Sunteți pe pagina 1din 25

CUPRINS

Introducere
PARTEA I
1. NOŢIUNI GENERALE
1.1 Termeni care definesc mediul 15
1.2 Obiectul de studiu al geografiei mediului 17
1.3 Mediul abordat ca sistem 18
2. STRUCTURA MEDIULUI 21
2.1 Componente fizice naturale (abiotice) ale mediului 23
2.1.1 Crusta terestră, structură şi funcţionalitate 24
2.1.2 Relieful şi importanţa acestuia
pentru mediul înconjurător 25
2.1.3 Atmosfera
2.1.4 Hidrosfera
2.1.5 Pedosfera
2.2 Componentele biotice 35
2.2.1 Niveluri de organizare 35
2.2.2 Factori şi procese ecologice. 38
Influenţa factorilor ecologici asupra lumii vii
2.2.3 Clasificarea şi rolul factorilor geoecologici 41
2.2.4 Relaţii caracteristice ecosistemelor 43
2.3 Componenta socio-economică 45
2.3.1. Relaţii caracteristice sociosistemelor 45
2.4 Tipuri de relaţii între diferitele categorii de componente. 46
2.4.1. Relaţii calitative între geosistem şi ecosistem
2.4.2. Relaţiile societăţii omeneşti cu mediul înconjurător
3. CIRCUITUL ENERGIEI ŞI MATERIEI ÎN MEDIU 51
3.1. Circuitul energetic 51
3.2. Circuitul oxigenului 57
3.3. Circuitul biogeochimic al carbonului 59
3.4. Circuitul biogeochimic al azotului 61
3.5. Circuitul biogeochimic al fosforului 63
3.6. Circuitul biogeochimic al calciului 65
3.7. Circuitul biogeochimic al sulfului 66
4. FUNCŢIONALITATEA MEDIULUI 68
4.1. Echilibrul factorilor de mediu 69
4.2. Dezechilibrul factorilor de mediu 71
4.3. Limitele de toleranţă ale ecosistemelor 72
4.4. Stres şi impact în mediu 74

5. TIPURI DE MEDIU 74
5.1. Criterii de clasificare a tipurilor de mediu 75
5.2. Mediile cu determinare climatică ale Terrei 77
5.2.1. Mediile extratropicale reci 78
5.2.2. Mediile extratropicale temperate 80
5.2.3. Mediile intertropicale 86
5.3. Mediul urban 88
6. IMPACTURILE DE MEDIU 89
6.1. Hazard, risc şi vulnerabilitate 90
6.2. Tipologia hazardurilor şi riscurilor 92
6.3. Cauze naturale cu impact în mediu 93
6.3.1. Fenomene naturale extreme 94
6.4. Activitatea antropică şi impactul de mediu 109
6.4.1. Modificarea reliefului
6.4.2. Incendiile
6.4.3. Eroziunea şi degradarea solului.
Scăderea suprafeţelor agricole
6.4.4. Introducerea de specii noi în ecosisteme
6.4.5. Exploatarea resurselor naturale
6.4.5.1.Exploatarea pădurilor
6.4.5.2. Suprapăşunatul
6.4.5.3. Exploatarea faunei terestre
6.4.5.4. Exploatarea resurselor oceanice
6.4.5.5. Exploatarea resurselor de apă dulce
6.4.6. Construcţii hidrotehnice
SINTEZA CURSULUI PENTRU SEMESTRUL I

1. NOŢIUNI GENERALE
1.1. TERMENI CARE DEFINESC MEDIUL
Descoperirea şi cunoaşterea planetei de către om a fost un proces lent care s-a desfăşurat pe
măsura evoluţiei societăţii omeneşti. Problemele legate de geosistemul terestru şi de locul omului
în acesta sunt abordate doar în ultimele 3 decenii. Se conturează o nouă disciplină geografică,
geografia mediului, cu obiect propiu de studiu, care operează cu terminologie specifică şi
analizează relaţiile dintre societatea umană ca o componentă activă a mediului şi componentele
biotice şi abiotice ale acestuia. Sunt definiţi şi analizaţi termeni precum mediu natural, mediu
geografic, mediu, înconjurător, mediu antropizat, mediu antropic etc.
Mediul natural reprezintă totalitatea elementelor fizice (roca, relieful, aerul, apa şi solul), aflate în
relaţii de interdependenţă, care asigură suportul pentru lumea vegetală şi animală.
Mediul geografic este o stare specifică a Terrei, care rezultă din combinarea şi relaţionarea dintre
toate componentele planetei, respectiv abiotic şi biotic (inclusiv omul) şi care este diferită de
starea altor planete (Mac, 2000).
Mediu înconjurator: „starea creată prin contribuţia factorilor şi condiţiilor naturale şi antropice,
care intrând în relaţie cu un component sau un grup de componente (abiotice, biotice, antropice) îi
(le) asigură existenţa şi funcţionarea. Mediul înconjurator presupune o structură multipolară, adică
o rezultantă de combinări exprimată calitativ sub formă de stare ... capabilă sau nu să asigure
susţinerea existenţei şi funcţionării unei componente (ori grup), considerat, în mod subiectiv,
central.
Mediu antropizat: teritoriu pe care activitatea umană a determinat modificări importante ale
componentelor, relaţiilor şi funcţiilor mediului natural (de exemplu, desţelenirea preeriei şi
înlocuirea ecosistemelor iniţiale cu diferite culturi agricole).
Mediul antropic: mediu creat în intregime de către om (intravilanul unor localităţi, marile
platforme industriale etc).
1.2. OBIECTUL DE STUDIU AL GEOGRAFIEI MEDIULUI
Odată cu creşterea interesului acordat de către numeroase ştiinţe problematicii complexe a
mediului, preocupările geografilor s-au orientat în mod firesc în această direcţie de cercetare,
conturând treptat o nouă disciplină, Geografia mediului, orientată spre cunoaşterea întregului
planetar „ca structură complexă, deschisă, cu funcţionalitatea, variabilitatea sa spaţială, evoluţia
şi problematica sa ...” (Ungureanu, 2005). Geografia mediului studiază, deci, mediul natural în
interrelaţie cu mediul socio-uman, raporturile dintre societate şi natură. Cercetarea sistemică a
mediului presupune cunoaşterea întrepătrunderilor variate şi complexe, structurale şi funcţionale
nu numai la la scară planetară ci şi la scară regională sau locală. În mod firesc acest deziderat
poate fi atins numai cu ajutorul informaţiilor preluate şi integrate analitic de la disciplinele
geografice, geologice şi biologice, dar şi de la cele sociale şi economice.
Spre deosebire de Ecologie, care analizează natura relaţiilor mediului cu vieţuitoarele, factorii
şi procesele din mediu care determină modificări ale lumii vii, Geografia mediului integrează
omul şi activităţile acestuia în mediul geografic din care face parte.
1.3. MEDIUL ABORDAT CA SISTEM
Materia biotică şi abiotică de pe Pământ este organizată într-o infinitate de entităţi care
ocupă o poziţie distinctă în timp şi spaţiu. La rândul ei, orice entitate (sau întreg) este alcătuită din
părţi. Mediul înconjurător este abordat prin prisma teoriei sistemelor care concepe obiectele în
mişcare, le studiază în interdependenţă urmărind schimbul permanent de materie, energie şi
informaţie. Cea mai simplă definire a sistemului are în vedere “un ansamblu de legături
interdependente”.
Potrivit acestei teorii, orice sistem trebuie să aibă o structură ierarhizată, o funcţionalitate şi o
evoluţie permanentă. Teoria sistemică are la bază trei idei fundamentale (Walliser, 1977):
- cea a unui ansamblu de factori aflaţi în raport reciproc cu mediul, schimburile cu acesta
asigurându-i autonomia;
- cea a unui ansamblu alcătuit din subsisteme în interacţiune unul cu altul, a căror
interdependenţă îi asigura coerenţa;
- cea a unui ansamblu supus la modificări mai mult sau mai puţin profunde în timp, care însă îi
conservă caracterul permanent.
În orice sistem deschis au loc intrări de materie, energie şi informaţie, stări şi ieşiri, iar cele
din urmă pot determina calitatea semnalului de intrare prin mecanismul numit conexiune inversă
(feed-back), acesta asigurând autoreglarea sistemului.
In sistemele de mediu pot exista situaţii diferite de stare (Tivy şi O’Hare, 1981, citaţi de Mac,
2003):
a. Starea de stabilitate este caracteristică pentru funcţionarea echilibrată a sistemelor, în absenţa
unor procese perturbatoare.
b. Starea de fragilitate care se instalează sub influenţa unor procese perturbatoare generatoare de
disfuncţionalităţi care pot fi suportate de către sistem.
c. Starea de regresivitate care se declanşează sub influenţa unor procese care perturbă însăşi
structura şi funcţionalitatea sistemului a cărui capacitate de suport este depăşită. Numeroase
ecosisteme se află în prezent în stare de regresivitate ca urmare a activităţii antropice.

Intrebări de verificare
1. În accepţiune actuală prin mediu natural se înţelege:
a. mediul în care activitatea antropică nu a determinat nici un fel de modificare;
b. mediul existent înainte de apariţia omului şi a societăţii omeneşti;
c. mediul în care activitatea antropică a determinat modificări minore, greu de observat.
2. Terra este un sistem:
a. izolat b. închis c. deschis
3. Stabiliţi corespondenţa între termenii din cele două coloane (de ex: a2)
a. antropizat 1. terestru
b. geosistem 2. Bucureşti
c. antropic 3. modificat
4. Semnalul de ieşire dintr-un sistem poate determina parametrii de intrare:
a. da b. nu
5. In mediul înconjurător, alcatuit din componente diverse, poate ocupa o poziţie centrală
(înconjurată):
a. numai omul şi societatea umană
b. numai componenta biotică
c. numai componenta abiotică
c. oricare componentă

2. STRUCTURA MEDIULUI
În ansamblul său, mediul înconjurator este compus din trei mari categorii de componente:
abiotice, biotice şi socio-economice, alcătuite din aceleaşi elemente chimice, structurate însă în
mod diferit (fig. 1).

Fig. 1 Componentele mediului înconjurător

La originea tuturor se află atomii al căror aranjament determină formarea celulelor vii sau a
celor minerale (cristale). Celulele reprezintă nivelul la care abioticul se separă de biotic, lumea vie
de cea lipsită de viaţă.
2.1. COMPONENTE FIZICE NATURALE (ABIOTICE) ALE MEDIULUI
Componentele abiotice, numite şi componente fizice, includ substratul geologic, relieful, aerul,
apa şi solul, acesta din urmă considerat a fi suportul ecologic.
2.1.1. Crusta terestră, structură şi funcţionalitate
Procesele din scoarţă şi din partea superioară a mantalei generează transformări semnificative
ale mediului înconjurător, la nivel global, zonal sau regional, la scara timpului geologic sau a
timpului uman. Ele pot avea un mod de manifestare lent sau brusc, caracter continuu sau
discontinuu, iar durata de manifestare variază de la secunde la milioane de ani. Dintre acestea,
menţionăm:
- expansiunea fundului oceanic prin adaosul de materie din manta în zona rifturilor şi consumarea
plăcilor în zonele de subducţie, care au drept consecinţe, printre altele, formarea catenelor
montane, erupţiile vulcanice şi cutremurele, apariţia şi evoluţia zonelor de subsidenţă etc;
- schimbarea repartiţiei uscatului şi a apei pe Terra, geneza unor noi forme de relief, dispariţia
altora şi modificarea intensităţii de acţiune a factorilor exogeni;
- modificări ale compoziţiei, structurii şi funcţionalităţii litosferei, atmosferei, hidrosferei şi
pedosferei.
Toate cele trei categorii au o influenţă directă sau indirectă asupra biosferei şi a societăţii
omeneşti.
2.1.2. Relieful şi importanţa acestuia pentru mediul înconjurător
Asupra rocii şi a reliefului dezvoltat pe aceasta se exercită direct sau indirect acţiunea tuturor
factorilor exogeni şi endogeni, dar nu toate efectele pot fi observate şi cuantificate imediat. La
rândul lor, formele de relief influenţează tipologia, structura şi funcţionalitatea unor componente
ale geosferelor exterioare ale planetei, iar în acest sens enumerăm doar câteva modalităţi:
- dezvoltarea altimetrică a reliefului condiţionează dezvoltarea unor medii specifice (alpin,
subalpin, de câmpie, litoral etc), în care climatul are rol determinant;
- fragmentarea reliefului influenţează, printre altele, solurile, modul de utilizare a terenurilor,
tipologia bazinelor hidrografice şi apele subterane etc;
- panta determină caracterul scurgerii apei pe versanţi şi în albii, raportul dintre eroziunea
verticală şi laterală, transportul şi acumularea materialelor, procesele gravitaţionale (alunecări,
prăbuşiri), structura depozitelor superficiale, viteza de denudare etc;
- în funcţie de expunerea versanţilor variază cantitatea radiaţiei solare, albedoul, tipul de
ecosistem etc.
2.1.3. Atmosfera
Atmosfera nu trebuie considerată o simplă listă de gaze ci un geosistem bine structurat pe
verticală şi orizontală, aflat în echilibru dinamic şi care interrelaţionează permanent cu celelalte
geosfere. In ansamblul său atmosfera este un mediu în care au loc procese fizico-chimice de o
mare complexitate
Rolul gazelor care compun atmosfera nu trebuie apreciat numai după ponderea lor totală.
Abundenţa unui gaz atmosferic nu oferă şi măsura importanţei sale. Fără oxigen nu ar exista viaţă
pe Pământ, dar aceasta ar fi grav periclitată şi în absenţa gazelor aflate în procentaj foarte redus,
cum sunt gazele de seră şi ozonul sau centurile de gaze ionizate. De exemplu, este de o sută de
milioane de ori mai puţin amoniac decât azot, dar ambele gaze sunt produse anual în aceeaşi
cantitate. Diferenţa este determinată de faptul că amoniacul, spre deosebire de azot, are o viteză de
transformare foarte mare, deci persistenţă redusă. Radicalii liberi, produşi tranzitorii de reacţie,
deşi au o durată de viaţă foarte scurtă, participă la combinări şi recombinări vitale pentru existenţa
vieţii. Radicalul metil de exemplu, primul produs al oxidării metanului, are o durată de viaţă mai
mică de o secundă.
Rolul atmosferei în reglarea bilanţului energetic al planetei este unic şi se exercită prin
mecanisme complexe care filtrează, stochează sau reflectă radiaţia solară sau radiaţia infraroşie
emisă de suprafaţa terestră. Aceasta înseamnă că pentru perioade scurte de timp, în absenţa unor
modificări naturale ale surselor de energie cosmică sau telurică, bilanţul energetic şi temperatura
medie globală rămân constante. Activitatea antropică, prin unele dintre modalităţile de exercitare,
poate schimba acest bilanţ, chiar la scara timpului uman. Atmosfera este, de asemenea, mediul în
care se desfăşoară secvenţe ale unor circuite biogeochimice ale materiei.
2.1.4. Hidrosfera
Dintre funcţiile cele mai importante ale hidrosferei în mediul înconjurător, menţionăm:
- este mediul originar al vieţii, iar în prezent are o importanţă primordială pentru menţinerea acesteia
pe Pământ;
- intră în alcătuirea tuturor celorlalte geosfere şi deţine ponderea maximă în organismele vii;
- este mediul în care se dezvoltă o mare varietate de biocenoze acvatice;
- înmagazinează energia termică venită de la Soare şi o transportă prin intermediul curenţilor oceanici
şi marini, iar prin aceasta influenţează climatul;
- circuitul hidrologic asigură legătura între atmosferă şi litosferă în realizarea circuitului general al
energiei şi a circuitelor biogeochimic al materiei;
- este agentul modelator exogen cu cea mai puternică acţiune asupra părţii superioare a scoarţei
terestre prin procesele de eroziune, transport şi acumulare;
- este o resursă minerală neregenerabilă, aflată în cantitate finită, indispensabilă activităţii antropice,
dar şi cea mai ieftină sursă de energie electrică;
- transportă substanţele poluante naturale sau antropice din locul de emisie, determinând diluarea şi
dispersia acestora prin procese naturale specifice;
In raport cu componenta socio-economică, hidrosfera are următoarele funcţii:
- este principala sursă de biomasă a planetei şi o sursă importantă de hrană şi materii prime;
- resursă de apă potabilă, menajeră, industrială şi pentru agricultură;
- funcţie de transport maritim şi fluviatil;
- prin frecvenţa şi intensitatea unor fenomene naturale extreme (inundaţii, tsunami, El Nino etc),
produce modificări semnificative ale mediului natural, dar şi pagube materiale şi pierderi de vieţi
omeneşti;
- constituie cel mai important rezervor natural de substanţe poluante generate de activitatea antropică.
2.1.5. Pedosfera
Având ca matrice litosfera (prin materialul parental), solurile s-au format abia după apariţia şi
evoluţia formelor de viaţă.
Prin asigurarea nutrienţilor necesari plantelor şi prin aportul de energie solară se exercită funcţia
principală a solului, producţia de biomasă vegetală . Solul este o componentă statică a mediului
din punct de vedere cinematic, spre deosebire de atmosferă şi hidrosferă. Relaţiile în ambele
sensuri cu celelalte componente se desfăşoară (din acest punct de vedere), doar pe coordonata
temporală. In consecinţă, procesele fizico-chimice care determină eroziunea şi degradarea
solurilor de pe un areal vor avea ca efect distrugerea acestuia într-un interval dependent de durata
şi intensitatea de manifestare.
2.2. COMPONENTELE BIOTICE.
Totalitatea organismelor vegetale şi animale de pe Terra alcătuiesc biosfera, rezultat al
interacţiunii factorilor cosmici (radiaţia solară) şi tereştri. Biosfera se caracterizează printr-un înalt
nivel de organizare a materiei, fiind câmpul de interferenţă a energiilor din toate învelişurile
planetei.
2.2.1. Niveluri de organizare
La nivelul organismelor vii (plante şi animale) biosfera este alcatuită din individ (toţi indivizii
care au aceleaşi caracteristici aparţin unei specii), populaţie (suma membrilor unei aceeaşi specii
aflată pe un teritoriu), biocenoză (totalitatea populaţiilor de specii animale şi vegetale de pe un
teritoriu), biom (complex de biocenoze existente pe un spaţiu geografic extins care are trăsături
relativ asemănătoare ale factorilor abiotici), biosferă.
Ansamblul condiţiilor mediului fizic în care trăiesc organismele (rocă, sol, aer, apă), constituie
biotopul. Biotopurile sunt diversificate în funcţie de mediul în care se dezvoltă (apă, sol, rocă), dar
şi altitudinal şi latitudinal. Fondul de specii din care se compune biocenoza este determinat de
condiţiile de viaţă existente în biotop. Modificarea condiţiilor din biotop prin procese naturale
(furtuni, cutremure, erupţii, inundaţii etc) sau ca urmare a activităţii antropice, determină
schimbarea structurii şi funcţionalităţii biocenozelor.
La nivelul integrat biocenoză+biotop se dezvoltă un ecosistem care este alcătuit din totalitatea
organismelor vii de pe un teritoriu şi din mediul fizic în care acestea se dezvoltă şi cu care
interacţionează. Ecosistemele pot fi grupate în următoarele tipuri principale:
- ecosisteme acvatice (de râu, lacustre, marine, de mlaştină etc);
- ecosisteme terestre (silvice, de pajişte);
- ecosisteme subterane.
In cadrul biocenozelor substanţa organică trece de la un organism la altul, alcătuind lanţuri
trofice sau reţele trofice, în care fiecare organism este o verigă. Lanţurile trofice au trei niveluri de
bază: producători, consumatori şi descompunători.
- Producătorii sunt organisme autotrofe care transformă substanţa minerală în substanţă organică.
-Consumatorii (primari, terţiari şi de vârf) sunt organisme heterotrofe care nu sunt capabile să
transforme substanţele minerale şi se hrănesc cu substanţe organice vii sau moarte.
- Descompunătorii sunt organisme care transformă substanţa organică moartă în substanţă
anorganică, prin procese de oxidare sau reducere, introducând-o în circuitele biogeochimice
(bacterii şi micromicete nepatogene).
2.2.2. Factori şi procese ecologice. Influenţa factorilor ecologici asupra lumii vii
Factorii mediului abiotic pe care se dezvoltă biocenozele sunt factori ecologici, iar modificarea
acestora va determina apariţia unor dezechilibre în biocenoze. Un singur factor ecologic aflat în
cantitate prea mare sau prea mică este suficient pentru a produce diminuarea sau dispariţia speciei,
dar acestea sunt mai vulnerabile în situaţii de cumul a mai multor factori cu efect negativ. Pentru
dezvoltarea optimă a unei specii este necesar ca aceasta să dispună de toate elementele nutritive
necesare, iar factorii ecologici să se încadreze în intervalul de toleranţă al speciilor (fig. 2).

Fig. Relaţia dintre activitatea biologică a unui individ dintr-o specie şi temperatură Sursa: Berca,
2000 şi Popescu & Popescu, 2000, modificat

Fiecare specie are un interval propriu de toleranţă la factorii ecologici şi un optim de dezvoltare.
Factorii ecologici de natură diferită, cu valori care depăşesc limita superioară de toleranţă, sunt
consideraţi factori poluanţi pentru mediul biotic. Aerul, apa şi solul, supuse proceselor de poluare
naturală sau artificială, pot modifica habitatul unor specii şi implicit structura biocenozelor.
Amplitudinea intervalului de toleranţă a speciilor la factorii ecologici este foarte diferită. Speciile
cu interval de toleranţă mare – eurispeciile – pot popula medii destul de diferite, spre deosebire de
speciile cu interval de toleranţă redus – stenospeciile – care pot suporta numai variaţii reduse ale
factorilor ecologici.
2.2.3. Clasificarea şi rolul factorilor geoecologici
În funcţie de modul în care factorii de mediu determină dinamica şi repartiţia organismelor
vii se disting două mari categorii de factori geoecologici şi anume factori periodici (primari sau
secundari) şi factori neperiodici sau întâmplători.
- Factori periodici primari sunt aceia care stau la baza diferenţierii unităţilor teritoriale şi a
tipurilor de mediu (roca, apa, aerul, radiaţia cosmică, radiaţia solară, gravitaţia câmpul
geomagnetic, geotermalismul, mişcarea de rotaţie, mişcarea de revoluţie).
- Factori periodici secundari sau derivaţi sunt generaţi de către cei primari: temperatura, direct
dependentă de radiaţia solară, dar şi de energia geotermală, succesiunea anotimpurilor, expunerea
versanţilor etc.
- Factorii neperiodici sau întâmplători care se manifestă brusc (cicloni, erupţii vulcanice,
cutremure, inundaţii, secetă, unele accidente industriale, tehnologice sau de transport, imisiile
accidentale de noxe puternic toxice în atmosferă sau în apele de suprafaţă etc.
2.2.4. Relaţii caracteristice ecosistemelor
Dintre numeroasele tipuri de relaţii specifice ecosistemelor, menţionăm:
a. relaţii spaţiale sau topice, care presupun influenţarea prezenţei unei specii pe un anumit
teritoriu de către altă specie, această influenţă putând fi pozitivă sau negativă;
b. relaţii fabrice sau utilizarea rezultatului activităţii unei specii de către altă specie (vegetaţia
folosită de păsări sau castori pentru construirea de cuiburi);
c. relaţii foretice, care asigură răspândirea unei specii de către alta (paraziţii transportaţi de
păsări, insecte etc);
d. relaţii de amensalism, respectiv împiedecarea dezvoltăriii unei specii de către altă specie;
e. relaţii trofice, care sunt relaţii de nutriţie. Prin intermediul acestor relaţii se realizează
lanţurile şi nivelurile trofice cu ajutorul cărora materia trece succesiv de la o specie la alta, într-un
singur sens. De exemplu, fitoplanctonul este consumat de peştii fitofagi, aceştia, la rândul lor sunt
consumaţi de peştii răpitori care sunt hrană pentru păsări etc
2.3. COMPONENTA SOCIO-ECONOMICĂ
Omul este o parte a naturii, dar reprezintă acea parte care şi-a depăşit condiţia sa naturală. Omul
este integrat în natură, dar şi în societate. Prin activitatea sa complexă, omul şi-a pus amprenta
asupra tuturor componentelor mediului natural şi a creat, în egală masură, noi tipuri de mediu.
2.3.1. Relaţii caracteristice sociosistemelor
Tipurile principale de relaţii specifice sistemelor sociale pot fi grupate astfel (Mac, 2003):
1. Relaţii de producţie, cele dintre om şi obiectul muncii sale;
2. Relaţiile interpersonale care se stabilesc între indivizi;
3. Relaţii sociale sau de grup care generează forme geografice specifice de organizare a spaţiului
(comunităţi, ţări, grupuri de ţări) şi de amenajare a teritoriului;
4. Relaţii de vecinătate generate de poziţia geografică, resursele naturale, interese politice etc;
5. Relaţii comportamentale: în raport cu mediul, cele dintre indivizi şi cele dintre diferitele
structuri sociale;
6. Relaţii interspaţiale care presupun deplasarea oamenilor, a produselor şi a informaţiei între
spaţii geografice diferite.
2.4. TIPURI DE RELAŢII ÎNTRE DIFERITELE CATEGORII DE COMPONENTE.
Putem distinge două categorii majore de relaţii care se desfăşoară în ambele sensuri, respectiv
cele dintre subsistemele unui component (de ex. între componentele abiotice sau biotice) şi
cele dintre componente (de ex. relaţiile dintre biocenoze şi biotop în interiorul unui ecosistem
lacustru). Relaţiile cele mai complexe au loc între componentele abiotice, biotice şi socio-
economice ale mediului, iar dintre acestea cele mai sensibile la impactul antropic sunt relaţiile
dintre sol, plante şi animale, care asigură biodiversitatea planetei şi resursele de hrană pentru
om.
2.4.1. Relaţii calitative între geosistem şi ecosistem
Diferenţele dintre ecosistem şi geosistem decurg din cinci aspecte diferite (Roşu, 1987).
1. Ecosistemul are un caracter biocentric care diferă de cel policentric al geosistemului
2. În cazul ecosistemului, mediul are numai rolul de “cadru de viaţă”, deci o sumă de
elemente (temperatură, umiditate, sol, relief etc), care condiţionează existenţa şi limitează
dezvoltarea biocenozelor din acel spaţiu. În geosistem, toate componentele sunt structurate într-un
organism sistemic în care lumea vie este doar o parte cu rol mai mic sau mai mare.
3. Într-un ecosistem, relaţiile dintre organisme sunt trofice, pe când într-un geosistem acestea
sunt complexe, întrepătrunderea lor asigurând resursele biogene.
4. În ecosistem sunt ierarhizate numai organismele (indivizi, populaţii, biocenoze), pe când
ierarhizarea geosistemică include întregul complex teritorial (local, regional, planetar) şi toate
componentele acestuia.
5. Activitatea umană este un element cadru al ecosistemului, dar devine o componentă
structurală şi funcţională a geosistemului.
2.4.2. Relaţiile societăţii omeneşti cu mediul înconjurător
Apariţia omului şi a societăţii omeneşti a marcat debutul unor activităţi cu impact asupra
mediului, dar şi a unei noi categorii de relaţii, cele dintre societatea omenească şi mediu
înconjurător, iar acestea constau din:
- Introducerea în mediu a unor substanţe organice sau anorganice diferite de cele necesare
funcţionalităţii acestuia, sau într-o cantitate care depăşeşte capacitatea de preluare de către
mediu. În această categorie se includ toate tipurile de poluare.
- Preluarea din mediu a unor substanţe de origine minerală sau organică, a unor resurse, şi prin
aceasta perturbarea funcţionalităţii sistemului, deteriorarea calităţii peisajului şi diminuarea
rezervelor.
- Modificări în structura mediului prin activităţi agricole şi diferite categorii de amenajări
(îmbunătăţiri funciare, irigaţii sau desecări, navigaţie, turism), prin construcţii industriale sau
social-culturale.
Intrebări de verificare
1. Stabiliţi corespondenţa dintre termenii prezentaţi în cele trei coloane (de ex. C-3-c)
A.Factor ecologic 1. redus a. stenospecie
B. Interval de toleranţă 2. Relaţii interspecifice b. Mediu abiotic
C. trofic 3. primar c. mediu biotic
2. Cea mai mare producţie de biomasă de pe planetă este realizată de către:
a. agricultură b. oceane şi mări c. pedosferă d. ecosistemele forestiere
3. Care sunt relaţiile dintre specii cu prin intermediul cărora materia trece succesiv de la o
specie la alta, într-un singur sens:
a. relaţii de comensalism b. relaţii trofice c.relaţii forice d. circuitele biogeochimice
4. Reglarea bilanţului energetic al planetei de către atmosferă se exercită prin mecanisme
complexe prin intermediul următoarelor procese:
a. filtrare, stocare şi reflectarea radiaţiei solare şi a celei infraroşii emisă de suprafaţa terestră
b. filtrare, stocare şi reflectarea radiaţiei solare
c. reflectarea radiaţiei infraroşii emisă de suprafaţa terestră şi efectul de seră
5. Un ecosistem care este alcătuit din:
a. totalitatea organismelor vii de pe un teritoriu şi din mediul fizic în care acestea se dezvoltă
şi cu care interacţionează
b. biotopul şi biocenozele
c. fito- şi zoocenozele de pe un teritoriu şi din mediul fizic în care acestea se dezvoltă.
3. CIRCUITUL ENERGIEI ŞI MATERIEI ÎN MEDIU
La baza tuturor fenomenelor care se petrec în natură stau fluxuri energetice şi cicluri de
transformare care au rolul de refacere a energiei şi materiei.
3.1. CIRCUITUL ENERGETIC
Sursa principală de energie a planetei o reprezintă radiaţia solară (99% din total), la care se
adauga energia telurică (gravitaţională, electromagnetica, geotermala etc). Din punctul de vedere
al bilanţului de energie şi materie, în mediu pot fi identificate peisaje echilibrate (energia primită
este folosită integral de componentele biotice) peisaje exportatoare de energie (energia captată şi
transformată în masă organică vegetală şi animală este folosită pe alte teritorii decât cele in care se
formează) şi peisaje importatoare de energie (localităţile, industria, etc, dependente de hrana şi
materie primă pe care o importă). Ecosistemele utilizează două forme principale de energie:
radiaţia solară şi energia chimică. Ambele forme pot fi utilizate şi transformate de trei grupe de
organisme denumite producători primari: plantele verzi, bacteriile fotosintetizante şi bacteriile
chemosintetizatoare. Energia acumulată de plante sub formă de substanţă organică poartă
denumirea de producţie primară, aceasta fiind sursa de energie pentru nivelul trofic al fitofagilor.
Producţia primară netă anuală a biosferei este de 177 × 109 tone masă uscată (70 % vegetaţie
terestră şi 30 % vegetaţie acvatică oceanică şi continentală).
3.2. CIRCUITUL OXIGENULUI
Cea mai mare cantitate de oxigen atmosferic este de origine biogenă, fiind produs prin
fotosinteză de către plantele verzi şi alge. Oxigen molecular se formează şi prin disocierea
moleculelor de apă în partea superioară a atmosferei, sub influenţa radiaţiei solare de mare energie
(fig. 3). Aproape tot oxigenul produs prin fotosinteză de către plantele verzi şi alge este circulat
prin atmosferă asigurând un proces esenţial pentru plante şi animale, respiraţia.
Ciclul oxigenului se realizează aproape în totalitate între atmosferă şi organismele vii,
deoarece ceea ce se produce prin fotosinteză este consumat prin procesul respirator. Există însă şi
alte procese care generează sau consumă oxigen, contribuind astfel la circuitul acestora. Oxidarea
metanului în troposfera inferioară consumă cantităţi de ordinul a 1 000 megatone oxigen într-un
an. În absenţa acestui proces, concentraţia metanului din atmosferă ar creşte. Echilibrul oxigenului
atmosferic este menţinut şi prin procesul natural de „extragere” a carbonului din dioxidul de
carbon şi eliberarea oxigenului, carbonul fiind antrenat în procesele de sedimentare şi formare a
unor roci precum calcarul (CaCO3).
Fig. Fluxurile anuale de oxigen şi carbon
între rezervoarele principale ale planetei
(litosferă, atmosferă, oceane), exprimate
în terramoli. Un terramol (Tmol) de
oxigen este echivalent cu 32 megatone,
iar un terramol de carbon, cu 12
megatone. Cifrele din cele două
rezervoare, atmosfera şi rocile
sedimentare, exprimă cantităţile totale
(după, Lovelock, 2006)

3.3. CIRCUITUL BIOGEOCHIMIC AL CARBONULUI


Carbonul stă la baza tuturor moleculelor şi macromoleculelor organice. Compuşii carbonului
(combustibilii fosili) reprezintă principala resursă energetică a societăţii umane, dioxidul de
carbon este gazul principal cu efect de seră, iar carbonul integrat în calcar şi dolomit reprezintă un
depozit foarte important. Ciclul carbonului se derulează între litosferă, atmosferă şi hidrosferă, iar
transferul de la un mediu la altul se realizează în principal prin fotosinteză şi respiraţie. Medii
principale cu rol de rezervor al carbonului sunt:
- atmosfera: 7 × 1011 tone carbon sub formă de dioxid de carbon care se află în schimb
permanent cu biosfera şi hidrosfera;
- hidrosfera: 4 × 10 13 tone sub formă de carbonaţi şi bicarbonaţi şi 3 x 1012 tone carbon inclus în
substanţa organică;
- biosfera: 8 × 1011 tone carbon;
- litosfera: 3 × 1012 tone în humus şi turbă, 1 x 1013 tone sub formă de combustibili fosili
(cărbune, petrol, gaze naturale, şisturi şi nisipuri bituminoase) şi 2 × 1016 tone în rocile
carbonatice (calcare şi dolomite);
3.4. CIRCUITUL BIOGEOCHIMIC AL AZOTULUI
Azotul intră în structura aminoacizilor deci a substanţelor proteice, a acizilor nucleici, a
alcaloizilor şi a altor substanţe. Atmosfera deţine cca 80% din cantitatea globală de azot, restul de
20% fiind depozitat în organismele vii, în humusul din sol şi în unele sedimente organice sau
minerale. Circuitul biogeochimic al azotului, eminamente biologic, poate fi subîmpărţit în două
subcicluri. Circuitul biogeochimic al azotului, eminamente biologic, poate fi subîmpărţit în două
subcicluri:
• primul, cu două faze complementare:
a) fixarea azotului liber din atmosferă şi introducerea lui în circuit;
b) denitrificarea, prin care o parte a azotului este restituit atmosferei.
• al doilea, de asemenea cu două faze complementare:
a) mineralizarea compuşilor organici cu azot;
b) biosinteza compuşilor organici azotaţi.
3.5. CIRCUITUL BIOGEOCHIMIC AL FOSFORULUI
Fosforul intră în alcătuirea acizilor nucleici din ţesuturile vii, a scheletului vertebratelor şi în
structura fosfoglucidelor şi fosfolipidelor. Are un rol determinant în procesele de fotosinteză şi de
transfer de energie. Este un element care, alături de azot determină capacitatea productivă a
ecosistemelor. Fosforul nu are compuşi gazoşi deci circuitul acestui element este legat exclusiv de
circuitul apei. Fosforul înglobat în roci este dizolvat sau antrenat sub formă de particule de rocă şi
transportat de râuri în mări şi oceane, unde se depune odată cu sedimentele. Doar o cantitate
redusă din aceste depozite poate reintra în circuit în urma unor procese orogenetice care
exondează stratele formate, supunându-le iarăşi proceselor de dezagregare-alterare-dizolvare-
transport.
3.6. CIRCUITUL BIOGEOCHIMIC AL CALCIULUI
Circuitul calciului este de aceeaşi natură cu cel al fosforului, putând fi caracterizat ca un
circuit de tip sedimentar. Calciul este o specie chimică ce intră în structura materiei vii de origine
vegetală sau animală, cu rol important în procesele metabolice. Participă, de asemenea, la
alcătuirea scheletului la niveluri diferite de organizare a organismelor, fiind prezent în scheletele
unor nevertebrate (foraminifere, briozoare, celenterate, moluşte) sau vertebrate, sub formă de
carbonat sau fosfat de calciu, dar şi în ţesutul vegetal.
Rezervele de calciu ale planetei sunt uriaşe:
- în litosferă, rocile carbonatice (calcar, dolomit, gips şi cretă) ocupă peste 300 milioane km2
reprezentând o resursă minerală importantă;
- în hidrosferă, combinat cu CO2, sub formă de carbonaţi-bicarbonaţi, constituie mecanismul
principal de reglare a pH-ului.
Absenţa unei faze gazoase a calciului, face ca circuitul acestuia să fie asemănător celui al
fosforului.
3.7. CIRCUITUL BIOGEOCHIMIC AL SULFULUI
Sulful este un element necesar alcătuirii structurii unor aminoacizi sau unor molecule de
proteine. Excesul de sulf sau de compuşi ai acestuia este toxic pentru materia vie.
Sulful are o fază solidă şi, prin compuşii săi, una gazoasă. Principalele depozite de sulf se află
în litosferă sub formă de zăcăminte biogene, de sulf nativ sau de compuşi ai sulfului: pirită (FeS2),
calcopirită (Cu FeS2), anhidrit (CaSO4) sau gips (CaSO42H2O). La acestea se adaugă substanţele
organice fosile (hidrocarburile) şi cele actuale, ambele incluzând cantităţi importante de sulf.
Sulful în stare gazoasă, aflat în atmosferă într-o cantitate apreciată la cca 1×108 tone, este
prezent sub formă de dioxid de sulf (SO2) rezultat prin procesul de ardere a combustibililor fosili,
a activităţii vulcanice sau ca produs al fotooxidării dimetilsulfurilor eliberate de activitatea unor
alge.Tot în atmosferă se regăşeste şi sulful inclus în hidrogenul sulfurat (H2S) rezultat în urma
activităţii bacteriene de descompunere a resturilor organice. Hidrogenul sulfurat din atmosferă
este oxidat şi transformat în dioxid de sulf care se combină cu vaporii de apă formînd acidul
sulfuric (H2SO4), acesta fiind antrenat în continuare de precipitaţii în circuitul hidrologic,
pătrunzând şi în sol, de unde este preluat şi înglobat în materia organică de către plante.
Se estimează că în atmosferă intră anual 5,5×106 tone de sulf, iar aproape jumătate din această
cantitate este rezultatul activităţii antropice.
Intrebări de verificare
1. Ciclul carbonului se derulează între litosferă, atmosferă şi hidrosferă, iar transferul de la un
mediu la altul se realizează în principal prin următoarele procese:
a. fotosinteză şi respiraţie
b. dizolvare, evaporare şi precipitare
c. fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie
2. Aranjaţi în ordine descrescatoare a mărimii principalele rezervoare de carbon ale planetei
3. Ciclul oxigenului se realizează aproape în totalitate între:
a. atmosferă şi organismele vii
b. atmosferă si hidrosferă
c. pedosferă şi plante
4. Energia acumulată de plante sub formă de substanţă organică poartă denumirea de
a. producţie netă
b. producţie primară
c. Producţie secundară
5. Prin reacţii succesive de combinare, sulful din atmosferă, prezent sub formă de H2S,
contribuie la formarea:
a. dioxidului de sulf
b. acidului sulfuric
c. ploilor acide

4. FUNCŢIONALITATEA MEDIULUI
4.1. ECHILIBRUL FACTORILOR DE MEDIU
Funcţionalitatea mediului trebuie înţeleasă ca un proces continuu care se produce în
condiţiile unui echilibru dinamic între factori, echilibru care se realizează şi se menţine ca urmare
a stării de autostabilizare şi autoreglare specifice mediului ca sistem.
Disfuncţionalitatea acţionează în opoziţie cu funcţionalitatea şi se manifestă ca un fenomen
de dezorganizare care determină ieşirea geosistemului din starea de echilibru dinamic şi ca urmare
împiedică evoluţia acestuia. Disfuncţionalitatea poate apare în mediu din cauze naturale sau ca o
consecinţă a unei activităţi antropice. Cauzele de ordin natural care au determinat perturbări
importante ale mediului sunt eşalonate pe întreaga perioada de geneză a Terrei. De exemplu,
modificări ale structurii scoarţei ca urmare a tectonicii plăcilor crustale au generat atât efecte de
durată precum mişcările orogenetice şi subsidenţe, dar şi efecte catastrofale determinate de
vulcanism sau cutremure de pământ.
4.2. DEZECHILIBRUL FACTORILOR DE MEDIU
Dezechilibrul marchează trecerea de la o organizare a unui sistem la alta, de la o structură la
alta ca urmare a creşterii sau diminuării factorilor de stare din sistem. Un dezechilibru de moment
induce o dezorganizare în sistem, iar acesta va tinde să se reechilibreze în funcţie de noii
parametri. Acesta poate fi numit dezechilibru funcţional. De exemplu, transformarea fazei lichide
a apeii în cea solidă sau gazoasă, dezechilibrarea unui versant printr-o alunecare de teren şi
procesele de reechilibrare ulterioară, trecerea unei localităţi rurale în una urbană etc. Opusul
acestui moment este dat de dezechilibrul disfuncţional, ca rezultat al unei mişcări disfuncţionale în
interiorul sistemului, care duce la deteriorarea calităţii peisajului şi care face imposibilă evoluţia
acestuia. Erupţia unui vulcan determină modificări majore ale peisajului geografic, distrugerea sau
înlocuirea ecosistemelor şi modificarea reliefului.
4.3. LIMITELE DE TOLERANŢĂ ALE GEOSISTEMULUI
Limitele de toleranţă sunt date de influenţele exercitate în spaţiu sau în timp asupra unui
geosistem, pe care acesta le poate suporta şi asimila fără ca stabilitatea lui să fie modificată, deci
fără ca echilibrul său dinamic să fie perturbat. Depăşirea limitelor de toleranţă determină
producerea unor impulsuri care depăşesc capacitatea de autoreglare a sistemului, iar acesta va
înregistra un proces de regres. Deversarea apelor menajere într-un râu va determina creşterea de
masă organică şi de încărcătură chimică în acesta. O parte din masa organică poate fi anihilată de
consumatori a căror număr va creşte, alta se va descompune sub acţiunea bacteriilor, iar debitul
chimic sporit va fi parţial filtrat, parţial transformat în compuşi netoxici. În acest mod, nu se va
produce scăderea calităţii apei, dar depăşirea unui prag limită va face ineficient mecanismul
natural de autoreglare.
Cunoaşterea limitelor de toleranţă, a capacităţii de autoreglare, a dezechilibrelor
funcţionale şi disfuncţionale ne ajută să înţelegem mecanismele complexe care determină
degradarea mediului şi să intuim modul de acţiune pentru prevenirea acestui proces.
4.4. STRES ŞI IMPACT ÎN MEDIU
Cauze naturale sau activitatea antropică pot determina modificări ale componentelor mediului
şi în acest sens sunt considerate impact de mediu. Impactul de mediu poate fi definit ca fiind
efectul direct sau indirect al unui proces natural sau al unei activităţi antropice care produce o
schimbare a sensului de evoluţie a calităţii mediului înconjurător. Stress-ul reprezintă o stare de
presiune exercitată asupra mediului de către activitatea umană, presiune care determină
dezechilibre ale unuia sau mai multor componente ale acestuia. Emisiile de NOx şi SOx în
atmosferă datorate arderii combustibililor fosili determină formarea acizilor sulfuric şi azotic, iar
aceştia, antrenaţi de precipitaţii, vor afecta aparatul foliar al plantelor şi vor deteriora calitatea
solului şi a apelor.
Impactul de mediu poate avea efecte directe sau indirecte asupra uneia sau mai multor
componente de mediu şi se produc la nivel local, regional sau global.

5. TIPURI DE MEDIU
5.1 CRITERII DE CLASIFICARE A TIPURILOR DE MEDIU
Criteriile de diferenţiere a tipurilor de mediu sunt numeroase şi sunt abordate în mod diferit
de către cercetători. Ion Mac (2003) consideră că pot fi utilizaţi opt parametri de control în
analiza mediului, iar dintre aceştia enumerăm:
-Încărcătura sau numărul de componenţi (fizici, biotici, complecşi), masa (fito- şi zoomasă,
populaţia umană etc) şi participarea numerică a componenţilor.
-Consistenţa şi durabilitatea prin care sunt caracterizatemăsura încărcăturii stabile dată de
numărul de componenţi şi persistenţa în timp a acestora.
-Varietatea, ca sumă a componentelor unui tip de mediu, ci ca diferenţiere a aceluiaşi tip dezvoltat
în spaţii geografice diferite
-Determinarea, care vizează factorii majori care condiţionează un tip de mediu, ca de exemplu
factorii climatici sau de relief care determină climatele reci sau calde, relieful de câmpie sau cel
montan.
-Scara la care se face analiza.
După originea lor, mediile pot fi grupate în naturale, antropizate, şi antropice. Mediile
naturale pot avea caracter diferit în raport cu omul şi activitatea acestuia, iar din acest punct de
vedere se disting medii favorabile, medii dificile (semideşerturi, mediul montan, mlaştini, etc) şi
medii extreme (acvatic-subacvatic, subteran, polar, etc).
In funcţie de modul de intervenţie a omului în peisaj se diferenţiază
- Peisaje de exploatare naturală din care se extrag diferite tipuri de resurse;
- Peisaje de exploatare tehnogenă în care structurile naturale au fost modificate şi
tehnologizate cu scopul măririi productivităţii lor (culturi, plantaţii, iazuri pentru piscicultură);
- Peisaje tehnogene caracterizate prin implanturi de structuri artificiale (mari platforme
industriale, zone portuare, reţele de transporturi, extracţii tehnologizate -câmpurile de sonde);
- Peisaje habitat reprezentate prin aşezările umane, indiferent de dimensiunile lor.
În funcţie de climat, formele de relief şi masele de apă oceanice şi de activitatea umană se disting
(Mac, 2003):
- medii cu determinare climatică (reci, temperate şi calde); au desfăşurare zonală şi sunt nuanţate
de influenţele oceanice sau continentale;
- medii cu determinare geomorfologică, azonale (litorale şi costiere, montane);
- mediile de viaţă culturalizate, de asemenea azonale, create în întregime de către om (mediul
urban şi mediul rural) în care clima sau relieful nu au un rol decisiv.
5.2. MEDIILE CU DETERMINARE CLIMATICĂ ALE TERREI
Grigore Posea (1998) grupează tipurile de climă şi mediile geografice determinate de acestea
pe criteriul zonal, delimitând zona extratropicală, în care factorul termic este determinant şi zona
intertropicală, influenţată decisiv de volumul anual al precipitaţiilor. O situaţie de tranziţie între
aceste două zone o reprezintă zona subtropicală (300-420 N şi 280-420 S), inclusă în zona
extratratropicală, în care influenţa temperaturii şi precipitaţiilor este relativ echilibrată.
5.2.1. Mediile extratropicale reci
Mediul polar şi polar excesiv Dintre impacturile majore ale acestui tip de climat asupra mediului
din aria proprie de dezvoltare, din ariile adiacente sau cu efect global menţionăm:
- centri barici permanenţi de înaltă presiune (anticicloni) care generează vânturile reci polare
(foarte violente) şi invaziile de aer polar în zonele subpolare sau chiar temperate;
- mişcări izostatice ale scoarţei produse de masa calotelor glaciare din Antarctida şi Groenlanda
(izostazie glaciară), cu efecte regionale asupra evoluţiei liniei ţărmurilor (Lowe.& Walker,
1998);
- mişcări eustatice cu efect global asupra nivelului mediu oceanic care determină inundarea
câmpiilor litorale şi deltelor, formarea fiordurilor şi estuarelor sau, dimpotrivă, ieşirea de sub apă
a plajelor submerse şi a unor porţiuni din platformele continentale.
Mediul subpolar (oceanic şi continental). Dintre procesele naturale cu impact în mediu
menţionăm:
- Invaziile de mase de aer polar rece şi uscat din perioada de vară, care afectează plantele şi
animalele;
- Viscolele puternice din perioada rece, dar care apar frecvent şi vara;
- Amplitudinile termice diurne din perioada de vară;
- Furtunile ciclonale din mediul oceanic, cu efect maxim asupra zonelor de ţărm;
- Curgerile noroioase şi alunecările de teren care determină disfuncţionalităţi în ecosisteme.
Prezenţa permafrostului şi molisolului fac dificilă sau imposibilă realizarea unor lucrări de
construcţii, drumuri de acces, căi de transport.
5.2.2. Mediile extratropicale temperate
Mediul de taiga. Invazii de aer polar şi viscole în timpul iernii, inundaţii puternice în perioada de
primăvară-vară, alunecări de teren generate de dezgheţarea permafrostului, geruri şi ninsori
accidentale din timpul verii. Activitatea antropică principală cu efecte în mediu este exploatarea
taigalei, exploatarea resurselor minerale (metale rare, combustibili fosili) şi vânătoarea. Poluarea
generată de activitatea antropică este redusă.
Mediul pădurilor de foioase Procesele naturale cu impact în mediu sunt determinate de ciclonii
polari şi subtropicali (temperaturi negative sau secetă în perioada de vară şi temperaturi pozitive şi
inundaţii iarna), curgeri noroioase, torenţialitate şi alunecări de teren. Activitatea antropică este
mai intensă, iar formele de impact asupra mediului produse de aceasta, mai diversificate, constau
din:
- Extragerea de masă lemnoasă din păduri. Terenurile astfel eliberate au fost parţial
reîmpădurite;
- Industrie extractivă şi prelucrătoare care determină niveluri semnificative de poluare a
mediului în special în preajma marilor localităţi;
- Agricultură, reţele de transport şi căi de comunicaţii etc.
Mediul montan al regiunilor temperate este caracteristic munţilor cu altitudini mai mari de 2.000
m. Dintre fenomenele naturale cu impacturi importante asupra mediului menţionăm avalanşele şi
torenţialitatea, iar dintre cele antropice exploatarea resurselor naturale (lemn, substanţe minerale,
vânat etc).
Mediile de preerie şi stepă caracteristic teritoriilor din partea interioară a continentelor,
Activitatea antropică specifică o reprezintă creşterea animalelor şi cultura cerealelor,
industria prelucrătoare a acestora şi exploatarea apelor subterane mai ales pentru irigaţii. Este unul
dintre mediile cu mari transformări determinate de către om, iar dintre acestea menţionăm:
- diminuarea biodiversităţii prin înlocuirea masivă a ecosistemelor naturale cu cele de cultură
(cereale, plante tehnice);
- scăderea numărului de specii de mamifere şi diminuarea populaţiilor acestora prin vânătoare şi
inserţii de noi specii;
- modificarea calităţilor iniţiale ale solurilor prin adaptarea acestora la specificul culturilor
agricole;
- poluarea mediului ca urmare a creşterii populaţiei, a dezvoltării industriei şi zootehniei ;
- înlocuirea peisajului natural cu peisaje antropizate sau antropice.
Mediul mediteranean Popularea timpurie a acestor teritorii a produs schimbări importante ale
mediului natural. Vegetaţia iniţială dominată de pădurile de foioase a fost înlocuită treptat cu cea
de maquis, tomillares sau garriga, arbuşti xerofiţi de stepă uscată sau cu plante de cultură, iar
solurile brune de pădure s-au transformat treptat în terra rosa. Resursele naturale au fost şi sunt
exploatate intens, unele până la epuizare. Dezvoltarea industrială, amenajările portuare, reţeaua de
transport, dar şi căile de comunicaţie şi agricultura au determinat creşterea proceselor de poluare a
mediului, iar presiunea asupra resurselor este constantă şi intensă.
5.2.3. Mediile intertropicale
Mediile intertropicale includ cele mai secetoase şi cele mai umede spaţii geografice de pe
Terra (deşert şi semideşert, de savană şi ecuatorial) şi se dezvoltă între tropice şi ecuator.
Mediul tropical uscat (deşert şi semideşert) mediu ostil formelor de viaţă şi activităţii antropice
datorită cantităţilor reduse de precipitaţii şi temperaturilor ridicate. Impacturile naturale de mediu
sunt generate de furtunile de nisip şi de ploile torenţiale care activează uedurile şi transportă
cantităţi uriaşe de aluviuni. Aşezările omeneşti lipsesc pe suprafeţe de mii de km2 sau sunt
localizate la periferia semideşerturilor, fiind dependente de resursele din alte zone.
Mediul de savană numit şi tropical alternant sau tropical cu două sezoane este un mediu de
trecere de la climatul intertropical umed la cel semiarid şi arid şi se caracterizează prin două
sezoane diferenţiate puternic prin caracterul uscat sau umed al acestora.
Dintre procesele naturale cu impact în mediu menţionăm alterarea chimică tot mai intensă
spre ecuator, dezagregarea mecanică, mai intensă spre tropice şi incendiile declanşate natural mai
ales în savana uscată. Datorită volumului mare al precipitaţiilor eroziunea fluviatilă este puternică,
iar cantitatea de aluviuni transportată de râuri, ridicată. Activitatea antropică este prezentă prin
incendieri provocate în scop agropastoral, vânătoarea cu scop comercial sau “sportiv” şi
agricultura extensivă care a dus la înlocuirea ecosistemelor naturale.
Mediul ecuatorial are trei caracteristici climatice importante: absenţa anotimpurilor, temperaturi
ridicate relativ constante şi precipitaţii abundente, distribuite uniform pe durata anului.
Impacturile în mediu sunt produse de furtunile puternice însoţite de precipitatii abundente şi de
cicloni formaţi deasupra oceanului, dar care au efect devastator asupra zonelor de coasta.
5.3. MEDIUL URBAN
Spre deosebire de mediile naturale în care calitatea şi evoluţia ecosistemelor sunt
determinate de mediul fizic, ecosistemele urbane au o independenţă evidentă faţă de acesta,
datorită posibilităţilor tehnice de care dispune omul. Relieful poate fi corectat prin lucrări de
nivelare-terasare, apa este extrasă din subteran sau este adusă de la distanţă prin conducte, iar
climatul exterior este compensat printr-un climat interior. Oraşele se dezvoltă în aproape toate
condiţiile climatice şi de relief, în climat arid, bogat în precipitaţii, subpolar sau polar, pe versanţi
abrupţi ori suprafeţe netede, dar mlăştinoase, în lagune ori pe insule. O singură dependenţă nu
poate fi înlăturată, aceea de resursele de hrană şi de energie. Inpacturile de mediu sunt generate
de toate categoriile de activităţi desfaşurate în oraşe, ponderea covârşitoare revenind însă poluării
şi producţiei de deşeuri.
Intrebări de verificare
1. Pentru analiza mediului pot fi utilizaţi 8 parametri de control. Numiţi şi caracterizaţi
acesti parametri.
2. Peisajele habitat sunt diferenţiate în funcţie de unul dintre următorii factori:
a. modul de intervenţie a omului în mediul înconjurător
b. modul de exploatare a factorilor de mediu
c. gradul de ocupare cu constructii a peisajului
3. Mişsările izostatice din mediile polare sunt produse de una dintre următoarele cauze
specifice:
a. deplasarea plăcilor crustale
b. variaţiile de volum ale maselor de gheaţă
c. variaţiile de nivel ale oceanului
4. Vegetaţia de tip maquis, tomillares sau garriga este specifică pentru unul din următoarele
tipuri de medii climatice:
a. de preerie şi stepă
b. deşert sau semideşert cald
c. mediteranean
5. Procesul de alterare chimică are intensitate maximă în mediul:
a. ecuatorial. b. temperat oceanic c. deşertic rece

6. IMPACTURILE DE MEDIU
Aşa cum s-a arătat anterior, impacturile de mediu reprezintă efectele unor procese naturale
sau ale activităţilor antropice asupra mediului. Impacturile de mediu pot fi tipizate în funcţie de
cinci criterii diferite (Cossu, 1986, citat de Mac, 2003):
După forma de manifestare:
- Impacturi ireversibile care nu pot fi suportate de mediu şi care induc o stare de dezechilibru
disfuncţional;
- Impacturi reversibile determinate de un factor permanent, dar care pot fi suportate de către
mediu.
După durata de manifestare:
- Impacturi temporare, când energia de impact dispare sau este diseminată rapid, la fel şi
efectele ;
- Impacturi permanente, când durata lor de acţiune se menţine perioade îndelungate de timp.
În funcţie de scara teritoriului afectat:
- Impacturi locale;
- Impacturi strategice care afectează teritorii mai cuprinzătoare decât aria exploatată de
activitatea umană;
În funcţie de intensitatea de manifestare:
- Impacturi cu intensitate ridicată, deci cu efect maxim;
- Impacturi cu intensitate medie care produc efecte care pot fi observate;
- Impacturi cu intensitate redusă care sunt suportate uşor de mediu şi sunt anihilate în timp
scurt.
După calitatea efectelor:
- Impacturi negative, care degradează mediul;
- Impacturi pozitive, cu efect favorabil asupra mediului în ansamblul său;
- Impacturi cumulative (pozitive şi negative) cu efecte complexe care se pot amplifica în timp.
6.1. HAZARD, RISC ŞI VULNERABILITATE
Hazardele sunt definite drept “o interfaţă accidentală şi în general neprevăzută între două
sau mai multe serii cauzale ale căror relaţii reciproce sunt, în fiecare moment, riguros
determinate, dar a căror independenţă relativă nu este imputabilă decât ignoranţei sau neputinţei
noastre”. Sunt fenomene naturale extreme declanşate de evoluţia normală a unor energii
acumulate în mediu şi care au un important potenţial destructiv. Probabilitatea lor de producere
poate fi determinată statistic (1 la 100 de ani, de exemplu), dar nu şi momentul producerii în acest
interval. Hazardele pot fi produse şi de activitatea antropică necontrolabilă (explozii, accidente
tehnologice) sau pot avea cauze sociale sau politice. Potenţialul distructiv al hazardurilor se
manifestă prin dezastre sau catastrofe, evaluate în funcţie de pierderile umane, materiale şi de
consecinţele asupra mediului.
pagube materiale pe un teritoriu dat, într-o perioadă de referinţă, în cazul producerii unui
dezastru. Deci riscul se referă doar la efectele care ar putea fi produse de dezastre asupra societăţii
umane.
Riscul poate fi definit ca o posibilitate de producere a pierderilor de vieţi omeneşti şi a unor
O alunecare de teren este considerată o evoluţie normală atunci când se declanşează într-un peisaj
natural slab modificat de activitatea antropică, dar produce efecte dezastruoase într-o localitate.
Caracteristica de bază a riscului este incertitudinea, iar aceasta o diferenţiază de impactul produs
în mediu. Componentele conceptului de risc sunt următoarele (Sorocovschi, 2002).
Fig. Clasificarea fenomenelor de risc după geneza acestora (din Bogdan &Niculescu, 1999)

Periculozitatea, probabilitatea ca un fenomen natural extrem sau o activitate antropică să


afecteze un teritoriu într-o perioadă de timp dată.
Vulnerabilitatea, care exprimă raportul dintre intensitatea de producere a unui eveniment şi
gradul de distrugere al unui element sau grup de elemente din mediu exprimat pe o scară de la 0
(fără distrugeri, daune) la 10 (distrugere totală). Gradul de distrugere poate fi exprimat şi în
procente (0-100%).
Valoarea expusă sau expunerea cuantifică elementul din mediu care trebuie să suporte
evenimentul şi se exprimă în numărul de prezenţe umane, valoarea unei construcţii, capacitatea de
producţie afectată, resurse naturale utilizate sau utilizabile etc.
6.2. TIPOLOGIA HAZARDURILOR ŞI RISCURILOR
Hazardele şi riscurile pot fi clasificate în primul rând după natura acestora, respectiv hazarde
naturale, hazarde produse de activitatea antropică sau cu origine mixtă. La rândul lor, hazardele
naturale considerate fenomene extreme, pot fi grupate în următoarele categorii (după Burton,
Kates şi White, 1978, citaţi de Grecu, 2004):
- hazarde geofizice: meteorologice, climatice, geomorfologice, geologice, hidrologice,
complexe;
- după mediul în care se produc : marine, costiere şi insulare, continentale şi complexe.
6.3. CAUZE NATURALE CU IMPACT ÎN MEDIU
Trecutul geologic al Pământului este jalonat de schimbări majore ale configuraţiei uscatului
şi oceanelor, de erupţii vulcanice, cutremure, furtuni violente şi incendii devastatoare care au
modificat alura reliefului, climatul sau compoziţia atmosferei. Fiecare dintre aceste dezlănţuiri
violente ale energiilor telurice au produs distrugerea sau modificarea ecosistemelor terestre şi
acvatice. Au dispărut specii de plante şi animale şi au apărut altele care au evoluat în timp. În mod
firesc, aceste fenomene naturale extreme fac parte din evoluţia actuală a planetei.
6.3.1 Fenomene naturale extreme
Pe o scară a efectelor pe care le produc fenomenele naturale extreme se diferenţiază următoarele
categorii (Mac şi Petrea 2002):
- Accidente: produc un impact minor asupra unor părţi ale geosistemelor, fără a produce
dezechilibrul acestora, iar efectele pot fi suportate.
- Dezastre: implică un impact important asupra geosistemelor, producând victime umane şi
pagube materiale. În structura şi funcţionalitatea geosistemelor se produc modificări care pot fi
redresate în timp îndelungat.
- Catastrofe: produc efecte distructive majore care afectează toate componentele unui sistem
geografic.
Erupţiile vulcanice1
Dintre cei peste 1400 vulcani activi, care au funcţionat în această perioada istorică, aproape
100 au erupţii cu grad mare de risc. Dintre efectele produse de erupţiile vulcanilor în mediu
menţionăm:

1
Pentru informaţii detaliate asupra tipurilor de erupţii şi materialele expulzate se poate consulta lucrarea Grigore Posea,
Vulcanismul şi relieful vulcanic, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
- Expulzează cenuşă, praf vulcanic, gaze cu temperatura de 500-1100 oC (CO2, CO, SO2, H2S,
CH4, Cl, Fl) şi vapori de apă, iar toate acestea pot fi propulsate până în stratosfera inferioară.
Datorită vânturilor dominante şi a curenţilor de aer rapizi de la partea superioară a troposferei sau
din stratosferă (50-300 km/h), substanţele expulzate pot trece dintr-o emisferă în alta, poluând
toate componentele mediului. Erupţia vulcanului Pinatubo (Filipine, iunie 1991) a expulzat peste
20 milioane tone de cenuşă şi gaze până la înălţimea de 40 km, care au afectat tot spaţiul
geografic situat între latitudinile de 40ON şi 60OS (WMO-AR Nr.774/1991, citat de
Fărcaş&Croitoru, 2003).
- Explozia şi suflul acesteia, norii de gaze fierbinţi şi cenuşă afectează teritorii de sute sau mii de
km2 în care vegetaţia este carbonizată, fauna distrusă, solul este acoperit cu praf vulcanic şi
produse piroclastice. Erupţia vulcanului Krakatau (sau Krakatoa) din 26-27 august 1883,
considerată cea mai mare din istoria recentă a Pământului, a debutat prin explozia craterului
provocată de acumularea de gaze şi vapori de apă rezultaţi din contactul apei mării cu rezervorul
subteran de magmă. Volumul de materiale vulcanice expulzate în atmosferă a fost estimat la 125
km3 (cu o viteză de 650 m/s), iar lava care a ajuns în ocean, la 75 km3. Cenuşa vulcanică şi gazele
s-au ridicat la 80 km înălţime formând un nor care a diminuat radiaţia solară cu 87 % timp de
câteva zile. Suprafaţa afectată de depunerile de tefra (piroclastite neconsolidate) a fost de 750.000
km2, grosimea maximă a atins 70 m., iar două treimi din Insula Krakatau a dispărut.
- Gazele şi pulberile ajunse în atmosferă amplifică procesul de formare a acizilor sulfuric,
clorhidric şi fluorhidric, care sunt antrenaţi descendent de precipitaţii sub formă de ploi acide, dar
aceleaşi substanţe determină ecranarea radiaţiei solare, diminuarea radiaţiei luminoase şi scăderea
temperaturii aerului;
- Curgerile de lavă care înaintează cu viteze ce variază de la câţiva centimetri pe zi până la 20-30
km/oră produc incendii, distrug construcţiile şi modifică relieful minor;
- Diminuează albedoul suprafeţei topografice, iar prin aceasta favorizează creşterea temperaturii
solului la distanţe de sute de kilometri de locul erupţiei.
- Erupţiile submarine produc cutremure şi valuri uriaşe (tsunami) care afectează zonele de ţărm.
Lava, piroclastitele, gazele şi temperatura distrug în totalitate ecosistemele terestre şi le
modifică pe cele acvatice.
Seismele
Seismele sau cutremurele de pământ sunt fenomenele naturale extreme care au cea mai mare
frecvenţă de producere. Cele mai numeroase cutremure sunt consecinţa deplasării plăcilor şi a
coliziunii acestora în zonele de subducţie.
Puterea unui cutremur poate fi caracterizată prin magnitudine şi este exprimată în grade. O
primă scară a magnitudinii a fost elaborată de americanul Charles Richter în 1931. Este o scară
logaritmică bazată pe măsurarea amplitudinii maxime a undelor seismice. Creşterea magnitudinii
(gradul cutremurului) cu o unitate corespunde cu o majorare de 10 ori a amplitudinii undelor şi de
31 de ori a energiei seismice (Andronic, 2003). De exemplu la o magnitudine 7 amplitudinea
undei seismice este de 10 ori mai mare decât cea corespunzătoare unui cutremur cu magnitudinea
6, iar energia este de circa 30 de ori mai mare. Cu toate că scara Richter teoretic nu are limită
superioară, aceasta poate fi considerată convenţional magnitudinea celui mai devastator cutremur
produs până în prezent, şi anume de 9,3. Gradul seismului pe scara Mercalli nu are o bază
matematică şi se stabileşte după evaluarea efectelor din teren produse de eveniment.
Se estimează că în fiecare an se produc trei milioane (un cutremur la 11 secunde), dar dintre
acestea doar aproximativ 60 sunt clasificate ca semnificative (magnitudine 6.5 R)2, iar 19 sunt
majore (magnitudine peste 7 R). Aproape 70% din totalul seismelor produse au o magnitudine
cuprinsa intre 6 si 6,4 R.
Efecte: valuri seismice devastatoare pentru zonele de ţărm (tsunami), seişe, alunecări de teren,
prăbuşiri, victime omeneşti şi pagube materiale în localităţi şi zone industriale, accidente
tehnologice cu efect poluant.
Cea mai importantă zonă cu activitate seismică din România este regiunea Vrancea unde se
produc cutremure frecvente la o adâncime intermediară (70-200 km.), dar cele mai numeroase au
o adâncime de 130-150 km. Riscurile seismice pentru România sunt determinate mai ales de
cutremurele care au loc la adâncime intermediară. Energia cutremurelor vrâncene este în general
mare, deci acestea pot fi înregistrate pe areale întinse ca şocuri monokinetice cu intensitate mică,
pe o rază de sute de km în raport cu epicentrul. Unda longitudinală „P” (de volum) are o viteză
medie de propagare de 7,8 km/s, transportă aproximativ 20% din energia seismului şi nu este
periculoasă pentru construcţii, deoarece oscilaţiile se produc pe verticală (compresie-dilatare).
Unda „S” (de forfecare), transportă aproximativ 80% din energia totală, are viteza medie de

2
R este magnitudinea pe scara Richter
propagare de 4,6 km/s şi cauzează cele mai numeroase pagube; oscilaţiile se produc perpendicular
pe direcţia de propagare (înainte-înapoi) şi determină balansarea construcţiilor. Majoritatea
cutremurelor vrâncene au magnitudini inferioare gradului 4,8 pe scara Richter.
Seismele mai puternice sunt concentrate într-o zonă relativ restrânsă şi au magnitudini care pot
atinge gradul 8, aşa cum se presupune că a fost cutremurul din 1802.
Seismele cu M ≥ 7 au un grad ridicat de risc pentru capitală. Distanţa relativ mare a
municipiului Bucureşti faţă de epicentrul cutremurelor vrâncene, parcursă în aproximativ 25-30 de
secunde, face posibilă alertarea autorităţilor şi a populaţiei de către Centrul de Avertizare
Seismică Bucureşti din cadrul Institutului Român de Seismologie Aplicată, care are la bază un
Sistem de Monitorizare a Activităţii Seismice.

Fig.2 Sistemul de avertizare seismică a Municipiului Bucureşti bazat pe înregistrarea undei de


volum „P” la trei staţii seismologice aflate la distanţe diferite de epicentrul cutremurului (adaptat
după www.fotonsas.ro)
Valuri seismice sau tsunami
Valurile seismice reprezintă o undă energetică mecanică ce se propagă prin apa oceanelor, ca
urmare a producerii unor erupţii vulcanice sau cutremure submarine ori de coastă foarte puternice
(7-9 grade pe scara Richter). Valul tsunami (din limba japoneză: val de port) se propagă diferit
faţă de valul obişnuit creat de vânt. Cutremurul provoacă unde care se propagă atât vertical, cât şi
lateral în raport cu hipocentrul.
Unda verticală produce o bombare maximă de aproximativ un metru a suprafeţei oceanice în
zona epicentrului, de unde se va propaga spre zonele de ţărm sub formă de valuri concentrice.
Inălţimea valului creşte progresiv şi atinge valori de metri sau zeci de metri la contactul cu ţărmul,
apoi pătrunde pe uscat la distanţe care depind de caracteristicile reliefului. Viteza de deplasare a
valului variază de la 30m/s la 70m/s, iar efectele produse în mediul terestru sunt devastatoare.
În prezent în Hawai funcţionează un centru internaţional de control a seismelor. Acesta
recepţionează prin intermediul satelitului GEOS mesajele de alertă emise de staţiile care
înregistrează cutremurele submarine din zona circumpacifică, făcând posibilă avertizarea
autorităţilor şi populaţiei din zonele care ar putea fi afectate. Deoarece între momentul producerii
cutremurului submarin şi cel al impactului dintre tsunami şi ţărm perioada de timp poate fi mare,
alerta permite măsuri de evacuare a populaţiei şi de protecţie. De exemplu valul produs de un
cutremur în Chile are nevoie de aproximativ 20 de ore pentru a atinge ţărmurile Japoniei.
Tornade şi cicloni
Tornadele sunt perturbaţii atmosferice turbionare, de mică extindere areală (rază maximă
de 1 km), dar cu intensitate mare, cu viteze ale vântului care pot atinge 500 km/h, producând
pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti impresionante. În lungul traseului de deplasare al
acestora cu viteze de 40-50 km/oră (în mod excepţional peste 100 km/oră), sunt distruse parţial
sau total clădiri, reţele electrice, vegetaţie, culturi, dar se înregistrează şi numeroase victime
omeneşti. Tornadele au frecvenţă maximă în partea centrală din SUA, la începutul primăverii în
zona numită „Tornado Alley” care cuprinde porţiuni mari din statele Texas, Oklahoma, Kansas si
Iowa. Între anii 1950-1999 s-au înregistrat 40.522 de tornade care au făcut 4.460 de victime şi au
cauzat pagube materiale estimate la câteva mii de miliarde dolari. Partea de sud-vest a Australiei,
Africa de Sud şi Argentina, dar şi vestul Europei sunt, de asemenea, afectate de tornade.
Ciclonii tropicali, cu o durată medie de 5 - 8 zile, se formează deasupra oceanelor calde din
zona intertropicală şi sunt asociaţi cu vânturi puternice şi precipitaţii abundente care pot afecta
teritorii pe o rază de 50 – 1.000 km. Efecte: valuri mari de furtună care lovesc ţărmurile joase,
inundaţii cu apă sărată, distrugeri de clădiri şi recolte, pierderi de vieţi omeneşti, distrugerea
ecosistemelor naturale. Cel mai puternic ciclon a lovit statul Bangladesh în noiembrie 1970,
producând moartea a 300.000 oameni, peste un milion de animale şi a distrus recolta de pe o
suprafaţă de 400.000 ha.
Fenomenul El Niño (ENSO- El Niño Southern Oscillation)
El Niño este un fenomen global generat de relaţia ocean-atmosferă, care se manifestă prin
fluctuaţii importante de temperatură a apelor de suprafaţă din zona tropicală a Oceanului Pacific, a
Oceanului Atlantic (mai rar şi cu intensitate redusă) şi a Oceanului Indian. Efectul acestora asupra
Emisferei Sudice este profund. El Niño este cea mai importantă sursă de variabilitate interanuală a
climatului, având intervale de apariţie între 2-9 ani şi o durată de manifestare variabilă (5 luni-2
ani). Mecanismul de formare a fenomenului El Niño este complex. În situaţile normale (La Niña),
între temperatura apelor de suprafaţă din preajma ţărmurilor estice şi vestice din sudul Oceanului
Pacific există diferenţieri semnificative. Apa mai caldă de la suprafaţă este împinsă de alizee spre
vest, iar în lungul ţărmului Americii de Sud aceasta este înlocuită cu apă rece care urcă din
adâncime (upwelling)3, alimentând Curentul Humboldt Datorită acestui proces şi a diferenţei de
presiune atmosferică dintre axtremităţile de est şi de vest ale Oceanului Pacific, nivelul acestuia
este mai ridicat cu până la 60 cm pe coastele vestice ale Asiei şi Australiei.
- În situaţiile cu El Niño care se instalează la începutul verii australe, apa Oceanului din dreptul
ţărmurilor Americii de Sud suportă o încălzire treptată. Intensitatea vânturilor scade, iar
temperaturile se omogenizează deoarece aportul de apă rece din adâncime încetează. Masa de
aer cald şi umed de deasupra oceanului generează furtuni neobişnuit de puternice, însoţite de
precipitaţii violente care afectează coastele Americii de Sud. În schimb, în Asia şi Australia se
instalează perioade de secetă severă.
Modificările climatice determinate de El Niño şi consecinţele acestora sunt numeroase şi au
un impact puternic în mediu la scară globală:
- determină furtuni violente însoţite de precipitaţii abundente în estul şi centrul Oceanului
Pacific;
- în anotimpul de vară din lungul ţărmurlilor nordice ale Perului şi Ecuadorului, de regulă cald
şi uscat, se produc precipitaţii excesive urmate de inundaţii catastrofale (februarie-aprilie);
- în sudul Braziliei şi în nordul Argentinei climatul devine mult mai umed decât cel normal;
- climat mai cald şi uscat în bazinul Amazonului, Columbia şi America Centrală, precum şi în
Asia de sud-est şi Australia nordică;
- climat mai cald şi arid decât cel normal în Queensland, Insula Victoria, estul Tasmaniei
(iunie-august);
- condiţii mai secetoase în Zimbabwe, Mozambic şi Botswana (decembrie-februarie).
Inundaţiile
Prin dimensiunile impactului în mediu, prin frecvenţa de producere şi spaţiile geografice
afectate, inundaţiile reprezintă unul dintre cele mai devastatoare fenomene naturale extreme. Sunt
produse de incapacitatea albiei râurilor de a evacua debitele de apă cu care sunt alimentate şi
determină acoperirea unor suprafeţe de teren care sunt uscate în mod normal.
Dintre cele mai importante consecinţe ale inundaţiilor menţionăm:
- pierderi de vieţi omeneşti;
- pagube materiale ca urmare a distrugerii unor construcţii, mijloace de transport, culturi şi
suprafeţe agricole etc;
- consecinţe ecologice prin modificarea totală sau parţială a unor ecosisteme naturale acvatice
sau terestre;
- modificarea unor forme de relief prin procese de torenţialitate, erodarea malurilor, schimbarea
traseului albiei minore;
- deteriorarea calităţii solului din albia majoră prin procese de aluvionare sau acoperire etc;
Inundaţiile pot fi prevăzute, cu excepţia celor provocate de aversele cu caracter local. Pentru
România avertizările referitoare la iminenţa unor precipitaţii abundente cu risc de producere a
inundaţiilor sunt transmise de către Administraţia Naţională de Hidrologie.
Inundaţiile pot fi cauzate sau influenţate şi de activitatea antropică. Îndiguirea albiei majore a
râurilor reduce suprafaţa pe care viiturile pot fi preluate şi diminuate în mod natural, iar digurile sau
barajele pot fi deteriorate ori distruse generând viituri catastrofale. Riscul de cedare a barajelor
executate din anrocamente sau beton este redus.
Furtunile de praf
Vânturile puternice antrenează materialele fine neconsolidate de pe suprafaţa terestră şi le
transportă la mare distanţă de locul de origine. Depunerea acestor suspensii prin procesul de
sedimentare sau a celui de spălare exercitat de ploi se produce lent, suspensiile putând rămâne

3
Proces de ridicare spre suprafaţă a unor cantităţi enorme de apă rece din adâncime în apropierea ţărmurilor oceanelor şi
mărilor.
timp îndelungat în atmosferă, în funcţie de înălţimea la care au fost ridicate. Deflaţia este mai
activă pe terenurile lipsite de vegetaţie sau cu vegetaţie uscată. Vânturile puternice ridică de pe sol
particulele libere şi le transformă în suspensii subaeriene care rămân în atmosferă perioade lungi
de timp. Cercetări recente au arătat că vânturile antrenează anual de pe continentul african 100-
400 milioane tone de praf, transportându-le în Atlantic şi spre Mediterana.
Zonele cu fenomene frecvente de acest fel sunt situate în Africa de Nord, Africa de Sud, centrul şi
sudul Americii de Nord, pampasul argentinian, centrul Asiei şi al Australiei, de fapt zone cu medii
deşertice şi semideşertice.
6.4. ACTIVITATEA ANTROPICĂ ŞI IMPACTUL DE MEDIU
Impacturile de mediu determinate de activitatea antropică sunt tot mai intense si afectează regiuni
tot mai intense. Dimensiunile influenţei negative exercitată de activitatea antropică asupra
mediului este fără precedent, punând în pericol -pe termen lung- însăşi existenţa umanităţii.
6.4.1. Modificarea reliefului
Mijloacele tehnice performante de care dispune omul în prezent îi permite să modifice alura
suprafeţei topografice printr-o gamă variată de lucrări de nivelare, terasare sau excavare. Unele
lucrări de anvergură au importanţă chiar la scară globală şi este suficient să menţionăm Canalul
Suez care leagă Mediterana de Marea Roşie sau Canalul Panama care a stabilit o legătură
artificială între Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic. La scară regională sau locală, acestea sunt
omniprezente şi determină modificări semnificative ale peisajului şi structurii unor componente de
mediu. Au apărut forme noi de relief, relieful antropic, iar acesta poate fi inclus în următoarele
categorii principale:
- forme de excavare (de suprafaţă şi subterane) rezultate prin lucrări miniere, săpături pentru
canale (de navigaţie, pentru irigaţii, pluviale, drenuri, conducte de transport), bazine acvatice,
deblee sau semideblee ale căilor de comunicaţie, pentru depozitarea deşeurilor etc);
- forme de nivelare-terasare pentru amplasare de construcţii, aerodromuri, terenuri sportive,
parcări, activităţi agricole, rectificări ale albiilor şi malurilor râurilor;
- forme de adaos, rezultate prin înălţarea suprafeţei iniţiale a terenului pentru baraje, îndiguiri,
căi de comunicaţie (rambleu şi semirambleu), umpluturi, halde, depozite de deşeuri, sprijiniri şi
consolidări ale versanţilor.
6.4.2. Incendiile
La originea incendiilor se află cauze naturale (erupţii vulcanice, trăznete, temperatura ridicată
a aerului combinată cu umiditatea redusă a atmosferei) sau antropice (neglijenţă, accidente,
incendiere voită). În spaţiul mediteranean, între 1981-1985, 23 % dintre incendii au fost datorate
neglijenţei, 32 % incendierilor, 40 % unor cauze necunoscute şi numai 5% unor cauze naturale
(WWF, 1992). Indiferent de cauza care le declanşează, incendiile sunt imprevizibile, se întind cu
mare repeziciune şi îşi schimbă traseul în funcţie de direcţia în care bate vântul. Se pot propaga cu
viteze de peste 25 km/h, în funcţie de viteza vântului. Seceta prelungită, temperaturile ridicate şi
umiditatea relativă scăzută a aerului pot declanşa incendii spontane prin autoaprinderea vegetaţiei
uscate
Dintre efectele majore pe care le produc incendiile menţionăm:
- distrugerea totală a biocenozelor terestre sau modificarea lor calitativă şi cantitativă;
- eliberarea în atmosferă de pulberi şi fum care pot ajunge până la 4-10 km înălţime şi care reduc
radiaţia solară;
- energia termică eliberată modifică pentru perioade diferite de timp climatul local sau regional;
- introducerea în atmosferă a gazelor rezultate din procesele de combustie, ponderea revenind
CO2.
6.4.3. Eroziunea şi degradarea solului. Scăderea suprafeţelor agricole
Una dintre principalele preocupări ale agricultorilor o reprezintă creşterea suprafeţelor
cultivate. Creşteri spectaculoase ale acestora s-au înregistrat în deceniul al şaselea al secolului
trecut, când numai în Kazahstan au fost desţelenite pentru a fi cultivate cu cereale 2,6 milioane de
hectare de păşuni naturale. Potenţialul de extindere al suprafeţelor agricole pe seama unor medii
naturale este tot mai redus, iar cele existente sunt diminuate constant prin trei modalităţi distincte
aflate în legătură directă sau indirectă cu activităţi antropice:
- procesele de eroziune şi degradare a solurilor;
- sustragerea masivă de terenuri pentru habitate urbane sau construcţii industriale;
- renunţarea la cultivarea unor terenuri din cauza necesităţii de refacere a calităţii acestora sau a
insuficienţei rezervelor de apă.
- Eroziunea şi degradarea solurilor.
În mod obişnuit în decursul unui an pe glob se erodează 22.700 miloane tone de sol fertil.
Cantitatea de sol pierdut la hectar diferă de la regiune la regiune şi este dependentă de relief
(pantă), climă şi modalitatea de cultură. Estimările la scara globală demonstrează că în ritmul
actual de degradare prin eroziune a solurilor, această resursă se epuizează într-un ritm anual de 0,7
%, adică 7% la fiecare 10 ani. La nivelul anului 1990, totalul mondial al suprafeţelor de sol
degradate prin eroziune hidrică era de 1,094 miliarde hectare, iar de atunci s-a marit continuu.
- Reducerea suprafeţelor agricole
Industrializarea şi urbanizarea sunt cauze majore ale reducerii suprafeţelor agricole. Acest
proces este mai agresiv în ţările care aveau o densitate mare de populaţie anterior declanşării
industrializării rapide. În Indonezia, industrializarea rapidă scoate anual din circuitul agricol peste
20.000 hectare teren arabil care ar putea produce hrana necesară pentru 380.000 locuitori.
Populaţia urbană se dezvoltă în detrimentul celei rurale. Se estimează că în 2025 populaţia
urbană va fi de 61% din total (faţă de 43% în 1995), iar acest proces va necesita sacrificarea unor
suprafeţe agricole de cea mai bună calitate dacă ţinem cont de faptul că oraşele se dezvoltă în
zonele cu relieful cel mai favorabil. De exemplu în SUA, în intervalul 1982-1992, dintr-un total
de 2,4 milioane hectare de teren scos din circuitul agricol, habitatele urbane au beneficiat de peste
1,6 milioane hectare.
Începând cu deceniul al şaselea al secolului trecut, la nivel global suprafaţa de pământ
cultivat/cap de locuitor, a scăzut continuu de la 0,23 la 0,12 ha/locuitor. În trecut, diminuarea
suprafeţelor cultivate era compensată de creşterea productivităţii la hectar, dar ritmul de creştere a
celei din urmă a scăzut simţitor, iar în unele zone este chiar în regres.
- Modificarea regimului hidric al solului prin de diminuarea cantităţii de apă disponibilă pentru
irigaţii prin utilizarea acesteia pentru habitatele urbane sau pentru utilităţi industriale, pe măsura
creşterii populaţiei şi a ritmului de industrializare din unele regiuni
6.4.4. Introducerea de specii noi în ecosisteme
Prima activitate prin care omul a introdus specii noi în ecosisteme a apărut odată cu agricultura.
Plantele de cultură au fost primele specii transportate de om la mare distanţă şi aclimatizate în
zone diferite de locul de origine. . Din totalul de 40 graminee cultivate pe glob, 24 sunt originare
din Eurasia, 8 din Africa răsăriteană, 4 din America de Sud şi 4 din alte regiuni, iar leguminoasele
de pe toate continentele provin în cea mai mare parte din Europa.
6.4.5. Exploatarea resurselor naturale
Gama de resurse de care dispune Pământul este impresionantă prin diversitate şi cantitate şi poate
fi grupată în două categorii majore: substanţă organică (vie sau moartă) şi substanţă anorganică.
Substanţele organice vegetale şi animale se reînnoiesc permanent, pe durata unor ore (sau mai puţin),
zile sau ani şi reprezintă resursele de hrană pentru componenta vie a planetei, inclusiv pentru om.
Biocenozele acvatice şi terestre ale planetei au însă o productivitate limitată, dependentă mai ales de
calitatea mediului fizic. Resursele biologice disponibile la un moment dat trebuie analizate şi în funcţie
de consumatorii acestora. O păşune poate hrăni un număr limitat de ierbivore, iar un hectar de teren
cultivat va produce o cantitate de grâu dependentă de calitatea solului şi de tehnicile agroculturale (în
absenţa unor calamităţi). Indiferent de tratamentele aplicate solului şi de tehnicile de cultură (irigaţii,
îngrăşăminte, pesticide etc) acea cantitate de grâu nu poate fi depăşită. Pentru un anume moment,
resursele biologice ale planetei, deşi regenerabile permanent, sunt finite.
Resursele minerale conţinute în scoarţa terestră sunt, de asemenea, limitate, exceptând poate roca
folosită ca material de construcţie sau în industria materialelor de construcţie (calcarul de exemplu).
Minereurile metalifere sau nemetalifere şi combustibilii minerali (petrol, carbune, gaze etc) s-au
format în timp geologic (milioane sau zeci de milioane de ani), iar cele mai multe dintre ele sunt în
cantitate finită şi neregenerabile la scara timpului uman.
Societatea umană nu poate exista fără a exploata şi utiliza resursele naturale în propriul folos
6.4.5.1.Exploatarea pădurilor
Se apreciază că pădurea a deţinut cca 40% din suprafaţa totală a uscatului. Astăzi ea ocupă doar
27 % ceea ce corespunde unei întinderi de 3,4 miliarde ha. Aceasta înseamnă că revine o medie de 1,1
hectare pădure pe cap locuitor în ţările dezvoltate şi numai 0,5 hectare în cele în curs de dezvoltare.
Pădurea naturală este caracterizată prin complexitate şi diversitate. Ecosistemele forestiere
naturale sau quasinaturale îndeplinesc concomitent numeroase funcţionalităţi social-economice
(produc biomasă vegetală, adăpostesc un genofond şi ecofond specifice) şi au un rol determinant în
menţinerea unor echilibre din natură (biologic, hidrologic, pedologic, climatic):
- Ecosistemele forestiere transformă energia solară în energie chimică potenţială prin intermediul
substanţelor din sol şi al apei, asigură reciclarea carbonului prin consumul de CO2, şi participă la
introducerea în circuitul biogeochimic a unor elemente pe care le preia din substrat prin intermediul
sistemului radicular.
- Reglează circuitul apei prin procesul de evapotranspiraţie, reţin stratul de zăpadă şi reglează viteza şi
intensitatea procesului de topire, reglează scurgerea de suprafaţă şi contribuie la reglarea alimentării
apelor subterane.
- Funcţia de protecţie a solurilor, determinată de capacitatea pădurilor de a acţiona ca cel mai
important factor biologic în procesul de pedogeneză.
- Intervine activ în conservarea reliefului prin reducerea eroziunii areale şi a celei verticale şi
contribuie la fixarea solurilor nisipoase şi a alunecărilor de teren.
- Funcţia de protecţie a climei determinată în principal de existenţa coronamentului arborilor prin care
produce următoarele efecte: diminuarea radiaţiei solare directe, dispersarea şi distribuirea
precipitaţiilor, reducerea evaporaţiei la sol, ridicarea umidităţii atmosferice şi protecţia complexă la
efectele vânturilor.
- Reduce efectele poluării atmosferice. Este ecosistemul cu cel mai mare consum de CO2 şi cel mai
mare producător de oxigen. Un stejar eliberează 42 kg oxigen în 24 de ore, ceea ce corespunde
necesarului de consum al unui om pentru 80 de zile. În acelaşi timp el consumă aproape 60 kg dioxid
de carbon în acelaşi interval. Pădurea fixează eficient substanţele toxice din atmosferă. Un curent de
aer cu viteză de 25 km/oră în care dioxidul de sulf are o concentraţie de 0,1 mg/m3 (valoare apropiată
de pragul de alertă pentru acest gaz) este complet epurat după ce traversează un hectar de pădure de
stejar cu vârstă mijlocie (Bobic, 1971). Frunzele arborilor de pe un hectar de pădure de molid pot
fixa şi metaboliza 32 tone pulberi atmosferice, iar cele de fag 68 de tone; procesul este reînnoit după
fiecare precipitaţie care spală aparatul folial.
- Unele specii de arbori (Quercus, Betula, Tillia, Pinus, Abies etc) eliberează în aer substanţe fitoncide
care distrug germenii tuberculozei, holerei, febrei tifoide etc (Cărmăzin şi Cocovschi, 1957, citaţi de
Toader şi Dinu, 2004).
- Pădurea este o importantă resursă de material lemnos utilizat în industrie sau drept combustibil, de
plante medicinale care conţin alcaloizi, taninuri, uleiuri volatile, vitamine etc) utilizate în industria
farmaceutică, fructe de pădure şi ciuperci.
- Adăugăm la acestea funcţia de recreere şi cea de ocrotire a genofondului şi ecofondului pe care le
adăposteşte.
6.4.5.2. Suprapăşunatul
Asociaţiile naturale de graminee şi plante ierboase reprezintă principala sursă de hrană naturală
pentru ierbivore. Sălbatice sau domestice, ierbivorele consumă covorul vegetal ca hrană. La rândul
său, omul consumă carnea unor ierbivore, fiind astfel o verigă a lanţului trofic. Relaţia dintre păşune şi
ierbivorele sălbatice se reglează prin mecanisme naturale. O suprafaţă anumită de păşune poate hrăni
un număr limitat de indivizi, iar acest număr nu este acelaşi pretutindeni.
Astfel, pampasul argentinian are o capacitate limită de 14 tone carne/km2, preeria din Texas, 11 tone
carne/km2, iar savana din Kenia, numai 3,5-5 tone carne/km2 de păşune (Neacşu, 1986).
Necesarul de produse animaliere pentru consumul populaţiei (carne, lapte, lână, piei) determină
supraîncărcarea păşunilor cu ierbivore domestice, iar aceasta va conduce la suprapăşunat. Covorul
vegetal va fi înlăturat prin consumare sau distrugere mecanică într-o măsură mai mare decât partea
care poate fi regenerată de ecosistem. Vegetaţia se reduce treptat iar apoi dispare, favorizând instalarea
proceselor de şiroire şi erodare a solului. Cele mai vulnerabile sunt păşunile din zonele cu deficit de
umiditate Teritorii afectate de acest proces şi aflate într-un stadiu avansat de degradare se întâlnesc în
Spania (Platoul Castiliei), Italia (Munţii Apenini), statele Wyoming şi Montana din SUA, nordul
Africii (Algeria, Tunisia, Libia), Africa de Sud (Kenia, RSA).
6.4.5.3. Exploatarea faunei terestre
Biosfera reprezintă unica sursă de hrană pentru om, şi o rezervă importantă de materii prime
regenerabile. Ca urmare, omul a acţionat permanent asupra biosferei prin mijloace şi cu intensităţi
diferite, determinând o reducere treptată a potenţialului genetic al acesteia, dispariţia unui număr
important de specii de plante şi animale, dar şi reducerea numărului de indivizi care aparţin diferiţilor
taxoni. In Asia, mai există numai câteva sute de exemplare din asinul persan şi din alt equid, culanul.
Situaţii la limită se înregistrează pentru ursul mare de bambus sau rinocerul Asiatic. În Africa, elefanţi,
zebre, girafe, lei şi antilope au fost vânate sistematic, unele dintre specii ocupând astăzi areale reduse
şi un număr redus de exemplare. Peste 20 de specii de primate sunt pe cale de dispariţie, cei mai
afectaţi fiind lemurienii. Peste 30 de specii dintre marsupialele australiene sunt pe cale de dispariţie di
motive diferite, dintre care lupul marsupial şi koala fiind vânate pentru blană.
6.4.5.4. Exploatarea resurselor oceanice
Exploatarea resurselor biologice ale oceanelor se manifestă în câteva direcţii precise: (1) vânarea
marilor mamifere acvatice reprezentate prin sirenieni şi cetacee; (2) pescuitul cu subramuri
specializate pentru peşte, crustacei, cefalopode şi octopode, moluşte (pentru consum şi pentru perle);
(3) recoltarea de biomasă vegetală.
Cele mai numeroase dereglări ale ecosistemelor acvatice le produce pescuitul. În medie,
populaţia planetei creşte cu 1,6%/an. Pe măsura creşterii populaţiei a crescut şi necesarul de proteine
obţinute în urma pescuitului. Ihtiofauna oceanică este alcătuita din cca 30.000 de specii dintre care
numai 20 asigură peste 90% din totalul pescuit. În 1938 se pescuiau 20 milioane t/an, 65 milioane t/an
în 1968 şi 74 milioane t/an în 1977. După acest an creşterile au fost mult diminuate. Specialiştii au
evaluat la cca 100 milioane tone, capacitatea maxim exploatabilă de peşte şi, aceasta a atins în 1994 un
volum de aproape 92 milioane tone, în anii următori înregistrând o scadere treptată. Cu toate acestea
producţia mondială de peşte a crescut la 109 milioane tone în acelaşi an, diferenţa fiind furnizată de
piscicultură, aflată într-un progres rapid. Cantitatea totală de peşte pescuit pe cap de locuitor a fost de
19,3 kg/an în 1994, cu puţin sub nivelul maxim atins în 1988 (19,4 kg/an). Toate studiile indică faptul
că productivitatea biologică a oceanului este pe cale sa fie depăşită prin suprapescuit
Destinaţia producţiei de peşte crează numeroase aspecte. Aproape o treime din totalul de peşte
pescuit are altă destinaţie decât hrană directă către om şi anume furaj pentru piscicultură sau pentru
animale domestice (păşări, ovine, porcine). Peru, cel mai mare producator mondial de hrană pentru
animale transformă toată recolta de 6 milioane tone de anşoa (scrumbie şi sardele) în 1,6 mil tone de
hrană pentru peşti. In Chile, 90 % din producţia de scrumbie este consumată pentru realizarea de
conserve destinate animalelor de companie.
6.4.5.5. Exploatarea resurselor de apă dulce
Apa dulce este o resursă naturală finită distribuită inegal pe Glob. În zonele climatice reci, temperate şi
tropicale umede se află 98% din totalul disponibil. Cantitatea totală de apă dulce din râuri este
apreciată la 91.100 km3 (26 % din resursele totale de apă dulce de pe Glob), la care se adaugă 2.120
km3 cantonaţi în lacuri (0,006 %) şi 105.000 km3 (30 %) în apele subterane (Zăvoianu, 2002).
Creşterea populaţiei determină o presiune constantă asupra rezervelor de apă dulce folosită în
următoarele scopuri: irigaţii, zootehnie, industrie, scopuri casnice, servicii diverse etc.
Tabelul 1 Consumul de apă dulce (km3/an) pe categorii de folosinţă (după Goudie, 1994). Pentru anul 2000,
valorile au fost prognozate.
Destinaţia 1900 1940 1950 1960 1970 1980 1990 2000
Agricultură 409 679 859 1180 1400 1730 2050 2500
Industrie 3,5 9,7 14,5 24,9 38,0 61,9 88,5 117
Folosinţe urbane 4,0 9,0 14,0 20,3 29,2 41,1 52,4 64,5
Rezervoare 0,3 3,7 6,5 23,0 66,0 120 170 220
Total 417 701 894 1250 1540 1950 2360 2900
Efectele supraexploatării apei dulci constau în:
- Diminuarea debitelor râurilor aval de folosinţe.
- Scăderea nivelului unor lacuri alimentate de râuri (Aral) şi deprecierea ecosistemelor de ţărm.
- Scăderea nivelului piezometric al apelor subterane cu o medie anuală de până la 3 m, fapt care
depăşeşte capacitatea de reîncărcare naturală a acestora.
- Ridicarea nivelului apelor subterane în zonele intens irigate şi deprecierea calităţii solurilor.
- Scăderea productivităţii solurilor şi creşterea riscului de degradare a acestora.
- Modificarea ecosistemelor hiporeice şi a celor freatice.
În condiţiile în care consumul mediu zilnic pe locuitor este estimat la 1 m3/24 ore (inclusiv cel
industrial, agricol, etc), cantitatea de apă disponibilă a planetei ar asigura necesarul unei populaţii de
maxim 20 miliarde locuitori, preconizată pentru anul 2 100
6.4.6. Construcţii hidrotehnice
Construirea de canale pentru irigaţii, navigaţie şi barajele în calea apei sunt modalităţile cele mai
importante prin care activitatea umană determină modificări ale structurii şi funcţionalităţii reţelei
hidrografice şi în egală masură a mediului din zonele adiacente. Barajele sunt o prezenţă pregnantă şi
necesară în peisajul geografic. În prezent există în lume aproape 40.000 de baraje importante şi
numeroase alte stavile de dimensiuni mai reduse care modifică regimul natural de scurgere şi circuitul
apei în natură.
Pe lângă aspectele practice greu de înlocuit pe care acestea le generează (producţie de energie
electrică, preluarea viiturilor, stocarea apei pentru perioadele secetoase etc), apar însă şi numeroase
efecte negative, dintre care enumerăm:
- Inundarea unor mari suprafeţe de teren agricol de cea mai bună calitate, situat în zona de luncă şi pe
terasele inferioare ale văilor din spatele barajelor;
- Defrişarea forţată a cuvetei viitorului lac care determină reducerea suprafeţei fondului forestier şi
implicit dispariţia fito- şi zoocenozelor gazduite de acesta.
- Creşterea cantităţii de apă evaporată, mai ales în zonele calde.
- Reţinerea sedimentelor în cuveta lacului, fapt care determină scăderea producţiei de peşte
- Formarea unor obstacole insurmontabile pentru speciile amfibiotice de peşti migratori precum
somonul, anghila sau cega;
- Schimbări importante în regimul scurgerii determinate de regularizarea debitelor extreme,
sustragerea unor debite din bazinele hidrografice şi dirijarea lor în alte bazine;
- Modificarea stabilităţii versanţilor;
- Modificări de topoclimat ca urmare a apariţiei unui volum important de apă cu coeficient de cedare
termică redus.
Întrebări de verificare
1. Dintre fenomenele naturale extreme, cea mai mare frecvenţă de producere o au:
a. valurile seismice
b. tornadele şi ciclonii
c. seismele
2. Riscul seismic maxim pentru România este generat de către regiunea Vrancea şi este datorat
cutremurelor care se produc la adâncime:
a. mare
b. intermediară.
c. mică
3. Numiţi fenomenul cu manifestare globală generat de relaţia ocean-atmosferă, fenomen care se presupune
că este implicat în procesul de încălzire globală
4. Enumeraţi în ordine descrescătoare cauzele care produc incendiile
5. Enumeraţi în ordine descrescătoare patru dintre cele mai importante activităţi consumatoare de apă dulce

Biliografie obligatorie
Povară I. (2007) Geografia mediului. Poluarea şi protecţia mediului înconjurător, pp. 11-114. Ed.
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Mac, I. (2003) – Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Bucureşti.
Posea, Gr., Armaş, I. (1998) – Geografie fizică. Editura Enciclopedică, Bucureşti, pp. 331-381.

Bibliografie suplimentară
Berca, M. (2000) – Ecologie generală şi protecţia mediului. Editura Ceres, Bucureşti, pp. 32-127.
Ungureanu, I., (2005) – Geografia mediului, Editura Universităţii Al.I. Cuza, Iaşi.
Posea Gr. Vulcanismul şi relieful vulcanic (2001). Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.