Curs 1

Relaţii. Corpul numerelor reale

1 Relaţii
Noţiunea matematică de relaţie are un grad mare de generalitate. Definirea şi dez-
voltarea acestei noţiuni presupune raportarea la o serie de concepte matematice
elementare precum: element, mulţime, submulţime, apartenenţă la o mulţime, in-
cluziune, operaţii cu mulţimi, pereche ordonată, produs cartezian. Vom porni de
la premiza că toate acestea sunt cunoscute. Deasemenea vom presupune cunoscute
elementele de bază ale calculului propoziţiilor şi predicatelor, cu simbolistica uzuală.

Definiţia 1.1. Un triplet R = (A, B, GR ) unde A şi B sunt două mulţimi nevide,
iar GR este o submulţime a produsului cartezian A × B , se numeşte relaţie ı̂ntre
mulţimile A şi B.
Mulţimea GR ⊂ A × B se numeşte graficul relaţiei R.

Fiind dată o relaţie R = (A, B, GR ), vom spune că elementul a ∈ A este ı̂n
relaţia R cu elementul b ∈ B şi vom nota a R b, dacă (a, b) ∈ GR . In cazul
particular B = A vom spune că R este o relaţie pe mulţimea A. In cele ce
urmează vom prezenta câteva din principalele tipuri de relaţii.

1.1 Relaţii pe o mulţime

Pentru a indica ı̂nzestrarea unei mulţimii A cu o relaţie R = (A, A, GR ) vom utiliza
ı̂n general notaţia (A, R). O relaţie pe o mulţime se poate bucura de o serie de
proprietăţi elementare. Definirea axiomatică a acestora este realizată prin enunţul
următor.

Definiţia 1.2. Fie (A, R). Relaţia R se numeşte:

• reflexivă, dacă (∀) a ∈ A aRa

• simetrică, dacă (∀) a, b ∈ A a R b ⇒ b R a

• antisimetrică, dacă (∀) a, b ∈ A a R b ∧ b R a ⇒ a = b

• tranzitivă, dacă (∀) a, b, c ∈ A a R b ∧ b R c ⇒ a R c

• totală, dacă (∀) a, b ∈ A a R b ∨ b R a

Cele mai importante relaţii pe o mulţime sunt cele de echivalenţă şi respectiv de
ordine.

Definiţia 1.3. O relaţie R definită pe o mulţime A se numeşte relaţie de echivalenţă

dacă este reflexivă, simetrică şi tranzitivă.

1
 Simbolurile utilizate ı̂n general pentru indicarea relaţiilor de echivalenţă sunt
următoarele: = , ≡ , ≈ , ∼=, ∼ .
Fie (A, ∼) o mulţme ı̂nzestrată cu o relaţie de echivalenţă. Pentru fiecare ele-
ment a ∈ A, definim mulţmea:

e
a = {x ∈ A | x ∼ a}

numită clasa de echivalenţă a elementului a, relativ la relaţia ” ∼ ”.

Definiţia 1.4. O familie F ⊂ P(A) de submulţimi (părţi) ale mulţimii A se

numeşte partiţie a mulţimii A dacă satisface proprietăţile:

1) (∀) X ∈ F X 6= ∅
2) (∀) X, Y ∈ F X ∩ Y 6= ∅ ⇒ X = Y
3) ∪X∈F X = A

Pentru (A, ∼), să notăm:

A/∼ = { e
a | a ∈ A}

mulţimea claselor de echivalenţă ale mulţimii A relativ la relaţia ” ∼ ”.

O proprietate importantă a mulţimii claselor de echivalenţă este evidenţiată de
teorema următoare.

Teorema 1.1. Mulţimea claselor de echivalenţă A/∼ , relativ la o relaţie ” ∼ ” de

echivalenţă pe mulţimea A, reprezintă o partiţie a mulţimii A.

O atenţie specială vom acorda ı̂n continuare relaţiilor de ordine.

Definiţia 1.5. O relaţie R definită pe o mulţime A se numeşte relaţie de ordine

dacă este reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă.

Simbolurile utilizate ı̂n general pentru indicarea relaţiilor de echivalenţă sunt

următoarele: ≤ ,  ,  , v , ⊂ .
O mulţime A ı̂nzestrată cu o relaţie de ordine ≤ se numeşte mulţime ordonată
şi se notează (A, ≤). Dacă relaţia de ordine ≤ este totală atunci mulţimea A se
numeşte total ordonată; ı̂n caz contrar, mulţimea A se numeşte parţial ordonată.
Menţionăm deasemenea următoarele notaţii convenţionale:
a ≥ b ⇔ b ≤ a; a < b ⇔ a ≤ b ∧ a 6= b; a > b ⇔ a ≥ b ∧ a 6= b.
Prezentăm ı̂n continuare câteva noţiuni fundamentale legate de conceptul de
mărginire ı̂n mulţimi ordonate.

Definiţia 1.6. Fie (A, ≤) o mulţime ordonată şi X ⊂ A o submulţime nevidă a

mulţimii A.
Un element a ∈ A se numeşte:

• majorant al mulţimii X, dacă: (∀) x ∈ X x ≤ a

• minorant al mulţimii X, dacă: (∀) x ∈ X a ≤ x

2
 • cel mai mare element al mulţimii X, dacă aparţine mulţimii X şi este un
majorant al acestei mulţimi

• cel mai mic element al mulţimii X, dacă aparţine mulţimii X şi este un
minorant al acestei mulţimi

• marginea superioară (supremumul) mulţimii X, dacă este cel mai mic

majorant al mulţimii X

• marginea inferioară (infimumul) mulţimii X, dacă este cel mai mare mi-
norant al mulţimii X

Mulţimea X se numeşte mărginiă dacă admite cel puţin un minorant (este minorată)
şi respectiv cel puţin un majorant (este majorată), adică:

(∃) a, b ∈ A (∀) x ∈ X a≤x≤b

Să presupunem că mulţimea nevidă X ⊂ A admite o margine superioară s ∈ A.

Din definiţia de mai sus deducem că s este caracterizat de următoarele două pro-
prietăţi:
1) (∀) x ∈ X x ≤ s
2) (∀) t ∈ A t < s ⇒ (∃) x ∈ X x > t.
Deasemenea este uşor de observat că, ı̂n cazul că există, marginea superioră a
mulţimii X este unică (se aplică antisimetria relaţiei de ordine). Unicitatea supre-
mumului s ı̂ndreptăţeste notaţia:

s = sup X

In mod similar putem caracteriza (ı̂n caz de existenţă) infimumul i al unei mulţimi
X prin:
1) (∀) x ∈ X x ≥ i
2) (∀) t ∈ A t > i ⇒ (∃) x ∈ X x < t.
Notăm:
i = inf X

Definiţia 1.7. Mulţimea ordonată (A, ≤) se numeşte:

• completă ı̂n ordine, dacă orice submulţime nevidă şi majorată a lui A admite
supremum

• bine ordonată, dacă orice submulţime nevidă a lui A admite un cel mai mic
element

Existenţa marginii superioare a mulţimilor mărginite superior (majorate) asigură

existenţa marginii inferioare a mulţimilor mărginite inferior (minorate).

Teorema 1.2. Intr-o mulţime (A, ≤) completă ı̂n ordine, orice submulţime nevidă
şi minorată admite infimum.

3
 Demonstraţie. Fie mulţimea X ⊂ A, X 6= ∅, mărginită inferior. Atunci mulţimea
M = { m ∈ A | (∀) x ∈ X m ≤ x } a minoranţilor lui X este nevidă şi majorată de
oricare element x ∈ X (X 6= ∅). Conform ipotezei, există i = sup M. Cum i este
cel mai mic majorant al mulţimii M , deducem i ≤ x, (∀) x ∈ X, deci i este un
minorant al mulţimii X. Rezultă i ∈ M. Dar i = sup M, deci i ≥ m, (∀) m ∈ M.
Ca urmare, i este cel mai mare minorant al mulţimii X. Obţinem i = inf X.

Exemplul 1. Inegalitatea numerelor naturale este o relaţie de ordine totală pe

mulţimea N. In plus (N, ≤) este bine ordonată şi completă ı̂n ordine.
Exemplul 2. Incluziunea, definită pe mulţimea P(M ) a submulţimilor unei mulţimi
nevide M , este o relaţie de ordine partială, iar mulţimea (P(M ), ⊂) este completă
ı̂n ordine. Astfel, pentru F ⊂ P(M ), avem sup F = ∪X∈F X şi inf F = ∩X∈F X.

1.2 Funcţii
Definiţia 1.8. O relaţie R = (A, B, GR ), se numeşte relaţie funcţională dacă
satisface proprietatea (numită de univocitate):

(∀) a ∈ A (∀) b, c ∈ B aRb ∧ aRc ⇒ b = c.

O relaţie funcţională f = (A, B, Gf ), se numeşte funcţie dacă este definită pe

mulţimea A cu valori ı̂n B, adică:

(∀) a ∈ A (∃) b ∈ B a f b (sau (a, b) ∈ Gf )

Notaţia uzuală pentru o funcţie f = (A, B, Gf ) este f : A → B. Existenţa şi

unicitatea elementului b ∈ B, asociat unui element fixat a ∈ A, având proprietatea
(a, b) ∈ Gf , justifică utilizarea curentă a notaţiei f (a) = b. Astfel avem:

Gf = { (a, f (a)) | a ∈ A}

Este important să distingem noţiunea (algebrică) de grafic de reprezentarea geomet-

rică a graficului, realizabilă ı̂n cazul relaţiilor (ı̂n particular funcţiilor) definite pe
mulţimi numerice.
Oricărei mulţimi M ı̂i putem asocia o funcţia 1M : M → M numită identitatea
mulţimii M definită prin:

1M (x) = x, (∀) x ∈ M

Prezentăm succint definiţiile injectivităţii, surjectivităţii, compunerii şi inversabilităţii

funcţiilor.
Definiţia 1.9. Fie funcţiile f : A → B, şi g : B → C.
1) Funcţia compusă g ◦ f : A → C este definită prin: g ◦ f (a) = g(f (a)), (∀) a ∈
A
2) Funcţia f se numeşte:
• injectivă, dacă (∀) a1 , a2 ∈ A f (a1 ) = f (a2 ) ⇒ a1 = a2

4
 • surjectivă, dacă (∀) b ∈ B (∃) a ∈ A f (a) = b

• bijectivă, dacă este injectivă şi surjectivă

• inversabilă, dacă (∃) g : B → A f ◦ g = 1A ∧ g ◦ f = 1B

Un rezultat fundamental care leagă de noţiunile definite anterior este formulat

ı̂n teorema următoare.

Teorema 1.3. O funcţie este inversabilă dacă şi numai dacă este bijectivă.

Definiţia 1.10. Fie două mulţimi ordonate (A, ≤) şi (B, ). O funcţie f : A → B
se numeşte:

• monoton crescătoare, dacă (∀) a1 , a2 ∈ A a1 ≤ a2 ⇒ f (a1 )  f (a2 )

• stict crescătoare, dacă (∀) a1 , a2 ∈ A a1 < a2 ⇒ f (a1 ) ≺ f (a2 )

• monoton descrescătoare, dacă (∀) a1 , a2 ∈ A a1 ≤ a2 ⇒ f (a1 )  f (a2 )

• strict descrescătoare, dacă (∀) a1 , a2 ∈ A a1 < a2 ⇒ f (a1 )  f (a2 )

In sfârsit, vom defini noţiunile de imagine şi respectiv preimagine a unei mulţimi
printr-o funcţie.

Definiţia 1.11. Fie funcţia f : A → B, şi mulţimile X ⊂ A, Y ⊂ B.

Imaginea mulţimii X prin funcţia f este mulţimea:

f (X) = { f (x) | x ∈ X } = { y ∈ B | (∃) x ∈ X f (x) = y }.

Preimaginea mulţimii Y prin funcţia f este mulţimea:

f −1 (Y ) = { x ∈ A | f (x) ∈ Y }.

O funcţie f : A → B este surjectivă dacă şi numai dacă f (A) = B. Pe de altă

parte, atragem atenţia că definiţia ”preimaginii” nu este legată de invesabilitate.
Să urmărim acum proprietăţi legate de imaginea şi preimaginea reuniunii şi
intersecţiei.

Propoziţia 1.1. Fie funcţia f : A → B. Au loc relaţiile:

1) X ⊂ Y ⇒ f (X) ⊂ f (Y ), (∀) X, Y ⊂ A
2) f (X ∪ Y ) = f (X) ∪ f (Y ), (∀) X, Y ⊂ A
3) f (X ∩ Y ) ⊂ f (X) ∩ f (Y ), (∀) X, Y ⊂ A
4) f −1 (X ∪ Y ) = f −1 (X) ∪ f −1 (Y ), (∀) X, Y ⊂ B
5) f −1 (X ∩ Y ) = f −1 (X) ∩ f −1 (Y ), (∀) X, Y ⊂ B

5
2 Familii de mulţimi
Definiţia 2.1. Fie o mulţime A, cu mulţimea submulţimilor sale P(A), iar I o
mulţime nevidă (numită mulţimea indexilor).
• O mulţime F ⊂ P(A) se numeşte familie de mulţimi (părţi ale mulţimii
A).

• O funcţie I : I → P(A), I(i) = Ai i ∈ I se numeşte familie indexată de

mulţimi (părţi ale mulţimii A) şi se notează

I = { Ai | i ∈ I. } = (Ai )i∈I

In particular, o familie indexată după mulţimea numerelor naturale se numeşte

şir de mulţimi şi se notează (An )n∈N .
Un şir (An )n∈N de mulţimi se numeşte crescător dacă An ⊂ An+1 , (∀) n ∈ N,
şi respectiv descrescător dacă An ⊃ An+1 , (∀) n ∈ N.
Operaţiile curente cu familiile de mulţimi sunt reuniunea, intersecţia şi produsul
cartezian.
Definiţia 2.2. Pentru o familie indexată de mulţimi (Ai )i∈I , părţi ale unei mulţimi
A, definim
• reuniunea:
∪i∈I Ai = { x ∈ A | (∃) i ∈ I x ∈ Ai }

• intersecţia:
∩i∈I Ai = { x ∈ A | (∀) i ∈ I x ∈ A }

• produsul cartezian:
Y
Ai = { ϕ : I → A | ϕ(i) ∈ Ai , (∀) i ∈ I } = { (ai )i∈I | ai ∈ Ai , (∀) i ∈ I }
i∈I

3 Definirea axiomatică mulţimii numerelor reale

Mulţimea numerelor reale este obiectul matematic fundamental al analizei. Ea con-
stituie cadrul natural de dezvoltare a noţiunilor de convergenţă, continuitate, deriv-
abilitate, integrabilitate etc. Deasemenea mulţimea R este indispensabilă definirii
noţiunii de metrică. Ce este mulţimea numerelor reale? Simpla asociere a mulţimii
R cu mulţimea tuturor punctelor unei drepte orientate este o afirmaţie satisfăcătoare
intuitiv, utilă pentru fundamentarea geometriei analitice, dar nu poate fi acceptată
drept definiţie. O definiţie a mulţimii numerelor reale este dată ı̂n continuare
Definiţia 3.1. Se numeşte mulţimea numerelor reale o mulţime nevidă R,
ı̂nzestrată cu două operaţii interne + şi · şi cu o relaţie de ordine ≤, care verifică
următoarele proprietăţi:
1) (R, +, ·) este un corp (algebric) comutativ;

6
2) (R, ≤) este o mulţime total ordonată;
3) Relaţia de ordine ” ≤ ” este compatibilă cu operaţiile algebrice de adunare (+) şi
respectiv ı̂nmulţire (·), adică sunt satisfăcute axiomele

(i) (∀) x, y, z ∈ R x ≤ y ⇒ x + z ≤ y + z
(ii) (∀) x, y, z ∈ R x ≤ y ∧ z ≥ 0 ⇒ xz ≤ yz.

4) Orice mulţime nevidă şi mărginită superior, A ⊂ R, admite margine superioară,

(deci exită sup A), (Axioma marginii superioare).

Observaţia 3.1. Se poate demonstra că orice două mulţimi R1 şi R2 care ar verifica
axiomele de mai sus, sunt izomorfe. Deci, făcı̂nd abstracţie de un izomorfism, există
o singură mulţime de numere reale. Existenţa corpului ordonat al numerelor reale,
a fost demonstrată, prima dată de Dedekind, bazı̂ndu-se pe mulţimea cunoscută a
numerelor raţionale.

Observaţia 3.2. Mulţimea numerelor raţionale (Q, +, ·, ≤) verifică proprietăţile

1), 2) şi 3) de mai sus, dar nu verifică axioma marginii superioare.

Notăm R+ = { x ∈ R | x ≥ 0} mulţimea elementelor pozitive ale corpului,

numită conul pozitiv. Notăm deasemenea R− = { −x | x ∈ R+ }.
Să observăm că ı̂n cadrul lui R se regăseşte o parte izomorfă cu mulţimea nu-
merelor naturale. Într-adevăr, deoarece R este corp, el conţine un element neutru
ı̂n raport cu ı̂nmulţirea, pe care ı̂l notăm cu 1. Apoi prin adunări repetate a lui 1
cu el ı̂nsuşi se obţin toate numerele naturale din cadrul lui R.

Definiţia 3.2. Modulul unui element x ∈ R se defineşte prin:


x, x ≥ 0
|x| =
−x, x < 0

Din definiţia de mai sus rezultă o serie de proprietăţi caracteristice modulului.

Propoziţia 3.1. Modulul are proprietăţile următoare:

(i) |x| = max{x, −x} ≥ 0, (∀) x ∈ R;

(ii) |x| = 0 ⇔ x = 0 (∀) x ∈ R;
(iii) |x| < c ⇔ −c < x < c, (∀) c ∈ R∗+ , (∀) x ∈ R;
(iv) |xy| = |x||y|, (∀) x, y ∈ R;
(v) |x|2 = x2 , (∀) x ∈ R;
(vi) |x + y| ≤ |x| + |y|, (∀) x, y ∈ R.

Demonstrarea acestor proprietăţi este imediată. Din proprietatea (iii) deducem:

|x − a| < ε ⇔ a − ε < x < a + ε, (∀) x, a ∈ R, (∀) ε ∈ R∗+

7
4 Şiruri de numere reale
Un şir (xn )n∈N cu termenii ı̂n R trebuie ı̂nţeles ca o funcţie ϕ : N → R pentru
care notăm xn = ϕ(n), n ∈ N. Dacă (in )n∈N este un şir strict crescător de numere
naturale, atunci şirul (xin )n∈N se numeşte subşir al şirului (xn )n∈N .
Definiţia 4.1. Şirul (xn )n∈N se numeşte:
• mărginit, dacă
(∃) m > 0 (∀) n ∈ N |xn | ≤ m

• monoton crescător (respectiv descrescător), dacă

(∀) n ∈ N xn ≤ xn+1 (respectiv xn ≥ xn+1 )

• convergent, dacă

(∃) a ∈ R (∀) ε > 0 (∃) N ∈ N (∀) n ∈ N n ≥ Nε ⇒ |xn − a| < ε

şi ı̂n acest caz notăm xn → a

• fundamental (sau şir Cauchy), dacă

(∀) ε > 0 (∃) N ∈ N (∀) n, m ∈ N n, m ≥ Nε ⇒ |xn − xm | < ε

”Convergenţa” semnifică tendinţa termenilor şirului (xn )n∈N de a se apropia,

pe măsura creşterii rangului, de un anumit element a al corpului R. Elementul
respectiv, dacă există, este unic. Unicitatea rezultă prin reducere la absurd. Astfel,
să presupunem că ı̂n acelaşi timp avem xn → a şi xn → b cu a 6= b. Atunci,
din definiţia convergenţei (aplicată pentru a şi b) deducem că există un număr
natural N astfel ı̂ncât pentru orice n ∈ N, cu n ≥ N, să avem |xn − a| < |b−a| 2
şi
|b−a|
|xn − b| < 2 . Dar ı̂n acest caz, alegând un rang n ≥ N, obţinem :

|b − a| |b − a|
|b − a| ≤ |b − xn | + |xn − a| = |xn − b| + |xn − a| < + = |b − a|
2 2
adică |b − a| < |b − a|, contradicţie.
Numărul unic a din definiţia convergenţei se numeşte limita şirului (xn )n∈N şi
notăm:
lim xn = a.
n→∞

”Fundamentabilitatea” semnifică tendinţa termenilor şirului (xn )n∈N de a se apropia

ı̂ntre ei, pe măsura creşterii rangului lor.
Proprietăţi imediate ale definiţiilor de mai sus sunt următoarele.
Teorema 4.1. (i) orice şir convergent este fundamental;
(ii) orice şir fundamental este mărginit;
(iii) dacă un şir fundamental admite un subşir convergent atunci şirul este conver-
gent.

8
 Demonstraţie. (i) Fie şirul convergent (xn )n∈N cu limn→∞ xn = a. Pentru un
ε > 0 arbitrar, există un rang natural N astfel ca pentru orice rang natural n ≥ N
să avem |xn − a| < ε/2. Atunci, pentru numerele naturale n, m ≥ N, avem
ε ε
|xn − xm | ≤ |xn − a| + |a − xm | < + = ε.
2 2
Rezultă că şirul (xn )n∈N este fundamental.
(ii) Presupunem că şirul (xn )n∈N este fundamental. Atunci, pentru ε = 1 există un
rang natural N astfel ı̂ncât |xn −xm | < 1, (∀) n, m ≥ N. In particular obţinem |xn −
xN | < 1, (∀) n ≥ N de unde |xn | ≤ |xn − xN | +
+|xN | < 1 + |xN |, (∀) n ≥ N. Atunci |xn | ≤ m, (∀) n ∈ N, unde m =
= max{ |x0 |, |x1 |, · · · , |xN −1 |, 1 + |xN | } > 0. Rezultă că şirul dat este mărginit.
(iii) Să presupunem că şirul fundamental (xn )n∈N admite subşirul convergent (xin )n∈N
cu limita a ∈ R.
Fie ε > 0. Putem găsi un rang N1 ∈ N astfel ca |xn − xm | < 2ε , (∀) n, m ≥ N1
şi respectiv un rang N2 ∈ N astfel ca |xin − a| < 2ε , (∀) n ≥ N2 . Notăm
N = max{N1 , N2 }. Pentru orice rang natural n ≥ N avem |xn −xin | < 2ε , deoarece
in ≥ n ≥ N ≥ N1 , şi |xin − a| < 2ε , deoarece n ≥ N ≥ N2 . Obţinem:
ε ε
|xn − a| ≤ |xn − xin | + |xin − a| < + = ε, (∀) n ≥ N.
2 2
Rezultă că şirul Cauchy (xn )n∈N este convergent cu limn→∞ xn = a.

Reciproca afirmaţiei (i) a teoremei 4.1 nu este valabilă ı̂n corpul ordonat Q,
Fie de exemplu şirul cu termeni raţionali (xn )n∈N , definit recurent prin x0 = 0 şi
2
xn+1 = xn + 2−n , (∀) n ∈ N, este fundamental dar neconvergent (ı̂n Q).
Prezentăm ı̂n continuare, proprietăţi fundamentale ale şirurior de numere reale,
precum şi axiomele lui Arhimede şi Cantor, pe care le verifică corpul numerelor
reale.
Teorema 4.2. Corpul numerelor reale verifică Axioma lui Arhimede, adică:

(∀) a, b ∈ R∗+ (∃) n ∈ N∗ n · a > b.

Teorema 4.3. Orice şir monoton şi mărginit din R este convergent.
Demonstraţie. Presupunem că şirul (xn )nN este mărginit şi monoton crescător.
Atunci există a = sup{ xn | n ∈ N }. Vom arăta limn→∞ xn = a. Fie ε > 0. Din
definiţia marginii superioare deducem că există N ∈ N astfel ı̂ncât a − ε < xN .
Atunci
a − ε < xN ≤ xn ≤ a < a + ε, (∀) n ≥ N.
Urmează xn → a.
Similar, dacă şirul (xn )n∈N este monoton descrescător şi mărginit inferior, atunci
şirul este convergent, cu limn→∞ xn = inf{ xn | n ∈ N }.
Corpul numerelor reale verifică Axioma lui Cantor, adică pentru orice şir
(In )n∈N descrescător de intervale ı̂nchise din R, unde In = [an , bn ] = { x ∈ R | an ≤

9
x ≤ bn }, cu In ⊃ In+1 , (∀) n ∈ N şi limn→∞ (bn − an ) = 0, există un element
c ∈ R astfel ı̂ncât
∩n∈N In = {c}

Teorema 4.4. R este complet ı̂n sens Cauchy, adică are proprietatea că orice
şir fundamental este convergent.
Demonstraţie. Fie (xn )n∈N un şir fundamental. Atunci (xn )n∈N este mărginit
(conform teoremei 4.1), deci există două elemente din R, a0 < b0 , astfel ca a0 ≤
xn ≤ b0 , (∀) n ∈ N . Vom dovedi că şirul admite un subşir convergent (Lema lui
Cesaro). Astfel, definim ı̂n mod recurent şirul strict crescător de numere naturale
(in )n∈N şi şirul descrescător de intervale ı̂nchise (In )n∈N , In = [an , bn ] prin:
• i0 = 0, I0 = [a0 , b0 ];
• Intervalul In+1 este ales ca unul dintre intervalele [an , an +b 2
n
] şi [ an +b
2
n
, bn ],
care conţine o infinitate de termeni ai şirului dat, iar in+1 > in este ales astfel ı̂ncât
xin+1 ∈ In+1 . Din construcţia indicată rezultă (prin inducţie)
b0 − a0
0 < bn − an = , n ∈ N.
2n
Cum 21n → 0 , avem bn − an → 0. Conform ipotezei (axioma lui Cantor) există
c ∈ R a. ı̂. ∩n∈N In = {c}. Dar din xin , c ∈ In deducem |xin − c| ≤ bn − an → 0,
de unde obţinem limn→∞ xin = c. Atunci, conform teoremei 4.1, rezultă că şirul
fundamental (xn )n∈N este convergent, cu limn→∞ xn = c. Aşadar R este complet
ı̂n sens Cauchy.
În continuare vom introduce noi noţiuni legate de extindererea mulţimii R, cu
două noi elemente +∞ şi −∞. Convenim să notăm R = R ∪ {−∞, ∞} mulţimea
numită dreapta ı̂ncheiată. Elementul +∞ este cel mai mare element a lui R, iar
−∞ este cel mai mic element al acestei mulţimi.
Pentru o mulţime nevidă A din R, notăm

• sup A = ∞, dacă mulţimea A este nemărginită superior;

• inf A = −∞, dacă mulţimea A este nemărginită inferior.

Definim limitele ”infinite” ale şirurilor reale astfel:
• limn→∞ xn = ∞ dacă

(∀) m > 0 (∃) N ∈ N (∀) n ∈ N n ≥ N ⇒ xn > m

• limn→∞ xn = −∞ dacă

(∀) m < 0 (∃) N ∈ N (∀) n ∈ N n ≥ N ⇒ xn < m

Definiţia 4.2. Un element a ∈ R se numeşte punct limită al unui şir (xn )n∈N
de numere reale dacă există un subşir (xin )n∈N al şirului (xn )n∈N cu limn→∞ xin =
= a.

10
Propoziţia 4.1. Orice şir de numere reale admite cel puţin un punct limită.
Demonstraţie. Dacă şirul este mărginit se aplică Lema lui Cesaro. Dacă şirul
este nemărginit se arată că acesta admite un subşir cu limita infinită.
In contextul de mai sus, să definim punctele limită extreme ale unui şir de numere
reale.
Definiţia 4.3. Fie (xn )n∈N un şir de numere reale.
Notăm Xn = { xk | k ≥ n } mulţimea termenilor şirului de rang cel puţin n.
Definim
• limita superioară a şirului:
lim sup xn = inf{ sup Xn | n ∈ N },
n→∞

cu convenţia inf{∞} = ∞.
• limita inferioară a şirului:
lim inf xn = sup{ inf Xn | n ∈ N },
n→∞

cu convenţia sup{−∞} = −∞.

Se dovedeşte că limitele superioară şi inferioară ale unui şir de numere reale
reprezintă cel mai mare şi respectiv cel mai mic punct limită al şirului. Deasemenea
are loc următoarea caracterizare a limitei:
Propoziţia 4.2. Un şir de numere reale are limită (ı̂n particular este convergent)
dacăşi numai dacă limitele superioară şi inferioară sunt egale (ı̂n particular finite şi
egale). In acest caz avem:
lim xn = lim sup xn = lim inf xn .
n→∞ n→∞ n→∞

In finalul discuţiei despre şirurile de numere reale, amintim câteva criterii im-
portante de convergenţă.
• Criteriul majorării: Dacă pentru şirurile (xn )n∈N şi (pn )n∈N , cu proprietăţile
pn > 0, (∀) n ∈ N şi pn → 0 şi numărul real a avem
|xn − a| ≤ pn , (∀) n ∈ N,
atunci xn → a;
• Criteriul cleşte: Dacă pentru şirurile (xn )n∈N , (an )n∈N şi (bn )n∈N , cu pro-
prietăţile an → c, bn → c, avem
an ≤ xn ≤ bn , (∀) n ∈ N,
atunci xn → c;
• Criteriul lui Stolz: Dacă pentru şirurile (an )n∈N şi (bn )n∈N , cu proprietăţile
0 < bn < bn+1 , (∀) n ∈ N şi bn → ∞ , avem
an+1 − an
lim =c
n→∞ bn+1 − bn

atunci limn→∞ abnn = c.

11