DESPRE TAINA NUNŢII

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”

Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 22

DESPRE

TAINA NUNŢII (CĂSĂTORIA)

Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă.

(Matei 19, 6)

Nunta este Taina prin care un bărbat şi o femeie, învoindu-se în mod liber să trăiască
împreună toată viaţa, pentru a se ajuta reciproc, pentru a naşte şi a creşte prunci, primesc
prin preot harul care le sfinţeşte legătura şi ajută la împlinirea scopului lor.
Taina Nunţii sau a Căsătoriei a orânduit-o Dumnezeu chiar de la întemeierea lumii, după ce a
făcut pe primul om, când a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor
potrivit pentru el (Fac. 2, 18). Şi îndată Dumnezeu i-a făcut omului femeie din oasele şi
carnea lui (Fac. 2, 21–24), după chipul şi asemănarea Sa, făcându-i bărbat şi femeie.
Dumnezeu i-a binecuvântat, zicându-le: Creşteţi şi vă înmulţiţi (Fac. 1, 27–28).
Binecuvântarea dată de Dumnezeu primilor oameni înainte de a se însoţi unul cu altul în
Ortodoxie o numim «cununie», înfăptuindu-se atunci când două persoane se duc la Biserică
cerând preotului ca să-i binecuvânteze în numele Domnului. Astfel exprimat, putem spune că
primii oameni au fost cununaţi direct de Dumnezeu, înainte de a se însoţi – Dumnezeu având
în vedere lucrul acesta –, pentru ca însoţirea lor să nu fie o desfrânare.
Păcătuind primii oameni faţă de Dumnezeu prin călcarea poruncii şi mâncând din pomul
oprit (Fac. 2, 15–17), Dumnezeu i-a scos afară din grădina raiului celui pământesc (Fac. 3, 1–
24). După potop, când Noe cu fiii săi şi cu soţiile lor au ieşit din corabie, iarăşi i-a
binecuvântat Dumnezeu, zicându-le: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Fac. 9, 1).
După aceasta, Dumnezeu a mai binecuvântat pe Avraam (Fac. 22, 17), apoi pe Isaac (Fac. 26,
1–4), iar prin Isaac, Dumnezeu a binecuvântat pe Iacov (Fac. 27, 1–29). Apoi o binecuvântare
lumească, prin Moise a dat Dumnezeu şi israeliţilor, dacă vor păzi toate poruncile şi toate
legile date lor; dacă nu le-ar fi ţinut toate erau blestemaţi (Deut. 28, 1–15).
În Legea lui Moise, omul avea dreptul să-şi ia soţie şi, dacă aceasta nu-i mai plăcea, îi dădea
la mână o scrisoare, «carte de despărţire», o lăsa şi-şi putea lua alta, pe care – dacă nu-i mai
plăcea – de asemenea putea s-o îndepărteze (Deut. 24, 1–4; Matei 5, 31; 19, 7).
Venind în lume înţelepciunea lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat (Ioan 1, 1–14), Şi-a zidit casa
Sa întărindu-Şi cei şapte stâlpi (Pilde 9, 1). Într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos, prin
şapte Taine a venit să împlinească tot ce a fost proorocit în lege şi în prooroci (Matei 5, 17; 11,
13), căsătoria fiind şi ea aşezată ca un stâlp al credinţei, ca o Taină a învăţăturii Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru. Astfel, schimbând Legea lui Moise (Evrei 7, 12) cu Legea Credinţei
(Rom. 3, 27), adică Legea cea Nouă (Matei 26, 26–28; Marcu 1, 15; Gal. 6, 2), El a schimbat şi
beteşugul rânduielii căsătoriei Legii Vechi (Evrei 8, 7–13), care nu numai că nu se bucura de
binecuvântarea cerului, dar mai avea şi neajunsul că omul îşi putea lăsa soţia din orice
pricină. Deci în Vechiul Testament, Dumnezeu mustră acest rău obicei al iudeilor, spunându-
le: …Păstraţi-vă deci viaţa voastră; iar tu nu fi viclean cu femeia tinereţilor tale. Căci eu urăsc
alungarea femeii… (Mal. 2, 15–16).
Venind Domnul Hristos spre a îndrepta toate strâmbă-tăţile, spunea celor ce Îl ascultau: S-a
zis iarăşi (celor din vechime) cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire. Dar Eu vă
spun că oricine îşi va lăsa femeia, afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească
adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter (Matei 5, 31–32). Altădată, fariseii au
venit la Iisus ca să-L ispitească şi I-au zis: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia pentru
orice pricină? Răspunzând, El a zis: Oare voi n-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a
făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va
însoţi cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci unul. Deci ce a unit
Dumnezeu, omul să nu despartă. Şi i-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea
femeii carte de despărţire şi să o lase? Iisus le-a zis: Din pricina învârtoşării inimii voastre…
dar dintru început nu a fost aşa. Eu însă zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de
vina de desfrânare, şi va lua alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată,
săvârşeşte adulter (Matei 19, 3–9). Astfel, prin Hristos căsătoria este ridicată pe o treaptă
superioară: El face din ea Taină.
Sectarul: Nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că nunta sau căsătoria este o Taină, în
înţeles ortodox. Voi, ortodocşii, din toate întâmplările cuprinse în Evanghelie faceţi câte o
taină.
Preotul: Chiar dacă Mântuitorul nu ne spune direct acest lucru – că nunta este o Taină –,
este de ajuns că ea ne este înfăţişată ca atare; căci nici despre celelalte Taine nu ni se spune
deschis că sunt Taine. Dar aici nu era nevoie să ni se spună acest lucru, de vreme ce ele sunt
înfăţişate ca lucrări văzute prin care se împărtăşeşte harul cel nevăzut al lui Dumnezeu.
Despre căsătorie ni se arată totuşi lămurit că în ea este ceva tainic, ascuns vederii şi priceperii
noastre, şi anume: unirea, prin puterea lui Dumnezeu, a celor doi soţi, în aşa fel încât nu mai
sunt doi, ci unul singur; prin aceasta ni s-a spus îndeajuns. Dar Sfânta Scriptură ne spune
chiar şi direct că unitatea rezultată din împreunarea celor doi soţi în căsătorie este Taină şi
încă «Taină mare» (Ef. 5, 32), asemănându-se unirii dintre Hristos şi Biserică.
Sectarul: Sfântul Apostol Pavel nu vorbeşte la Efeseni despre căsătorie ca Taină, ci numai
despre Taina unirii între Hristos şi Biserică. El zice: Taina aceasta este mare; iar eu zic, în
Hristos şi în Biserică (5, 32). Astfel, apostolul însuşi îl previne pe cititor să nu înţeleagă ceva
greşit, că anume ar vorbi despre căsătorie în sens de Taină. Deci, a scoate de aici înţelesul în
sens ortodox, înseamnă a forţa tâlcuirea textului, care, de altfel, este clar.
Preotul: Pentru a vedea mai limpede despre ce este vorba, când zice apostolul «taina
aceasta», trebuie să recurgem la context. Or, din context rezultă clar că este vorba de
căsătorie, căci începând de la versetul 22, apostolul vorbeşte despre raporturile sociale dintre
soţi. Iar pentru a le explica în chip mai convingător şi mai potrivit însemnătăţii lor, le
aseamănă cu cele dintre Hristos şi Biserică. Se ştie că Hristos Însuşi s-a numit pe Sine
«Mire» (Matei 9, 15; 25, 1–10), iar Biserica Sa este prezentată ca o mireasă de către apostol,
chiar aici, în context (vezi şi Apoc. 22, 17), comparaţia fiind cât se poate de potrivită.
Domnul nostru Iisus Hristos a arătat că aprobă şi binecuvântează căsătoria, prin prezenţa Sa
la nunta de la Cana Galileii, împreună cu Maica Sa şi ucenicii Săi, făcând cu acest prilej şi
prima minune, prin prefacerea apei în vin (Ioan 2, 1–11). Apoi, prin Sfântul Apostol Pavel
zice: Cinstită să fie nunta întru toate, (adică să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu prin preot,
ca şi la începutul lumii) (Fac. 1, 27–28) şi fără de jocuri şi beţii (I Cor. 10, 7; I Petru 4, 3–6), şi
patul neîntinat (cu alte persoane). Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu (Evrei 13, 4; Apoc.
21, 8).
În cazul când moare unul din soţi, celălalt este liber să se căsătorească, nefiind nici un păcat
(Rom. 7, 2–8), dar cine trăieşte necununat (nebinecuvântat de preot), trăieşte în preacurvie
(I Cor. 6, 16–20). Bărbaţii trebuie să-şi iubească soţiile lor legitime, ca Hristos Biserica, iar
soţiile să se teamă de soţii lor şi să le fie supuse ca Domnului Hristos (Ef. 5, 22–33; I Petru 3,
1–7).
Sectarul: Nicăieri nu se vorbeşte de un anumit ceremonial al căsătoriei, săvârşit numai de
preoţi, de aceea căsătoria poate fi săvârşită şi fără preoţi; iar ritualul ei nu trebuie să fie
altceva decât o solemnitate religioasă în care viitorii soţi îşi dau consimţământul în mod
solemn de a convieţui în vederea întemeierii unei familii sau a naşterii de fii.
Preotul: Deşi nu se vorbeşte nicăieri de un ceremonial special pentru săvârşirea acestei
Taine, totuşi, deoarece este o Taină, ea trebuie să aibă un ritual al ei, aşa cum de altfel are
fiecare Taină. Ritualul – în centrul căruia stă formula «Se cunună robul lui Dumnezeu…» –
constituie partea externă, văzută, a Tainei Căsătoriei, parte necesară în săvârşirea oricărei
Taine. În ceremonialul Tainei Căsătoriei au fost rânduite de Biserică diferite acte simbolice
(încununarea, legarea, schimbarea inelelor, gustarea din vin ş.a.), care îşi au rostul şi
importanţa lor, simbolizând binecuvântarea lui Dumnezeu şi puterea dată lor de a întemeia o
familie.
Astfel, încununarea simbolizează cununa virtuţilor pe care mirii trebuie sa o aibă în viaţă;
legarea – unirea celor doi miri într-un singur trup; schimbarea inelelor – credinţa şi
dragostea reciprocă între soţi, care trebuie să fie fără sfârşit, ca şi inelul; gustarea din vin –
convieţuirea mirilor în armonie între ei, şi la bine şi la rău.
Datorită „încununării” mirilor, Taina se mai numeşte şi „Cununie”. Dar şi voi sectarii aveţi un
ceremonial la căsătorie şi chiar anumite acte simbolice; atunci cu ce drept mai puteţi obiecta
altora un lucru care nici vouă nu vă este străin?