: insuficienţa resurselor financiare şi umane, competenţele duble, absenţa
unui proiect global şi caracterul prea abstract al pieţei unice ca element al strategiei
întreprinderilor şi ca forţă de apropiere a lor. Actul Unic creează un cadru adecvat promovării
unei cooperări între participanţii la experimentul integraţionist: state membre, firme, institute
de cercetare, organizaţii internaţionale, terţe ţări. Scopul era de a semnala întreprinderilor că se
pot angaja în eforturi de cercetare în domeniile prioritare pentru care Comunitatea decidea
alocarea unor sume sau eforturi importante pe mai multe planuri: finanţe, norme comune,
acorduri de cooperare, difuzarea cunoştinţelor, deschiderea pieţelor publice. Aceasta politică a
Comunităţii nu avea menirea să se substituie acţiunilor naţionale, ci să le completeze; ea nu
trebuia înţeleasă ca o conducere a cercetărilor, având în vedere resursele limitate ale
Comunităţii, ci ca o adăugare de resurse acţiunilor naţionale, ca o selecţionare a priorităţilor,
concomitent cu asigurarea unui. Actul Unic, în vederea asigurării acestor obiective, prevedea
un sistem de decizie coerent, format în baza a trei tipuri de programe:
 Un program-cadru multianual adoptat în unanimitate, care deschide câmpul unor

acţiuni comunitare, fixând obiectivele generale, participarea financiară a Comunităţii
şi repartizarea ei între diferitele acţiuni.
 Programe specifice, adoptate prin majoritate calificată, definind obiectivele specifice
ale fiecărei acţiuni, conţinutul tehnic, durata, mijloacele şi modalităţile de execuţie.
111
 Programe complementare, la care nu participa decât unele state membre, care asigura
finanţarea lor, sub rezerva unei eventuale participări. Execuţia acestor programe
depinde de un ansamblu de instrumente corespunzătoare, create de către Comunitate,
prin acţiuni ale căror fonduri se repartizează societăţilor mixte. Noţiunea de programe
complementare deschide perspectiva unei Comunităţi tehnologice în cadrul unei
orientări acceptate de către toţi partenerii.
Cooperarea monetară
In acest sens era necesara consolidarea Sistemului Monetar European la care să adere toate
statele membre ale CEE. Introducerea unor dispoziţii asupra cooperării monetare în Actul
Unic European ilustrează mutaţiile care se petreceau în interiorul Comunităţii. Oportunitatea
consacrării unei entităţi monetare europene a dat naştere unor serioase confruntări. Pentru
unele state, crearea unei mari pieţe trebuie să fie însoţită de afirmarea unei uniuni monetare;
realizarea acesteia apare ca un vector al unei mari coeziuni, prin respectarea unei discipline
mai stricte, în special în domeniul cursurilor de schimb. Raportul Delors, din aprilie 1989, a
adus în dezbatere problema realizării uniunii economice şi monetare ca un proces alcătuit din
trei etape care urma să se finalizeze cu trecerea la rate fixe de schimb şi la moneda unică. In
1997, Comisia Europeană a prezentat Consiliului European de la Amsterdam un “Plan de
acţiune pentru Piaţa Unică”, cu măsurile prioritare necesare îmbunătăţirii funcţionării Pieţei
Unice a celor 15 în pregătirea introducerii monedei unice europene.
Votul prin majoritate calificată

Întărirea capacităţii de decizie a Consiliului se bazează pe înlocuirea unanimităţii cu votul prin
majoritate calificată în domeniile pieţei interne, al coeziunii, al politicii sociale şi al cercetării.
Regula majorităţii calificate admitea, la momentul lansării pieţei unice, excepţii pentru
deciziile referitoare la piaţa interna (in special în domeniul fiscalităţii) şi se limitează la
deciziile de execuţie pentru cercetare (adoptarea de programe specifice) şi pentru coeziune
(funcţionarea fondurilor structurale). Fără sistemul de vot prin majoritate calificată ar fi fost
imposibil pentru Comunitate să realizeze o piaţă unică până la sfârşitul lui 1992, procesul
decizional bazat pe unanimitate putând încetini semnificativ materializarea acestui obiectiv.
Sporirea competenţelor Parlamentului European

Parlamentul European se bucură de o legitimitate sporită după alegerea lui prin vot universal
direct. După semnarea Actului Unic au fost create condiţiile pentru o cooperare legislativă
reală între Parlamentul European şi Consiliu. Tratatul de la Maastricht asupra UE semnat în
februarie 1992 a conferit Parlamentului importante puteri noi, mai ales în ce priveşte co-
decizia legislativă, numirea unui mediator european şi investirea Comisiei.
112
Consolidarea rolului executiv al Comisiei

Actul Unic întăreşte puterea executivă a Comisiei pentru hotărârile Consiliului. Se introduce
în acest fel o anumită raţionalizare în labirintul multiplelor comitete pe care Consiliul le-a
impus Comisiei în cazul când aceasta opreşte aplicarea deciziilor. In particular, un rol
preponderent a fost atribuit Comitetului Consultativ în domeniul supravegherii şi concilierii
masurilor de execuţie şi de gestiune necesare realizării pieţei unice.
 De reţinut: Prin urmare, Actul Unic European a reprezentat un moment crucial

în istoria integrării europene, dar nu numai. El a pus la punct
conceptul de “piaţă internă unică” devenit realitate în zilele noastre. Piaţa Unica, definită prin
Actul Unic European presupune:
 Libera circulaţie a capitalului, a forţei de munca (persoanelor), a serviciilor şi

bunurilor;
 Înlăturarea controlului la frontiere,
 Armonizarea ratelor TVA;
 Recunoaşterea reciprocă a standardelor şi procedurilor de certificare;
 Dreptul de reşedinţă fără a deţine neapărat o slujbă;
 Politica comercială comună (nu doar un tarif comercial extern comun);
 Reglementarea uitară a achiziţiilor publice;
 Controlul Comunităţii asupra politicii concurenţiale şi de ajutor reciproc;
 Fonduri structurale sporite.
 Majoritate calificată în Consiliul Ministerial
4.3. Libera circulaţie a mărfurilor
La momentul 1 iulie 1968, Comunitatea Europeană realizase, în linii generale, stadiul de

uniune vamală. Cu toate acestea, libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul european se dovedea
dificil de realizat. După crearea uniunii vamale, efectul protecţionist al barierelor tarifare
eliminate din relaţiile comerciale intracomunitare au fost, cu succes preluat de barierele
tehnice, fiscale, nearmonizarea legislaţiilor vamale şi fiscale etc. Crearea pieţei unice interne
presupunea astfel, în plus faţă de uniunea vamală, suprimarea controlului la frontierele vamale
interne, armonizarea legislaţiilor fiscale şi vamale, eliminarea obstacolelor tehnice şi a altor
bariere netarifare care limitau funcţionarea adecvată, în practică, a liberei circulaţii a
mărfurilor.
 De reţinut: Libera circulaţie a bunurilor în spaţiul comunitar european a

însemnat, în primul rând, suprimarea frontierelor vamale interne.
Realizarea acestui obiectiv s-a realizat în două etape. Astfel, prima etapă a presupus,
introducerea Documentului Administrativ Unic (DAU) ca unic document necesar, în UE,
pentru îndeplinirea formalităţilor vamale, înlocuind astfel documentele numeroase şi diferite
utilizate anterior şi simplificând semnificativ procedurile vamale la graniţele interne ale
Comunităţii. De asemenea, a fost adoptat un sistem unic de clasificare a mărfurilor în cadrul
grupării, de asemenea, intrat în vigoare în 1988. A doua etapă a presupus eliminarea
113
formalităţilor şi controlului vamal la frontierele intracomunitare. Singurele produse care nu

unt supuse acestor reglementări sunt drogurile şi armele de foc. Controlul sanitar veterinar
pentru mărfurile de origine animală şi vegetală a subzistat, cu titlu de excepţie, o perioadă de
timp după momentul 1993; ulterior, acesta a fost înlocuit cu controlul sanitar veterinar la locul
de producţie şi la cel de comercializare. Ca urmare a eliminării frontierelor vamale interne, de
la momentul 1 ianuarie 1993, nu mai exista personal vamal la frontierele intracomunitare.
 De reţinut: După 1 iulie 1968, libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul comunitar

a fost serios perturbată prin apariţia unor noi bariere prin
nerecunoasterea de către unele state a normelor şi standarde naţionale în anumite domenii.
Frontierele vamale erau înlocuite, în interiorul Comunităţii cu „frontierele tehnice”. La
începutul anilor ‚70 erau în vigoare, în cadrul comunităţii, circa 100000 de reglementări şi
norme tehnice diferite. Cele mai afectate de această situaţie erau sectoarele electronică,
produse chimice, aparatură medicală, materiale de construcţii etc. Comisia şi celelalte instituţii
au încercat armonizarea reglementărilor şi normelor tehnice ale statelolr membre, dar
demersul s-a dovedit dificil. Campionii „producţiei de norme tehnice naţionale” erau
Germania (20 000 de norme şi reglementări tehnice), Franţa (13 000 de reglementări tehnice);
anual 3500 de noi norme tehnice naţionale apăreau în spaţiul comunitar. În 1979, ca urmare a
unui caz celebru7 analizat de Curtea Europeană de Justiţie, problemele apărute ca urmare a
coexistenţei, în spaţiul comunitar, a unui număr mare de reglementări naţionale au fost
soluţionate, prin generalizarea principiului recunoaşterii reciproce, conform căruia, “orice
produs conform normelor în vigoare în ţara să de origine trebuie să poată circula liber în toate
ţările Comunităţii, cu condiţia respectării exigenţelor esenţiale de securitate”. După acest
moment, Comunitatea a dezvoltat un amplu proces de uniformizare a normelor tehnice,
fondat pe trei piloni:
 Armonizarea reglementărilor naţionale care constă în stabilirea unor standarde

minime de exigenţă, protecţia sănătăţii şi a mediului pe care trebuie să le
îndeplinească produsele care circulă în spaţiul comunitar;
 Elaborarea unor norme şi standarde unice europene elaborate de organisme europene
de standardizare, cum ar fi: Comitetul European de Normalizare, Comitetul European
de Normalizare în domeniul Electrotehnicii, Institutul European de Normalizare în
telecomunicaţii etc.;
 Aplicarea generalizată, pentru produsele pentru care nu s–au realizat standarde unice
europene sau armonizarea normelor naţionale, a principiului recunoaşterii mutuale.
Tot pe linia creşterii transparenţei cu privire la normele tehnice, în 1983 a fot adoptată o
directivă comunitară care obligă statele membre să notifice Comisiei normele tehnice pe care
acestea intenţionează ă le adopte în viitor, Comisia având dreptul să suspende sau să interzică
adoptarea unei norme tehnice naţionale de către un stat membru, dacă consideră oportun ca
aceasta să facă obiectul unei iniţiative comunitare şi nu naţionale. Din 1997 statele membre
UE trebuie să informeze Comisia de fiecare data când refuza să recunoască o normă acceptata
într-un alt stat membru.
7 este vorba de cazul “Cassis de Dijon”

114
N earmonizarea reglementărilor fiscale naţionale a făcut posibil ca, după 1968,

efectul pozitiv pe linia fluidizării schimburilor intra-CEE, generat de eliminarea barierelor
tarifare în schimburile intracomunitare, să fie serios diminuat. Locul frontierelor vamale a fost
preluat de frontierele fiscale naţionale. La acel moment, UE era formată din 6 entităţi fiscale
diferite, numărul acestora crescând, în 1985, la 12. Cartea Albă în domeniul armonizării
fiscale identifică ca fiind aspectele cele mai sensibile ale armonizării fiscalităţii la nivel
european taxa pe valoarea adăugată (TVA) şi accizele. Deşi se procedase la uniformizarea
aplicării TVA înca din 1977, progresul pe linia uniformizării ratelor şi regimului TVA
(respectiv modul de percepere, produsele şi tipurile de vânzări supuse perceperii de TVA)
erau considerate insuficiente şi inconsistente. la lansarea Pieţei unice. În aceste codiţii,
Comisia a recomandat, în 1987, următoarele măsuri:
 aplicarea generalizată a TVA la toate tipurile de vânzări, nu numai în cazul celor

interne, ci şi în cazul vânzărilor de produse provenind dintr-un stat membru către
consumatori dintr-un alt stat membru. Conform recomandării Comisiei, pentru toate
operaţiunile, TVA trebuia facturat la producător, respectiv în ţara de origine. Erau
evidenţiate de asemenea două situaţii particulare:
 dacă cumpărătorul unui produs este şi consumator final a acestuia, atunci plata
TVA se va face în ţara unde produsul a fost achiziţionat;
 dacă cumpărătorul este entitate supusă impozitului pe cifra de afaceri (o firmă
de exemplu), atunci acesta va plăti TVA existentă în ţara unde produsul a fost
achiziţionat, la cumpărare, iar în cazul în care produsul este revândut, entitatea
respectivă va factura TVA, la nivelul existent în ţara sa.
 Limitarea numărului de taxe pe valoarea adăugată la două în fiecare ţară, respectiv o

taxă pe valoarea adăugată normală şi o taxă pe valoarea adăugată redusă; s-a propuse
de asemenea limitarea listei produselor cărora li se aplică TVA redus. Tot în scopul
uniformizăii regimului TVA, Comisia a propus stabilirea de către fiecare ţară ratelor
normale de TVA în intervalul 14-20% şi a ratei TVA redus în intervalul 4-9%
Procesul legate de armonizarea TVA nu s-a oprit aici; ci a continuat pe linia armonizării
nivelurilor TVA între ţările membre şi a înlocuirii principiului taxării la locul de destinaţie, cu
principiul taxării la locul de origine. În ceea ce priveşte cea de-a doua axă, în 1993,
Consiliul Ministerial a decis aplicarea generalizată a principiului taxării TVA la locul de
origine, proces care urma a se realiza într-o perioadă de tranziţie de patru ani, între 1993 şi
1997, în două etape. În perioada de tranziţie a funcţionat un regim al TVA care reglementa
următoarele categorii de tranzacţii:
 Pentru cazul general, respectiv vânzări între operatori supuşi plăţii de TVA e aplică
principiul taxării la locul de destinaţie, în maniera următoare: vânzătorul este exonerat
în legătură cu vânzările pe care le face către clienţi din alt stat membru, în timp ce
cumpărătorul declară valoarea achiziţiilor sale din alte state membre la care aplică
115
nivelul de TVA din ţara sa, declararea TVA pentru achiziţiile sale intracomunitare
fiind incluse în declaraţia normală de TVA;
 Pentru vânzările între operatori care nu plătesc TVA, (bănci, firme de asigurări,
instituţii publice etc.), aceştia vor trebui să achite TVA pentru tranzacţiile di alte state
membre, ca şi cum ar fi plătitori de TVA;
 În cazul vânzărilor către persoane fizice care se deplasează în alt stat membru pentru
achiziţionarea de bunuri, plata TVA se va face pe loc şi la nivelul TVA în vigoare în
ţara de achiziţie;
 În cazul achiziţionării de automobile noi calculul şi plata TVA se face în ţara de
înmatriculare; în cazul vânzărilor la distanţă (între o persoană juridică, firmă, în
calitate de vânzător, şi o persoană fizică, în calitate de cumpărător) facturarea TVA se
face la nivelul TVA din ţara de destinaţie.
 De reţinut: După 1997, se aplică, în manieră generalizată, pentru toate tipurile

de tranzacţii, a principiului facturării TVA la locul de origine, dar
acest sistem ridică, încă, anumite probleme legate funcţionarea mecanismelor de decontare şi
raportare a TVA între statele membre. După 1989, a devenit operaţională scutirea de a plăti
TVA la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula fiind ca TVA-ul se plăteşte o
singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru firme,
aceasta a însemnat desfiinţarea celor aproximativ 60 de milioane de documente vamale ce
trebuiau întocmite într-un an pentru astfel de operaţiuni. Mai există încă probleme privind
deducerea taxelor în cadrul asigurărilor sau al ipotecilor oferite de un alt stat membru.
C etăţenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Unică le oferă posibilitatea de a se

aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din statele membre ale UE,
fără a plăti taxe de import sau a trebui să îndeplinească alte formalităţi la frontieră. Pentru a se
evita frauda, în cazul produselor la care se practică accize, există o serie de limite în ce
priveşte consumul propriu. Aceste limite pot fi depăşite dacă există dovada că ele vor face
obiectul consumului propriu. Cu scopul de a proteja sănătatea şi siguranţa oamenilor, legea
comunitara cere producătorilor să aducă pe piaţă doar produse sigure. In acest sens, pentru a
atinge cel mai înalt nivel de protecţie, încredere şi siguranţă a produselor, trebuie să se ia în
special în considerare:
 Caracteristicile produsului
 Efectele sale în folosirea cu alte produse
 Modul de prezentare a produsului, etichetarea şi orice instrucţiuni de folosire şi
păstrare
 Categoriile de consumatori expuse unui anumit risc în condiţiile consumării
produsului respectiv, în special copiii
Tot în legătură cu siguranţa produselor au fost adoptate şi reguli specifice care să ia în

considerare mult mai serios natura anumitor produse. Acestea se referă la produse alimentare
care impun un anumit grad de igienă şi etichetare şi produse destinate unui anumit fel de
nutriţie. E necesară precizarea strictă a ingredientelor şi a instrucţiunilor de utilizare. De
116
exemplu, produsele farmaceutice sunt subiectul unei foarte stricte proceduri de autorizare în
ceea ce priveşte comercializarea lor pe piaţă. Mai mult, toate medicamentele destinate
publicului trebuie să conţină un prospect cu informaţii şi precauţii în folosire, dar în special
contraindicaţii sau reacţii adverse posibile. Reglementările comunitare de etichetare prevăd
articole referitoare la dimensiunea ecologică al produselor. Astfel, produsele electrocasnice în
special, trebuie să poarte eticheta ecologică comunitară şi să fie supuse în prealabil unor teste
ecologice.
4.4. Libera circulaţie a persoanelor
Pentru majoritatea oamenilor, semnul cel mai tangibil al apartenenţei lor la un spaţiu european
comun, fără bariere interne, îl reprezintă libertatea de mişcare a persoanelor. Controlul
călătorilor la graniţă, la trecerea dintr-o ţară membră în alta a fost practic eliminat.
 De reţinut: Articolul 48 al Tratatului de la Roma prevedea crearea condiţiilor

pentru realizarea liberei circulaţii a persoanelor pe teritoriul
Comunităţii. Aceasta însemna abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate în privinţa
angajării, stabilirii salariilor şi condiţiilor de munca.
P rimele măsuri de asigurare a libertăţii de mişcare a lucrătorilor au fost adoptate în

1964, când deţinătorii aşa-numitelor “profesii liberale” (medicii, stomatologi, farmaciştii etc.)
aveau dreptul de practicare a meseriei în oricare dintre ţările membre pe baza armonizării
calificării profesionale. Din 1985 s-a renunţat la armonizare în favoarea recunoaşterii mutuale
a pregătirii şi calificării profesionale. Orice diplomă sau grad universitar acordat într-o ţară
membră în urma a cel puţin trei ani de studiu este recunoscut în celelalte ţări. De aceea UE a
creat un sistem de recunoaştere a diplomelor şi a pregătirii cetăţenilor în ţările membre.
Principiul de bază este ca odată ce o persoană este calificată să exercite o profesie în ţară sa, ea
este calificata pentru aceeaşi profesie în orice alta ţară a UE.
 De reţinut: Carta Socială, adoptată în1989, a cuprins şi prevederi referitoare la

asigurarea liberei circulaţii a persoanelor. Cele 12 principii ale Cartei
Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucratorilor, au fost:
 Dreptul de a munci în oricare ţară a Uniunii Europene la alegere

 Libertatea de a alege o profesie şi dreptul la un salariu corespunzător
 Dreptul la condiţii de viaţă şi muncă îmbunătăţite
 Dreptul la protecţie socială în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale
 Dreptul la libertatea de asociere şi negociere colectivă
 Dreptul la pregătire profesională
 Dreptul bărbaţilor şi al femeilor la tratament egal
 Dreptul lucrătorilor la informare, consultare şi participare
 Dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii muncii
 Protecţia copiilor şi a adolescenţilor
 Un standard de viaţă decent pentru persoanele vârstnice.
117
 Integrare sociala şi profesionala îmbunătăţită pentru persoanele invalide.
Libertatea de mişcare a persoanelor nu ar putea fi completă fără libertatea de stabilire,

facilitând astfel punerea în practică a unuia dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor
acestui spaţiu european comun: dreptul de a trăi şi lucra în oricare ţară a UE, la alegere, pentru
acelaşi salariu, regim de impozitare şi taxe, având acces la educaţie şi pregătire profesională,
beneficiind de protecţie socială şi având dreptul de a vota şi de a fi ales în alegerile municipale
şi europene în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii ţării de reşedinţă alese.
S ingurele restricţii care se menţin în calea liberei circulaţii a persoanelor sunt cele
legate de garantarea securităţii şi protecţiei cetăţenilor. Guvernele ţărilor membre ale UE sunt
preocupate în prezent de identificarea celor mai bune metode de eliminare a controlului
identităţii persoanelor. Eforturile de promovare a frontierelor deschise, au avut în vedere, în
paralel evitarea proliferării terorismului internaţional, a imigrării clandestine şi a traficului cu
droguri. Acestea s-au realizat prin coordonarea politicilor în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne, ca şi prin înfiinţarea unei reţele de schimb de informaţii în cadrul Europolului. În
momentul de faţă, nu mai există control al identităţii la frontierele intracomunitare. Eforturi se
mai depun încă pentru armonizarea politicilor sociale, recunoaşterea diplomelor, repatrierea
drepturilor la asistenţă socială, a pensiilor etc.
“Nu trebuie să uitam ca cetăţenii noştri doresc să vadă o politică externă puternică şi
coerentă, ca şi o cooperare angajată în domeniul libertăţii de mişcare, al controlului
imigraţiei, al integrării străinilor în societăţile noastre, al luptei împotriva terorismului,
drogurilor, crimei organizate”, a declarat Jacques Santer, Preşedintele Comisiei Europene -
Declaraţia din 21 iulie 1994 în faţa Parlamentului European8.
D e dreptul de a trai şi beneficia de protecţie sociala în oricare ţară a UE

beneficiază şi liber profesioniştii, studenţii, pensionarii şi alte categorii de populaţie care nu
lucrează, dacă fac dovada că au suficiente venituri, astfel încât să nu devină o povară pentru
ţară gazdă. Dacă o persoană se mută dintr-o ţară în alta, acea persoana este liberă să îşi aducă
în ţară bunurile în a căror proprietate se află, fără să plătească nici un fel de taxă. Totuşi unele
state membre pot cere plata taxelor de înregistrare a automobilelor sau să impună unele
restricţii asupra anumitor bunuri cum ar fi armele şi muniţia. In noua ţară de reşedinţă,
cetăţeanul comunitar are aceleaşi drepturi de a se angaja ca şi cetăţenii respectivei ţări. Există
însă sectoare la care acesta nu are acces (armata, politie, servicii diplomatice, justiţie etc).
Unele ţări membre cer diplome, titluri, certificate sau alte calificări speciale, drept condiţii
pentru a accede în ocuparea unor posturi cu o anumită remuneraţie. Uneori poate fi foarte
8 “Freedom of movement”, Office for Official Publications of the European Union, Luxemburg, 1999, L –2985
118
dificil ca să fie recunoscute toate aptitudinile şi calificările. Acest lucru se întâmplă din cauza
diferenţelor semnificative existente în sistemul de învăţământ al fiecărei ţări9.
In UE există în legislaţia fiecărui stat membru reguli care prevăd garantarea protecţiei datelor
personale. Datele personale pot fi cerute la deschiderea unui cont bancar, a unei poliţe de
asigurare, la încheierea unor contracte. Orice cetăţean comunitar are dreptul la protecţia
datelor personale, la informare despre folosirea datelor, are dreptul de a fi întrebat şi de a-şi da
acordul pentru folosirea acestora. Cei care lucrează în alta ţară au dreptul de a se înscrie liber
în sindicate, să voteze sau să candideze în cadrul acestora, beneficiind de aceleaşi drepturi cu
rezidenţii.
Comunitatea a introdus un număr de măsuri care îmbunătăţesc sănătatea şi siguranţa la locul

de muncă. In acest scop a luat fiinţă, în 1996, în Bilbao, Spania, ”Agenţia Europeană pentru
siguranţă şi sănătate la locul de munca”. Obiectivul acesteia este asigurarea unor condiţii de
muncă decente a lucrătorilor mai ales în domeniul IMM10. Agenţia a creat o reţea de
informaţii la nivel european cu ajutorul căreia colaborează cu reprezentanţii statelor membre.
Reţeaua se bazează pe INTERNET şi poate fi accesată şi de către organele competente ale
ţărilor din Europa Centrală şi de Est care vor să adere la UE. In reţea sunt prezentate
directivele UE, legislaţia UE, proiecte de cercetare, cursuri de pregătire în domenii ca sănătate
şi protecţie la locul de muncă, soluţii practice, acţiuni preventive, cooperare.
 Nu în ultimul rând, libera circulaţie a persoanelor se referă şi la tineri. Pentru ei, poate
cel mai atractiv lucru este să-şi cunoască vecinii europeni şi să trăiască printre aceştia.
Comisia Europeană a lansat mai multe iniţiative pentru a facilita mişcarea liberă a tinerilor
lucrători, studenţilor, profesorilor şi oamenilor de ştiinţă în ţările membre. Printre aceste
programe se număra:
 “Tineretul pentru Europa” –care încurajează dezvoltarea schimburilor de tineri între

15 şi 25 de ani
 “Socrates” –destinat facilitării mobilităţii studenţeşti şi a profesorilor, învăţării
limbilor moderne, dezvoltării reţelei de centre naţionale de informare asupra
recunoaşterii diplomelor academice şi a perioadelor de studii
 “Leonardo da Vinci” –pentru formarea profesională continuă, modernizarea pregătirii
profesionale a tinerilor, parteneriatul dintre universităţi şi industrie.
4.5. Libera circulaţie a serviciilor
Deşi sectorul serviciilor este cel care ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă din UE
(60%), progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul
circulaţiei bunurilor. In domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare
9 “Working în another country of the European Union”, Office for Official Publications of the European Union,
Luxemburg, 1999, L –2985
10 “Building the links to promote safety and health at work”, European Agency for Safety and health at Work,
1999
119
erau pe deplin liberalizate la 1 ianuarie 1993. Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piaţa
Unică la 1 iulie 1994.
 De reţinut: Făcând obiectul articolelor 52 şi 54 ale Tratatului de la Roma,

libertatea de circulaţie a serviciilor se bazează pe principiul conform
căruia firmelor dintr-o ţară comunitară le este suficienta licenţa de funcţionare din ţară de
origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul UE.
 De reţinut: Tratatul asupra Uniunii Europene reglementează principiul

liberalizării serviciilor sub două forme:
 Dreptul de stabilire al resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat din
Uniunea Europeană în scopul prestării unui serviciu;
 Prestarea de servicii, pe baze transfrontaliere, fără a fi necesară deplasarea
prestatorului.
L ibertatea de prestare a serviciilor, conform art. 59 şi 60 din TUE, este valabilă

pentru cetăţenii statelor membre care sunt domiciliaţi pe teritoriul unui alt stat membru.
Aceste două condiţii: cetăţenia unui stat membru şi domiciliu pe teritoriul unui alt stat
membru sunt cumulative. Spre exemplu un cetăţean francez domiciliat în Italia care doreşte să
exporte servicii în Germania beneficiază de aceste prevederi privind libertatea de circulaţie a
serviciilor, dar un cetăţean francez domiciliat în SUA nu va beneficia de aceste prevederi
comunitare.
 De reţinut: Prevederile art. 59 – 66 din TCE se aplică numai în cazul

serviciilor11. În sensul art. 60 din TCE sunt considerate servicii,
acele activităţi independente, exercitate temporar într-un alt stat, recompensate cu o sumă de
bani, în măsura în care ele nu sunt supuse regulilor privind libera circulaţie a persoanelor,
capitalurilor şi persoanelor. În această accepţiune în categoria servicii sunt incluse:
 Activităţi cu caracter industrial;

 Activităţi cu caracter comercial;
 Activităţi meşteşugăreşti;
 Profesiunile liberale.
 De reţinut: În cadrul noţiunii de servicii în sensul art. 60 sunt incluse activităţile

prestate contra unei remuneraţii, care se constituie ca o parte
componentă a vieţii economice a statului respectiv. Din această cauză prevederile art. 60 nu se
aplică sistemului de educaţie naţională. Învăţământul de stat nu se încadrează în categoria
servicii conform art. 60 TCE, considerându-se că învăţământul de stat nu reprezintă o
activitate economică, ci are mai degrabă funcţii social politice; învăţământul privat intră în
11 Trebuie precizat faptul că serviciile financiar bancare şi de asigurări nu fac obiectul art. 59 – 66, libera lor
circulaţie fiind reglementată de art. Referitoare la libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor. Totodată serviciile de
transport sunt reglementate de art. speciale dintr-un capitol distinct al TCE, intitulat “transporturile”.
120
sfera de cuprindere a art. 60 în măsura în care sunt percepute taxe pentru activităţile prestate.
Transmiterea de semnale de televiziune, inclusiv cele cu caracter publicitare este considerat
un domeniu asupra căruia se extind prevederile art. 59 – 66 TCE. Se face însă distincţie de
comerţul cu mărfuri, înregistrări sonore, filme şi alte produse folosite pentru difuzarea unor
mesaje publicitare, cărora li se aplică regulile din Tratat referitoare la libera circulaţie a
mărfurilor. Asociind aceste două libertăţi, s-a stabilit că “drepturile exclusive de care
beneficiază o companie de a transmite publicitate prin televiziune nu sunt incompatibile cu
regulile privind libera circulaţie a produselor pe care le promovează”12
 De reţinut: Dreptul comunitar clasifică serviciile în trei mari categorii:
 Servicii active
 Servicii pasive;
 Servicii de corespondenţă.
Serviciile active
Presupun deplasarea prestatorului în ţara consumatorului de servicii. Altfel spus cel care
intenţionează să presteze un serviciu se deplasează în acest scop să se deplaseze într-un alt
stat comunitar. De exemplu, atunci când un arhitect francez se deplasează în Italia pentru a
supraveghea lucrările de construcţie a imobilului unui client italian. Pentru cazul serviciilor
active, art. 60, alin.1 TCE prevede că dispoziţiile comunitare referitoare la dreptul de stabilire
nu vor fi încălcate atunci când prestatorul de servicii îşi va exercita temporar activitatea în
statul în care serviciul este furnizat în conformitate cu regulile impuse în acel stat propriilor
resortisanţi. Altfel spus, prestatorul de servicii provenind dintr-un alt stat comunitar trebuie să
se supună aceloraşi reguli ca şi prestatorii de servicii, resortisanţi ai statului unde este prestată
activitatea în cauză. Deşi nu sunt menţionate în mod expres, dreptul de intrare şi de rămânere
pe teritoriul statului primitor al prestatorului de servicii pentru perioada cât va fi prestat
serviciul respectiv sunt cuprinse în mod implicit în prevederile art. 59 – 66 TCE.
Art. 60, alin. 3 prevede că toţi cei care se încadrează în sfera de cuprindere a libertăţii de
furnizare a serviciilor trebuie să aibă parte de acelaşi tratament ca şi presatorii de servicii
autohtoni – “principiul tratamentului naţional”. Libera circulaţie a serviciilor conţine astfel o
interdicţie a oricăror măsuri care direct sau indirect au caracter discriminatoriu pe motive de
naţionalitate. Anumite măsuri nu sunt considerate discriminatorii, chiar dacă au efect diferit
asupra autohtonilor şi asupra prestatorilor străini13 de servicii: cerinţa ca presatorul străin să
posede un certificat de cunoaştere a limbii ţării unde este prestat serviciul, spre exemplu. De
asemenea, art. 59 şi 60 prevăd eliminarea cerinţei ca prestatorul serviciului să aibă reşedinţa
sau domiciliul pe teritoriul statului unde el îşi exercită activitatea. Curtea Europeană de Justiţie
a stabilit că cerinţa ca furnizorul de servicii să fie rezident al statului unde prestează activitatea
este de natură să elimine efectele utile ale art. 59 în planul liberalizării circulaţiei serviciilor în
cadrul UE, de aceea trebuie eliminată o astfel de prevedere restrictivă.
12 O. Manolache, “Drept Comunitar”, ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

13 Este vorba de prestatori din interiorul Uniunii Europene
121
Pe aceiaşi linie, Curtea Europeană de Justiţie precizează că nu au caracter discriminatoriu şi

nu limitează libera circulaţie a serviciilor, anumite prevederi adoptate de statul unde este
prestat serviciul “dacă ele au ca scop aplicarea regulilor profesionale justificate de interesul
general, în special regulile privind organizarea, calificările, etica profesională, supravegherea
şi răspunderea care sunt obligatorii pentru orice persoană stabilită în statul unde serviciul este
furnizat, când persoana ce furnizează serviciul ar evita cadrul acelor reguli care sunt stabilite
în alt stat membru. Prin urmare nu I se poate contesta unui stat membru dreptul de a lua
măsuri spre a împiedica exercitarea, de către un prestator străin de servicii pe teritoriul său
(sau destinate în special teritoriului său), a libertăţii prevăzute de art. 59 în scopul evitării
regulilor profesionale de conduită care i-ar fi aplicabile dacă persoana era stabilită în cadrul
acelui stat membru”.
În cazul serviciilor active este necesară eliminarea nu numai a măsurilor discriminatorii, dar şi
a celor cu caracter nediscriminatoriu, dar care au un efect restrictiv asupra libertăţii de prestare
a serviciilor. Logica care stă la baza acestei interdicţii este următoarea: în cazul în care
categoriile favorizate de prevederile liberei circulaţii a serviciilor ar fi supuse aceloraşi reguli
ca şi autohtonii, realizarea acestui deziderat ar fi mult îngreunată. Spre exemplu un liber
profesionist care ar dori să presteze servicii înalt stat ar putea fi obligat (în cazul în care s-ar
aplica ad litteram caracterul nediscriminatoriu) să fie membru al organizaţiilor profesionale de
profil din ambele state. Elocvent este exemplul unui avocat belgian care a încercat să-şi
reprezinte un client olandez în faţa unei instanţe olandeze. Acest lucru I-a fost interzis
deoarece legea olandeză permitea numai persoanelor domiciliate în Olanda să pledeze în faţa
unei instanţe olandeze, şi ca avocaţii care pledau în instanţe olandeze să fie membri ai
Baroului olandez. Ulterior, aceste restricţii au fost eliminate pe baza prevederilor TCE privind
liberalizarea circulaţiei serviciilor.
Serviciile pasive
Presupun deplasarea consumatorului în ţara prestatorului de servicii. Deşi alin. 3 al art. 60
prevede în mod expres doar situaţiile în care cel ce furnizează serviciul se deplasează în statul
beneficiar, totuşi interpretarea acestui text poate fi extinsă şi aplicată de asemenea şi în cazul
serviciilor pasive. Cazul privind libera circulaţie a serviciilor pasive a fost apreciată de Curtea
de Justiţie ca fiind un corolar al art. 60, “înfăptuindu-se astfel dezideratul liberalizării
activităţilor lucrative necuprinse în libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi
persoanelor”14. Ca urmare, prin extensie, libertatea de furnizare a serviciilor trebuie să includă
şi libertatea destinatarului de servicii de a se deplasa în interiorul UE pentru a primi în oricare
din satele membre un serviciu. Această libertate trebuie extinsă şi în ceea ce priveşte plăţile,
serviciile turistice, servicii medicale, etc. Toate persoanele care se deplasează în statele
membre într-unul din scopurile menţionate mai sus urmează să fie consideraţi destinatari de
servicii de care vor beneficia de acestea în acelaşi condiţii ca şi resortisanţii statului unde sunt
prestate serviciile.
14 O. Manolache, op. Cit.

122
Serviciile de corespondenţă
Se referă la cazul în care doar serviciile propriu-zise traversează frontiera, consumatorul şi
prestatorul rămânând în ţara lor de reşedinţă. În categoria serviciilor de corespondenţă pot fi
enumerate: trimiterea unor planuri de construcţie de către un arhitect clientului său din
străinătate, servicii de consultanţă, transmisii de radio şi televiziune, etc. În acest caz nu este
esenţial ţara din acre provin prestatorul şi consumatorul de servicii, ci ca acestea să traverseze
frontiera dintre două state membre ale UE. De asemenea existenţa unor relaţii anterioare între
furnizorul şi beneficiarul de servicii nu reprezintă o condiţie pentru aplicarea libertăţii de
circulaţie a serviciilor de corespondenţă. Sub incidenţa prevederilor privind libertatea de
furnizare a serviciilor se vor afla nu numai restricţiile stabilite în satul de destinaţie a
serviciilor, ci şi cele existente în ţara de origine, chiar dacă ele sunt general aplicabile,
nediscriminatorii, şi nici obiectul şi nici efectele lor nu urmează să favorizeze furnizorii de
servicii din ţara respectivă, faţă de ceilalţi furnizori din UE.
 De reţinut: Libertatea de circulaţie şi furnizare a serviciilor se delimitează de

celelalte libertăţi fundamentale. Art. 60 TCE menţionează expres că
libera circulaţie a serviciilor nu are aplicabilitate atâta vreme cât există prevederi concurente şi
contrare în ceea ce priveşte domeniul liberei circulaţii a mărfurilor, a persoanelor sau a
capitalului. Trăsăturile specifice ale serviciilor, în sensul art. 59 – 66 TCE, sunt: caracterul
temporar şi de activitate independentă.
D elimitarea libertăţii de furnizare a serviciilor faţă de celelalte libertăţi de circulaţii

poate fi uneori dificilă, în special în cazul serviciile sunt legate de un produs. Dacă un arhitect
trimite clientului său în străinătate planurile unei clădiri, atunci este vorba de un obiect cu
caracteristici de marfă, dar ţinând cont de faptul că la baza schimbului stă o prestaţie
intelectuală, regulile aplicabile în acest caz sunt cele referitoare la libera circulaţie a
serviciilor15. Mai puţin dificilă este delimitarea dreptului de liberă a circulaţie a serviciilor de
libertatea de circulaţia forţei de muncă. Prevederile art. 48 (libertatea circulaţiei forţei de
muncă) se referă însă la activităţi neindependente prestate de persoane fizice, în relaţii de
subordonare, în timp ce libertatea de circulaţie a serviciilor vizează activităţi independente.
C ea mai problematică delimitare apare în cazul libertăţii de stabilire faţă de libera

circulaţie a serviciilor. S-a stabilit pentru cazul serviciilor active, în baza art. 60, alin. 3, că
regulile privind libertatea de a furniza servicii cuprind situaţia în care o persoană se deplasează
dintr-un stat membru în alt stat membru, nu în scopul stabilirii pe acel teritoriu, ci în vederea
prestării unei activităţi independente, cu caracter temporar. În ceea ce priveşte libertatea de
stabilire definitorie este integrarea de durată a prestatorului de servicii în viaţa economică a
statului respectiv. Caracterul temporar al unei activităţi trebuie apreciat în funcţie de durata ei
15 în sensul art. 59 – 66, în cazul analizat, este vorba de un serviciu pasiv.
123
în timp, de regularităţii, periodicităţii şi continuităţii, fără a exclude posibilitatea creării de

către furnizorul de servicii a unor structuri organizatorice proprii (birou, filială) în măsura în
care ele sunt necesare pentru realizarea activităţii sale. Chiar dacă o persoană îşi mută
domiciliul într-un alt stat al UE, el poate utiliza în anumite condiţii, fie prevederile libertăţii de
stabilire, fie nu pe cele ale libertăţii de prestare a serviciilor. Spre exemplu, unui arhitect
domiciliat în Franţa care lucrează exclusiv cu clienţi italieni, I se pot aplica prevederile
libertăţii de stabilire, deoarece el este integrat în viaţa economică a Italiei.
L ibertatea de stabilire este considerată de unii specialişti ca fiind o componentă

fundamentală a libertăţii de circulaţie a persoanelor în cadrul UE. În mod implicit, însă,
această libertate este asociată cu libertatea de furnizare a serviciilor, fundamentată pe
necesitatea asigurării unei repartizări optime a tuturor factorilor de producţie la nivel
comunitar, astfel încât, mobilitatea lor să permită exercitarea activităţilor comerciale şi
productive într-un mediu favorabil. Conform art. 52 alin. 2 TCE, libertatea de stabilire include
şi dreptul de a începe şi continua activităţi ca persoane nesalariate (independente), ceea ce
înseamnă dreptul de acces la asemenea activităţi şi dreptul de a înfiinţa şi administra
întreprinderi şi companii16. Art. 52 a impus ca orice restricţie a libertăţii de stabilire, în scopul
furnizării de servicii, a resortisanţilor unui stat membru, pe teritoriul unui alt sta membru să fie
înlăturată în etape progresive, până la eliminarea lor totală.
Şi în cazul libertăţii de stabilire în scopul furnizării unui serviciu sau exercitării unei profesiuni
se aplică principiul nediscriminării şi al tratamentului naţional (în ceea ce priveşte resortisanţii
statelor membre). Spre exemplu, art. 52 şi 59, în opinia Curţii europene de Justiţie, împiedică
un stat membru să limiteze activităţile de intermediere din domeniul valorilor mobiliare la
companii sau firme al căror sediu înregistrat se fală pe teritoriul său, sau pună pe prestatorii de
servicii în domeniul valorilor mobiliare care doresc să preteze un serviciu de intermediere
mobiliară pe teritoriul respectiv în imposibilitatea de a folosi anumite forme de stabilire cum
ar fi filiala sau agenţia. În situaţia impunerii de restricţii pe teritoriul unui stat, prestatorii de
servicii sau persoanele care exercită o profesiune liberală ar fi obligaţi să suporte cheltuieli
suplimentare faţă de cele ale rezidenţilor (diferenţă de tratament care are nu are justificare
obiectivă).
 De reţinut: Libertatea de circulaţie a serviciilor este una din libertăţile

fundamentale, astfel încât ea nu poate fi restrânsă decât numai prin
prevederi justificate de interesul general. Curtea de Justiţie a stabilit că pentru a avea efectul
scontat, aceste restricţii trebuie să fie impuse tuturor persoanelor (fizice sau juridice) care
funcţionează în statul membru în acre serviciul urmează să fie furnizat, în măsura în care
acesta nu e salvgardat de prevederile cărora le este supus furnizorul în statul membru unde el
îşi are sediu sau domiciliul17. O astfel de interpretare extinsă are nevoie de anumite corecturi.
În acest sens a fost preluată în sfera liberei circulaţii a serviciilor, formula Cassis de la libera
circulaţie a mărfurilor. Astfel în cazul în acre nu există prevederi unice la nivel comunitar în
16 În înţelesul art. 58 este vorba de entităţi care au sediul lor statutar pe teritoriul comunitar şi au fost
constituite în conformitate cu dreptul civil sau comercial.
17 O. Manolache, op. Cit.
124
anumite domenii legate de libera circulaţie a serviciilor, numite prevederi naţionale cu caracter
restrictiv pot fi acceptate, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 Să aibă caracter nediscriminatoriu;

 Să fie justificate de motive stringente legate de interesul general;
 Să aibă o acţiune moderată, în raport cu scopul urmărit.
 De reţinut: Dacă aceste reglementări cu caracter restrictiv există deja în statul de

provenienţă al statului de provenienţă al prestatorului de servicii
aceste măsuri devin redundante în statul primitor şi trebuie deci înlăturate. Condiţia esenţială
pentru adoptarea unor astfel de prevederi naţionale restrictive este inexistenţa unor reguli
unice comunitare. Dacă astfel de reguli comunitare există, normele naţionale trebuie
interpretate după aceste prevederi. În acest context se impune evidenţierea importanţei actelor
comunitare de recunoaştere a diplomelor şi certificatelor profesionale18.
C aracterul nediscriminatoriu al măsurilor restrictive este necesar pentru ca acestea

să fie justificate de interesele legitime menţionate de art. 59. În cazul în care aceste prevederi
pot fi justificate în anumite cazuri pe baza excepţiilor enumerate la art. 66. În cadrul
intereselor legitime se regăsesc: regulamentele profesionale care privesc obligaţiile, conduita
şi responsabilitatea profesională; protecţia consumatorului, funcţionarea sistemului legal al
statului efect, funcţionarea sistemului fiscal naţional. Caracterul moderat al măsurilor
restrictive presupune ca din mai multe măsuri posibile, statul să aleagă pe cele care
obstrucţionează cel mai puţin libertatea de furnizare a serviciilor. Inacceptabile sunt în general
obligaţiile de domiciliere a prestatorului în statul primitor. Spre exemplu un avocat poate
reprezenta un client în faţa oricărei instanţe din interiorul UE, ci condiţia ca acesta să fi fost
contactat în timp util. Există însă anumite domenii în care domicilierea în statul unde se
presează serviciul este obligatorie: asigurări, anumite categorii de medici. Nu sunt acceptate
prevederi naţionale cu caracter restrictiv care impun apartenenţa prestatorului la anumite
organizaţii profesionale ale statului beneficiar al serviciului. Statul primitor al serviciului
trebuie să ia în considerare dacă toate controalele, examinările profesionale din ţara de
provenienţă a prestatorului sunt compatibile cu cerinţele proprii. În acest sens sunt interzise
prevederile restrictive care impun repetarea unor examinări deja susţinute în statul de
provenienţă.
Indiferent de conţinutul unei măsuri restrictive, statul care le adoptă trebuie să facă dovada
intereselor legitime.
 De reţinut: Excepţiile de la libera circulaţie a serviciilor sunt menţionate în art.

66 şi sunt legate de activităţile care presupun exercitarea autorităţii
statale. De motive de ordine, securitate sau sănătate publică. Conform acestor excepţii,
anumite servicii nu pot fi prestate pe teritoriul unui stat de resortisanţi aparţinând unui alt stat
membru. Pentru o utilizare unitară a excepţiei administraţiei publice, această noţiune este
definită la nivel comunitar ca fiind totalitatea activităţilor care presupun direct sau indirect
18 Directiva 89/48
125
participarea autorităţii statale la exercitarea prerogativelor de suveranitate ale unui stat –

posturi în administraţie publică, armată, poliţie, armată. În ceea ce priveşte activităţile prestate
de avocaţi ca fiind în legătură cu exercitarea autorităţii statale, Curtea de Justiţie a stabilit că
această profesiune se încadrează în categoria profesiunilor libere şi nu face obiectul
excepţiilor de administraţie publică. Cu toate acestea, anumite tipuri de activităţi prestate de
avocaţi sunt încadrabile în activităţile de exercitare a autorităţii publice şi sunt supuse
prevederilor art. 66.
Aspecte legate de evoluţia procesului de liberalizare a sectorului financiar – bancar

în Uniunea Europeană
Înaintea adoptării Cartei Albe şi a Actului Unic, în progresele realizate în domeniul

liberalizării circulaţiei serviciilor financiare erau nesemnificative. Ulterior, situaţia se
inversează, înmulţindu-se demersurile la nivelul UE în scopul realizării liberei circulaţii a
activităţilor din acest sector. La momentul adoptării Cărţii Albe, principalele bariere în calea
liberei circulaţii a serviciilor financiare erau rezultatul controlului valutar şi al reglementărilor
naţionale legale. Anumite studii europene evidenţiază importanţa dereglementării sectorului
serviciilor financiare: efectele pozitive ale liberalizării serviciilor financiare sunt cuantificate
la 1/3 din totalul câştigurilor macroeconomice generate de crearea pieţei unice interne.
Importanţa acordată acestui sector este determinată, în principal, de următoarele raţiuni:
dimensiunea şi ritmul ridicat de creştere, caracterul relativ închis al economiilor naţionale în
acest domeniu (manifestat în special prin diferenţe semnificative între statele membre sub
aspectul reglementărilor şi preţurilor pentru serviciile financiare prestate); caracterul închis
ale economiilor naţionale fiind un element de natură să împiedice expansiunea internaţională a
serviciilor financiare (şi astfel UE se înscria pe o direcţie contrară faţă de tendinţele mondiale
de globalizare şi liberalizare a serviciilor financiare).
S ectorul serviciilor financiare este în UE în mod tradiţional un sector puternic

reglementat19. Chiar şi în tratatul de la Roma, în ciuda declarării intenţiei statelor membre de a
liberaliza circulaţia capitalurilor şi serviciilor, s-a prevăzut doar un grad de liberalizare al
sectorului serviciilor financiare suficient “pentru asigurarea unei funcţionări satisfăcătoare a
pieţei unice”20. Justificarea măsurilor naţionale cu caracter protecţionist se baza pe
următoarele argumente:
 Menţinerea lichidităţii şi credibilităţii băncilor;

 Împiedicarea instituţiilor financiare să-şi asume riscuri prea mari;
 Rolul instituţiilor financiar – bancare în crearea de masă monetară şi în finanţarea
deficitului bugetar.
Reglementarea excesivă şi restricţiile existente în cale liberei circulaţii a serviciilor financiare

au efecte negative asupra eficienţei sectorului şi a creşterii costurilor operaţionale. Rezultatul
19 reglementarea sectorului financiar îşi are începuturile în perioada crizei din 1992 – 1933.
20 art. 67 Tratatul de la Roma
126
acestor politici restrictive îşi găseşte corespondent în diferenţele semnificative între pieţele
naţionale ale serviciilor financiare din UE: rolul crescut al băncilor pe piaţa de capital, gradul
de deschidere către concurenţe externă (mai ridicat în cazul UK), portofoliului de produse
bancare oferite (de la prototipul băncii universale din Germania, la prototipul tradiţional al
băncii). Anii ’80 au fost caracterizaţi de eforturile autorităţilor comunitare şi ale celor
naţionale de a dereglementa şi liberaliza circulaţia sectorului financiar din UE. Strategia de
liberalizare a serviciilor financiare în UE a început cu adevărat abia la momentul adoptării
Cartei Albe, în 1985. Pentru realizarea acestui deziderat s-a început cu adoptarea de măsuri
specifice menite să faciliteze libera şi completa circulaţie a capitalului. Această condiţie era
necesară dar nu şi suficientă pentru crearea pieţei financiare europene unice, fiind necesară
armonizarea reglementărilor naţionale în domeniu.
 De reţinut: Începând cu 1989, în Comunitatea Europeană a adoptat trei directive

acre formează baza liberalizării serviciilor bancare (şi a serviciilor
financiare în general): The Second Coordination Directive, The Own Funds Directive, The
Solvency Ratio Directive. The Second Banking Coordination Directive stabileşte dreptul
oricărei bănci a cărei funcţionare este autorizată de un stat membru al UE să presteze servicii
specifice şi să deschidă dezmembrăminte în oricare alt stat membru al Uniunii Europene, fără
a fi necesară permisiunea statului unde este prestat serviciul sau este localizată subsidiara.
Această directivă stabileşte principiul supravegherii activităţii bancare de către ţara de origine
şi nu de către ţara gazdă. Ţara gazdă a filialei, precum şi ţara beneficiară a serviciului bancar
îşi rezervă dreptul de a determina lichiditatea filialei. Spre exemplu, autorităţile din Marea
Britanie pot să interzică prestarea de servicii bancare de către o bancă autorizată să
funcţioneze într-o altă ţară membră a UE, dacă aceasta nu are o lichiditate adecvată, în
conformitate cu normele legale ale Marii Britanii. De asemenea, directiva privind rata de
solvabilitatea limitează, în interiorul Uniunii, limita maximă de credit acordat unui singur
debitor la 25% din capitalul băncii. A doua directivă de coordonare a activităţii bancare este
implementată prin intermediul reglementărilor legale naţionale. Acestea din urmă stabilesc
responsabilităţile autorităţilor naţionale şi principiul nediscriminării băncilor din UE care
doresc să presteze servicii în alte state decât cele din care provin sau în care au deja
dezmembrăminte. S-a sugerat că efectele acestei directive sunt favorabile expansiunii
modelului băncii universale: acestea pot presta, în oricare din ţările membre ale UE, toată
gama de servicii pe care sunt autorizate să le desfăşoare de către ţara de origine. În opinia
proprie, această prevedere este de natură să introducă un element de discriminare, dată fiind
larga varietate a reglementărilor naţionale cu privire la activităţile pe care băncile sunt
autorizate să le desfăşoare.
 De reţinut: Liberalizarea serviciilor in domeniul asigurărilor în Uniunea

Europeană continuă să înregistreze permanent progrese. Singurul
segment al asigurărilor complet liberalizat în UE rămâne domeniul reasigurărilor. Cerinţele
incluse în directivele care reglementează libera circulaţie a serviciilor de asigurări vizează
prevenirea şi reducerea concurenţa dintre diferite societăţi de asigurări din interiorul UE. Spre
exemplu, în acest caz, autorizaţia de funcţionare acordată de ţara de origine nu mai este
suficientă pentru a permite funcţionarea şi prestarea de servicii de către o societate de asigurări
dintr-o ţară din interiorul UE într-un alt stat membru. Costurile legate de obţinerea autorizaţiei
de prestare servicii în ţara gazdă sunt relativ ridicate şi se constituie ca o barieră în calea
127
liberalizării serviciilor de asigurare în interiorul UE. În mod similar, anumite state membre
UE interzic contractele de asigurare în al căror mecanism de desfăşurare nu intervine moneda
naţională. Barierele în calea comerţului cu asigurări intra – Uniune au ca justificare principală,
protecţia consumatorului.
C aracteristica principală a sectorului de asigurări în cadrul UE o reprezintă

eterogenitatea serviciilor furnizate de diferiţi operatori comunitari. Aceasta explică parţial şi
ritmul lent în care se realizează şi liberalizarea acestui sector. De exemplu, atât la nivel
naţional cât şi comunitar, se face o distincţie clară între asigurările non – viaţă şi asigurările de
viaţă precum şi în ceea ce priveşte riscurile generale şi riscurile de masă. Regulile cu privire la
aceste tipuri de asigurări sunt menţionate expres în prevederile directivelor comunitare în
domeniu. Companiile de asigurări non – viaţă provenind din state membre ale Uniunii pot
opera în mod liber în interiorul acesteia. În ceea ce priveşte riscurile generale, pe baza
reglementărilor specifice ţărilor de origine; în privinţa riscurilor de masă se aplică principiul
supravegherii conform prevederilor ţărilor gazdă. Similar, pentru asigurările de viaţă se pot
identifica două situaţii distincte:
 dacă asiguratul este cel care preia iniţiativa încheierii unui contract cu un asigurător
dintr-o altă ţară membră a Uniunii Europene, alta decât cea al cărei resortisant este, se
aplică principiul supravegherii de către ţara de origine a asiguratorului;
 dacă asigurătorul preia iniţiativa pentru o tranzacţie se aplică prevederile legale în
vigoare în ţara de origine a asiguratului.
Faptul că la nivelul reglementărilor comunitare nu există reglementări unitare cu privire la

libertatea de furnizarea serviciilor de asigurare şi la normele aplicabile tranzacţiilor cu
asigurări (diferite de la stat la stat) se constituie ca principală barieră în calea liberalizării
acestui sector.
Liberalizarea serviciilor de investiţii

In 1994 a fost adoptată o directivă pentru a oferi garanţii depunătorilor şi investitorilor, în
cazul unui faliment internaţional de proporţii, precum cel al Băncii de Credit şi Comerţ
Internaţional, când mii de depunători europeni şi-au pierdut banii economisiţi. Directiva
prevedea ca într-un astfel de caz, depunătorii să fie despăgubiţi cu până la 20 000 ECU.
Serviciile privind investiţiile “au intrat” în Piaţa Unica la 1 ianuarie 1996. liberalizarea
serviciilor de investiţii s-au bazat pe două principii:
 Realizarea treptată a liberei circulaţii a produselor financiare şi a libertăţii d e prestare

a serviciilor financiare, conform căruia orice intermediar financiar cu sediul într-una
din ţările membre ale UE poate, pe baza licenţei de operare emisă de ţară de origine,
să îşi ofere produsele şi serviciile rezidenţilor din alt state membru;
 Regimul serviciilor de investiţii este similar celui aplicat liberei circulaţii a bunurilor,
respectiv recunoaştere reciprocă şi armonizare minimală.
128
Alte tipuri de servicii

In momentul actual se lucrează la liberalizarea a doua sectoare esenţiale ale serviciilor:
telecomunicaţiile şi transporturile. Liberalizarea telecomunicaţiilor s-a realizat la sfârşitul
anului 1998, cu excepţia telefoniei mobile care se va liberaliza până la 1 ianuarie 2003. Noi
domenii ale serviciilor, precum electricitatea, serviciile audio –vizuale şi explozia serviciilor
de informare “on –line” fac acum obiectul preocupărilor Comisiei. În domeniul liberalizării
serviciilor de transport, pot fi evidenţiate următoarele evoluţii:
 Suprimarea, începând cu 1 ianuarie 1993 a tuturor restricţiilor cantitative şi

autorizarea progresivă a cabotajului rutier; în 1998 s-a realizat liberalizarea deplină a
cabotajului rutier;
 Liberalizarea completă a serviciilor de transport de pasageri;
 Asigurarea libertăţii de prestare a serviciilor de transport maritim între satele membre
UE, astfel: începând cu 1 ianuarie 1995, prestarea serviciilor de transportul maritim nu
mai este supus regimului autorizării pretatorului de servicii în ţara de destinaţie (fiind
însă admise derogări de la acest principiu, pentru ţări ca Grecia, Portugalia, Spania,
Italia până în 1999).
Tot la capitolul liberalizarea serviciilor se include şi construirea reţelelor trans-europene

(TENS). Tratatul de la Maastricht recunoaşte importanţa reţelelor de acest tip (reţele de
transport, telecomunicaţii, livrarea petrolului şi a gazelor). In afara de sistemele de cale ferată,
de legătură foarte rapidă între ţările membre, trebuie menţionate şi cele de infrastructură şi
furnizare a energiei electrice. Uniunea Europeana are obligaţia şi s-a angajat să dezvolte
aceste reţele, inclusiv pe cele de ultima oră: informatice, de transmisie prin satelit. Finanţarea
dezvoltării infrastructurii şi reţelelor trans-europene a fost şi este prioritatea Băncii Europene
de Investiţii. In cele mai multe ţări ale UE, aceasta instituţie a devenit principala sursă de
finanţare pentru proiectele de anvergură în infrastructură. In sectorul telecomunicaţiilor,
Banca Europeana de Investiţii a investit foarte mult pentru proiectele de telefonie fixă, mobilă
sau digitală în ultimii ani. Cele mai multe fonduri au avut ca destinaţie proiecte de dezvoltare
regională în Spania, Grecia, Irlanda, Italia şi Portugalia. De asemenea, UE finanţează
numeroase proiecte de cercetare –dezvoltare şi proiecte pilot pentru fiecare regiune din
Europa (Fondurile Structurale).
Serviciile de interes general

Reglementarea serviciilor de interes general în Europa se bazează pe două principii:
 Neutralitatea, în ceea ce priveşte statutul companiilor particulare sau publice şi al

angajaţilor acestora, garantată de articolul 222 al Tratatului21.
 Libertatea ţărilor membre de a-şi defini serviciile de interes general, de a garanta
drepturile speciale sau exclusive care sunt necesare companiilor care le furnizează, de
21
Office for Official Publications of the European Communities: “Competition în telecommunications:
Why and how?”, Luxemburg, 1999
129
a reglementa managementul lor, de a le finanţa în conformitate cu articolul 90 al

Tratatului. Condiţiile articolului 90 nu se aplica activităţilor non-economice sau
problemelor vitale de interes naţional.
 Serviciile de interes economic general sunt subiectul regulilor comunitare proiectate

pentru a crea Piaţa Unică. Sunt incluse monopolurile care pot obstrucţiona buna funcţionare a
pieţei blocând un anumit sector al acesteia. Legislaţia reglementează aceasta situaţie de
monopol, menţinând intacte însă serviciile de interes general. Furnizorii unor anumite servicii
de interes general (infrastructura, energie, comunicaţii) pot obţine derogări când acestea le
influenţează performanţele. Definiţiile sarcinilor de interes general nu trebuie să determine în
mod necesar modul în care vor fi rezolvate. Din aceasta cauză orice excepţie de la regulă este
subiectul principiului proportionalităţii. Acest principiu este cuprins în Articolul 90, este
proiectat să asigure cea mai bună potrivire între obligaţia de a furniza servicii de interes
general şi modul în care sunt acestea prestate, astfel încât mijloacele folosite să fie
proporţionale. Principiul este formulat pentru a permite o echilibrare flexibilă, contextuală
care ţine cont de obiectivele şi circumstanţele diferite ale statelor membre ca şi de
constrângerile tehnice şi bugetare care variază între sectoarele economiei integrate. De
asemenea, principiul permite cea mai bună interacţiune posibilă între eficienta pieţei şi nevoile
de interes general, asigurând că mijloacele de satisfacere a acestora nu afectează negativ Piaţa
Unică şi nici comerţul, ceea ce ar fi fost contrar interesului comunitar. Rezultatele obţinute
până în prezent din aceasta interacţiune au fost foarte bune, pozitive, atât în ceea ce priveşte
eficienţa serviciilor de interes general cat şi implementarea regulilor.
T oate instrumentele legale privind transportul aerian, feroviar şi electricitatea au

fost adoptate cu unanimitate de către statele membre în Consiliu. Curtea de Justiţie a
confirmat aceste instrumente străduindu-se să realizeze o cât mai bună echilibrare a lor.
Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Curtea de Justiţie au
respectat de asemenea definirea naţională a interesului general, bazată pe specificul naţional al
fiecărei ţări membre şi pe caracteristicile sociale şi culturale ale acestora. Promovarea
interesului general european, concept lansat de Comisia Europeană şi dezvoltat de Parlament
şi Consiliul de Miniştri, are ca menire asigurarea unor servicii de foarte înaltă calitate, toate la
preţuri pe care să şi le poată permită fiecare cetăţean comunitar. Conceptul se bazează pe
următoarele principii: egalitate, universalitate, continuitate şi adaptabilitate. Aceste criterii nu
sunt mereu întâlnite la nivel naţional, însă vor fi integral implementate şi vizibile efectiv.
Obligaţiile serviciilor publice pot fi impuse de interese generale cum ar fi planificarea
modului de folosire a terenurilor, securitatea şi protecţia mediului. Piaţa Unică asigură
consumatorilor servicii foarte bune şi lansează Europa într-o poziţie mai puternică în panul cu
concurenţei internaţionale. Serviciile de interes general pot fi prestate de sectorul public, dar şi
de cel privat. Scopul este de a presta un serviciu la un nivel cât mai înalt, pe care la scara
Pieţei Unice, a UE, să şi-l poată permite oricine, inclusiv persoanele cu probleme sociale,
financiare sau de sănătate.
130
4.6. Libera circulaţie a capitalurilor
Libera circulaţie a capitalurilor implica înlăturarea controlului asupra fluxurilor de capital. Ea

trebuie să se îmbine perfect cu armonizarea taxelor naţionale pe capital, pentru a asigura o
concurenţă corectă între ţările cu fiscalitate redusă şi cele cu fiscalitate ridicată. Liberalizarea
circulaţiei capitalurilor a fost prima dintre cele patru libertăţi care s-a realizat. O directivă de
desfiinţare a controlului pe capital a fost adoptată în 198822. Ea a fost urmată de alte directive
pentru liberalizarea serviciilor bancare şi financiare.
“Spaţiul financiar european comun este unul din pivoţii spaţiului economic comun”, a
declarat în 1987, Jacques Delors, cu ocazia prezentării planului Comisiei de desăvârşire a
liberalizării circulaţiei capitalurilor. In viziunea autorilor Cărţii Albe şi ai Actului Unic,
apariţia Europei financiare reprezintă dovada maturităţii economice. Ea a fost condiţia
realizării Pieţei Unice, permiţând circulaţia şi plasarea optimă a resurselor în proiectele
europene şi în firmele performante. Cartea Alba, în domeniul liberalizării serviciilor
financiare, precizează: "Liberalizarea serviciilor financiare, paralel cu cea a circulaţiei
capitalului, va reprezenta un pas important în integrarea financiara europeana şi adâncirea
pieţei interne.”
Î n prezent, accentul se pune din ce în ce mai mult pe libera circulaţie a produselor

financiare, ca o pârghie de facilitare, printre altele, a progresului tehnic, recurgându-se la o
coordonare minimă a reglementărilor financiar –bancare, ca bază a recunoaşterii reciproce de
către statele membre a ceea ce întreprinde fiecare dintre ele pentru protejarea publicului. În
privinţa valorilor mobiliare, coordonarea regulilor aplicabile organismelor de plasament
colectiv vizează să acorde o protecţie echivalentă investitorilor, indiferent de statul membru în
care aceştia îşi au sediul, cu dreptul de comercializare liberă în ansamblul comunitar.
Liberalizarea totală a circulaţiei capitalului a fost şi este o condiţie sine qua non a liberului
schimb al produselor şi serviciilor financiare în interiorul Uniunii şi a unei alocări optime în
scop productiv şi comercial a fondurilor depuse la instituţiile financiare.
 De reţinut: Liberalizarea totală a circulaţiei capitalului a fost concepută în trei

etape:
 Liberalizarea operaţiunilor cu capital – de genul creditelor comerciale sau investiţiilor

directe - care sunt direct legate de libertatea circulaţiei bunurilor şi persoanelor şi de
libertatea de constituire a instituţiilor cu consecinţe directe asupra balanţelor de plăţi
 Liberalizarea operaţiunilor cu titluri financiare (obligaţiuni, acţiuni şi alte titluri de
participaţie), crearea unor posibilităţi largi de arbitraj între pieţele financiare ale ţărilor
membre, punându-le în concurenţă directă
 Liberalizarea operaţiunilor cu împrumuturi financiare şi a celor cu instrumente ale
pieţei monetare
22 Commission europeenne: “Impact et eficacite du marche unique -Panorama de l‟industrie comunautaire

„97”, Bruxelles, 1997
131
4.7. Piaţa Internă Unică între deziderat şi realitate
Programul de creare a Pieţei Unice, aşa cum a fost stabilit prin Cartea Albă a Comisiei
Uniunii Europene în 1985, constituie, în opinia specialiştilor, cel mai ambiţios proiect de
stimulare a ofertei lansat vreodată pe glob. Conceput să suprime “rigidităţile” pieţei
comunitare precum şi barierele din calea mobilităţii factorilor de producţie, de care sufereau
operatorii din ţările UE în anii ’85, acest proiect şi-a dovedit din plin eficacitatea, atât pe
planul dezvoltării industriale, cât şi pe cel al schimburilor comerciale reciproce.
B ilanţul de funcţionare a Pieţei Unice este considerat, cu unele rezerve, a fi pozitiv,

deşi atât mediul intern cat şi extern şi – au pus amprenta asupra acestuia, în special asupra
dinamicii Pieţei Unice. Se au în vedere recesiunea pe care au traversat-o ţările UE în anii 1992
–1993, procesul de unificare a Germaniei, aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la UE,
procesul de tranziţie la economia de piaţă a ţărilor din Europa Centrala şi de Est,
mondializarea economiei, revoluţia tehnologiilor informaţiei. In opinia experţilor Comisiei
UE, impactul economic al funcţionarii Pieţei Unice este, în general, încurajator, apreciindu-se
ca este totuşi devreme ca măsurile adoptate să-şi facă simţite din plin efectul23. Aceiaşi experţi
consideră că, potrivit unor date preliminare, semnele unei transformări sensibile a economiilor
ţărilor membre ca urmare a funcţionării Pieţei Unice sunt în mod evident perceptibile şi
reliefate de:
 Intensificarea concurenţei între întreprinderi, atât în sectorul productiv cât şi în cel al

serviciilor
 Accelerarea ritmului restructurării în industrie, avans drept corolar o îmbunătăţire a
competitivităţii
 gamă mai vastă de produse şi servicii ce sunt oferite la preţuri de vânzare mai puţin
ridicate, în special în sectoarele mai nou liberalizate
 Rapiditate mai mare şi costuri mai mici ale livrărilor transfrontaliere, datorate absenţei
controalelor mărfurilor la frontierele interne
 Mobilitate crescută, în cadrul UE, a lucrătorilor şi a persoanelor neîncadrate în muncă
 Crearea de noi locuri de muncă în ţările comunitare
 creştere suplimentară a veniturilor în UE, de ordinul a 1,1 –1,9% în perioada 1987 –
1998
 Rate ale inflaţiei mai mici cu 1 –1.5 puncte procentuale, decât cele care ar fi existat în
absenta PIU
 Intensificarea convergentei şi coeziunii între diferitele regiuni ale UE
 Asigurarea unui climat concurenţial propice creşterii economice, descurajând crearea
marilor monopoluri naţionale
Funcţionarea Pieţei Unice a produs o creştere importantă a comerţului intra –comunitar şi a

majorat ponderea ţărilor UE în totalul investiţiilor străine directe. Analiza efectuata de experţii
Comisiei UE, având la bază o anchetă de mare amploare, coordonată de Oficiul de Statistică a
23Commission europeenne: “Impact et eficacite du marche unique -Panorama de l‟industrie communautaire
„97”, Bruxelles, 1997
132
UE (EUROSTAT) cuprinzând un eşantion de 13 500 de întreprinderi din ţările comunitară,

releva faptul că măsurile cuprinse în Programul Pieţei Interne Unice au antrenat modificări în
structura producţiei industriale şi a schimburilor de astfel de produse ca urmare a adâncirii
specializării pe segmentele preţuri –calitate.
A stfel, eliminarea barierelor netarifare a condus la o creştere a comerţului cu

produse prelucrate între ţările UE, de ordinul a 20 –30% în volum, ponderea schimburilor
intra-comunitare în totalul schimburilor majorându-se de la 62,5% în 1992, la 65 –66% în
perioada 1995 –1996. Aceasta majorare a ponderilor schimburilor intracomunitare în
detrimentul celor extracomunitare a stârnit vii reacţii din partea principalilor parteneri externi
ai UE, în principal din partea SUA, care au comparat Piaţa Internă Unică, cu “o fortăreaţă
greu de cucerit din afară”. In ceea ce priveşte volumul investiţiilor străine directe (ISD), se
apreciază că funcţionarea Pieţei Univce a făcut UE mai atractivă. După părerea experţilor
comunitari, ţările membre absorbeau 44% din fluxul mondial de ISD, la jumătatea anilor ’90,
comparativ cu 28% la jumătatea anilor ’80.
E conomiile, şi în special industriile din ţările UE au cunoscut o restructurare în

profunzime, caracterizata printr-o explozie a fuziunilor şi achiziţiilor, în paralel cu o creştere a
concurentei pe pieţele naţionale, fapt ce a condus la o convergenţă mărită a preţurilor
bunurilor şi serviciilor. O parte importantă a ISD a îmbrăcat forma fuziunilor şi achiziţiilor
multiplicate de intrarea în funcţiune a PIU, în special în cazul fuziunilor transnaţionale între
întreprinderi din ţările comunitare. Potrivit datelor Comisiei UE, între 1986 –1995 numărul
fuziunilor şi achiziţiilor s-a majorat de la 720 la 2296 în industrie, şi de la 783 la 2602 în
sectorul serviciilor, însă la început, întreprinderile au adoptat o strategie defensivă la nivel
naţional, procesul de restructurare la nivel comunitar ramanand în continuare obiectiv.
R estructurarea industrială realizată ca efect al creării şi funcţionarii Pieţei Unice a

condus la o intensificare a concentrării în UE. Cu toate acestea, s-a constatat potrivit
experţilor Comisiei UE, o diminuare a concentrării la nivel naţional, chiar dacă mărimea
medie a întreprinderilor a rămas relativ stabilă. Această situaţie, aparent paradoxală, în opinia
aceloraşi experţi a fost explicată print-un dublu fenomen: pe de o parte a avut loc o reducere a
ponderii şi însemnătăţii întreprinderilor dominante pe pieţele lor naţionale sub efectul
intensificării concurenţei, iar pe de alta parte s-a produs o creştere a “poziţiei” aceloraşi
întreprinderi la nivel comunitar prin “pan –europenizarea” activităţii lor. Adică volumul
activităţii marilor grupuri industriale a crescut în mod global la nivel comunitar, dar repartiţia
geografica a acestei activitati s-a modificat, respectiva activitate fiind în scădere relativă pe
piaţa naţionala şi în creştere pe alte pieţe ale ţărilor UE.
Evaluarea economică, probând ca Piaţa Unică funcţionează, este coroborată cu percepţia

întreprinderilor din ţările UE, care recunosc ca programul de măsuri de instituire Pieţei Unice
133
a reuşit să suprime o serie de obstacole şi sa majoreze posibilităţile de creştere a cotei de piaţă

(tabelul 1).
Tabel 1. Percepţia firmelor europene referitor la impactului pieţei unice interne
Măsuri Pozitivă Nici un Negativă Fără

efect opinie
Eliminarea documentelor vamale 60 30 5 5
Eliminarea întârzierilor la graniţe 56 35 2 7
Dereglementarea transportului de mărfuri 43 43 3 12
Modificări în procedurile TVA pentru vânzări între 32 41 15 11
statele UE
Recunoaşterea reciprocă a regulamentelor tehnice 32 49 7 12
si/sau a standardelor
Armonizarea regulamentelor si/sau a standardelor 31 51 9 9
Proceduri de evaluare a conformităţii 23 56 5 15
Liberalizarea circulaţiei de capital 23 61 2 14
Acorduri privind dubla taxare 17 60 2 21
Simplificarea procedurilor de patentare 13 64 2 21
Accesul la licitaţiile publice 9 71 4 16
Sursa: EUROSTAT, 1995, “Dialog European”, nr.6/1996
T ot o anchetă de amploare, coordonată de EUROSTAT, în rândul organizaţiilor

particulare şi de ramură, reprezentând 50% din producţia industrială a UE, confirmă influenţa
pozitivă a pieţei unice asupra industriei din ţările comunitare. Cea mai mare parte din firmele
supuse anchetei au apreciat ca incidenţa pozitivă a măsurilor de liberalizare puse în funcţiune
în cadrul pieţei unice s-a făcut simţită în special în subramurile unde barierele netarifare
prevalau şi erau oneroase: electronică, electrotehnică, industrie alimentară, chimie, mijloace
de transport. Reglementările privind Piaţa Unică garantează, în opinia celor care au răspuns la
ancheta Comisiei UE, libera circulaţie a marii majorităţi a produselor comercializate în
interiorul UE. Conform datelor analizelor Comisiei UE, numai modificările aduse
procedurilor vamale şi fiscale, în sensul abolirii acestora, au redus cu 2/3 costul livrărilor
transfrontaliere, suprimând circa 60 de milioane de formalităţi vamale şi permiţând reducerea
cu 85% a numărului de mişcări de bunuri în tranzit în interiorul UE. Abolirea sau armonizarea
barierelor tehnice din calea schimburilor intra-comunitare s-a dovedit a fi eficace, propulsând
aceste schimburi după 1992. Se aprecia că, aproape 25% din producţia industrială a ţărilor UE
era afectată de exigenţe şi norme naţionale nearmonizate, numărul lor în 1985 atingând circa
100 000, constituind tot atâtea obstacole netarifare în calea schimburilor comerciale.
Î n prezent, se opinează ca, în ciuda îmbunătăţirii gradului de transpunere a măsurilor

şi directivelor preconizate în programul Pieţei Unice, nivelul mediu atingând 90% pentru cele
134
15 ţări ale UE, calitatea acestei transpuneri rămâne discutabilă. Intr-un articol al publicaţiei
“Single Market News” (octombrie 1998) a fost analizată situaţia transpunerii directivelor
Pieţei Interne Unice de către ţările comunitare. Cu ocazia reuniunii miniştrilor însărcinaţi cu
problemele Pieţei Unice, din 24 septembrie 1998, s-a putut constata, astfel, că prima clasată în
acest domeniu a fost Danemarca, în timp ce Belgia s-a aflat pe ultimul loc, cu cele mai puţine
măsuri adoptate.
D eşi Piaţa Unică este unul dintre succesele incontestabile ale Uniunii Europene, ea
nu este nicidecum un capitol încheiat. Adâncirea continuă a integrării statelor membre ale UE
face ca noi şi noi domenii sa fie integrate în Piaţa Unică. Intrarea spectaculoasa a societăţii
informaţionale pe agenda tuturor economiilor avansate necesită dezvoltarea unei legislaţii
coerente în UE, astfel încât sa se poată mobiliza în mod eficient investiţiile masive în
infrastructura şi serviciile cerute de acest sector în plina expansiune24. Cum Piaţa Unică are tot
mai mult o vocaţie pan –europeană, ea are nevoie şi de reţele trans-europene pentru transport,
energie şi telecomunicaţii. Pentru desăvârşirea Pieţei Interne Unice, Comisia Europeană are în
vedere:
 Pregătirea Pieţei Unice pentru lărgirea UE cu noi membri di Europa Centrală şi

Orientală
 Finalizarea cadrului legislativ şi eficientizarea lui, astfel încât putinele propuneri
legislative din Cartea Albă din 1985 care au mai rămas neadoptate de către ţările
membre să fie preluate în legislaţia lor naţională
 Urmărirea mai strictă a modului în care legislaţia comunitară în domeniu este aplicată
în ţările membre; Comisia poate penaliza statele care nu aplică aceasta legislaţie
corespunzător
 Confirmarea importanţei Pieţei Unice ca piatră de temelie a Uniunii Economice şi
Monetare (UEM)
 Consolidarea avantajelor Pieţei Unice la nivelul cetăţeanului, prin ridicarea
standardelor de protecţie a consumatorului, îmbunătăţirea dimensiunii sociale şi
ecologice, etc.
 Adaptarea Pieţei la schimbările tehnologice (societatea informaţionala, reţelele trans –
europene).
In Raportul Comisiei Europene din 9 februarie 2000 privind programul de lucru al acesteia
pentru anul 2000, referitor la Piaţa Unică se fac următoarele precizări:
 Noua strategie a Pieţei Interne Unice, dezbătută la Helsinki, cere Comisiei sa revadă şi
să actualizeze obiectivele sale de eliminare a barierelor în scopul funcţionării Pieţei
Interne Unice. Partea centrală a acestei strategii este procesul de revizuire anuală şi de
actualizare a ţintelor prin prisma analizelor pieţelor naţionale şi a progreselor realizate.
Prima analiză a fost prevăzută pentru aprilie 2000.
24 Delegatia Comisiei Europene in Romania : “Piata Unica a Uniunii Europene”, Bucuresti, 2000
135
 Comisia va continua să marcheze progresele înregistrate şi să încurajeze adoptarea

masurilor celor mai bune care au fost transpuse în “Ghidul politicii economice” în
luna iunie 200025.
 O atenţie specială va fi acordată regulilor de achiziţii publice şi serviciilor poştale. Se
va încerca o adaptare a regulilor Pieţei Interne Unice la provocările comerţului
electronic. De asemenea, se va avea în vedere asigurarea unui cadru adecvat
dezvoltării afacerilor electronice (e –business ) în strânsă legătură cu asigurarea
consumatorilor cu un înalt nivel de încredere şi mijloace efective de redresare.
 Dialogul cu cetăţenii şi mecanismele acestuia vor fi mai puternice pentru a ajuta
consumatorii şi cetăţenii sa devină participanţi activi la o piaţă comunitară.
 O componentă de bază a activităţilor legate de Pieţei Unice este realizarea planului de
acţiune în domeniul serviciilor financiare (Financial Services Action Plan) dată fiind
contribuţia potenţială a acestui sector la crearea de noi locuri de munca şi asigurarea
competitivităţii.
Printre priorităţile anului 2000 s-au numărat: dezvoltarea schemei pentru pieţele de valori
mobiliare şi serviciile de investiţii pentru a oferi mijloacele efective de protecţie pentru clienţi
şi investitori. Activitatea legislativă s-a focalizat asupra stabilirii unei scheme legale pentru
pensiile suplimentare, îmbunătăţirii legislaţiei existente referitoare la brokerii de asigurări
(intermediarii de asigurari) şi revizuirea directivei de prospecte (Prospectuses Directive)
pentru a o face mai accesibilă firmelor în scopul creşterii capitalului la nivel comunitar. Alte
iniţiative non-legislative s-au concentrat asupra regulilor de contabilitate, adaptării
reglementărilor financiare la comerţul electronic şi al posibilelor efecte ale directivei
referitoare la serviciile de investiţii ( Investment Services Directive ). In ceea ce priveşte
domeniul taxelor, Comisia va continua eforturile pentru a moderniza şi a simplifica regula
TVA-ului şi sistemele de impozitare. Va încerca de asemenea sa înregistreze progrese în
coordonarea politicii de taxe. Comisia va propune recomandări referitoare la viitoarea sa
strategie asupra sistemului de taxare şi asupra uniunilor vamale. Se vor aduce de asemenea
amendamente legislaţiei curente a TVA pentru a o adapta cerinţelor comerţului electronic.
25Broad Economic Policy Guidelines : Communication from the Commission to the Council, the European
Parliament, the Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, The Commission work
programme for 2000, Brussels, 9.02.2000
136

Curs - 3 - Piata%20unica%20interna (De La Pag. 109 La Pag 136)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs - 3 - Piata%20unica%20interna (De La Pag. 109 La Pag 136)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul

4.1 Contextul economic care a condus la “Actul Unic European”

“Comunitatea va avea la baza o uniune vamală ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi

 De reţinut: In 1985 Comunitatea Europeană avea în dezbateri un plan foarte

F ondarea Europei comunitare pe economie este o idee de geniu, căci Europa nu

T ratatul de la Roma prevedea libera circulaţie a mărfurilor, dar, în realitate, taxele

2 J.J. Schreiber: “Le defi americain”, Paris, 1967, pag.25

A plicarea Tratatului de la Roma – suprimarea taxelor vamale şi fixarea regulilor de

 De reţinut: Întrepătrunderea domeniilor acoperite de Actul Unic este evidentă:

O veritabilă cooperare între politicile economice, susţinea Jacques Delors, ar permite să se

 De reţinut: Piaţa unică internă a CEE reprezintă, în fond, începutul realizării

P entru a contracara o posibila tendinţă de limitare a accesului exporturilor în

4.2 Obiectivele Pieţei Unice Interne

 De reţinut: Obiectivul consta în a stabili până la 31 decembrie 1992, un “spaţiu

dezvolta întrepătrunderea progresivă a economiilor ţărilor membre, ci în special şansa pentru

 De reţinut: Trebuie reamintit de asemenea că, un alt obiectiv important al pieţei

 De reţinut: Reforma Tratatului de la Roma, aşa cum a fost convenită în Cartea

 Coeziunea economică, ceea ce înseamnă că se creează condiţii pentru ca fiecare

trebuit să se admită principiul unei revizuiri de ansamblu a structurii şi funcţionării fondurilor

Armonizarea politicilor sociale

Coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică

 Un program-cadru multianual adoptat în unanimitate, care deschide câmpul unor

Votul prin majoritate calificată

Sporirea competenţelor Parlamentului European

Consolidarea rolului executiv al Comisiei

 De reţinut: Prin urmare, Actul Unic European a reprezentat un moment crucial

 Libera circulaţie a capitalului, a forţei de munca (persoanelor), a serviciilor şi

4.3. Libera circulaţie a mărfurilor

La momentul 1 iulie 1968, Comunitatea Europeană realizase, în linii generale, stadiul de

 De reţinut: Libera circulaţie a bunurilor în spaţiul comunitar european a

formalităţilor şi controlului vamal la frontierele intracomunitare. Singurele produse care nu

 De reţinut: După 1 iulie 1968, libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul comunitar

 Armonizarea reglementărilor naţionale care constă în stabilirea unor standarde

7 este vorba de cazul “Cassis de Dijon”

N earmonizarea reglementărilor fiscale naţionale a făcut posibil ca, după 1968,

 aplicarea generalizată a TVA la toate tipurile de vânzări, nu numai în cazul celor

 Limitarea numărului de taxe pe valoarea adăugată la două în fiecare ţară, respectiv o

 De reţinut: După 1997, se aplică, în manieră generalizată, pentru toate tipurile

C etăţenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Unică le oferă posibilitatea de a se

Tot în legătură cu siguranţa produselor au fost adoptate şi reguli specifice care să ia în

4.4. Libera circulaţie a persoanelor

 De reţinut: Articolul 48 al Tratatului de la Roma prevedea crearea condiţiilor

P rimele măsuri de asigurare a libertăţii de mişcare a lucrătorilor au fost adoptate în

 De reţinut: Carta Socială, adoptată în1989, a cuprins şi prevederi referitoare la

 Dreptul de a munci în oricare ţară a Uniunii Europene la alegere

 Integrare sociala şi profesionala îmbunătăţită pentru persoanele invalide.

Libertatea de mişcare a persoanelor nu ar putea fi completă fără libertatea de stabilire,

D e dreptul de a trai şi beneficia de protecţie sociala în oricare ţară a UE

Comunitatea a introdus un număr de măsuri care îmbunătăţesc sănătatea şi siguranţa la locul

 “Tineretul pentru Europa” –care încurajează dezvoltarea schimburilor de tineri între

4.5. Libera circulaţie a serviciilor

 De reţinut: Făcând obiectul articolelor 52 şi 54 ale Tratatului de la Roma,

 De reţinut: Tratatul asupra Uniunii Europene reglementează principiul

L ibertatea de prestare a serviciilor, conform art. 59 şi 60 din TUE, este valabilă

 De reţinut: Prevederile art. 59 – 66 din TCE se aplică numai în cazul

 Activităţi cu caracter industrial;

 De reţinut: În cadrul noţiunii de servicii în sensul art. 60 sunt incluse activităţile

 De reţinut: Dreptul comunitar clasifică serviciile în trei mari categorii:

12 O. Manolache, “Drept Comunitar”, ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

Pe aceiaşi linie, Curtea Europeană de Justiţie precizează că nu au caracter discriminatoriu şi

14 O. Manolache, op. Cit.

 De reţinut: Libertatea de circulaţie şi furnizare a serviciilor se delimitează de

D elimitarea libertăţii de furnizare a serviciilor faţă de celelalte libertăţi de circulaţii