Sunteți pe pagina 1din 4

Pintea Viteazul Ori un bou că s-a smucit, Dar n-o frige cum se frige, Faceţi-vă hădărag;

(baladă populară) Ori că plugul s-a izbit, Ci mi-o-ntoarce cu c rlige Spete drepte-ncârligaţi,
Că din brazdă a sărit. Ş-o-nvârteşte cu belciuge, Mâneci albe sufulcaţi,
Foaie verde-a nucului, Stupul rău se năcăji, Să fie carnea mai dulce. Îmblătitori vă băgaţi,
La curţile Stupului, Pe biet Pintea-l otigi Şi tot frig voinicii mei Până colo-n primăvară,
Stupului, bogatului, Şi amar mi-l sudui. Un berbece şi opt miei, Când ies vitele pe-afară.
Cine oare că-mi slujea, Pintea meu se năcăjeşte, Un juncan şi cinci viţei, Atunci să ne-ntâlnim iară
Cine toate le făcea? Boii-n brazdă că-i opreşte, Să se sature cu ei. Când va fi frunza ca banul
Era Pintea cel tăcut, Cătră Stupul crunt priveşte Carne frig, vin încălzesc Şi iarba ca degetul,
Dar la minte priceput Şi aşa că-i glăsuieşte: Şi din gură chiuiesc: S-o poată prinde murgul.
Era Pintea cel voinic, — Hei, Stupule, stăpân rău, —Foaie verde siminic, Atunci calea s-o ţinem,
În năcaz trăit de mic. Ascultă ce-ţi grăiesc eu: Asta-i viaţa de voinic, Pungile să le umplem,
Şi Stupul că-i poruncea: Coderiştea de la bici, Că n-ai teamă de nimic: Să dăm şi prin Baia-Mare,
— Ce stai, Pinteo, degeaba?... Vezi, 0-mplânt în brazd-aici; Nici de nemeş, nici de dracul, Să ne gătim demâncare,
Prinde patru boi la jug Coderiştea de-o-nfrunzi, Trăiască codrul, săracul! Să facem ceva parale;
Şi te du cu ei la plug, Eu atunci te-oi mai sluji, Dar vătaful cel mai mare, Prinzăria s-o cercăm,
Să-mi ari holdele din deal, Zău atunci, şi nici atunci, Când era carnea-n frigare, De aur s-o uşurăm!...
Un'se face grâul rar; Pân' ce-o face mere dulci, Se scăpă şi adormi; Şi voinicii-l ascultau,
Să-mi ari holdele din şes, Pân-or da din juguri Dar degrabă se trezi Toamna mi se-mprăştiau
Un' se face grâul des. Muguri, Şi din grai aşa grăi: Şi prin sate se-mpărţeau
De arat dacă-i găta, Din restele —Alelei, feciorii mei, Şi-aşa iarna petreceau.
Tu securea vei lua, Vişnele, Toţi voinici ca nişte zmei, Iar colea, primăvara,
În pădure vei pleca, Să mânci, Stupule, din ele! Beţi voioşi şi ospătaţi, Când codruţul înspica,
Car de lemne vei tăia: Aste vorbe cum grăia, Traiul vostru să-l cântaţi; Iarba verde când ieşea,
Lemne verzi Coderiştea o-mplânta, Iară când v-iţi sătura Iar că mi se aduna,
Pentru obezi, Cătră codru se-ndrepta, Şi cântarea veţi găta, Cătră Pinte-aşa grăia;
Şi uscate Cătră codru cu frunziş Staţi un pic şi m-ascultaţi, —Iaca, Pinteo, c-am venit,
Pentru roate, La voinici acoperiş Bine seama să luaţi: Pinteo, cum ne-ai poruncit.
Car de lemne pentru foc Către drag de codru verde, Ziua Crucii nu-i departe, Spune: Unde s-o luăm,
Şi să mi-te-ntorci pe loc, Unde urma ţi se pierde; Frunza de pe ramuri cade, Încătrău să ne-ndreptăm,
Că apoi mai îndeseară Cătră codru, lemne-o mie, Codru prinde-a se rări, Că de tine ascultăm!
Să duci car de grâu la moară, Cuib de dalbă vitejie. Ş-aşa, voi nu-ţi mai trăi, Iar Pintea, cu chică creaţă,
Car de grâu şi de secară! Foaie verde iarbă moale, Că v-or prinde, v-or robi. Şi cu faţă albeneaţă,
Pintea toate le făcea, În deluţ, lângă cărare, Voi cu prânzul să sfârşiţi, Şi cu mintea lui isteaţă,
Nici o vorbă nu scotea, Este-o pară de foc mare; Vinul tot să-l gustăriţi. La voinici aşa grăia
Făr-în gândul lui gândea: În deluţ, lângă colnic, Mergeţi toţi pe la părinţi; Şi pe toţi îi veselea:
„Cine-i slugă la altul Este-o pară de foc mic. Iar la cei ce părinţi n-au, —Haideţi, feciori, după mine,
Multe rabdă, săracul; La focuri, la amândouă, Iată sfatul ce le dau: Să vă-nvăţ a trăi bine;
Las' să rabde, dacă şede, Sunt voinici o sută nouă, Coborâţi la ţară jos, Hai, voinici, un' vă duc eu,
Codru-i mare şi nu-l vede!..." Voinici de-ai codrului, Colo-n câmpul cel mănos C-acolo e bine, zău.
Iată însă că-ntr-o zi Puişori de-ai lotrului. Şi vă faceţi voi dârjele Nu-i năcaz şi nu-i stăpân,
Pintea la arat ieşi, Dintre ei, vreo doisprezece Din tufe de răchiţele, Făr' tot bine de român;
Şi, zău, nu ştiu cum greşi: Tot frig carne de berbece, Şi din tufele de fag Nu-i nici grijă, nici nevoi,
Făr' tot bine pentru noi! Oaste mare,-mpărătească, De el lumea s-o lipsească, Noi la Baia nu ne-om duce,
Foaie verde lemn dubit, Pe min' să mă oblicească, De-un viteaz aşa fălos Că viaţa încă-i dulce!...
Vestea-n ţară a ieşit Pe voi să vă prăpădească, Şi la inimă milos, Dar de zici tu să pornim,
De-un viteaz nebiruit Cătane cu sutele De-un viteaz aşa de mare, Vreo câţiva să ne-nsoţim,
Care Pintea e numit, Şi panduri cu miile. La sărmani d-ajutorare?... Vorba ţi-o vom asculta,
De-un viteaz afar' din seamă Voi de luptă vă gătaţi, Pintea mult mai vitejea, Dar de-aici nu vom pleca
Pe care Pintea mi-l cheamă. Puştile bine-ncărcaţi, Mulţi duşmani el mai culca Până ce nu vom afla
Ţine calea la strămtori Săbiile ascuţiţi, Şi nimica nu-i păsa, Moartea ta din ce va sta!
Şi opreşte negustori, De luptă gata să fiţi! Glonţ pe el nu-l vătăma, Fraţilor, fârtaţilor,
De-i scapă de gălbiori. Bine vorba nu sfârşea, Sabia nu mi-l tăia, Zise Pintea soţilor,
El izbânzi tot face nouă, Oaste mare că sosea, C-aşa mi l-a fost vrăjit Voi de la mine-ţi afla
Cu ortaci o sută nouă, De cătane-mpărăteşti Maică-sa, când a fost mic; Moartea mea din ce va sta:
Şi din ţară-n ţară trece, Şi panduri-orăşeneşti, C-aşa mi l-a fermecat Din trei fire de grâu sfânt,
Cu ortaci o sută zece. Cătane cu sutele Maică-sa, când l-a băiat! Dintr-un plumbuţ de argint
Mers-a vestea să se ştie, Şi panduri cu miile. Foaie verde de secară, Bine-n puşcă-nţepenit,
Până sus, la-mpărăţie, Şi pandurii-aşa grăia: Colea, despre primăvară, Subsuoară-mi nimerit,
Şi cei domni, când auzeau, —Dă-te, măi Pinteo, legat, Când se-mbracă codrii iară, Subsuoară de-a stânga,
Oaste mare pregăteau, Să nu te ducem stricat! A ieşit Pintea afară; C-acolo-mi stă puterea!
Oaste mare,-mpărătească, Dă-te, Pinteo, până-i vreme, A lăsat cetăţi şi sate, Când fârtaţii-l auziră,
Pe Pintea să-l oblicească Şi de moarte nu te teme! Că sunt pline de păcate, Armele şi le gătiră
Şi viaţa să-i sfârşească: Pintea însă cam zâmbea Şi s-a tras în codru verde, Şi pe cai mi se suiră,
Tot cătane-mpărăteşti Şi din grai aşa grăia: Unde traiul lin se pierde. Până-n Baie nu s-opriră.
Şi panduri orăşeneşti, —Hai, legaţi-mă de vreţi, Colo-n jos de codru verde, Când în Baie au sosit,
Cătane cu sutele Ori de vreţi, ori de puteţi, Un foc mare mi se vede, Poarta-nchisă au găsit.
Şi panduri cu miile. Să văz eu cine va fi Lângă foc Pintea şedea, Ei cu bărzi dădură-n poartă,
Pintea meu că auzea Pe mine a mă robi! Cu ortacii lui vorbea, De se sparse-n zece toată;
Că ostaşi mari s-apropia, Cum zicea, mi se-ncrunta, Tot vorbea şi sfătuia. Pe la curţi la domni intrară,
Dar el nu se spăimânta, Puşca-n mână că lua, Erau vreo sută cincizeci Pâine şi sare luară,
Ci din buze cam zâmbea Sabia înc-o scotea, Şi frigeau câţiva berbeci. Vinul de bun îl gustară.
Şi din grai aşa grăia: În duşmani năvală da Când berbecii să frigea Dar cum bea şi-şi petrecea,
—Las' să vie cât de mulţi, Şi amar că mi-i culca, Şi când cina să gătea, Vremea iute le trecea,
Să ai cu cin' să te lupţi; Şi pe loc că-i alunga: Pintea la soţi se-ntorcea Pandurii de îi afla
Las' să vie, las' să vie, Cătane cu sutele Şi din grai aşa grăia: Şi după ei şi pornea
Corbii de ştire le ştie, Şi panduri cu miile. —Care din voi s-a d-aflare Înlăuntru ei intrară
Că de venit or veni, Domnii, dacă auzea, Să meargă la Baia-Mare Şi de arme-i despoiară,
Dar nu ştiu cum or porni! Preţ pe capu lui punea: După pâine, după sare, Cot la cot că mi-i legară.
Şi din gură cum grăia, O mie de gălbinei, După praf de cel mai mare, — Fraţilor, pandurilor,
Bucium de argint scotea O mie de huşoşei, După lin, după pelin, Daţi-ne voi nouă pace,
Şi ortacii şi-i chema: Cine capu i-o tăia, După trei cupe de vin? Că nimica n-om mai face!
—Dragii mei, ortacii mei, Viu sau mort la domni l-o da!... Bine vorba nu sfârşea, Dar pandurii răspundea:
Toţi viteji ca nişte zmei, Cine însă cuteza, Un voinic să şi scula, —Voi de-aici nu veţi scăpa
Iată eu ce-am auzit: Cine oare se-ncerca Cătră Pintea cuvânta: Până-n ştire nu ni-ţi da
Oaste mare c-a pornit, Pe Pintea să-l prăpădească, —Ascultă, Pinteo, voinice, Moartea Pintii din ce-a sta.
Altcum vai de voi va fi, Că iată, n-au mai venit! Doamne, atuncea tu să-i baţi, Dintre voi cin' mă iubeşte,
În temniţi veţi putrezi, Pintea iute-ncăleca, Că nu-s fraţi adevăraţi! Cine pe Pintea-l jeleşte,
Pe voi lanţu-a rugini! Cătră Baia se lăsa, Şi vorba cum isprăveşte, După ce voi muri eu,
Pintenii se-nspăimânta Până-n Baie nu se-oprea. Iute arma şi-o goleşte, Să-mi tunză tot părul meu
Şi din gură cuvânta: În oraş dac-ajungea, Pe panduri îi tăvăleşte. Şi-n zile de sărbătoare
—Fraţilor, pandurilor, Şuiera şi asculta, Dar scoţând sabia nouă, Să-l puie-n poartă la soare,
De la noi puteţi afla Doar de soţii lui va da. Iată că se rumpe-n două; În poarta oraşului,
Moartea Pintii din ce-a sta: Dar oricât el şuiera, Şi scoţând sabia veche, În ochii norodului.
Din trei fire de grâu sfânt, Soţii nu se arăta. Iată că se rumpe-n şepte! Să-l pieptene fetele
Dintr-un plumbuţ de argint Pandurii din Baia-Mare, Atunci un pandur bătrân Toate duminecile,
Bine-n puşcă-nţepenit, Ce erau la privegheare, Iute bagă mâna-n sân, Să-l sufle vânturile
Subsuoară nimerit, Pe Pintea cum îl vedeau, Ia trei fire de grâu sfânt Colea, primăverile!
Subsuoară de-astânga, Cu toţii-n cale-i ieşeau, Şi plumbuţul de argint, Trei voinici s-au şi d-aflat,
C-acolo-i stă puterea! Armele şi le găteau Puşca bine-nţepeneşte, Părul lui de i-au tăiat:
Pandurii se bucurau, Şi din gură-aşa-i strigau: Pe biet Pintea mi-l ocheşte, Unu-i Gheorghe Sălăgeanul,
Mai tare că mi-i legau —Pinteo, să te dai legat, Subsuoară-i nimereşte, Altu-i Mitru Ardeleanul
Şi la temniţă-i duceau. Că de nu, vei fi-mpuşcat Subsuoară de-a stânga, Şi cu Ion Moldovanul.
Apoi iară se-ntorceau Cu trei fire de grâu sfânt C-acolo-i stă puterea. Ei părul că i-au tăiat,
Şi de luptă se găteau; Şi c-un plumbuţ de argint Pintea la pământ cădea, În poartă l-au aşezat,
Luau fire de grâu sfânt Subsuoară de-a stânga, Lumea cu el se-nvârtea, Pintea să se pomenească
Şi plumbuţul de argint, C-acolo-i puterea ta! Calu-i jalnic necheza. În cea ţară ungurească
Gloată mare se-nsoţea, Pintea-atuncea cuvânta, Şi când sufletul şi-l da, Şi-n ţara ardelenească;
După Pintea se pornea. Pandurilor le zicea: Pintea astfel cuvânta: De români fie horit
Foaie verde iarbă-rea, — Fraţilor, pandurilor, — O sută cincizeci ai mei, Şi de străini pomenit!
Pintea soţii-şi aştepta; Spune-ţi voi şi domnilor Toţi voinici ca nişte zmei,
Ceas pe ceas se alunga, Că eu legat nu mă dau Rămâneţi în codru verde, (Din literatura poporală, Pintea
Dară ei nu mai sosea. Până pe picioare stau, Unde urma vi se pierde. viteazul. Baladă poporală, Ed. II,
Şi cum sta şi aştepta, Şi că nu mă dau supus Şi ţineţi toţi laolaltă Braşov, 1915)
Un somn greu că-l cuprindea Până-mi mai stă capul sus; Şi nu vă daţi niciodată!
Şi un vis urât visa: Că să ştiţi că de prunc mic Nu daţi sfatul
Săbioara lui cea nouă Pân' la moarte-am fost voinic! La fârtatul,
O visa că-i ruptă-n două, Eu de moarte nu am frică, Că fârtatul
Săbioara lui cea veche Că de mult mi-e ibovnică; Pune capul!
O visa că-i ruptă-n şepte. Dar mi-e jale să v-ascult, Ascultaţi, voinici, de mine,
El îndat' se deştepta, Că fârtaţii m-au vândut Sfatul nu vi-l daţi la nime;
În picioare drept sărea Şi fârtaţii mei v-au spus Cui îi daţi pâine şi sare,
Şi ortacilor grăia: La ce moarte sunt supus. Ăla te mâncă mai tare;
—Fraţilor, fârtaţilor, De v-au spus ei ca să scape Cui eşti frate şi părinte,
Armele mi le cătaţi, Peste munţi şi peste ape, Ăla mai întâi te vinde!...
Calul să mi-l înşăuaţi, Doamne, atunci îi poţi ierta De azi, Pintea, viteaz mare,
Că urât vis am visat Şi pe mine-a mă certa; N-a tăia domni în cărare;
Şi nu ştiu ce s-a-ntâmplat Dar de-au spus că să mă vânză Pintea a gătat cu toate
Cu ortacii ce-au pornit, Şi pandurii să mă prinză, Şi acum trage de moarte.
Balada cultă Balada populară

Deosebiri Asemănări Deosebiri


- autor cunoscut; - operă epică în versuri; - autor anonim;
- transmisă pe cale scrisă; - mică întindere; - transmisă pe cale orală;
- acţiune plasată precis în timp şi spaţiu; - acţiune simplă, liniară, desfăşurată pe un - acţiune plasată imprecis în timp şi spaţiu
- acţiunea putându-se desfăşura în singur plan; (cu excepţia baladei populare istorice);
planuri paralele; -acţiune cu derulare ascendentă, cu - personaj principal prezentat din
- accent pe dinamica acţiunii si pe unul respectarea momentelor subiectului; perspectiva dominantei sale interioare;
dintre momente; - personaje puţine; - antiteză în caracterizarea personajelor;
- personaj principal prezentat din - personajele devin simboluri, idealuri ale - prezentarea unor personaje, situaţii,
perspectiva mai multor însuşiri; poporului; obiecte fantastice;
- hiperbola şi antiteza în caracterizarea - antiteza, principalul mijloc în - circulaţie şi răspândire într-un număr de
personajelor; caracterizarea personajelor; variante;
- absenţa personajelor fantastice - naraţiunea e principalul mod de - simplitatea mijloacelor stilistice şi
- gama bogată a mijloacelor stilistice şi expunere; prozodice.
prozodice; - sentimentele autorului exprimate
- prezenţa unor elemente simbolice. indirect, prin intermediul personajelor şi
al acţiunii.