ŞCOALA ROMÂNĂ DE GEOPOLITICĂ

Şoala geopolită română din perioada interbelică s-a

ilustrat mai cu seamă prin contribuţiile de marcă ale unor
geografi şi istorici, adepţi mai cu seamă ai şcolii germane
de geopolitică.
SIMION MEHEDINŢI (1869-1962, întemeietorul unei
adevărate „Şcoli de Geografie” în România, a fost şi un
strălucit geopolitician. Adept al sistemului ratzelian al teoriei
statului organic, savantul român considera că „ţărmul mării
este cea mai favorabilă faţadă pentru orice stat” (subl.
S.M.) şi, în consecinţă „toate neamurile care vor să aibă
un mare viitor, spre mare şi ocean se îndreaptă” 1. Aplicând
aceste axiome la cazul României, acelaşi învăţat considera
că „epocile de lumină ale neamului din Carpaţi şi regiunile
înconjurătoare au fost acelea, când marea dela răsărit
(Marea Neagră, nota ns.) s-a întâmplat să fie liberă şi
împărtăşită din roadele civilizaţiei mediteraneene. Din
contra, când Marea Neagră se întuneca, îndată umbra se
întindea şi peste viaţa neamului (român, nota ns.) legat de
sistemul Carpatic2.
În opinia lui Simion Mehedinţi, cele trei perioade „de
lumină” din istoria Mării Negre au fost cea milesiană
(grecească, în Antichitate, nota ns.), cea italiană în Evul
Mediu şi cea modernă „inaugurată de presiunea rusească
şi terminată de cea anglo-franceză (sec. XIX, nota ns.)3.
Vorbind despre Dobrogea, provincie istorică românească
adiacentă Mării Negre, Simion Mehedinţi considera că
„făşia de pământ între Dunăre şi Mare e faţada naturală a
Statului român spre calea liberă a Oceanului”4, jucând rolul
unui Vorland al acestuia5.
Alături de Carpaţi şi Dunăre, Marea Neagră reprezintă
cel de-al treilea element al sistemului geopolitic
românesc6, cu rol fundamental în devenirea istorică trecută şi
1 S. Mehedinţi, Legăturile noastre cu Dunărea şi Marea, Bucureşti, Institutul de
Arte Grafice S.A.R. Marvan, 1938, p. 26. Textul acestei conferinţe, susţinută sub
egida Ligii Navale Române, este reprodus (uşor prescurtat şi modificat) în Idem,
Opere complete, vol. I, Geographica, partea a doua, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, 1943, pp. 150-165.
2 Ibidem, p. 18.
3 Ibidem, p. 26
4 Idem (1943), p. 107.
5 Ibidem, p. 166.
6 Grigore Posea, Geopolitica şi geopolitică românească, în în Emil I. Emandi, Gh.
Buzatu, Vasile S. Cucu (editori), Geopolitica, vol. I, Iaşi, Casa Editorială Glasul Bucovinei,

1
prezentă a poporului român.
GHEORGHE I. BRĂTIANU (1898-1953) a studiat ca nimeni
altul influenţa geografiei asupra istoriei poporului român,
aşezat într-o poziţie geopolitică dificilă, Gh.I. Brătianu
constata că „interesul istoric pe care îl trezeşte o regiune
geografică este un privilegiu ce se plăteşte scump”7.
Acelaşi autor considera că cei doi „factori esenţiali” care
au determinat sensul şi direcţia unităţii româneşti au fost
muntele şi marea, iar principatele Moldova şi Ţara
Românească, înfiinţate în zone muntoase „nu au putut să
trăiască şi să se dezvolte liber decât în funcţie de mare” 8
(de posibilitatea accesului la mare, nota ns.).
Preluând o opinie curentă în epocă, Gh.I. Brătianu
arăta că în sistemul Mării Negre existau (şi încă există,
nota ns.) două „poziţiuni-cheie”, constituire din „sistemul
Strâmtorilor” şi „Crimeea, care, prin porturile ei
naturale, ... prin bastionul maritim înaintat pe care îl
reprezintă în Marea Neagră, este evident o poziţie
stăpânitoare, pentru tot complexul maritim de aici. Cine
are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are, n-
o stăpâneşte” (subl. ns.)9.
ION CONEA s-a ilustrat în perioada interbelică printr-o
serie de studii care analizau noţiunea de geopolitică şi
aplicabilitatea sa la spaţiul românesc, rolul de “punct
central” (Mittelpunkt) al Transilvaniei în cadrul sistemului
geopolitic românesc şi combăteau geza “frontierelor
naturale”, emisă de geopoliticienii germani în perioada
interbelică.
În anul 1937 a publicat un articol-program (Geopolitica, o
ştiinţă nouă, în “Sociologie românească”, an II, nr. 9-10), în
care subliniază interdependenţele create între popoare,
culturi şi civilizaţii. Aceste interdependenţe fac ca
frontierele dintre state şi popoare să se îngusteze mereu,
ajungând ca în vremea autorului “frontierele să fie simple
linii ideale, traversând uneori prin mijloc localităţi, ba chiar
şi unele clădiri”.
În acest articol, Ion Conea definea geopolitica drept o
1994, pp. 347-348.
7 Gh. I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, traducere
de Michaela Spinei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Victor
Spinei, vol. 1, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1988, p. 87.
8 Idem, Origines et formation de l’unité roumaine, Bucureşti, Institutul de Istorie
Universală „N. Iorga”, 1943, p. 37.
9 Idem Marea Neagră, vol. 1, p. 108.
ştiinţă a relaţiilor dintre state, uneori a "presiunii dintre
state”.
În anul 1941 acest autor publica un studiu intitulat Transilvania,
inima pământului românesc (în “Geopolitica şi Geoistoria”,
an I, nr. 1, 1941), în care arăta că din punct de vedere
istoric, demografic şi geopolitic această provincie istorică
a fost, din antichitate şi până în secolul XX, un leagăn de
formare al poporului român.
Pornind de la premisele organiciste ale lui Rudolf Kjellen, autorul
conchidea textual:
“Orice stat, spune Kjellen, urmăreşte să acopere o
regiune geografică organică în întregul ei. Bazinul Dunării
de mijloc este o astfel de regiune, dar vecinii noştri unguri
nu-l pot pretinde nici pe departe în întregimea lui, pentru
un stat unguresc: ei sunt doar o modestă mică insulă
etnică ce se pierde în cadrul acestui mult prea larg pentru
ei bazin. Iar Transilvania – o poţi afla din cel dintâi tratat
de geopolitică care-ţi va cădea sub privire – e sortită de la
începutul lumii să fie sâmbure de ţară, cum o vedem că e
în România Mare şi nu piesă de margine, secundară, cum
a fost – şi ar fi – într-o Ungarie Mare”.
Tot în acelaşi an, autorul publica în revista “Rânduiala” un
articol intitulat Destinul istoric al Carpaţilor, în care
polemizează cu geopoliticienii maghiari cu privire la rolul
de “frontieră naturală” a Carpaţilor. Folosind argumente
strategice, geografice şi etno-istorice, autorul arată că
munţii Carpaţi nu pot juca rolul de frontieră naturală a
Ungariei deoarece ei au fost locuiţi de daco-romani şi
români cu mult înainte de venirea maghiarilor în Europa.
Autorul foloseşte în sprijinul ideii sale teoria
geopoliticianului francez Vidal de la Blache, conform
căreia spaţiile muntoase joacă rolul de “conservatoare de
populaţii”. Demonstraţia autorului se bazează pe faptul că,
spre deosebire de stepe şi mări care amestecă, împrăţtie
sau omogenizează populaţii sau etnii, munţii “conservă şi
transmit lanţurilor de generaţii fragmentele etnice ale
vechilor civilizaţii”.
SABIN MANUILĂ s-a ilustrat în perioada interbelică
în calitate de medic, demograf, statistician şi geopolitician.
El a studiat în principal dimensiunea demografică a
geopoliticii, studiind rolul presiunii demografice în
fenomenul de conservare sau diluare a unei colectivităţi

3
etnice.
Principalele sale lucrări care interesează geopolitica
sunt Studiu etnografic asupra populaţiei României
(Bucureşti, 1940), Les problèmes démographiques en Transylvanie
(în “Révue de Transylvanie”, tom I, nr. 1, 1934) şi Aspectes
démographiques de la Transylvanie (în “La Transylvanie”, 1938.
În lucrările sale, SABIN MANUILĂ a analizat cu
precădere tendinţele de evoluţie pe termen mediu şi lung
a populaţiei oraşelor. Din opera sa se poate desprinde
concluzia că oraşele pot juca rol de “frontieră interioară”
(inclusiv etnică) în cadrul unei ţări. Din punct de vedere
biologic, satele sunt superioare oraşelor deoarece3, pe
termen lung, populaţia nativ urbană se diminuează, fiind
înlocuită în câteva generaţii cu nativi rurali, emigraţi la
oraşe. Astfel, autorul conchidea că “ceea ce determină în
mod natural structura etnică a oraşelor în generaţiile
viitoare este fiinţa etnică a populaţiei satelor din jurul
acestor oraşe. Este deci firesc să se cerceteze cu cea mai
mare atenţie structura etnografică a satelor, pentru a
putea prevedea în mod matematic şi structura etnică
viitoare a oraşelor”.
Din punct de vedere economic, politic, social sau cultural oraşele
au un rol mult mai important decât satele. De aceea, o
etnie care deţine de pildă procentul de 10% în masa
populaţiei dar trăieşte preponderent în oraşe, are o
importanţă geopolitică mult mai mare decât acest
procent. Autorul analiza cazul special al Transilvaniei
interbelice, unde populaţia săsească şi maghiară, deşi
inferioară numericeşte românilor, deţinea preponderenţa
numerică în majoritatea oraşelor ardelene, rolul ei
economic, politic şi social covârşind acolo preponderenţa
numerică a românilor.
ANTON GOLOPENŢIA, statician, demograf, sociolog
şi geopolitician, a lăsat două studii de referinţă în câmpul
geopoliticii: Contribuţia ştiinţelor sociale la conducerea
politicii externe (Craiova, Editura Ramuri, 1940) şi
Însemnare cu privire la definirea preocupărilor geopoliticii
(“Anuarul festiv al Societăţii studenţilor în geografie”,
Soveja, 1940).
Autorul a studiat în principal distincţia dintre frontierele
etnografice ale unui popor, rod al evoluţiei istorice şi
frontierele politice, de cele mai multe ori rod al combinaţiilor
diplomatice. Frontierele etnografice sunt considerate fondul
raporturilor geopolitice dintre popoare, în vreme ce
frontierele politice nu reprezintă de cele mai multe ori
decât forma acestor raporturi.
În demonstrarea argumentată a teoriei sale că
raporturile geopolitice dintre două popoare sunt
influenţate în chip decisiv de ponderea lor demografică,
autorul combate o serie de teze revizioniste maghiare,
care postulau necesitatea creşterii populaţiei maghiare în
bazinul Dunării.
În anul 1940, Institutul maghiar de politică etnică a
editar broşura lui Andrei Korponay, intitualtă Ne trebuiesc
douăzeci de milioane de unguri. Acest autor, împreună cu
alţi etnopoliticieni maghiari, considera că, în cazul
Transilvaniei, “soluţia maghiară” a rezolvării problemei
etnice urma să vizeze trei nivele:
1. Naşterea a şase copii pentru fiecare familie
maghiară;
2. Asimilarea “firească” a celorlalte naţionalităţi din
provincie
3. Întărirea etniei maghiare prina aducerea din Ural şi
Caucaz a populaţiilor mongolice socotite înrudite
cu rasa maghiară.
Anton Golopenţia demontează aceste teorii himerice
(media natalităţi era pe atunci de doi copii pentru familiile
maghiare din Transilvania, într-o Europă dominată atunci
de concepţiile “purităţii” rasei ariene aducerea de
semninţii mongolice putea fi rău văzută de Germania,
etc.).
Mesajul central al operei geopolitice a lui Anton
Golopenţia rezidă în faptul că orice schimbare de frontieră
care nu ţine cont de realităţile etno-demografice
generează un pericol iminent de conflict, inclusiv militar.
În ansamblu, geopolitica română din perioada
interbelică a adaptat în mod creator, la realităţile
româneşti, mai cu seamă tezele geopoliticii germane şi
franceze. Geopolitica practicată de către oamenii de
ştiinţă români din perioada interbelică a fost o geopolitică
pur defensivă, de justificare şi apărare a construcţiei
statale româneşti din 1918 (România Mare).