Giuseppe Verdi

Născut în 1813, la Rocele, un sat mic, nu prea departe de Parma. În ciuda

celebrităţii, a recunoaşterii generale a geniului său, Verdi a rămas toată viaţa legat
de zona în care s-a născut, valea fluviului Po (Pad).
Părinţii săi, neştiutori de carte, vor mai mult pentru fiul lor. Cu preotul
cătunului natal va învăţa să citească şi câte ceva despre muzică. După ce tatăl său îi
oferă o veche şi defectă spinetă, care va fi totuşi, reparată, copilul. În vârstă de zece
ani, este dus la Busseto, satul alăturat, însă unul mult mai mare decât cătunul în
care s-a născut, dat în gazdă la un cizmar sărac, şi unde merge la o şcoală
adevărată, dar învaţă să şi cânte la orgă, „meserie” din care, peste doi ani, va
câştiga şi o modestă sumă de bani.
La Busseto studiază muzica cu Ferdinando Provesi, organist şi dirijor al
orchestrei municipale şi profesor de muzică. Tot aici îi cunoaşte pe oamenii
importanţi ai localităţii, Antonio Barezzi, băcan şi fabricant de băuturi alcoolice,
care îl va primi în casa sa şi , împreună cu Provesi, vor decide că tânărul Giuseppe
trebuie să studieze la Milano! Însă Verdi nu va fi primit la conservator, fiindcă a
depăşit limita de vârstă, ba, mai mult, este străin, deoarece ducatul de Parma nu
este provincie austriacă! În plus, nu era bun pianist, aşa încât se va resemna să ia
lecţii particulare şi să înveţe singur, timp de trei ani, din 1832 şi până în 1835.
În urma morţii lui Provesi, în 1836 Verdi va candida la posturile rămase
vacante şi va deveni „maestro di musica” al acestui mic orăşel care este… satul
Busetto. Decizia sa de a rămâne la Busetto a fost determinată şi de căsătoria cu
fiica protectorului său, Marherita Barezzi. Astfel, timp de doi ani rămâne aici,
îndeplinindu-şi conştiincios obligaţiile ce decurgeau din funcţiile ocupate.
Compune mult, două simfonii, chiar şi o operă, Rocester, pe care o oferă, dar fără
succes, teatrului din Parma. Dorinţa tinerilor Giuseppe şi Margherita este să plece
la Milano oraşul care concentrează activitatea muzicală a Italiei de nord. În 1938,
Verdi demisionează din toate posturile de la Busseto, încrezător în viitorul său.
I se publică o culegere de Romanţe, iar Scala ăi montează opera Oberto,
conte di San Bonifacio, la 17 noiembrie 1838, care este bine primită de public.
Primeşte comanta a trei opere, pe care să le scrie în doi ani. Însă, viaţa va fi crudă
cu el: îşi pierde amândoi copii, doi băieţi, iar un an mai târziu, în 1839 o pierde şi
pe soţia sa, Margherita. În aceste împrejurări tragice, el trebuie să compună opera
comică Un giorno di Regno (O zi de domnie), care cade la reprezentaţia sa din
septembrie 1840, aducându-l pe compozitor în situaţia de a se gândi să renunţe la
teatru.
Totuşi, încet, încet se redresează şi, în cursul iernii 1841, primeşte libretul
unei drame a lui Temistocle Sobra (1815 – 1879 libretist şi compozitor),
Nabucondonosor, care-i trezeşte un viu interes. La 9 mai 1942, Nabucco cunoaşte
triumful, la Scala. Numele lui Verdi devine celebru, de pe o zip e alta, succesul
operei fiind imediat şi general. Italienii şi-au cunoscut imediat propria lor durere în
cântarea de jale a poporului evreu. Corul Va, pensier a devenit, pentru mai multe
generaţii, mai important decât orice imn naţional.
Dramaturgia verdiană era complet nouă faţă de cea a operelor italiene din
ultimii câţiva zeci de ani. Chiar dacă nu este o capodoperă muzicală, ci, chiar mai
puţi o capodoperă a artei cântului, Nabucco este, înainte de toate, o lucrare de o
extraordinară forţă. Prin ea, drama îşi regăseşte locul său prim în teatrul liric. Cu
toate acestea, tânărul Verdi din 1842 încă nu şi-a definitivat bine gândirea sa
naţională, ca majoritatea concetăţenilor săi. Liberal prin sentiment, el se îndoieşte
de puterile străine care au redus ţara sa la un stadiu de semi-servitudine şi la
divizare. Însă el îşi dedică primele lucrări arhiducilor austrieci şi se simte mai mult
parmesan decât italian.
Importanţa politică a lui Nabucco se prezenta chiar mică pe termen scurt,
deoarece vremea revoltelor încă nu a venit. Însă, influenţa sa culturală este imensă.
Opera, care no era ducat distractive, comparabilă cu lectura romanelor cele mai
uşoare, bună doar să facă să treacă o seară agreabilă, devine modul de expresie cel
mai profund sincer pe care puteau să şi-l permită italienii. Într-o ţară în care tradiţia
simfonică, practic, a dispărut, o formă muzicală cu mai mare răspândire (nu trebuie
uitat faptul ci cel mai mic oraş italian îşi are teatrul său unde opera poate fi cântată)
se pune subit să vorbească un limbaj energic. Forţa de convingere este cu atât mai
mare cu cât ea se sprijină pe voce; caracterul scenic permite să se facă aluzie, mai
mult sau mai puţin direct şi, mai mult sau mai puţin conştient, la problemele
momentului, Limbajul muzical al lui Verdi este simplu şi, de aceea, va fi cu atât
mai eficace. Angrenajul emoţiilor este un domeniu în care el nu va înceta să se
perfecţioneze, pe durata celor treizeci de ani care vor urma.
Anii 1843-1859 pot fi consideraţi „anii de galere”. În deplină cunoştinţă de cauză,
Verdi se angajează în ceea ce el va numi, ai săi „ani de galere”. Munceşte într-un
ritm comparabil cu cel al lui Donizetti, zece ani despart I Lombardi alla prima
Cociata (februarie 1843) şi La Traviata (martie, 1853), zece ani în care va scrie
şaisprezece opere. Ele vor fi tot atâtea ocazii de bătălii cu diferite cenzuri care
stăpânesc Italia, fie ele religioase sau politice.
În plus, compozitorul are multe probleme cu libretiştii şi chiar cu scriitorii
(precum Victor Hugo, de exemplu) care nu acceptă cu plăcere „deformarea”
operelor lor considerându-şi lezate drepturile. Hermani şi Regele se amuză, de
Hugo vor deveni Ernani şi Rigoletto, provocând chiar resentimente. Om practic,
Verdi nu neglijează nimic din munca sa şi din relaţiile cu editorii şi cu impresarii.
El, care detesta călătoriile, nu a ezitat niciodată să meargă la Paris, La Londra sau
chiar la Sankt Peteresburg dacă miza o justifica, privind condiţiile pecuniare sau
cele de calitate ale reprezentaţiilor.
Munca asiduă a „anilor de galere” se traduce printr-o lungă listă de opere,
care, cu siguranţă, nu sunt, toate, capodopere, însă care arareori te lasă indiferent.
Iată lista lor:
· I Lombardi alla prima Cociata (1843)
· Ernani şi I due Fascari (1844)
· Giovanna d’Arco şi Alzira (1845)
· Attila (1846)
· I Masnadierii (Hoţii) şi Macbeth (1847)
· Jerusalem adaptarea franceză a operei I Lombardi, Il Corsaro (1848)
· La bataglia di Legnago şi Luiza Miller (1849)
· Stiffelio (1850)
şi trilogia marilor lucrări populare:
· Rigoletto (1851)
· Il Trovatore şi La Traviata (1853).
Nu toate aceste opere au avut acelaşi succes iar unele chiar au dispărut din
repertoriu. Eşecul cu Alzira sau cu Stifellio este de înţeles. Însă, oricare ar fi
calitatea tuturor acestor lucrări, ele au câteva lucruri în comun: o intensitate
dramatică care le apropie de o anumită formă de melodramă populară: (Sobra,
Camaranno şi, mai ales, Piave, libretiştii lui Verdi, nu sunt mari oameni de litere, ci
fideli adaptatori, îndeplinind întocmai indicaţiile muzicianului), utilizarea de
formule dramaturgice foarte riguroase conţinând excesele cântului frumos atunci
când el putea să dăuneze vigorii acţiunii, o violenţă subtilă care apărea ca lovitura
labei leului, chiar în pasajele cele mai terne. Această explozie de furie sau de
durere, care transformă melodia într-un fel de strigăt brutal, îl înalţă pe auditor şi îi
impune, ca forţă, o emoţie cu totul primară. Vigoarea gestului muzical verdian
rezolvă situaţiile romaneşti nereuşite, dă viaţă la ceea ce nu este decât convenţie
teatrală.
În cei zece ani de trudă, Verdi face imense progrese. El învaţă să scoată
maximum din libretiştii lui. Orchestra, mai ales, începe să ia o personalitate
proprie, încetând a mai fi doar o vastă cutie de rezonanţă, simplu instrument
acompaniator. Pe planul dramaturgiei, se întâlneşte o sensibilitate mai rafinată,
care face apel la mijloace mai puţin directe şi brutale; presiunii acţiunii îi
corespunde, la personaje, o dezvoltare psihologică care le dă o anumită
complexitate, ele sunt mai puţin fără discernământ în faţa rigorii evenimentului
care le copleşeşte.
Eficacitatea reţetei nu este garanţie din prima lovitură. Stiffelio, care
urmează la un an după Luiza Miller este una dintre cele mai puţin bune opere ale
compozitorului. Însă, în La Traviata, care încoronează aceşti ani de muncă
încordată, Verdi poate, cu onestitate să reia tema lui Alexandre Dumas- fiul şi să
vorbească limba unei societăţi moderne faţă de dificultăţile şi injustiţiile sale (chiar
dacă cenzura austriacă a impus ca această Damă cu Camelii să fie deghizată în
personaje din secolul al VIII-lea, pentru a atenua posibilitatea unui scandal).
În acelaşi moment, Trubadurul, al cărui libret este, poate, cel mai greu de înţeles şi
mai confuz pe care muzicianul l-a utilizat vreodată, îi dă ocazia sa îngrămădească
scenele a căror legătură şi continuitate nu sunt cu nimic mai puţin decât evidente şi
de a împinge în fiecare, pasiunea până la un punct de ardere pe care nu l-a atins
niciodată.
La Paris, în vara lui 1847 şi vara lui 1849, Verdi va trăi una dintre
principalele întorsături ale existenţei sale: o reîntâlneşte pe Giuseppina Strepponi,
care a interpretat rolul lui Abigali la premiera operei Nabucco. Ei vor fi împreună
de aici înainte. Îl va însoţi la Bussato, ceea ce provoacă scandalul locuitorilor din
micul orăşel. Însă ei vor rămâne împreună până la sfârşit, căsătorindu-se totuşi, în
1859.
În perioada 1848-1871 evenimentele politice din viaţa Italiei se precipită, iar
Verdi ia parte activă la multe dintre ele. În primăvara lui 1848, atunci când Milaus
se revoltă împotriva austriecilor, el părăseşte Parisul pentru a-l reîntâlni în oraşul
răsculat pe Giuseppe Mazzini (1805-1872, unul dintre conducătorii mişcării
Risargimento), al cărui mare admirator era. El era conştient de faptul că Italia are
trebui să aibă un sentiment naţional care sa depăşească frontierele micilor state
provinciale şi că acesa trebuie sa fie un factor de unificare. Scrie un imn de luptă
Suoni la Tromba, dar ia în considerare posibilitatea de a vedea Piemontul servind
drept ferment al unificării Italiei. Astfel, dă la iveala Bataglia di Legnano, cea mai
angajată politic dintre toate lucrările sale, angajându-se apoi în acţiuni ce vizează
idealul patriotic italian - unificarea.
Între timp, a achiziţionat mari suprafeţe de teren în zona natală, unde vine să
stea tot mai mult şi unde are linişte pentru a compune.
În 1855 compune, pentru Opera din Paris, Vecerniile Siciliene, pe un libret francez
al lui Scribe. Alegerea subiectului, masacrul francezilor de către poporul din
Palermo, în 1282, poate surprinde. Apoi, în 1857, apare prima versiune a operei
Simon Bocanegra.
Un ballo in maschera şi La forza del destino (1859 şi1862) marchează
culmea gloriei lui Verdi. Este epoca celui de-al doilea război de independenţă şi a
expediţiei lui Garibaldi în Sicilia. Cele cinci litere V.E.R.D.I. primesc o valoare de
simbol: Vittorio Emmanuele Re D’Italia. Ele se găsesc pe toate zidurile unei Italii
în fierbere.
După o scurtă „carieră” politică, pleacă la Paris, face o revizuire franceză a
operei Macbeth. În 1867 se reîntoarce în Italia şi prezintă prima din numeroasele
versiuni ale lui Don Carlo, cea mai desăvârşită şi cea mai completă, poate, dintre
operele sale. În 1870 primeşte, de la viceregele Egiptului, invitaţia de a scrie o
operă pentru inaugurarea Canalului de Suez. Aceasta va fi Aida, al cărei text se
bazează pe un text al marelui egiptolog Auguste Mariette (1821-1881). Ea va fi
prezentată în triumf, la Cairo, în decembrie 1871, dar în limba autorului.
El are intenţia să se retragă, dar mai era capabil de o revenire. După ce
publică Cvartetul, în 1873. În 1881, la câţiva ani după Requiem, (1874) reface
opera Simon Bocanegra şi începe lucrul la alte două opere. În 1887 termină Otello,
iar, în 1893, Falstaff. Cu Otello, ritmul operei nu mai este impus de către
evenimente exterioare, drama este în funcţie doar de raporturile emotive dintre
personaj, care provoacă ele însele accidentele cărora le vor fi victime. Ritmul este
mult mai puţin rapid; el este cel al tragediei şi nu mai este cel al melodramei.
În ceea ce-l priveşte, Falstaff, bătrânul de optzeci de ani face dovada unei strălucite
tinereţi în capodopera cu acelaşi nume, în care, în sfârşit, orchestra devine, alături
de cântăreţi, un partener adevărat, făcând să strălucească melodia în mii de lumini,
într-un râset enorm şi orbitor.
Verdi nu va mai termina niciodată Regele Lear. Ultimele lui pagini sunt cele
Quatro pezzi, piese religioase.
La 26 februarie 1901, zeci de mii de italieni îl vor conduce pe Verdi la locul
odihnei sale veşnice, cântând Va, pensier.