Dezvoltarea competentelor copilului: medii favorabile vs.

Medii nefavorabile

Societatea din ziua de azi ne indica faptul ca este de o importanta majora sa fie
alcatuita din indivizi competenti. Gandindu-ne la societate, automat implica termeni de
adaptare, variabilitate, interactiune, iar la baza acestor procese si caracteristici sta
competenta. Aceasta reprezinta o forma de adaptare, deoarece rezulta din interactiunile
complexe dintre individ si mediu. Problematica de fata se centreaza pe dobandirea
competentelor in etapa timpurie a vietii si asupra factorilor care influenteaza, potenteaza
sau ingreuneaza procesul. Cei mai importanti dintre acestia sunt reprezentati de
capacitatile individuale si de contextul in care individul – in cazul de fata copilul – se
dezvolta.
Desi factorii implicati in procesul de dezvoltare al compenentelor sunt
multiplii, cei care isi pun semnificativ accentul asupra competentelor sunt cei
contextuali, reprezentand cel mai bun predictor al nivelului de competenta si
adaptabilitate la varsta adulta. Punctul de interes al acestei analize este reprezentat in
cea mai mare masura de catre dezvoltarea competentelor socio-emotionale, probabil cele
mai dependente de context, tocmai pentru a evidentia diferentele cauzate de mediu,
dincolo de diferentele individuale.
Ca sa definim contextul, mediul care influenteaza competenta, acesta este
reprezentat de tipul de conexiune cu un anumit tip de familie, scoala, interactiuni, care
pot limita oportunitatile de dezvoltare ale competentelor sociale, atat la nivel calitativ, cat
si cantitativ. Din acest punct de vedere, s-au desfasurat o multitudine de studii privind
familia, scoala, intregul sistem de interactiuni pe care le ofera mediul copilului pe tot
parcursul dezvoltarii sale. Insa este necesara si clarificarea criteriilor pe baza carora se
evalueaza competentele, pentru a se face inteleasa predictia; acestea pot fi de la general-la
foarte specifice, precum competenta in substanta sa. In mod uzual, competentele copiilor
se evalueaza in functie de expectantele bazate pe cunostinte anterioare ale parintilor,
profesorilor, ale adultilor cu care acestia interactioneaza. Insa evaluarea adulta in
diversitatea de sarcini pe care copiii le confrunta, reprezinta practic o abordare indirecta,
de aceea o abordare relevanta este cea bazata pe traseul general al dezvoltarii. Practic,
acesta este reprezentat de ceea ce este de asteptat, optim, ca copilul sa manifeste la
anumite puncte ale dezvoltarii sale. Studiile de specialitate arata ca relatiile cu adulti
contribuie la dezvoltarea competentelor socio-emotionale ale prescolarilor, acestea fiind
relationate cu dezvoltarea unor abilitati de interactiune cu copiii de aceeasi varsta,
dezvoltarea emoţionala, autoreglarea şi competentele de adaptare la scoala – mentinerea
atentiei la clasa, motivatia pentru invatare, etc. Beneficiile pe termen lung ale
interactiunilor optime, pozitive intre copii au fost evidentiate intr-o serie de studii (Oden,
1986). Adaptarea sociala in adolescenta si la varsta adulta observata la cei care la 9-10
ani au fost judecati ca fiind „acceptati”, este la un nivel mai crescut si functional decat in
cazul celor cu nivel de acceptare slab, care rezulta la mai putine experiente pozitive,
astfel ca se creeaza un cerc vicios al respingerii,iar rezultatul este o afectare a
competentei sociale si emotionale.
 Calitatea relatiilor copil-adult reprezinta cel mai adesea factori predictivi ai
problemelor de comportament si psihopatologiei. Cel mai bun exemplu este reprezentat
de relatia dintre copil si mama, si modelele de atasament, justificand 10 - 15% din
problemele de comportament aparute în copilrie si in etapele ulterioare. Un anumit tip de
psihopatologie în exprimarea emotiilor poate fi determinat de masura in care adultii
faciliteaza sau limiteaza exprimarea emotilor specifice, asadar supra-experimentarea sau
lipsa unor emotii de catre copil poate dezvolta riscul aparitiei psihopatologiei determinata
de functia si tipul emotiilor facilitatoare.
Dezvoltarea sociala este influentata si de traseul dezvoltarii cognitive, care poate
fi generalizat, gratie studiilor din domeniul psihologiei dezvoltarii. Din cadrul acestor
competente face parte judecata rationala, de exemplu, care apare in mod normal odata cu
capacitatea de abstractizare a relatiilor si abandonarea egocentrizarii. Insa pentru
parcurgerea optima a treseului dezvoltarii este indispensabil sprijinul social. O serie de
factori de acest tip afecteaza dezvoltarea competentelor, de exemplu, familiile in care
predomina stresul, din diverse cauze (divort, abuz, etc), statutul economic, tind sa puna in
plan secundar, iar multi dintre copiii inadaptati social sau cu probleme la nivel de
competente sau la scoala au ca si factori predispozanti tocmai acest mediu inoportun.
Valorificand teoriile lui Piaget, J. Bruner adauga acestora notiunea de
continuitate. Dat fiind contextul interactionist al dezvoltarii competentelor, putem alatura
competenta ca rezultat al educatiei. Astfel, in teoria modalitatilor de cunoastere, se
compara educatia intelectuala cu o scaram sugerand astfel ca fiecare treapta preia si pune
in valoare achizitiile treprei precedente. Datele noi nu le exclud pe cele vechi, ci se
reorganizeaza intr-o constructie cognitiva. Cercetatorul emite ipoteza conforma careia
oricarui copil, la orice stadiu de dezvoltare, i se poate preda cu succes orice obiect ce tine
de invatare in forma adecvata; asta bineinteles intr-un cadru sanatos, dupa cum l-am
definit mai sus. Aceasta asumptie face conexiune cu teoria lui L. Vigotsky, dupa cele
doua concepte operationale ale acestuia, cel ce esafodaj, definit de cadrul social construit
de adult in scopul dezvoltarii competentelor socio-cognitive ale copilului, stimulate prin
diferite activitati care implica sprijin in situatii concrete, invurajari verbale, modele de
actiune, evident intreprinse de partinti si de ceilalti adulti din sistemul de interactiune al
copilului; al doilea concept- de zona proxima dezvoltare- exprima distanta dintre cele
doua niveluri- al dezvoltarii actuale si cel al dezvoltarii potentiale. Dat fiind faptul ca un
copil nu se naste cu un anumit nivel de dezvoltare al competentelor ci doar cu
disponibilitati, procesul de exersare si dobandire al competentelor va fi unul ce nu tine
doar de copilarie, ci se va resimti pe tot parcursul dezvoltarii, iar formarea si reconstructia
din stadiile timpurii ale vietii vor reprezenta baza unor competente in perioada adulta,
conform teoriei continuitatii.
Odata inteleasa si valorificata importanta competentelor si maxmimizarea calitatii
mediului in care acestea se dezvolta, mai exact asumarea faptului ca dezvoltarea
competentelor intr-un mediu optim reprezentat de interactiuni benefice copil-adult duce
la un grad mai inalt de competenta si adaptabilitate la varsta adulta. Procesul poate fi
considerat unul bidirectional, relatia fiind continua, deoarece este de sine inteles ca un
copil competent, cel putin din punct de vedere socio-emotioanl, devine un adult pe
masura, care la randul lui este predispus pentru optimizarea competentelor propriului
copil. Scopul urmator privind competentele este orientabil asupra schimbarii nivelului de
competente ale celor care nu dispun de resursel necesare parcurgerii unui traseu favorabil
si optimizarea strategiilor deja existente.

Acest reaction paper a fost realizat pe baza ideilor din articolul „The development of
competence in favorable and unfavorable environments:Lessons from research on
successful children”, A. S. Masten, J. D. Coastwoth.
UNIVERSITATEA BABES-BOLYAI

CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE

PSIHOLOGIE SI STIINTE ALE EDUCATIEI

Sarcina de semestru Psihodiagnostic si Interventie la Copii

Student an 3:

Ciotlaus Claudia Diana