Elev: Damaschin Ştefania-Larisa

Grupa a III-a
Ştiinţe ale educatiei

AFAZIE
s.f. ( fr. aphasie; engl. Aphasia;sau, mai rar,dysphasia)

o Ansamblu al tulburarilor limbajului consecutive unei afectari cerebrale,

mai adesea corticală decât subcorticolă şi emisferică stângă decât
emisferică dreaptă.
o Afazia este o tulburare a vorbirii care afectează exprimarea sau înţelegerea
limbajului vorbit sau scris în absenţa oricărei modificări senzoriale sau a unui
deficit al aparatului fonator, rezultând în urma unor leziuni dobândite ale
creierului. Elementul fundamental al unei afazii îl constituie tulburarea
codificării lingvistice şi nu a articulării sau perceperii verbale. Pacientul afazic
nu mai este capabil să folosească limbajul ca simbol pentru obiecte sau pentru
procesele gândirii. Există mai multe tipuri de afazie, în care diversele proprietăţi
ale limbajului pot fi mai mult sau mai puţin afectate. Disciplina medicală care se
ocupă cu studiul afaziilor este denumită "Afaziologie".
În clinica neurologică, se obişnuieşte să se diferenţieze maoi multe forme de afazii în
funcţie de tipul de alterare a debitului verbal (rapid pentru afayiile fluiente, încetinit pentru
cele nonfluiente) şi în funcţi de predominanţa tulburărilor în diversele activităţi verbale pe
care le constituie denumirea,repetarea orală şi înţelegerea auditivă.
Au fost astfel caracterizate afaziile globale , Broca, transcorticală motrică, Wernicke,
de conducere, amnezică, transcorticală senzorială.
Aceasta clasificare este astăzi contestată din cauza eteroginităţii tulburărilor şi a
pacienţilor grupaţi în cadul aceloraşi sindroame şi pentru că este stabilită în lipsa orcărei
relaţii cu modelele actuale ale funcţionării lingvistice. În sfârşit, fundamentele sale
neuroanatomice nu întrunesc unanimitatea. Clasificarea afaziilor rămâne totuşi o bază pentru
comunicarea pentru cercetători, oferindu-le o prină descriere generală a tulburărilor.Termenul
de „alexie”( sau „dislexie”) trimite la anumite tuburări ale limbajului la nivelul lecturii, cel de
„agrafie” ( sau „disgrafie”) la tulburări la nivelul scrierii.
Cercetările asupra afaziei au drept obiect desctierea asupra limbajului,determinarea
ariilor cerebrale şi a mecanismelor neurofiziologice subiacente activităţii de limbaj şi
înţelegerea proceselor psihologice răspunzătoare pentru alterarea diferitelor niveluri
lingvistice ale activităţii verbale ( fonologie, lexical [imput/output], sintactic [structură/
morfologie], semantic şi prognostic).

Originea termenului afazie

Utilizat de Platon (gr.: αφασια = lipsa vorbirii) pentru a caracteriza starea unei persoane care,
înmărmurită în faţa unui argument definitiv, "şi-a pierdut glasul", termenul de afazie în
înţelesul actual a fost introdus în literatura medicală în 1865 de Armand Trousseau, înlocuind
termeni mai vechi ca "alalie" (Jacques Lordat, 1842) sau "afemie" (Paul Broca, 1861).

Diagnosticul unei afazii

Diagnosticul unei afazii se stabileşte în urma examenului limbajului vorbit şi scris, care
cuprinde: vorbirea spontană, vorbirea repetată, denumirea obiectelor şi situaţiilor, înţelegerea
cuvintelor şi frazelor, lectura, scrisul spontan sau dictat, completat de un examen neurologic
amănunţit şi de diverse metode de investigaţie neuroradiologice. Ca prim examen orientativ,
s-a verificat utilitatea testului Token (Token-Test), care serveşte la diferenţierea între
tulburările de vorbire afazice şi cele de altă natură, dar nu dă nicio indicaţie asupra tipului de
afazie. Pentru aceasta s-au propus mai multe "baterii" de teste verbale şi non-verbale, care
reflectă concepţiile autorilor respectivi asupra afaziei. Mai cunoscute sunt:
 • Bateria de teste a lui Henry Head 1926, bazate pe categoriile gramticale alelimbajului,
cu accent pe investigarea funcţiei formulării şi expresiei simbolice.
• Bateria de teste a lui Weissenburg şi McBride 1935, capabilă să studieze toate
funcţiile limbajului şi care permite o analiză calitativă a rezultatelor.
• Programul de examen clinic al afaziei propus de Hécaen şi De Ajuriaguerra 1960,
bazat pe concepţiile clasice asupra afaziei, comportă şi cercetarea unor posibile
tulburări asociate (apraxii, agnozii), precum şi un examen complet al funcţiilor
intelectuale.

În America se utilizează mai ales schema de examinare a lui Goodglass şi Kaplan (1972),
testul de diagnostic diferenţial al afaziei propus de Schuell ("Minnesota test for diferential
diagnosis of aphasia", 1969) sau bateria de teste a lui Kertesz şi Poole ("Western Aphasia
Battery", 1974).

În Germania este foarte răspândit testul de examinare al afaziei propus de şcoala de

neurologie din Aachen (Aachener Aphasie Test pe scurt AAT), dezvoltat de Poeck,
Stachowiak şi Huber (1975).

În România, Kreindler şi Fradis (1970) au propus un program de examinare a pacienţilor cu

afazie, bazat pe concepţia lor pavlovistă asupra limbajului.

Cauzele afaziilor

Orice leziune a creierului care interesează zonele limbjului şi legăturile dintre ele poate
provoca tulburări ale vorbirii de tip afazic cu caracter permanent. Cauzele cele mai frecvente
sunt:

• Bolile cerebro-vasculare, hemoragii sau infarcte, mai ales în teritoriul arterei

cerebrale mijlocii de partea stângă.
• Traumatisme cranio-cerebrale cu focare contuzionale în parenhimul cerebral.
• Procese expansive intracraniene, tumori cerebrale benigne sau maligne, primitive
sau metastatice.
• Boli degenerative, de ex.: Boala Alzheimer, Afazia primară progresivă.
• Boli infecţioase ale creierului şi meningelor: abcese cerebrale, encefalite (de ex.:
Encefalita herpetică).

Tulburări afazice cu caracter paroxistic pot fi singura manifestare a unei crize de epilepsie.

Tratamentul afaziilor

Dacă nu este vorba de o afecţiune progresivă (tumoră, boală degenerativă), tulburările afazice
se pot ameliora în cursul evoluţiei (de ex.: după un accident vascular cerebral), în funcţie de
gravitatea şi extinderea leziunii. Această recuperare funcţională, de cele mai multe ori
incompletă, este datorită capacităţii creierului de a crea noi conexiuni interneuronale, ceea ce
se numeşte plasticitate cerebrală. Acest proces poate fi facilitat printr-un tratament de
reeducare a vorbirii, cu scopul realizării unei capacităţi de comunicare apropiată de cea
normală. Condiţii obligatorii pentru obţinerea unor rezultate pozitive sunt absenţa unor
tulburări demenţiale şi motivarea pacientului. Tratamentul este de cele mai multe ori
individual, uneori se asociază şi o terapie de grup. Există mai multe metode (amănunte se
găsesc în literatura de specialitate: Yves Lebrun, R. Hoops: Recovery in Aphasics,
Amsterdam, 1976; G. Peuser: Studien zur Sprachtherapie, München, 1979): metode de
stimulare, metode programate, metode de deblocare, terapie melodică şi ritmată (melodic
intonation therapy) cu asocierea muzicii. Studiile comparative între grupe de bolnavi trataţi şi
netrataţi au demonstrat avantagiile tratamentului sistematic al afaziilor.

AGNOZIE
 Afectare a funcţiilor de integrare perceptivă, caracterizată printr-o incapacitate de a
identifica anumite obiecte şi forme.
În funcţie de modalitatea senzorială vizuală ,sunt diferenţiate agnozii tactile, auditive, şi
vizuale (mirosul şi gustul, mai puţin utilizate la nivel simbolic, nu permit repetarea unor
agnozii specifice).Anumite agnozii sunt totuşi supramodele, precum agnoziile spaţiale.În
sfârşit, în cadrul aceleaşi modalităţi senzoruale, sunt descrise diferite tipuri de agnozii, în
funcţie de natura stimulilor luati în considerare (de exemplu,în domeniul vizual sunt
prezentate: agnozia obiectelor, agnozia feţelor[sau prosopagnozia] , agnozia literelor[ sau
alexia agnozică] şi agnozia culorilor). Sunt descrise şi agnozii somatice (somatognozii) legate
de anumite perturbări ale schemei corporale.
Leziunile corticale răspunzătoare de aceste tulburări se situiaza mai ales în lobul parietal
pentru agnoziile tactile şi somatice, în lobul temporal pentru agnoziile auditive ( aria Heschl)
şi în lobul occipital ( ariile asociative) pentru agnoziile vizuale.
Începând din aniii 1970, asistăm la o profundă reînoire a cercetărilor din domeniul
agnoziilor, sub impulsul unor lucrări şi modele provenite din psihologia cognitivă şi
inteligenţa artificială. Aceste cercetări vizează precizarea naturii deficitelor agnozice,
situându-le în modele care descriu organizarea şi funcţionarea normală a diferitelor etape de
prelucrare a informaţiei perceptive.
AGNOZIE, incapacitate de a recunoaşte obiectele uzuale, în pofida
păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale.Un
bolnav căruia i se prezintă o piesă de argint, de exemplu, va fi capabil să o
descrie corect: „este rotundă, plată, strălucitoare...",dar nu va reuşi să
identifice în ea o monedă. Nu este deci vorba de o tulburare a percepţiei
legată de organele de simţ receptoare, ci de o deficienţăconsecutivă
perturbărilor centrilor nervoşi superiori (scoarţa cerebrală).Agnoziile pot
afecta oricare dintre funcţiile senzoriale, dar mai bine studiate sunt
agnoziile vizuale, auditive şi tactile:
1) agnozia vizuală sau „cecitatea psihică" este consecinţa distrugerii
(bilaterale) a zonelor de proiecţie a căilor vizuale la nivelul lobului
occipital;
2) agnozia auditivă sau „surditatea psihică" este datorată leziunilor
(bilaterale) ale lobilor temporali;
3) agnozia tactilă sau „astereognozia" este incapacitatea bolnavului de a
identifica un
obiect cu ajutorul simţului tactil şi ar fi cauzată de lezarea unui analizator
cortical
secundar situat în spatele circumvoluţiunii parietale ascendente. Bolnavii
atinşi de
agnozie nu se comportă ca nişte infirmi, surzi sau orbi, ci ca nişte subiecţi
care îşi
ignoră deficienţa.

AGNOZIE (gr. a — fără, gnosis— cunoaştere), sindrom neuropsihic

constînd în tulburarea recunoaşterii senzoriale a unui obiect cunoscut
anterior, în absenţa unui deficit de sensibilitate elementară sau a unei
tulburări psihice,fiind determinat de un deficit al funcţiei de analiză la
nivelul segmentului cortical al unui anumit analizor (M,. Botez, Sen
Alexandru,I. Dobrotă). Forme: astereognozii,tulburări în recunoaşterea
obiectului pe cale tactilă, cuprinzînd: a. tactile primare, cum sunt
ahilognozia sau a. Intensităţii (tulburarea discriminării obiectelor după
grosime, greutate, rugozitate, presupunînd modificarea percepţiilor
diferenţiale de intensitate)
şi amorfognozia sau a. de extensitate (tulburarea diferenţierii formelor şi a
recunoaşterii
a sspaţiale), fiind determinate de leziuni în ariile somestezo-senzoriale şi
somestezo-psihice, ca şi a. tactilă secundară sau asimbolia tactilă
(imposibilitatea de recunoaştere a semnificaţiei obiectului tradusă prin
imposibilitatea de a-1 denumi, conservîndu-se posibilitatea de a descrie şi
recunoaşte calităţile sale tactile elementare), astereognoziile fiind
determinate
de leziuni în aria tacto-gnozică; a. uiulitii'c, imposibilitatea de cunoaştere,şi
discriminate a Mine.telor, cu conscrv.'uea auzului, manifestată în trei
forme clinice (care apar uneori izolat, dar de cele rnai multe ori împreună);
a. Globala (nu sînt recunoscute nici cuvintele,
nici muzica şi nici zgomotele); a.muzicală (sau amuzia senzoriala) şi
a.zgomotelor; acestea fiind determinate de leziuni ale porţiunii posterioare
a primei circumvoluţii temporale stingi; a. vizuale, tulburări în
recunoaşterea semnificaţiei obiectelor, imaginilor, persoanelor sau
spaţiului, limitate la sfera perceptuală sau extinse la sfera conceptuală, în
absenţa unor tulburări de vedere elementară, cuprinzînd: a. pentru
obiecte sau imagini, a. fizionomiilor (prosopagnozia) unor persoane
cunoscute sau a propriei persoane, determinate de leziuni ale emisferului
minor sau parieto-occipitale bilaterale; a. culorilor (tulburări de
recunoaştere a culorilor, cu origine centrală, leziuni occipitale stingi la
dreptaci), alexia agnozică(tulburări de înţelegere a limbajului scris, cu
conservarea limbajului interior, a exprimării şi înţelegerii
limbajului oral), acalculia (tulburări în recunoaşterea numerelor în
efectuarea operaţiilor
aritmetice, determinate de leziuni situate în orice parte a creierului);a.
video-spaţiale, imposibilitatea orientării în spaţiu pe cale vizuală,
manifestată prin: dezorientare video-spaţială (pierderea posibilităţii de
localizare absolută şi relativă a obiectelor, imposibilitatea de comparare a
mărimilor, tulburări de grupare a obiectelor,<Hi-.li\\ic cvasispaţială şi
pierderea vederii stereoscopice); a. Spaţială unilaterală (tendinţă de a
neglija jumătatea stingă a spaţiului extracorporal), alestezie vizuală
(transpunerea imaginilor dintr-un hemicâmp
vizual în celălalt şi de la un cadrant la altul), pierderea memoriei
topografice (imposibilitatea
de a descrie itinerarii şi locuri binecunoscute, de a le revizualiza şi a se
orienta pe un drum
cunoscut), pierderea reprezentării vizuale a obiectelor (imposibilitatea
revizualizării unor obiecte sau persoane cunoscute, atât în stare de veghe
cît şi în somn, visele devenind practic imposibile), paralizia psihică a
privirii (imposibilitatea de a mişca voluntar ochii cu conservarea motilităţii
oculare reflexe), vagabondajul privirii, ataxie optică (tulburarea capacităţii
de a apuca un obiect în curs de fixare vizuală), tulburări ale atenţiei
vizuale (atenţia spontană pentru orice stimul vizual este foarte redusă,
fiind concentrată în cea mai mare măsură asupra a ceea ce se petrece în
axul de fixare a privirii, fiind vorba deci de o anumită îngustare
concentrică a cîmpului atenţiei vizuale), aceste tulburări fiind determinate
de leziuni cu localizări diferite;tulburări de somatognozie, constînd în
perturbarea schemei sau imaginii corporale şi cuprinzînd: autotopagnozia
(tulburare de localizare a segmentelor corporale), asimbolia la durere
(imposibilitatea de recunoaştere a calităţii durerii, deşi durerea ca atare
este corect percepută), tulburări paroxistice ah- schemei ec<rparale
(senzaţia de plutire sau de/integrare corporală cu caracter difuz, crize de
senzaţie de dezintegrare
corporală parţială localizată pe un segment de membru, crize de
telescopaj şi atrofie corporală
localizată, crize mixte), membrul fantomă (iluzia existenţei unui segment
de membru absent, de obicei amputat), anozognozii (lipsa de cunoştinţă a
tulburărilor în plan neuromotor, al limbajului,praxiilor şi gnoziilor).

ANAMNEZĂ

Sf( fr. anamnèse, engl. anamnesis)

Ansamblu al informaţiilor pe care mediul le poate afla de la pacient şi de la anturajul

acestuia pentru a cunoaşte istoricil bolii sale.
Se vorbeşte despre anchetă anamnezică atunci când se pune problema de a aduma tot ceea ce
se poate ştii despre antecedentele şi începuturile afecţiunilor.Prin urmare dacă reluam
etimologia greacă,anamneză este o întoarcere, o rememorareşi o recapitulare a amintirilor
referitoare la trecutul bolnavului şi al bolii sale.Este o adevărată reminiscenţă (evovată de
către Platon în Republica, dar şi în Memom, în care Socrate îl ajută pe sclavul incult să
regăsească o demonstraţie geometrică pe care să o ştie cândva.)Anamneza poate pune în
evidenţă originea, cauza tulburărilor morbide.Iată de ce investigaţia anamnezică însoţeşte
orice căutare etiologică.„Să începi o anamneză în în domeniul psiohpatologiei presupune să te
bazezi pe trei teorii: o teorie a remiscenţei, o teorie a etiologiei tulburărilor mintele,o teorie a
tehnicii conducerii întrevederii”.(D. A nzieu)
ANAMNEZĂ, ansamblu de informaţii culese de la bolnav şi de la anturajul
acestuia, referitoare la istoria sa personală şi a maladiei de care suferă.
Anamneză orientează diagnosticul" şi adesea şi atitudinea terapeutică a
medicului sau a psihologului. într-adevăr, organizarea cronologică a
elementelor furnizate de această anchetă permite uneori
investigatorului perspicace să descopere relaţii cauzale între anumite
fapte. De exemplu, o bruscă dizortografie* la un şcolar, care până atunci
scria satisfăcător, poate fi raportată la o ruptură de echilibru familial şi se
explică prin aceasta (naşterea unui nou copil, îndepărtarea unui părinte
iubit etc)

ANARTRIE

Sf.(fr.anarthrie,engl. anarhria)

Afazie mortice subcorticală, caracterizată printr-o afectare a artuculării vorbirii,

fără existenţa unor leziuni ale organelr fonatoare.
Anartria se traduce printr-o inflexibilitate de a articula cuvinte în tmp ce înţelegerea, citirea,şi
scrierea rămân normale.Acastă afazie pur morti,descrisă de A.Marie, se datirează unor leziuni
cerebraleale zonei lenticulare. Bolnavul se axprimă foarte grau sau chiar deloc, atnci când
afectarea este totală.El nu poate pronunţia decât câteva interjecţii,câteva înjutături.În formele
mai puţin intense, vorbirea rămâne posibilă, dar foarte deformată.Aceasta este disatria
(tulburare de limbaj, constând din articularea defectuasă a cuvintelor).
Tulburarea nu vizează locuţiunile conservate, ci numai acele cuvinte pe care îi cerem
pecentului să le pronunţe, mai ales cuvinte de încercare clasică.
O hemiplegie cu paralizie facială însoţeşte în general anartria ( o parte dominantă), o
examinare minuţioasă permite adesea regăsitrea unie afectări a limbajului interior, ceea ce l-a
determinat pe H. Head să refuze axistenţa unei anartrii pure, considerând că este vorba mai
degrabă destre o afazie vorbită. J.Froment a reluat această idee, afirmând că afectarea
articulării vorbirii nu este o falsă anartrie, afazia motrice pură nefiind decât o anamnezie
vorbită disonantă: bolnavul îşi raspunde,vizual cuvinte şi prin urmare, îl pate scrie, dar nu-
mai aude şi nu-l poate deci să-l pronunţe.

ART TERAPIE
Art terapia este o formă de psihoterapie expresivă care utilizează creaţia artistică pentru a
îmbunatăţi starea emotională.
Sunt utilizate proprietatile afective ale creaţiei artistice în contextul psihoterapiei. Art-terapia
îţi găseşte aplicaţii în clinici, dar si studiouri si workshopuri, in psihoterapia cu copiii,
adolescentii si adultii, psihoterapie individuala, de cuplu, familiala si de grup.
Se bazeaza pe teoria ca procesul creativ are proprietatea de vindecare si imbunatatire a vietii.
Problemele care apar in creatia artistica sunt folosite pentru cresterea constiintei de sine,
pentru adaptarea la simptome, stress si experiente traumatice, pentru imbunatatirea capacitatii
cognitive si pentru o mai buna afirmare a placerilor vietii si creativitatii artistice.
Art-terapia este aplicabila unui numar mare de stari, de la tulburari schizoafective pana la
probleme cotidiene. Isi gaseste aplicabilitate in domeniile in care alte forme de psihoterapie
sau medicatie esueaza. Folosind simboluri pentru exprimarea ideilor, multe persoane pot
comunica mai usor sentimentele pe care nu le pot comunica prin cuvinte. Uneori este dificil sa
vorbim despre propria familie, dar o putem desena cu usurinta. Art-terapia poate fi utilizata si
in evaluarea psihiatrica, si exista instrumente de evaluare precum seria desenelor diagnostice,
evaluarea mandala si testul casa-copac-persoana.
Exista la ora actuala in lume standarde si pregatire extensiva pentru art-terapeuti.Terapia prin
artă este o formă de tratament terapeutic care urmăreşte atât problemele psihologice, cât şi
creşterea conştiinţei de sine. Oferă beneficii prin aducerea la un nivel superior de conştiinţă a
conflictelor interioare şi a preocupărilor care inhibă capacitatea de a ne bucura de viaţă.Prin
intermediul artei, limbajul verbal poate fi evitat, astfel încât autocenzura nu mai reprezintă o
problemă atât de mare.Deşi nu este un panaceu universal, art terapia reprezintă un
instrument valoros în tratarea dificultăţilor de relaţionare, în stări de depresie,
anxietate, tulburări de nutriţie şi în lipsa respectului de sine.Art terapia se bazează pe
convingerea că experienţa senzitivă poate fi atinsă şi exprimată prin intermediul imaginilor,
fie ca este vorba despre mâzgăliturile unui copilaş aparent aleatorii sau despre opera unui
sculptor cu o cotă ridicată.Terapia prin artă îşi are rădăcinile în diferite discipline, inclusiv
psihanaliza, medicina şi metodica predării artelor. Este unanim recunoscut faptul că ceea ce
contează în artă este mai degrabă valoarea ei terapeutică decât cea estetică. Acest lucru este
important: înseamnă că talentul artistic nu este legat de capacitatea de a beneficia de pe urma
art terapiei.Ceea ce este fundamental în terapia prin artă este convingerea ca aptitudinea
de a crea imagini şi forme este realmente universală şi că astfel de imagini se pot
dezvolta într-un limbaj simbolic căruia îi putem da un sens personal.Art terapia se
bazează pe ideea că există aspecte în noi înşine care sunt mai presus de înţelegerea noastră
conştientă şi că acestea pot fi accesate prin intermediul simbolurilor abandonate de
inconştient.Aşa cum în diverse forme de psihoterapie studiem visul, în art terapie privim
imaginea împreună, terapeut şi client, apoi tot împreună desluşim şi înţelegem trăirile
lăuntrice ale celui ce s-a exprimat. Deşi zece persoane pot afirma că sunt deprimate, fiecare îşi
va descrie starea depresivă într-o manieră diferită.Din fericire, a fi „bun la artă” nu este
deloc obligatoriu în art terapie. Toţi cei care pot folosi un creion sau pot modela lutul, au
posibilitatea de a urma şedinţe de art terapie şi de a beneficia de efectul acestor

ASISTENT MATERNAL
ASISTENT PERSONAL
ATELIER PROTEJAT
 AUTISM

.
AUTISM (gr. milos — însuşi),după IC. Bleuler, sindrom constînd în
replierea totală asupra
propriei lumi lăuntrice, mod de gândire necritică centrată pe subiectivitate
şi rupt de realitate,dominată de fantezie şi reverii. Subiectul refuză
contactul cu persoanele
şi obiectele externe şi se refugiază în lumea sa lăuntrică în care îşi
satisface dorinţele
în plan imaginativ, se compensează afectiv prin fantasme care în cazuri
patologice sunt duse piuă la delir halucinatoriu. A. Cunoaşte diverse grade
de dezvoltare între normal şi patologic şi apare, după A. Maslow, în două
forme distincte: de a. agitat, în care subiectul încearcă, în plan imaginar,
experienţe ce-1 terorizează sau duc la extaz, şi de a. calm, de tip
contemplativ,
în care subiectul se complace idilic prin iluzionare sau consolare. A. este
un termen aplicat
uneori situaţiilor sau cazurilor de introversiune accentuată, se întilneşte
destul de frecvent în
momentele critice ale psihogenezei (prima copilărie şi începutul
adolescenţei) dar poate dobîndi şi forme anormale.
Repliere, în lumea sa interioară, a subeiectului care refuză contactul cu lumea exteroară.
BOALĂ CRONICĂ
 CECITATE

Sf( fr.cécité, edgl. blindness)

Lipsă totală sau aproape totală a vederii.
Cecitatea este un handicap sever.Poate fi congenitală (nascut orb), ori pate să survină brusc
printr-un accident sau chiar să se instaleze treptat din cauza unei degenerescenţe.
Cuzele cecităţii:-se poate datora unor afectări ale aparatului optic, ca în cazul cataractelor
(opticitate congenitală sau servilă a cristalinului), unor leziuni periferice(dezlipire de retină)
sau alte leziuni cerebrale, care privoacă o agnozie vizuală.În acest caz, individul, cu toate că
oraganul său senzorial rămâne intact,prezintă tulburări grve de recunoaştere, identificare şi
discriminare a obiectelor şi calităţilor vizuale.Practicând, la animalul sănătos, deprivări
experimentale de vedere,prin acomodarea ochilor sau prin creşterea lui în întuneric, s-a putut
arăta că absenţa preliungită a stimulilor vizuali în cursul primelor luni postnatale determină
deficienţe perceptive pe termen lung şi creează leziuni inversabile ale structurilor nervoase
implicate.Totuşi, nu s-a stabilit dacă toate opereţiile chirurgicale precoce duc la mai bune
recuperări funcţionale decât operaţiile mai tardive.
Recuperarea vederii: Vederea apre ca modalitatea cea mai implicată în în adunarea şi
prelucrarea informaţiilor spaţiale.Astfel, discuţiile care au început încă din secolul al XVII-lea
şi operaţia reuşită de W.Cheseldan pe un tânăr născut orb (1728) au avut scopul de a afla dacă
recuperarea vederoo aete însoţită chiar de la început de impresii spaţiale. Concluziile
operaţiilor chimice făcute pe om în prima jumătatea a secolului al XX-lea şi experienţe mai
recente făcure/ efecuate pe animal permit presupunerea că recuperarea funcţională nu este, în
această privinţă, niciodată totală:ea se realizează progresiv şi persistă întotdeauna o acuitate
lucrării de evaluare a distanţelor.
Cecitatea şi dezvoltatea senzorială
Deşi constituie un handicap pentru toate activităţile şi structurilor figurative, cecitatea
senzorială nu determină, în schimb, un retard considerabil nici în dezvoltarea activităţii
intelectuale cu suport varbal şi nici în raţionament.Când survin la persoanele în vârstă, nu
aduc la deficienţe comparabile cu cele observate la copiii, nici născuţilor, deoarece lasă
intacte structurilor cerebrale de elaborare cognitivă, care compensează pierderea de informaţii
vizuale.
CECITATE, orbire, lipsă integrală sau parţială a vederii;

DEFICIENŢĂ
(fr.déficience, engl.deficieng sau impairment)

Anomalie a structurii sau a înfăţişării corpului şi a funcionării unor organe sau

sistemului, orcare i-ar fi cauza.
Deficienţa a fostredefinită de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în 1980 ca una dintre
componentele procesului care duce la handicap.
Deficienţa afectează funcţionarea sistemelor biologice sau psihologice fără să presupină în
mod direct anumite incapacităţi.Ea este produsă de o malformaţie, o anomalie, o insuficienţă a
eficacităţii.Deficienţa trebuie diferenţiată de handicap, care situat altadată într-o relaţie de
cauzalitate directă a deficitului, presupune astăzi integrarea dimensiunilor incapacităţilor şi
totodată, a incidenţei lor sociale, cu alte cuvinte, raportul intreţinut de persoană cu anturajul
său ţi inclusiv adaptate a ei la aceasta.

DISCRIMINARE

(fr. discrimination, engl. discrimination)

Activitate ce se maniferstă prin capacitatea unui individ de a reacţiona la un stimul şi de a nu
recţiona sau, într-un caz mai complex, de a avea a altă reacţie la un stimul diferit de primul.
Această caracteristică este eseori rezltatul unui învăţări discriminative.(general)
Fiziol. Capacitate de a distinge două stimullări senzoriale elementare care aparţin unei aceleaţi
continuu fizic sau psihologic.
Discriminarea este unul dintre aspectele sensibile unui sistem senzorial.Această capacitate
discriminativă este evaluată, masurându-se praguriel diferenţiale.Puterea de rezoşuţie spaţială,
denumită şi acuitate, este de fapt o măsurare a capacităţii de discriminare spaţială cu acelaşi
titlu ca şi un prag diferenţial tactil între un punct şi dauă puncte.Cu cât sistemul este ami
sensibil, cu atât este mai capabil să diferenţieze valori apropiate de stimul.Raportul lui Weber
este măsura cea mai frecventă a discriminării; se poate utiliza însă şi o măsură de informaţii
tramsmisă, dar şi indiciul d` al discteţiei

ERGOTERAPIA

(fr. ergothérapie, engl. work therapy)

Metodă de tratament şi de readaptare a persoanelor cu deficienţe motorii sau a bolnavilor
mintali prin învăţarea şi practicarea unor tehnici artizanele sau a unor lucrări adaptate la
capacităţile lor funcţonale, eventual diminuate, în vederea reinserţiei lao personale.
În psihoterapie, aceste activităţi au în primul rând scop ocupaţional. P.Pinel scria în al său
Traté médico-philosophique (1800) că „ rezultatul cel mai constant şi unanim recunoscut este
faptul că, în toate azilurile publice, ca şi în închisori şi ospicii, cel mai sigur şi poate unicul
garant al menţinerii sănătăţii, al bunelor moravuri şi al ordinii este legea unei munci
mecanice, riguroase executative.” În 1830, G.Furrus, propunând-i să lucreze pe bolnavii de la
Bîcêtre la ferma Sainte-Anne, gândea la fel.Abia la începutul secolului al XIX-lea pein
H.Simon în Germania şi prin unii psihiatrii englezi, promotori ai unei adevărate terapii
ocupaţionele, acesta se va integra în programul de tratament al bolnavilor.Odată cu
începuturile psihiatriei instituţionale, practicate la Saint-Alban în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, ergoterapia se afla în centrul acţiunii terapeutice animate de L.Bonafé şi de
F.Tosquelles, care redescoperă scrierile lui H.Simon şi le traduce în franceză.
După dezvoltarea considerabilă din 1950, aceste forme de tratamet, ergoterapia şi-a perdut
parţial interesul în spitalele psihiatrice din cauza internărilor din ce în ce mai scurte ale
bolnavilor.Este foarte utilizată ateliere terapeutice, care reprezintă un mediu intermediar între
unitatea de îngrijire spitalicească propriu-zisă şi mediul normal de muncă ( P.Bernard), ca şi
unele centre de muncă protejată( ateliare protejate şi centre de ajutoare prin muncă)
Terapie care utilizează activitatea în vederea readaptării peroanelor cu deficienţă. Scopul
ergoterapiei este de a le reda bolnavilor independenţa fie dându-le posibilitatea să se adapteze
la deficitul lor, fie participând la ameliorarea stării lor. Indicatiile ei sunt foarte largi: boli
mintale, infirmităţi motorii (paralizii, sechele posttraumatice, afectiuni reumatologice,
miopatii, arsuri, boli cardiace etc.). Există, de asemenea, o ergoterapie preventivă care vizează
evitarea spitalizării, indeosebi pentru persoanele în vârstă.
- Ergoterapia reeducativa-readaptativă utilizează acţiunea ca mediator pentru a ajunge la un
obiectiv dat (căutarea unei mai bune coordonări a mişcarilor, antrenament pentru purtarea
unei proteze, reînvăţarea acţiunilor zilnice etc.). Pe aceasta bază, orice activitate (activităţi
artizanale ca împletitul sau tesutul; activităţi de captare a atenţiei, de exprimare, scris, jocuri;
reînvatarea gesturilor vieţii zilnice; activităţi de tip profesional de toate tipurile etc.) sunt bune
de folosit în măsura în care pot ajuta pacientul să le adapteze la posibilitaţile sale. Această
mediere permite să se observe şi să se analizeze problemele pe care le pune boala în cauză,
apoi să se propună o soluţie cu contribuţia bolnavului şi a medicului curant (cum să eviţi
durerea în gesturile vieţii zilnice la un pacient suferind de dureri lombare, de exemplu).
- Ergoterapia preventivă vizează sfatuirea pacientului în ce priveşte gesturile cotidiene şi
amenajarea locuinţei şi îi permite să-şi asume handicapul sau boala rămânând integrat în
mediul sau de viaţă.

ENCEFALITĂ

Encefalita reprezinta o inflamare la nivelul creierului cauzata de un virus. HSV (herpes

simplex) este unul dintre cei mai periculosi virusi; este fatal in 50% din cazuri atunci cand
ataca creierul, dar din fericire acest tip de encefalita HSV este foarte rar intalnit. Unele forme
de encefalita pot fi transmise de insecte. In ultimii ani, in USA de exemplu, virusul "West
Nile" a starnit ingrijorare deoarece se raspandea foarte usor, prin intermediul tantarilor care il
contractau de fiecare data cand muscau o pasare infectata. Forme mai putin grave ale
encefalitei pot urma sau acompania bolile comune specifice copilariei, ca pojarul, varicela,
rubeola, oreionul, etc. De exemplu, 1 din 1000 de cazuri de pojar dezvolta encefalita, care
debuteaza la 4-7 zile dupa ce iritatia apare. Encefalita afectează persoanele de toate vârstele,
însă există două vârfuri de incidenţă: între cinci şi 30 de ani şi după vârsta de 50 de ani.
Majoritatea bolnavilor se refac, dar un mic procent dintre aceştia se pot confrunta cu afecţiuni
permanente, cum ar fi pierderea memoriei sau deficienţa de vorbire sau învăţare, lipsa
controlului asupra muşchilor. Incidenţa de deces este mai mare la copiii cu vârste mai mici de
un an sau la adulţii de peste 55 de ani.

Encefalita este o inflamaţie a creierului care rezultă de obicei în urma unei infecţii virale.
Când creierul se inflamează, acesta devine mai mare ca volum şi iritat. Circulaţia normală a
sângelui este alterată, conducând la simptome precum confuzie, febră şi cefalee. Mai pot
apărea şi sensibilitatea anormală la lumină, greaţa, vărsăturile, rigiditatea cefei sau a spatelui,
lipsa de energie, încetineala, stări de letargie sau ameţeală. De asemenea bolnavul poate
prezenta şi simptome mai grave cum ar fi convulsii sau tremur, schimbări de personalitate,
pierderi de memorie, dificultăţi de înţelegere, nelinişte, nervozitate, halucinaţii.

Cea mai frecventă cauză a encefalitei este virusul herpes simplex, acelaşi virus care cauzează
rănile ce apar la frig şi herpesul genital. Uneori, această boală poate fi cauzată de viruşii care
determină apariţia oreionului, rubeolei, rujeolei, gripei şi a mononucleozei (virusul Epstein-
Barr).

HANDICAP

Situaţie a unei pesoane dezavantajate, într-un mod sau altul,în raport cu alte persoane.
Astfel un deficit senyoial vizual sau auditiv este un handicap,căci acel copil este afectat de el
trăieşte şi se dezvoltă înrt-o lume a cărei oganizae materială şi socială este realizată de/şi
pentru pesoanele care văd şi aud.Acelaşi lucru este valabil şi pentru handicapuile motoii
(paralizii de origine divesă, infimitate motice cerebrală, malformaţii sau amputări ale
membrelor etc) care restând locomoţia şi desfăşoară activităţilor cotidiene, într-o lume
organizată pentu pesoanele mobile şi autonome.Handicapul creat de un deficit
mental( inteligenţa) este mai deificil de definit şi de identificat, căci norma variază în funcţie
de definiţiile date inteligenţei şi celolalte funcţii psihologice, şi în funcţie de metodele de
măură.Cu toate acestea, orcare a fi aceste măsurători, o abatere prea mare în raport cu media
grupului constituie un handicap, deoarece se repercutează asupra rezultatelor şcolare,
pofesionale şi social, strecurate întotdeauna în virtutea unui normal de dezvoltare.Handicapul
trebuie depistat cât mai devreme posibil la copil, având în vedere că măsurile medicale şi
educaţionale menite să-i atenuieze efectele sunt cu atât mai eficace cu cât sunt aplicate
precoce.Astăzi se încercă şcolarizarea acestor persoane, în clase obişnuite, beneficiind de
altfel de sprijin pedagogic din partea unor profesoi specializaţi, care îi iniţiază în tehniocile
specifice handicapului lor.Persoanele care reuşesc să aibă o activitate regulată, oricare ar fi
aceasta, sunt în mod evident cei care euşesc cel mai bine să se integeze în societate.