Sunteți pe pagina 1din 4

Viaţa interioară în concepţia lui Aurelius Augustinus

Sfântul Augustin s-a născut în 13 noiembrie 354 la Tagaste, în


nordul Africii. Contemporanii l-au numit “Aurelius”, nume pe care
Augustin nu l-a folosit niciodată. Părinţii lui au fost Patricius şi
Monica. Augustin ne spune că era sărac, dar se poate să exagereze
din umilinţă creştină, deoarece tatăl său Patricius avea pământ, vii,
livezi şi Augustin însuşi era însoţit şi educat, în copilărie, de un
sclav, ca toţi copiii de familie bună.
Şcoala va fi o tristă amintire pentru Augustinus. Spirit intuitiv, a
fost una din numeroasele victime ale acelei eterne erori pedagogice
care nu ştie să se adapteze la diversitatea inteligenţelor. La Tagaste
avea un profesor care era mai priceput în mânuirea băţului decât a
insufla interes elevilor pentru învăţătură. Anii de şcoală rămân
pentru Augustinus o experienţă jalnică. Apoi este student la
Cartagina unde studiază oratoria, dialectica, geometria şi altele.
În vara lui 387 Augustinus a început redactarea unui tratat
fundamental şi complex despre originea răului şi liberul arbitru (De
libero arbitrio). El a demonstrat că voinţa are o poziţie centrală în
orice acţiune etică, făcând apel la virtuţile esenţiale ale dreptăţii,
prudenţei, autocontrolului şi curajului. Fericirea constă în partea
bună, iubitoare a voinţei şi prin contrast disperarea este rezultatul
relei voinţe, iar răul provenea dintr-o folosire greşită a liberului
arbitru ce neglija binele etern, frumuseţea eternă şi adevărul etern.
Augustinus prefera să aşeze rădăcina răului mai degrabă în
instabilitatea sufletului decât în trup şi în materie. Pentru el
slăbiciunea sufletului era cauza necesară dacă nu suficientă a
păcatului. Augustinus socotea că această instabilitate a sufletului îi
este inerentă tocmai prin faptul de a fi creat din nimic, deci
“imprevizibil”. Nu prin natura sa intrinsecă posedă nemurire, ci prin
darul şi voinţa Creatorului.
Într-un eseu mai vechi “Despre nemurirea sufletului”
Augustinus scria că la fel cum materia trupului nu dispare complet
odată cu moartea, tot astfel şi sufletul păcătos păstrează veşnic
unele urme ale imaginii şi formei divine. La maturitate scria că “chiar
sufletul căzut păstrează imaginea lui Dumnezeu, capabil de a-l
cunoaşte pe Dumnezeu”. Deoarece “chiar oamenii nereligioşi se
gândesc la eternitate asupra comportamentului altora, ignorând
faptul că nici unul dintre ei nu se comportă prea bine”. Astfel, chiar
în cele mai nefericite cazuri, sufletul păstrează semne de raţiune şi
şl libertate ce reprezintă sensul “imaginii lui Dumnezeu” atribuite
1
omului prin creaţie. În acelaşi timp, fiind creat din nimic, este
schimbător, iar potenţialitatea căderii este dată prin creaţie. În
realitate, opţiunea voinţei de a neglija binele este lipsită de cauză şi
inexplicabilă.
Augustinus era de acord că prima consecinţă a alegerii greşite
a sufletului este ataşamentul obsesiv de trup. Materia de sine este
neutră din punct de vedere moral şi totuşi prin simplul fapt de a fi
creată din nimic ea comportă o profundă inferioritate metafizică. Dar
el spune că sufletul este adevăratul câmp de bătaie şi că “natura” cu
care este înzestrată umanitatea de către Creator este bună.
Augustin spunea că atunci când trupul primeşte o senzaţie,
sufletul “nu este inconştient” de aceasta, supremaţia sufletului este
de la sine înţeleasă. Există totuşi o prăpastie între curgerea şi
schimbările continue ce au loc în domeniul celor 5 simţuri şi
adevărurile atemporale ale matematicii şi universalelor.
Pentru Augustin dificultatea constă în existenţa unui domeniu
al realităţii dincolo şi deasupra înţelegerii umane, ea însăşi în
schimbare şi care rareori se menţine în aceeaşi stare.
Tratatele scrise de Augustin în al patrulea deceniu al vieţii fac
dese referiri la problema nemuririi, inclusiv eseul destul de obscur
referitor la Nemurirea sufletului. Moartea era deseori prezentă în
conştiinţa sa, mai ales când prietenii sau tinerii erau răpuşi de boală
şi el spunea că “nimeni nu trebuie să-şi înceapă ziua mulţumindu-se
că a mai supravieţuit o zi, ci cu regretul că altă zi din viaţa ce i-a fost
dată s-a dus pentru totdeauna”. În cele din urmă, convingerea că
moartea nu reprezintă sfârşitul nu s-a întemeiat pe dialectica
platonică, ci pe credinţa în Cristos, cel înviat din morţi.
O capodoperă importantă a lui Augustin a fost “Confesiunile”
(cuvânt cu 2 sensuri: laudă şi căinţă) pe care a scris-o în primii 3 ani
de episcopat. Lucrarea este un poem în proză care relatează
convertirea lui Augustin. El spune că omul, cea mai nobilă creaţie
pământească a lui Dumnezeu, dăruit cu o inteligenţă extraordinară
şi cu abilităţi de a coopera în plan social, a devenit antisocial prin
eroziunea interioară, prin recurs la deprinderile rele.
Confesiunile pornesc de la ideea că oamenii nu îşi încep viaţa
în inocenţă, plutind în norii gloriei, care se întunecă apoi treptat până
la maturitate. Augustin credea că nici o creatură nu este mai egoistă
decât pruncul din leagăn. “Dacă copiii nu fac vreun rău, acest lucru
nu se întâmplă din cauza lipsei de voinţă, ci din cauza lipsei de
putere”.
Augustinus spunea că iubeşte sufletul, nu neapărat pe cele
însufleţite. Aici este un joc de cuvinte permis de limba latină căci
animalis (derivat din anima – al) însemna iniţial tot ceea ce era
însufleţit, viu (deci şi omul era un anima), abia apoi referindu-se
doar la necuvântătoare. Augustin va deosebi între anima şi animus,
2
între suflet şi gândire. Augustin vrea soluţionarea unei probleme şi
anume cunoaşterea adevărului cu privire la Dumnezeu şi la sufletul
omului. Drumul spre adevăr nu este unul exterior, ci interior. El
spune că nu în afara noastră avem a rătăci; trebuie să ne întoarcem
spre noi înşine, pentru că în omul interior se găseşte adevărul.
Augustin spune că transformarea raţiunii în ceva obiectiv şi
disputa cu raţiunea trebuie să se termine prin cunoaşterea lui
Dumnezeu şi a sufletului. Şi aceasta pentru că este imposibil ca un
spirit care ştie să raţioneze şi care prin urmare chiar raţionează să
nu ajungă la cunoaşterea adevărului.
Augustin spune: sufletul este locul unde Dumnezeu se
manifestă în om, vreau să cunosc sufletul pentru că doar sufletul îl
poate contempla pe Dumnezeu. Numai Dumnezeu singur e mai bun
ca sufletul. Îngerii sunt egali sufletului şi tot restul universului e
inferior. Sufletul este cunoscut înaintea corpului, fără corp şi mai
bine decât corpul. Ideea de Dumnezeu este punctul culminant al
doctrinei lui Augustin, iar cunoaşterea sufletului este calea care
conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu; se poate spune că Augustin
îşi construieşte teoria pe psihologie. Spiritualitatea sufletului este
una dintre teoriile asupra căreia Augustin nu a avut nici o îndoială şi
afirmă cu tărie separaţia esenţială între suflet şi restul lumii, cea
materială. Sufletul este o substanţă simplă, lipsită de materie şi este
unit cu trupul pe care îl vivifică, îi comunică viaţă senzitivă şi
vegetativă.
Natura unirii sufletului cu trupul rămâne pentru Augustin un
mister. Sufletul e simplu, necompus, iar omul îi apare lui Augustin ca
o natură compusă în care se unesc fără a se confunda materia şi
spiritul. Prin urmarte există 2 tipuri de viaţă în suflet, una pe care
sufletul o comunic trupului, alta prin care el însuşi trăieşte.
Sufletul este viaţa corpului, Dumnezeu este viaţa sufletului iar
lacrimile sunt sângele sufletului nostru.
Sfântul Augustin respinge dihotonismul platonician conform
căreia corpul este o închisoare a sufletului şi va recunoaşte că
există în suflet o înclinaţie naturală de a trăi într-un corp. În acest fel
corpul nu este străin pentru om, este omul însuşi, însă incomplet.
Sufletul unit corpului este sufletul spiritual, singurul pe care Augustin
îl recunoaşte.
Augustin respinge teoria celor 2 suflete în sensul dat acestei
teorii de manihei şi anume sufletul bun, emanat de Dumnezeu şi
suflet rău, provenit din principiul tenebros. El spune că spiritus este
o realitate unică, una care gândeşte spre deosebire de anima care
însufleţeşte corpus. Sufletul spiritual ţine de omul interior, corpul
reprezintă doar omul exterior. Prin acest suflet, corpul însuşi
subzistă.

3
Putem deosebi la Augustin, în suflet o para inferior (sufletul
este pentru timp principiul vieţii vegetative şi senzitive) şi o para
superior (sufletul raţional, faptul că trupul se supune unei puteri
raţionale care îi comandă şi aici avem memoria, inteligenţa şi
voinţa). Astfel că spiritul se raportează la trup aşa cum se
raportează cugetarea la acţiune. Sufletul este în corp principiul
funcţiunilor care determină viaţa. Spirit este sufletul când e
considerat ca inteligenţă, caz în care el se arată stăpân al sufletului
şi e chipul lui Dumnezeu în om. Libertatea aparţine numai sufletului
şi chiar atunci când omul abuzează de libertate, ea rămâne un
privilegiu, încât chiar sufletul cel mai decăzut trebuie să-l socotim cu
mult superior celui mai frumos dintre corpuri.
Ca o concluzie:
Sufletul raţional (spiritual) este organul prin care Dumnezeu se
manifestă prin om. Sufletul raţional este mai bun decât corpul, dar şi
acesta este mai bun decât nimic. Faptul existenţei personale este
pentru Augustin inseparabil de faptul de a găsi. Mai mult, el
recunoaşte existenţa sufletului şi a lumii exterioare nu pentru că o
demonstrează, ci pentru că o constată. Creat de Dumnezeu, sufletul
tinde spre Dumnezeu ca spre scopul său şi în acest proces Augustin
află 7 momente distincte:
- sufletul constituie unitatea corpului
- viaţa sufletului se manifestă indistinct în organele de simţ
- sufletul face posibil intervenţiile în artă, viaţa civilă
- sufletul simte în el însuşi dorinţa de bine care este
Dumnezeu
- sufletul capătă faţă de Dumnezeu un elan incredibil
- sufletul vede în Dumnezeu ceea ce Dumnezeu şi este
- sufletul se fixează în Dumnezeu şi Dumnezeu este locul
fericirii sufletului.

Bibliografie:
Henry Chadwick, 1998, Augustin, editura Humanitas, Bucureşti
Anton I.Adămuţ, 2001, Filosofia Sfântului Augustin, editura Polirom,
Iaşi