PĂRINTE NU ESTE CEL CARE ÎŢI DĂ NAŞTERE, CI CEL CARE TE ÎNGRIJEŞTE,

SUFERĂ ŞI SE BUCURĂ ALĂTURI DE TINE!

 UNIVERSITATEA EFTIMIE MURGU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE
SECŢIA ASISTENTĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ
PROFILUL SOCIAL AL PĂRINŢILOR CARE IŞI INSTITUŢIONALITEAZĂ COPIIi

COORDONATOR: ABSOLVENTĂ:
LECT. UNIV. DOC. CĂDARIU LOREDANA RUSMIR ANETA-LILIANA

REŞIŢA
2005
 Lucrarea de faţă îşi propune să invoce obligaţia morală din mai multe considerente_ etice,
deontologice, axiologice şi nu in ultima instanţă, programatice_care ţin toate de mandatul încredinţat
şi asumat de instituţiile noastre abilitate, care să asigure protecţia şi bunăstarea tuturor copiilor din
Romania dar mai cu seamă, a celor vulnerabili şi marginalizaţi.
Cauzele care generează abuz şi neglijare trebuie cunoscute şi considerate în demersurile de
soluţionare a fenomenului, deoarece cele mai multe dintre ele semnalează arii nevralgice sau
problematice ale manierei în care drepturile copilului sunt respectate .
În Romania, ca şi in alte societăţi europene, familia caută să se debaraseze de”gloria”
conservatorismului, de meritul de a fi păstrătoarea valorilor tradiţionale.
Are loc un proces vizibil de emancipare, de democratizare, de laicizare şi liberalizare a vieţii de
familie.
Admiţând ideea că situaţia familiei este strâns dependentă de situaţia economică, socială, culturală
şi politică a unei societăţi, trebuie, în consecinţă, să admitem că situaţia familiei nu va fii nici mai
bună nici mai rea decât situaţia de ansamblu a acelei societăţi.
Această lucrare este axată în principal pe nevoile şi drepturile copilului ca pion principal în stabilirea
politicilor sociale în ceea ce priveşte copilul şi familia.
În această lucrare voi încerca să prezint inter-relaţiile dintre valorile ideologice, politicile sociale,
legislaţie şi administraţie cu referire la copiii şi familiile din România, care s-au confruntat şi se
confruntă cu situaţii deosebit de dificile atât înainte cât şi după decembrie 1989.
Familia este “unitatea socială construită din aduţti şi copii, între care există relţtie de filiaţie naturală
sau socială indiferent de orice alte considerente. Familia reprezintă cea mai importantă curea de
transmisie a normelor culturale din generaţie în generaţie”, (Stanciulescu, E. 1997).
„Familia reprezintă o forma superioară de comunitate – în principal a soţului, soţiei şi copiilor – care
se bazează pe relaţii sociale şi biologice, având drept scop principal pregătirea unei generaţii
viitoare, sănătoasă şi temeinic educată, care să participe la dezvoltarea societăţii” (Manoiu, F.,
Epureanu, V. 1996)
 Clasici ai pedagogiei universale si pedagogi contemporani au evindenţiat importanţa
educaţiei în familie si rolul deosebit al mamei, condiţiile autorizaţiei părinteşti, pericolul
mediului familial nefavorabil pentru educaţia copiilor.
Pedagogul ceh, Jan Amos Comenius (1592-1640); consideră că primele etape de
educaţie –“schola geniturae” (conceperea si gestaţia) si “schola materna” (nasterea si
prima copilarie) sunt esenţiale pentru dezvoltarea armonioasă a copilului.
Părinţilor li se atribuie înteietate în educaţia copiilor: prima pregătire din vârsta fragedă a
copilului trebuie lăsăta în întregime părinţilor.
Educaţia copilului de la naştere la şase ani urmăreşte, în principal, protejarea sănătăţii şi
crearea bunei dispoziţii pentru a asigura dezvoltarea armonioasă a copilului.
Filosoful si pedagogul englez, John Jocke (1632-1704), consideră că, pentru a asigura
igiena fizică si mentală a copilului, caracterul ferm, integru, virtutea si onoarea, este
necesar climatul de autoritate imprimat de parinţi în familie: “copilul trebuie făcut să
înţeleagă că depinde de părinte, ca se afla sub puterea părintească” (J.Locke, 1971,
pag.68)
“Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice familie”, sublinia autorul în lucrarea
“Education familiale”.
La baza raportului părinte-copil stau două atitudini esenţiale ale părinţilor: acceptarea şi
respectiv, neacceptarea copilului.
Neacceptarea copilului (reala sau stimulata) se manifestă prin nepăsare, refuz, ostilitate,
atitudini care au atitudini severe asupra dezvoltării normale a copilului, favorizând
sentimentul de sigurantă (securitate afectivă), esenţial pentru dezvoltarea normală,
echilibrată a copilului, de aceea separarea de familie determină perturbări grave în
echilibrul lui biopsihic.
 Ocrotirea instituţională a minorilor nu este o invenţie recentă şi nu aparţine doar unui
anumit spaţiu social-cultural sau geografic. Ea a apărut după unele cercetări, odată cu
adoptarea creştinismului ca religie oficială şi în strânsă legătură cu instituţiile religioase în
toate zonele unde a pătruns biserica creştină
Într-adevăr printre primele măsuri luate de noile autorităţi instalate la putere după
revoluţie au fost: liberalizarea avorturilor şi a celorlalte măsuri contraceptive precum şi
extinderea concediului de maternitate până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an
(mai recent până la 2 ani). Astfel, riscul sarcinilor neprevăzute şi al copiilor nedoriţi,
neplanificaţi pare să nu mai existe şi totuşi după o oarecare scădere în primii doi ani
postrevoluţionari (1990, 1991) presiunea internărilor în instituţiile de ocrotire a minorilor a
devenit majoră, egalând şi chiar întrecând numărul semnalat în perioada
anterevoluţionară. Desigur, prima explicaţie oferită în general pentru acest fenomen
ciudat este sărăcia tot mai accentuată a populaţiei româneşti, riscul de a se situa sub
pragul de subzist enţă fiind cel mai ridicat în cadrul familiilor cu cel puţin 2 copii.
Instituţionalizarea copilului de la o vârstă fragedă şi pe termen lung dă naştere „ copiilor
fără istorie” .
Copiii nu-şi pot reconstitui propria istorie de viaţă, din neinformarea lor despre cine sunt
ei,de unde vin, cui aparţin.
e) Plasarea copilului în îngrijire rezidenţială constituie adesea o strategie de supravieţuire
folosită de părinţi ca răspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie,
f) Instituţionalizarea este un răspuns complet inadecvat la sărăcie. Nu intervine în nici o
formă la nivelul cauzelor, este costisitoare şi poate avea
 efecte devastatoare asupra copiilor asistaţi pe termen lung. Unul dintre efecte constă
tocmai în perpetuarea ciclului dezavantajului şi sărăciei.
Este firesc, deci, să recunoaştem că aceste cauze se regăsesc adesea în familiile sărace.
În care părinţii nu reuşesc să obţină cele necesare unui trai decent al familiei, incluzând
aici elementele esenţiale ale alimentaţiei, ale condiţiilor de locuit, ale vestimentaţiei care
şă acopere nevoile biologice de bază ale copiilor lor.
O variantă a explicaţiei privind legătura dintre sărăcie şi neglijare consideră că părinţii din
familiile sărace prezintă anumite caracteristici, care îi fac să devină concomitent săraci şi
neglijenţi (sau chiar abuzivi) faţă de proprii copiii. De exemplu, alcoolismul sau lipsa de
autocontrol pot conduce atât la pierderea locului de muncă şi, deci, la un nivel de sărăcie
mai accentuat, cât şi la tendinţa de a neglija sau chiar de a vătăma fizic copilul.
O altă cauză a instituţionalizării copiilor poate fi considerată violenţa domestică, care
afectează funcţinarea familiei în toate structurile sale. Într-un climat violent, nevoile de
bază ale copiilor, nevoia de siguranţa, de viaţă ordonată,de dragoste sunt profund
neglijate. Funcţiile parentale nu mai pot fi îndeplinite. O mamă victimă a violenţei soţului
este mai putin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului( hrană, casă,
igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de accidente, pericole fizice
sau sociale. Astfel se explică numărul mare de accidente domestice ale căror victime sunt
copiii.
Mama, odată ce este direct afectată de violeţa partenerului de viaţă, nu-şi va mai deyvolta
la întreaga capacitate abilităţiile sale materne( empatia, acceptarea copilului cu
imaturitatea specifică vârstei, dragostea şi capacitatea de a-l răsplăti pentru ceea ce face,
de a-l face sa se simtă
 important, valoros).
despărţirea de mama (sau de persoana de legătura). Poate fi corelată cu ruperea unor
relaţii personale deja existente atâta vreme cât copilul poate face diferenţierea între
mamă şi alte persoane (este cazul copiilor începând cu luna 6-7 de viaţă
În condiţiile rezidenţiale total nefavorabile, la copilul de vârstă primară apare “sindromul
deprivării”, definit şi ca “hospitalism” sau “sindromul frustării”, prezentând următoarea
simptomatologie: retardarea dezvoltării intelectuale până la handicap intelectual, apatie si
lipsa de iniţiativă şi participare, stereotipii cinetice, gestuale, slaba iniţiativă, resemnare,
respingerea altor iniţiative de contact, dificultăţi de comunicare
copiii despărţiţi de mame şi crescuţi în instituţii sunt afectaţi de grave leziuni psihice si
afective, care după o perioadă lungă de instituţionalizare devin ireversibile impunându-şi
respectarea unei continuităţi relaţionale (o singura persoana de contact);
cauza handicapului se datorează personalului insuficient şi a timpului limitat pe care
acesta îl poate acorda fiecărui copil în parte
evaluarea handicapului intelectual la copiii mai mari se poate face pe baza cuantumului
de inteligentă;
deprivarea are consecinţe considerabile în procesul de dezvoltare a limbajului verbal,
nonverbal;
deprivarea se manifestă prin indiferenţa şi dorinţa de realizare individuală atenuată;
deprivarea determină o permanentă “foame relaţională” combinată cu incapacitatea de a
menţine relaţii afective de durată;
 deprivarea este legată de alte tulburări psihice ca: hiperdependenţa, ambivalenţa,
anxietate cronica, depresie, comportament suicidar, ipohodrie, isterie;
Este unanim acceptată ideea coform căreia transferarea copiilor instituţionalizaţi într-un
mediu favorabil care să le asigure îngrijirea fizică şi psihică necesară, duce la accelerarea
creşterii şi la atingerea normelor de viaţă.
creşterea numărului de mame necăsătorite şi de mame adolescente;
creşterea mortalităţii infantile şi a mortalităţii materne ca rezultat al întreruperilor de
sarcină efectuate de nespecialişti.;
creşterea rapidă a numărului de copii instituţionalizaţi, deoarece statul preferă să
transfere copiii din familiile cu probleme în instituţii specializate, mai de grabă decât să
încerce să ofere un sprijin social mai mare familiilor respective.
1) O relaţie de iubire
„Iubirea” este greu de definit şi mulţi autori au respins acest aspect, considerându-l un
element nemăsurabil şi mistic. De multe ori s-a apelat la termeni precum „căldură” sau
(opus) „ostilitate”. Atât cercetările longitudinale, cât şi cele transversale au demonstrat că
există o legătură strânsă între calitatea relaţiilor familiale şi dezvoltarea psihologică
ulterioară a copilului (Rutter, 1971; West, 1969). În absenţa acestei apropieri calde,
copilul este mai predispus să dezvolte comportamente deviante, în special de tip
antisocial.
2) Ataşament
Constituie o evidenţă faptul că majoritatea copiilor dezvoltă un puternic
 - decăderea tatălui (ambilor părinţi) din drepturile părinteşti: copilul creşte în
familia marcată de neînţelegeri şi violenţă; profesia tatălui nu-i permite să fie, în
permanentă aproape de copil; tatăl se află în detenţie.
UNICEF se referă în mod frecvent la copiii aflaţi în plasament instituţional ca
fiind „copii în situaţii deosebit de dificile”.
Nevoia de dragoste este împlinită de relaţii calde şi afectuoase ce se formează
imediat după naştere. Prin aceste relaţii iniţial cu mama şi treptat cu un cerc tot
mai mare de persoane - copilul îşi conturează identitatea şi devine conştient de
sine. În dragostea părinţilor, copilul este acceptat şi valorizat necondiţionat,
indiferent de sex, aparenţe, abilităţi sau personalitate.
Ataşamentul din relaţia părinte-copil este fundament emoţional puternic şi este
temeiul dezvoltării sentimentului de identitate al copiilor chiar în condiţiile unor
relaţii tensionate ruperea acestor relaţii emoţionale nu este în interesul
acestora.
 A.,este o feţiţă minunată de 4 ani, care nu s-a putut bucura de iubirea mamei
naturale.Imediat după naştere a manifestat o indiferenţă totala fată de ea. Cele
ce urmează sunt experienţe trăite de mine, deoarece, acum, eu sunt persoana
fericită, binecuvântată de a avea grijă de A.
Micuţa A. A fost născută de M.,ea însăşi abandonată de propria mamă şi
crescută de bunici.La venire pe lume a A., bunicii materni nu şi-au arătat
disponibilitatea de-a creşte un copil despre al cărui tată nu se ştie nimic şi cu
cât nepoata lor era cu puţin trecută de vărsta majoratului.
Astfel că, imediat după naştere, A., a fost dată spre creştere unei persoane
care, pentru o sumă de bani a îngrijit-o timp de 2 luni.
A fost dusă la spital în urma unui vaccin, cu febră foarte mare şi abandonată
pentru a doua oară. A fost transferată la Leagănul de copii Reşiţa şi datorită
nepăsării personalului angajat, micuţa A., la opt luni avea 3,800kg.A fost
reinternată în spital cu diagnosticul distrofie şi rahitism.
A fost preluată de organizaţia non- guvernamentală “Pentru fiecare copil o
familie”, unde lucram şi eu şi mama mea.Alături de mama mea îi acordam o
atnţie deosebită, nu a durat prea mult şi am hotărât s-o îngrijim noi. Mult mai
târziu am înţeles suferinţa şi disperarea din ochii ei mari şi negrii, atunci când
plecam acasă.Acum locuieşte alaturi de mine şi restul familiei, oferindu-i cel
mai de preţ lucru de care a fost privată încă de la naştere, dragostea în sânul
familiei!