8.

1 Contextul socio - economic

Perioada 1840-1880, în care se încadrează opera lui Marx, a reprezentat
una din cele mai învolburate din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un
concurent în forma democraţiilor iar oamenii începuseră să lupte împotriva statului
pentru a-şi putea impune propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze tot
mai eficient şi industrializarea devenise un proces de neoprit care spulbera vechile
relaţii feudale. Tradiţiile începuseră să devină obsolente atât sub forma
comportamentelor de producţie cât şi a concepţiilor despre viaţă.
Pe plan economic producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii
muncii cât şi datorită construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile
comerciale cunoşteau şi ele o creştere deosebită, atât pe plan intern cât şi extern iar
piaţa mondială devenea tot mai mult un factor de care trebuiau să ţină seama cu
toţii.
Dar schimbările căpătaseră un ritm prea rapid pentru ca echilibrul social să
mai funcţioneze. Conflictele erau inevitabile ca mijloc de reechilibrare socială ceea
ce făcea atmosfera socială extrem de tensionată, lucru reflectat şi în conştiinţa
oamenilor.
Tocmai datorită acestei atmosfere specifice a timpului Marx pune în
centrul sistemului său teoretic conflictul. Lucru normal şi previzibil, studii mai
recente arătând faptul că oamenii de ştiinţă nu crează undeva în afara spaţiului şi
timpului ci sunt puternic influenţaţi de concepţiile generale despre viaţă şi
problemele specifice mediilor lor naţionale.
Problemele sociale ale acelor timpuri par a fi fost zugrăvite excelent de
autorii romantici, care în ciuda numelui sonor şi plăcut reprezentau gândirea
conservatoare care ţinea la apărarea vechilor tradiţii şi relaţii sociale. Imaginile pe
care ni le transmit arată muncitorii lucrând 12-14 ore pe zi şi de abia având din ce
supravieţui. Situaţia era probabil alta. Creşterea nivelului de trai era o realitate dar
era lentă, fluctuantă, crizele economice erau frecvente. În schimb aspiraţiile
creşteau mult mai rapid. Tocmai din acest decalaj rezulta frustrarea care
caracterizează atât de bine mişcările sociale ale timpului şi nu neapărat dintr-o
înrăutăţire a situaţiei.
Era o nevoie acută de noi ideologii care să canalizeze această nemulţumire,
care să-i ofere o ţintă concretă. Astfel modelele socialiste care promiteau tocmai
dispariţia surselor de frustrare, adică a inegalităţilor sociale şi a lipsurilor materiale,
erau extrem de populare printre cei nemulţumiţi.
 8.2 Viaţa lui Karl Marx

În acest context socio-economic se naşte Karl Heinrich Marx într-un oraş

de pe râul Mossele, în Prusia, parte din actuala Germanie. El vedea lumina zilei
într-o familie din clasa de mijloc, de origine evreiască, dar al cărui tată s-a convertit
la protestantism pentru a-şi păstra slujba de avocat.
La 17 ani se înscrie la Facultatea de Drept din Bonn, pe care o părăseşte
anul următor pentru a se muta la cea din Berlin, mult mai serioasă. Aici îşi va
petrece următorii patru ani, timp în care studiază dreptul, filozofia şi istoria. Tot
aici devine editor al unui ziar liberal, ziar sprijinit de industriaşi, ziar care
manifesta împotriva autocraţiei din Prusia acelor vremuri. Articolele lui Marx, mai
ales acelea legate de problemele economice conduc la închiderea ziarului şi la
emigrarea lui Marx în Franţa.
La Paris, unde ajunge în 1843, ia legătura cu socialiştii francezi şi germani
şi devine comunist. Scrie câteva lucrări economice dar care rămân sub formă de
manuscris până în 1930. Tot aici se dezvoltă şi parteneriatul cu Friedrich Engels
(1820-1895). Familia dui Engels era foarte prosperă datorită activităţii de
prelucrare a bumbacului, având fabrici la Manchester. Datorită acestui fapt Engels
a putu să-l sprijine şi material pe gânditorul idealist care prea adesea nu avea
venituri din care să trăiască cu nevasta şi copiii.
La sfârşitul anului 1844 Marx este expulzat şi din Paris şi ajunge la
Bruxelles. Aici se ocupă intensiv de studiul istoriei şi elaborează ceea ce va fi
cunoscută sub denumirea de concepţia materialistă asupra istoriei. Aici trasează
istoria diferitelor moduri de producţie şi prezice colapsul modului de producţie
prezent atunci, capitalismul industrial şi înlocuirea acestuia cu comunismul.
Activitatea în organizaţiile comuniste este intensă. Cu puţin înaintea izbucnirii
revoluţiei din 1848 publică, împreună cu Engels, Manifestul Partidului Comunist.
După înăbuşirea revoluţiei se refugiază la Londra şi acolo îşi va petrece
restul vieţii. E convins în această perioadă că o nouă revoluţie este posibilă doar ca
urmare a unei noi crize. De aceea se ocupă intensiv de studiul economiei politice
pentru a determina cauzele şi condiţiile unei noi crize.
Dar munca sa progresează încet şi abia în 1867 poate publica primele sale
rezultate în primul volum al Capitalul, singurul publicat în timpul vieţii sale. Aici,
el elaborează propria versiune a teoriei valorii- muncă.
În timpul ultimei decade a vieţii sale sănătatea sa s-a şubrezit şi nu a mai
fost capabil de eforturile susţinute care i-au caracterizat activitatea anterioară.
Moare la 14 martie 1883 şi e îngropat în cimitirul Highgate din nordul Londrei.
Gândirea sa nu e reprezentată de sistemul teoretic derivat de urmaşii săi şi
cunoscut sub numele de materialismul dialectic, o formă dogmatică de marxism.
Chiar natura dialectică a abordării sale arată că a fost în general caracterizat de o
minte deschisă. Predicţiile sale despre viitorul omenirii însă nu s-au materializat.
Dar accentul pe care l-a pus pe rolul economicului în societate şi analiza
stratificării sociale în clase conflictuale au făcut istorie, la propriu.
 8.3 Filosofia social – istorică marxistă
Filosofia marxistă pune în centrul vieţii sociale activitatea economică.
Astfel, diferenţa între diversele societăţi şi tipuri de societăţi e dată de diferitele
moduri în care oamenii produc bunurile, iar evoluţia societăţii este determinată de
schimbările în modul de producţie.
Modul de producţie este analizat prin două componente: forţele de
producţie şi relaţiile de producţie. Forţele de producţie săvârşesc actul productiv şi
se compun din forţa de muncă şi din mijloacele de producţie. Relaţiile de producţie
reprezintă relaţiile ce se stabilesc în procesul de producţie.
Marx formulează legea concordanţei dintre forţele de producţie şi a
relaţiilor de producţie. Primele evoluează mai repede, în timp ce relaţiile de
producţie sunt mult mai încete în transformări. De aici apare conflictul ca
factor intermediar de explicare a schimbării sociale, prin intermediul lui
realizându-se sincronizarea relaţiilor de producţie cu factorii de producţie.
În modelul său istoric Marx apreciază că în orice societate, oamenii
se pot diferenţia în funcţie de raporturile lor cu mijloacele de producţie.
Apar astfel cele două clase fundamentale, proprietarii şi ne-proprietarii.
Alături de aceste clase pot apărea şi altele, dar acestea sunt periferice.
Pentru a-şi argumenta şi întări modelul, Marx construieşte o istorie a
modurilor de producţie în care caută să-şi utilizeze modelul. Astfel apare o
societate imaginară, „comuna primitivă”, în care nu exista proprietate asupra
bunurilor de producţie. Cercetările antropologice nu au reuşit însă să
descopere în prezent nici o societate care să nu utilizeze proprietatea asupra
mijloacelor de producţie şi nici nu a fost adusă vreo dovadă că o astfel de
societate ar fi existat vreodată.
Dar Marx avea nevoie de acest construct fantezist pentru a ataca
proprietatea ca element esenţial al oricărei forme de organizare a vieţii
sociale. Dacă ar fi existat vreodată aşa atunci o astfel de societate să existe
din nou. Proprietatea ar putea apărea atunci ca un furt. Iar factorul care ar fi
condus la această schimbare ar fi fost inovaţia tehnologică, adică
dezvoltarea mijloacelor de producţie. Ea a condus la depăşirea satisfacerii
nevoilor elementare, ceea ce a permis apariţia unor bunuri care puteau fi
trecute prin furt în proprietatea unor indivizi.
Deci societatea e vizualizată de Marx ca fiind formată din două clase
cu interese opuse. O clasă de exploatatori şi una de exploataţi, care se află în
conflict fundamental. Iar sursa răului o constituie proprietatea. Dar
încercarea sa de a prezenta un model credibil al societăţilor istorice ca fiind
formate în special din exploataţi şi exploatatori eşuează de asemenea.
Sclavii şi proprietarii de sclavi nu au reprezentat decât o parte redusă a
populaţiei în antichitate, insignifiantă în majoritatea timpului şi societăţilor,
cu excepţia unor scurte perioade în Grecia şi Roma antică. În feudalism
exista o clasă suplimentară faţă de feudali şi ţăranii liberi şi de meseriaşi.
Dar şi clerul reprezenta o categorie socială importantă care rămâne în afara
explicaţiei marxiste, nefiind nici nobili, nici aserviţi. Realitatea era cu total
diferită faţă de modul în care simplul model marxist de sistematizare a
istoriei încerca să o prezinte.
Cel mai mult se apropie de realitate Marx în descrierea
capitalismului, ca fiind format din capitalişti şi din muncitori.

8.4 Filosofia economică marxistă

În doctrina marxistă, teoria economică reprezintă un apendice al filozofiei
asupra capitalismului, opera lui Marx fiind una de esenţă filosofică şi nu ştiinţifică.
El studiază realitatea ca un filosof şi nu trece prin eforturile de validare empirică pe
care le-ar implica o tratare ştiinţifică a problemei. Doar pe alocuri în opera
economică apare preocuparea pentru ştiinţificitate.
Cu toate acestea, perenitatea operei marxiste se datorează poate tocmai
preocupării pentru acurateţe, pentru logică şi pentru veridicitate care au diferenţiat
clar lucrările marxiste de cele ale utopicilor care l-au precedat. Marx se ocupă nu
atât de programe utopice, de scenarii alternative pentru societatea contemporană
lui, cât de argumentarea ştiinţificităţii unor astfel de scenarii pe baza analizei
mecanismelor de funcţionare ale capitalismului şi descoperirii legilor sale
fundamentale.
În domeniul economic Marx a ajuns la o erudiţie remarcabilă. Preocupările
filosofice şi sociologice din perioada tinereţii sunt înlocuite în cea de a doua parte a
vieţii de studiul ştiinţei economice. Dovadă în acest sens stă volumul patru al
„Capitalului”, intitulat „Teorii asupra plusvalorii”, în care face o istorie critică a
ştiinţei economice.
Gândirea economică a lui Marx s-a construit pe baza ideilor şi conceptelor
teoriei economice liberale clasice, dar a fost fundamental influenţată de lucrările
socialiştilor utopici care îl precedaseră. El a încercat să prelucreze aceste teorii
pentru a putea să argumenteze pe baza lor prăbuşirea modelului capitalist de
societate şi să dovedească validitatea unui nou model de societate.
Ceea ce a identificat el ca fiind neajunsurile generale ale teoriilor
economice ale predecesorilor săi au fost exagerarea rolului deducţiei şi deci
abstractizarea inutilă la liberalii clasici şi cunoştinţele economice nesatisfăcătoare
la socialiştii utopici. Pe de altă parte, atacă şi concepţia romantică asupra istoriei
care punea prea mult accent pe rolul intenţiilor unor persoane în determinarea
cursului istoriei. Pentru Marx istoria e determinată de fapte obiective.
La rândul lui, Marx a fost criticat de către alţi economişti. Această analiză
critică a operei sale ne permite să investigăm universul gândirii sale. Una dintre
primele şi cele mai bine făcute critici a operei marxiste a făcut-o austriacul Bohm-
Bawerk.
În teoria marxistă oamenii sunt sclavii sistemului social de producţie.
Fetişismul, dezumanizarea şi exploatarea sunt consecinţe inevitabile ale diviziunii
muncii şi dezvoltării proprietăţii private. Fetişismul reprezintă procesul
obiectivizării produsului muncii, ceea ce face ca acesta să-l domine pe om.
Dezumanizarea (alienarea) se referă la pierderea de către individ a controlului
asupra utilizării propriei forţe de muncă iar exploatarea conduce la pierderea
controlului muncitorului asupra produsului muncii sale.
Capitalul reprezintă un concept cheie al operei marxiste, concept care dă şi
titlul celei mai importante lucrări economice a lui Marx. Pe plan social, capitalul
exercită un rol de comandă, prin deţinătorii săi, în ceea ce priveşte deciziile
economice cotidiene, folosirea resurselor, organizarea producţiei şi repartiţia
venitului naţional. Capitalul apare aici ca o relaţie de exploatare, iar sporirea
capitalului ca o sporire a forţei de exploatare a muncitorului. Astfel capitalul e
privit nu în forma sa fizică, ci pe planul componentei sale sociale, unde capitalul se
prezintă ca o relaţie de producţie. Deţinătorii capitalului au comanda activităţii
economice, iar muncitorii salariaţi sunt factorii de execuţie.
Pe acelaşi plan social general sistemul proprietăţii private şi economia de
piaţă generează dezorganizare, anarhie, risipire a resurselor. Acestui sistem
capitalist destructurant Marx îi opune societatea socialist-comunistă, unde datorită
cooperării conştiente şi planificării raţionale producţia ar fi orientată spre utilizare
şi nu spre profit.
Urmărind cu atenţie mişcările economice ale timpului său, Marx a pus
accentul pe contradicţiile interne ale acestuia, pe problemele care existau în
societate, şi în acelaşi stil ca şi profeţii apocalipsei din zilele noastre, prevedea
distrugerea sistemului capitalist. După câteva decenii, alţi marxişti (Rosa
Luxemburg) anunţau chiar date exacte pentru prăbuşirea sistemului capitalist.
Istoria însă nu a ţinut cont de profeţiile lor.
 8.5 Teoria economică marxistă
8.5.1 Sistemul categorial

Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx

consideră valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un
produs. O perspectivă care supraevalua munca manuală a proletarului.
Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile
economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei,
relaţiile dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă
cristalizată, materializată în marfă.
Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina
marxistă, valoare acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între
plusvaloare şi capital există o legătură chiar mai strânsă. Capitalul ia naştere şi se
sporeşte pe baza plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe baza capitalului.
Noţiunea de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii
muncii, a fost folosită şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit,
supravaloare etc, reprezentând formele concrete pe care le putea lua plusvaloarea în
sfera repartiţiei. Marx construieşte o întreagă teorie a plusvalorii şi descoperă
formele ei concrete, totul în cadrul procesului repartiţiei venitului naţional. Pe scurt
această idee arată că muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din
valoarea pe care ei o creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept de capitalişti.
La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de
muncitor şi salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei
sale pentru ca forţa de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă
muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce echivalentul salariului său de
subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când muncitorul produce în
continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb.
Pentru Marx acesta a fost doar un punct de pornire. El distinge între muncă
ca reprezentând activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca reprezentând
capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce
vinde muncitorul capitalistului este forţa sa de muncă şi nu munca, primind pentru
aceasta un preţ numit salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de muncă aceasta este
capabilă să creeze valori mai mari decât propria ei valoare, ceea ce îi permite
capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da nimic în schimb.
O altă distincţie importantă face Marx între valoarea de întrebuinţare şi cea
de schimb. Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile sunt
diferite unele de altele şi sunt deci incomparabile. Ceea ce le diferenţiază este
calitatea. Dar ca să poată fi măsurate şi echivalate în cadrul schimbului ele trebuie
să aibă numai deosebiri cantitative. Prin urmare în schimb valoarea de întrebuinţare
nu are nici o importanţă.
 8.5.2 Teoria capitalului

În primele două volume ale „Capitalului”, Marx analizează producţia,

circulaţia mărfurilor şi a capitalului, repartiţia şi consumul. În cel de-al treilea
volum al lucrării este examinat procesul de ansamblu al producţiei capitaliste, cu o
observare atentă a interdependenţelor din diversele sfere ale vieţii economice dar şi
efectele faptului că la comanda economiei se află capitalul, atât la nivel micro cât şi
macroeconomic.
La nivelul macroeconomic Marx realizează teoria reproducţiei capitalului
şi schemele reproducţiei simple şi lărgite.
Circulaţia capitalului cuprinde trei etape. Prima e reprezentată de
aprovizionarea cu mijloace de producţie, printre care şi cumpărarea de forţă de
muncă. Raportul dintre suma destinată cumpărării de alte mijloace de producţie şi
suma destinată plăţii forţei de muncă reprezintă compoziţia organică a capitalului.
Astfel Marx, diferenţiază componentele capitalului, după rolul îndeplinit în
procesul de producţie, în capital constant, format din mijloacele materiale şi capital
variabil. A doua etapă este cea de producţie, când se consumă factorii de producţie
şi se obţin mărfuri de o valoare mai mare decât cea a elementelor consumate. Iar a
treia etapă a circulaţiei capitalului o reprezintă vânzarea produselor obţinute.
Undeva în acest proces de circulaţie al capitalului acesta se multiplică.
Încercarea de a prezenta schimbul ca sursă a plusvalorii se bazează pe confuzia
între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Căci în schimb nu are cum să
apară plusvaloarea, deoarece fiecare câştigă valoare de întrebuinţare. Dar în ceea ce
priveşte valoarea de schimb ea trebuie să fie egală pentru a echilibra schimbul. Şi
chiar dacă un capitalist reuşeşte să-şi păcălească partenerii în schimb, ceea ce
câştigă el pierd ceilalţi, deci nu apare plusvaloare.
Pentru a apărea plusvaloarea este necesar să existe pe piaţă o marfă cu
caracteristici speciale, prin a cărei utilizare aceasta să se transforme într-o sursă de
valoare. O astfel de marfă este forţa de muncă!
De ce se obţine o creştere a valorii capitalului în cadrul procesului de
producţie? Tocmai datorită plusvalorii apărute în urma folosirii forţei de muncă.
Astfel valoarea obţinută în urma producţiei este egală cu valoarea capitalului
avansat iniţial cumulată cu plusvaloarea. În urma unui proces de producţie în care
sunt investiţi 1000 de unităţi monetare, cu atât mai mare este profitul cu cât mai
mare este proporţia din aceşti bani investită în cumpărare de forţă de muncă şi cu
cât mai mare este rata plusvalorii, reprezentând raportul dintre timpul în care
muncitorul lucrează pentru beneficiul capitalistului şi timpul în care lucrează
pentru propriul salariu.
Banii obţinuţi, mai mulţi decât cei avansaţi iniţial, trebuie transformaţi din
nou într-un capital şi mai mare şi acesta se repetă mereu. Acesta este procesul
reproducţiei capitalului. Prin acest proces se explică şi acumularea continuă de
capital.
 Schema reproducţiei simple a capitalului presupune ca rata plusvalorii să
fie zero, adică salariul muncitorului să cuprindă în el întreaga valoare realizată de
el în timpul producţiei.
Pentru capitalism este însă specifică reproducţia lărgită, bazată pe
exploatarea preletariatului, unde rata plusvalorii este ridicată, reprezentând gradul
de exploatare a forţei de muncă. Astfel, dacă rata plusvalorii este de 100%, adică
din 8 ore muncitorul lucrează patru gratuit pentru beneficiul capitalistului, iar din
cele 1000 de unităţi monetare 200 sunt cheltuite pentru cumpărarea de forţă de
muncă, în urma reproducţiei capitalului, întreprinzătorul va deţine 800+200*200%,
adică 1200 de unităţi monetare.
Datorită concurenţei din sistemul capitalist are loc înlocuirea forţei de
muncă vii cu capital fix, adică cu maşini pentru ieftinirea mărfurilor. Dar în acest
mod are loc scăderea proporţiei capitalului variabil, incluzând munca vie, absorbită
de unitatea de produs. Menţinând constantă rata plusvalorii obsevăm că rata
profitului scade. Astfel dacă din cele 1000 de unităţi monetare se cheltuiesc numai
100 de unităţi pentru forţa de muncă, la sfârşitul circuitului întreprinzătorul va avea
900+100*200%, adică 1100 de unităţi monetare. Dacă în primul caz rata profitului
era de 20% acum ea a scăzut la 10%.
Obţine astfel Marx legea tendinţei de scădere a ratei profitului. Pe măsură
ce societatea capitalistă se dezvoltă, are loc o sporire cantitativă a capitalului total.
Dar pe măsură ce creşte capitalul total creşte şi compoziţia sa relativă în capital
constant şi scade cea în capital variabil, capital cuprinzând şi munca vie. Dar dacă
capitalul total şi compoziţia sa organică cresc iar capitalul variabil şi rata
plusvalorii rămân constante, atunci rata profitului scade dar masa lui creşte, în
acelaşi raport cu creşterea masei plusvalorii.
De asemenea, prin procesele concurenţei, se formează rate egale ale
profiturilor în diversele ramuri, adică se uniformizează masa profiturilor la
capitaluri egale investite. Singura posibilitate a capitalismului de a lupta împotriva
tendinţei de scădere continuă a rate profitului este mărirea ratei plusvalorii, adică a
gradului de exploatare.
La sfârşitul capitalismului, lumea ar fi trebuit să fie compusă dintr-o pătură
subţire de capitalişti şi mari mase de proletari flămânzi şi desculţi, care vor răsturna
opresorii şi vor lua în propriile mâini conducerea economiei.

8.5.3 Critica teoriei valorii-muncă

Marx a descoperit la Aristotel ideea că schimbul nu poate exista fără

egalitate, iar egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. De aici apare
reprezentarea schimbului ca o ecuaţie în care valoarea mărfurilor este măsurată
printr-un criteriu comun. Marx deja, probabil, avea credinţa fermă că singura sursă
a valorii este munca. Ideea valabilă în anumite circumstanţe. Toate acestea fac ca
singurul criteriu valabil care îi apare lui Marx să fie munca investită în producerea
mărfurilor.
 Pentru a argumenta acest punct de vedere care îi apare ca evident, Marx
exclude implicit din rândul bunurilor care se schimbă cele care nu sunt rodul
muncii ci sunt daruri ale naturii, precum solul, lemnul din pădure sau puterea apei.
Eliminarea lor nu poate fi făcută fără a greşi grav, deoarece aceste bunuri sunt
obiecte importate ale proprietăţii şi schimbului. Dar în cazul acestora, cantitatea de
muncă depusă pentru producerea lor nu mai poate fi sursa valorii acestora.
În acest punct Marx se confruntă cu dificultăţile generalizării. Întâlneşte
situaţii în care legea sa nu are nici o aplicabilitate. Cum reacţionează? Le trece sub
tăcere. Pentru a înţelege această atitudine să nu uităm componenta ideologică a
operei sale care îl obligă să-şi convingă cititorii de adevărul absolut al doctrinei
sale.
Pe lângă restrângerea noţiunii de marfă la cea de artefact Marx mai are
nevoie şi de o altă modificare a realităţii. E vorba de separarea completă a valorii
de schimb de cea a utilităţii. „Ca valori de întrebuinţare, mărfurile sunt în primul
rând de calitate diferită; ca valori de schimb ele nu pot avea decât deosebiri
cantitative şi nu conţin nici un atom de valoare de întrebuinţare. În relaţia de
schimb a mărfurilor caracteristic este faptul evident că se face abstracţie de
valoarea lor de utilitate”. De ce are nevoie de această separare completă? Pentru a
putea elimina orice alţi competitori la rolul de factor comun care să determine
valoarea de schimb a mărfurilor. „Dacă facem abstracţie de valoarea de
întrebuinţare, a mărfurilor nu le mai rămâne decât o singură însuşire, aceea de a fi
produse ale muncii”. Datorită acestei separări calităţile fizice ale bunurilor,
deoarece influenţează numai valoarea de utilitate a unui bun, nu pot sta nicidecum
la baza valorii de schimb a acestora. Odată eliminată valoarea lor de folosinţă,
Marx proclamă triumfător că nu le mai rămâne decât o singură calitate, cea de a fi
produse ale muncii. Evident pentru noi este că ele au mult mai multe calităţi printre
care aceea de a fi relativ rare în raport cu cererea pentru ele sau aceea de a cauza
cheltuieli celor care le produc.
Dar asta încă nu e totul căci pentru a conchide definitiv că la baza valorii
stă cantitatea de muncă depusă pentru producere Marx e nevoit să abstractizeze
munca şi să elimine aspectele calitative ale ei. Pentru teoria sa e nevoie să existe
munca ca un factor de producţie omogen, care să difere numai prin cantitate.
Conştient de acest aspect Marx afirmă doar că putem reduce orice tip de muncă şi
orice formă concretă a ei la un singur tip de muncă, munca umană in abstracto.
În urma acestei analize realizată acum pe 100 de ani de austriacul Eugen
Bohm-Bawerk ne putem întreba ce drept are Marx să proclame munca drept
singura creatoare de valoare?
 8.5.4 Viziunea marxistă asupra relaţiilor internaţionale

Pe planul schimburilor internaţionale, Marx acreditează ca validă teoria

inechităţii, argumentând că ţările preponderent agrare, care exportau mărfuri
intensive în muncă erau dezavantajate deoarece primeau mărfuri pentru care s-a
cheltuit mai puţină muncă. Nu e cazul să insistăm asupra modului în care e văzut
astăzi acest argument de către economişti ci doar să spunem că adesea e folosit ca
argument politic chiar şi în zilele noastre. Ceea ce e interesant e că pentru Marx
nici protecţionismul nu era o soluţie viabilă deoarece nu făcea altceva decât să
sprijine alte categorii de capitalişti dezavantajând în egală măsură masele populare.
Marx utilizează şi în această problemă a relaţiilor internaţionale schema
jocului cu sumă nulă, unde ceea ce câştigă cineva pierde celălalt, singura inter-
relaţionare posibilă fiind conflictul. Astfel antagonismele dintre partenerii inegal
dezvoltaţi sunt completate de lupta pentru împărţirea sferelor de influenţă dintre
marile puteri. Această tendinţă spre expansiune a ţărilor capitaliste dezvoltate ar fi
datorată tocmai contradicţiilor capitalismului la scară naţională.

8.6 Continuatorii lui Marx

Marxismul a cunoscut o înflorire spectaculoasă ca influenţă în secolul XX.
Dezvoltări şi aplicaţii ale gândirii economice marxiste au fost construite după
moartea lui Marx de către militanţii revoluţionari. Doctrina lor economică devine
acum una concretă, indicând paşii care trebuiau făcuţi pentru a transforma
societatea, pierzându-se caracterul ştiinţific pe care Marx încercase să-l dea operei
sale economice. Marxiştii erau acum mai mult ca niciodată, politicieni şi nu oameni
de ştiinţă. Obiectivul lor nu era căutarea adevărului ci puterea.
Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o revoluţionară germană, născută în
Polonia, exilată în Elveţia în 1889, unde devine marxistă. Dobândind cetăţenie
germană în urma căsătoriei ea devine unul dintre liderii Partidului Social
Democratic German. Ideea sa de bază este eliminarea capitalismului. În detalii ea
se opune însă lui Lenin, nefiind de acord cu compoziţia claselor revoluţionare
asertată de acesta, dar mai ales îl critică pe acesta după reuşita revoluţiei din Rusia,
prezicând permanentizarea dictaturii sale asupra proletariatului. I se opune şi lui
Berstein care avea o viziune mai moderată asupra schimbării sociale.
Eduard Bernstein (1850-1932) s-a făcut remarcat prin faptul că, deşi
marxist a criticat multe dintre concluziile marelui filozof, în cartea sa din 1898,
Socialismul evoluţionist. Criticându-l pe Marx, Berstein nega ideea colapsului
iminent al capitalismului şi afirma că burghezia nu era în întregime parazitară. Tot
el spunea că socialismul este rezultatul final al liberalismului şi nu al revoluţiei.
Astfel de idei au provocat vii controverse printre marxiştii acelor vremuri.
Principalul marxist al perioadei este însă Vladimir Ilici Lenin. Climatul
socio-economic în care trăieşte Lenin este modificat faţă de cel contemporan cu
Marx. La scară mondială apar ca actori de prim plan ai scenei economice
monopolurile. Capitalismul liberei concurenţe este înlocuit cu un capitalism
monopolist. Pornind de la această modificare a contextului Lenin crează un nou
capitol al economiei politice marxiste, respectiv teoria imperialismului şi a crizei
generale a capitalismului.
Pentru Lenin starea de la începutul secolului poartă denumirea de
imperialism. Aceasta era o formă a capitalismului ajuns în stadiul de dezvoltare,
când dominaţia monopolurilor şi a capitalului financiar a fost statornicită, când
exportul de capital capătă însemnătate primordială, când a început împărţirea
lumii între trusturile internaţionale şi când s-a terminat împărţirea între ţările
capitaliste cele mai mari a întregului teritoriu al globului pământesc.
Lenin dezvoltă şi teoria exploatării oamenilor muncii în imperialism, care
nu mai e făcută numai de către exploatatorii din propria ţară ci şi de către străini,
burghezia imperialistă. În ceea ce priveşte revoluţia socialistă, Lenin apreciază că
aceasta nu mai trebuie să izbucnească simultan în toate ţările capitaliste ci există
posibilitatea să înceapă chiar într-o singură ţară, nu neapărat una capitalistă
dezvoltată ci în cea care reprezintă lanţul veriga slabă a lanţului imperialist.
Evident, el vorbeşte de Rusia.
Lenin încearcă, pe urmele lui Marx, să fundamenteze ştiinţific prăbuşirea
capitalismului. Pentru aceasta încearcă să construiască raţionamente, dar pe baza
unor prezumţii simple, arbitrare şi nerealiste. Rezultatul este uşor de imaginat.
Ceea ce face de fapt Lenin e să prezinte contradicţiile capitalismului pentru a
afirma apoi că imperialismul este ultimul stadiu al capitalismului, a cărui prăbuşire
este iminentă.
Doctrina lui Lenin a devenit însă ideologia sistemului sovietic şi din
această cauză absurdităţile sistemului teoretic nu au mai rămas puncte de interes
doar pentru academicieni, ci au afectat miliarde de oameni.
Marxismul a fost introdus de către intelectualii socialişti şi din România.
Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) publică în „Revista Socială” mai
multe studii de marxism, printre care „Ce vor socialiştii români” şi „K.Marx şi
economiştii noştri” (1884). Lucrarea sa de referinţă rămâne însă cea din 1910,
„Neoiobăgia”. În aceasta din urmă se preocupă de problemele agriculturii
româneşti, confruntată cu introducerea relaţiilor capitaliste de producţie şi marcată
de subdezvoltare.
Pe un plan mai larg, opera lui Gherea contribuie la răspândirea ideilor
economice marxiste în România. Fără a recurge la soluţia facilă a dogmatismului,
Gherea analizează în mod original problemele economiei româneşti, propune
soluţii de înnoire a acesteia. Gândirea sa este influenţată de cea marxistă, dar se
manifestă înnoitor faţă de aceasta.
În perioada interbelică apare Partidul Comunist Român, ca promotor al
ideilor marxiste, dar ideile economice devin simple lozinci în spatele cărora se
ascunde dorinţa de putere. Revoluţia bolşevică din Rusia transformase complet
datele problemei, marximul fiind pus, ca doctrină politico-economică la proba
faptelor. Dogmatismul promovat de Comintern ţine acum locul unei veritabile
reflecţii. Printre puţinii care au curajul şi puterea de a promova idei noi se numără
şi Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954). Acesta promovează mai ales modele de
reformă ale societăţii româneşti pe baza învăţăturilor marxiste.
Încheiem acest capitol cu un fragment din „Socializarea societăţii”, opera
cea mai reprezentativă a Rosei Luxemburg, încercând să facem o analogie cu
relaţie dintre teoriile marxiste şi realitatea:
„În zilele noaste munca din industrie, agricultură sau din birouri este o
sarcină greu de îndeplinit şi neplăcută pentru proletari. Fiecare merge la muncă
numai pentru că este nevoit, altfel neavând mijloacele de a trăi. Într-o societate
socialistă, unde toţi muncesc împreună pentru propria bunăstare, sănătatea forţei
de muncă şi entuziasmul său pentru muncă vor fi tratate cu maximă consideraţie.
Ore mai puţine de muncă, care să nu depăşească capacitatea normală, spaţii de
lucru curate, metode de recreare şi de variere a muncilor vor fi introduse pentru
ca fiecare să se bucure îndeplinindu-şi sarcinile.”

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE

1. Buia, L. Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1999.

2. Gherea, C- Opere complete, vol 1-5, Bucureşti, Editura Politică, 1976-

D. 1978

3. Lenin, V.I. Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, în

Opere complete, col. 27, Bucureşti, Editura Politică, 1964.

4. Marx, K. Capitalul, vol.1, în Marx Engels: Opere, vol.23, Bucureşti,

Editura Politică, 1966

5. Marx, K. Contribuţii la critica economiei politice, Bucureşti, ESPLP,

1954

6. Pătrăşcanu, Teorii asupra plusvalorii, partea I-a şi a II-a, Bucureşti,

L. Editura Politică, 1959-1960

7. Marx, K. Probleme de bază ale României, Bucureşti, 1944.