P. 1
21984597-Concepte-Fundamentale-in-Sociologie

21984597-Concepte-Fundamentale-in-Sociologie

|Views: 7,277|Likes:
Published by nicoleta.sonia9917

More info:

Published by: nicoleta.sonia9917 on Mar 13, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/21/2013

pdf

text

original

Sections

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:
1. Familia ca instituţie socială
2. Tipologia familiei
3. Analiza normativă a familiei
4. Normele şi tipologia căsătoriei

Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de
la sine în
ţelese, pentru că, la urma urmei, cine nu cunoaşte ce este o familie, care sunt
tipurile de rudenie, rela
ţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un
univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi
şi aceasta pentru că, dintre toate
institu
ţiile sociale, ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. Cu
toate acestea noi nu cunoa
ştem decât o simplă faţetă a familiei. Noi nu cunoaştem
decât un singur tip de familie, iar abordarea noastr
ă, a cunoaşterii comune, nu ne
ajut
ă să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii.
Iat
ă spre exemplu, ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei
p
ărinţii, tatăl şi mama, copiii, bunicii, unchii şi mătuşile etc. Acesta este însă un
singur model de familie, istoric nici nu a fost cel mai r
ăspândit. Cu câteva mii de ani
în urm
ă, popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au
întemeiat mai târziu civiliza
ţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt
considera
ţi zei ai familiei, dar mai mult, focul sacru din vatră este şi el un membru al
familiei, el este consultat în diferite privin
ţe, este sfătuitorul familiei. Alături de el, în
fapt în fa
ţa lui, se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. Acea
lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferit
ă total de a
noastr
ă şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul
nostru, care este în fapt modelul familiei cre
ştine.
Evident, nu am dat decât un exemplu. Diferen
ţele sunt multiple dacă luăm în
considera
ţie nu doar factorul temporal, ci şi pe cel cultural. Există elemente specifice
ale institu
ţiei familiei în orice societate, aşa cum exista şi-n multe alte elemente care
definesc un numitor comun. Familia este, în oricare societate din prezent sau trecut,

59

cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în
cunoasterea vie
ţii sociale.

Familia ca instituţie socială

Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături
de sânge, mariaj sau adopţie. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza
cărora se pot întemeia familiile. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii
afective puternice şi care să nu formeze o familie. Acesta este un exemplu des întâlnit
în oraşul modern, unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile
familii. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”.
Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în
revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. Acestea sunt:
• funcţia de regulator sexual

• funcţia de reproducere

• funcţia de socializare

• funcţia afectivă

• funcţia de status

• funcţia protectivă

• funcţia economică

Nu insistăm cu detalii redundante. Majoritatea acestor funcţii sunt evidente,
prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele. Funcţia de status se referă la
faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. Mai mult
decât atât, aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate, de multe
ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. Funcţia afectivă se referă la
faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul
familiei, atât datorită relaţiilor heterosexuale, cât şi datorită prezenţei şi creşterii
copiilor. Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi, în orice
societate, în primul rând de instituţia familiei, şi mai apoi de alte instituţii. Funcţia
economic
ă se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică, atât ca şi
producţie, cât ca şi consum.

60

Tipologia familiei

Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a
acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta
reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care
trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei
nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care
este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii
nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de
unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră
etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie.
Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din
membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie.
Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică.
Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele
genealogic.
Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în
funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta
grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie
descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate
celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci
graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei

O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza
sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai
importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest.
Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din
comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie.
Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă
formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi
sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă
de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic
relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general

61

între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade
de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara
familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de
gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme,
tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii
extrafamiliale.

Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt
interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară
şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre
deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după
ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui
părinte.

Norme de căsătorie

Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi
formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele
de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip
exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit,
în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor,
atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric,
practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă
cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte
triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul
sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o
explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către
rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru
următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al
endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu
mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau
chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la
animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să
conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti.
Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie
doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor
sunt de tip exogam.

62

Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul
partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de
căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam.
Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur
bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi,
însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip
monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta
deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai
mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din
acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială, pentru familia
contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive,
chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale
existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar
doi.

Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie,
chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de
răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate
căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu
mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup.
Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită.
Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o
permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia
majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una.
Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai
multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din
acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în
toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate.
Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de
exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi
care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice,
fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi
bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de
stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era
războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele

63

erau astfel ucise la naştere, o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o
întreţineau chiar şi după căsătorie. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. După
expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII, o dată cu Mahomed, arabii
renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie.
Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. Cu
alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi
femei. Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric, el
ne mai fiind întâlnit astăzi. O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată
doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut, cum a fost spre exemplu
mişcarea hippy, în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup
restrâns.

Normele descendenţei şi moştenirii. Sunt normele potrivit cărora se
calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea).
Aceste norme sunt: patrilinearitatea, matrilinearitatea şi bilinearitatea. După cum
indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune
potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată, adică copilul este rudă doar
cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de
descendenţă. Matrilinearitatea, evident, se referă la descendenţa exclusivă pe linie
maternă, un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei, la care filiaţia după mamă este
mult mai importantă decât cea după tată. Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice.
Ambilinearitatea, adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil
forma cea mai răspândită astăzi.
Normele de autoritate. Normele de autoritate sunt normele care privesc
conducerea, exercitarea puterii la nivelul familiei. Ele sunt: patriarhatul, matriarhatul
şi norme de exercitare comună a puterii. O mare parte a istoriei, familiile au fost de tip
patriarhal, adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie. În societatea
contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii
în familie. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit
o limită pentru acest tip de familie. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care
conducerea este exercitată de femei. El nu a existat niciodată în istorie. Antropologii
din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu
normele de autoritate.

Normele de locaţie. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază
gospodăria unei noi familii. Aceste norme pot fi de patrilocatie, matrilocatie, şi

64

neolocatie. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria
părinţilor băiatului, ai fetei, respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. Neolocaţia
este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei, însă ea depinde în mod
evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie.

Factori şi norme de selecţie a partenerului

Alături de normele prezentate până acum, deşi nu sunt norme propriu-zis ale
familiei, mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei, norme în
baza cărora, într-o societate, sunt aleşi partenerii. De regulă, în marea majoritate a
societăţilor, într-o dimensiune istorică, selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe
aceştia. Cu alte cuvinte, până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza
unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri. Selecţia era mai degrabă
o problemă a familiilor copiilor respectivi, iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu
mult timp înaintea maturizării copiilor.
În societatea contemporană, considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea
împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor, s-au ceea ce în sociologie numim
dragostea romantică. În realitate, chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care
reglementează această selecţie. Una dintre aceste norme este homogamia.
Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea
căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe
care le deţin, (al nivelului de instruire, de educaţie, al clasei sociale, al religiei etc.)
Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane
care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale, economice şi culturale.
Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care
influenţează decizia). Unul dintre aceştia este proximitatea, adică apropierea. Cu alte
cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. Pare destul de tulburător
pentru cei care cred în dragostea romantică, că un element atât de banal, apropierea
(implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. Psihologii sociali
au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi
faţă de obiecte) este legată de apropierea, de obişnuinţa cu acestea. Un cercetător a
descoperit, spre exemplu, că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă

65

scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe, pentru banalul motiv că
erau văzuţi mai des.

L.Festinger, un celebru psiholog social, a explicat acest mecanism prin teoria
disonanţei cognitive, care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem
două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă, sistemul
nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau
anula disonanţa. Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg, să spunem Gicu, toată
ziua şi nu putem să îl suportăm, atunci vom avea o disonanţă cognitivă. Nu putem însă
să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. Fie îl evităm, fie reconsiderăm
aprecierea negativă faţă de el. Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el,
atunci nu rămâne decât ca, în timp, să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. Astfel Gicu
începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. În general, tindem să
apreciem şi deci să ne placă mai mult, oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim
mai des).

Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. Trebuie să menţionăm astfel
ca un factor extrem de important, chiar procesul de socializare. Fiecare individ în
decursul socializării, ca parte a acestui proces, este învăţat să-i placa anumite tipuri
umane şi respectiv să îi displacă altele. Indiscutabil, spre exemplu, homogamia este un
produs exclusiv al socializării, pentru că evident nu exista un factor predeterminant de
natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă.
Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă. Este
vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare, a unor nevoi mutuale
şi, evident, nu în ultimul rând, este vorba şi de atracţia fizică reciprocă.

Divorţ şi căsătorie

Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care
operează pe piaţa căsătoriilor. Aşa cum am menţionat deja, partenerii nu sunt singurii
actanţi pe această piaţă. Familiile lor sunt la fel de prezente, dar pot exista şi persoane
specializate, sau chiar instituţii, care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile, aşa
cum este, spre exemplu, instituţia peţitului.
Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus, însă şi divorţul este
deopotrivă. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea)
căsătoriilor. Trebuie spus că, dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice

66

societate, divorţul presupune un procedeu mult mai complicat, existând chiar societăţi
unde acesta este interzis. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate
caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie
uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea
divorţului.

Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă
numărul de divorţuri la mia de căsătorii. Rata divorţialităţii este un indicator important
al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. Creşterea ratei divorţialităţii
sugerează uzual stări anomice în societate, crize de tranziţie sau procese sociale de o
dinamică deosebită. În ultimele decenii, spre exemplu, rata divorţialităţii practic s-a
dublat în ţările dezvoltate, inclusiv în România. Trebuie să spunem însă că circa 20%
din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie, ceea ce trădează de fapt şi
incompatibilităţi de adaptare.

Pentru ca o familie să ajungă la divorţ, ea trebuie mai întâi să treacă printr-un
proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt, cât să conducă la
disoluţia familiei. Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. Îi
vom trece în revistă:
Vârsta. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece

ani), mai ales când soţia este mai mare decât soţul, constituie o sursă majoră a
instabilităţii. Vârsta similară, în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de
ani, reprezintă de regulă un alt patern instabil. Paternurile cele mai stabile sunt
cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani);
• Şocuri în familie. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei, moartea

copiilor, a unor rude foarte apropiate, pierderile materiale importante, pot conduce
la tensiuni care să crească instabilitatea familiei;
Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. Dacă

unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie, sau de cea a
soţului/soţiei, în timp ce celalalt nu doreşte, este un alt motiv de instabilitate;
Diferenţe sociale, economice, culturale majore intre cei doi soţi. Diferenţele de

orice natură, care sunt semnificative, conduc întotdeauna la un potenţial mare de
tensiune şi conflict;

67

Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. Dependenţa de orice natură,

materială, financiară, afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor
de instabilitate;
Regula celor şase luni şi a celor trei ani. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai

puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire, acele familii au
un coeficient statistic mai mare de instabilitate. Explicaţia este relativ simplă. Mai
puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască, în
timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat
anumite motive pentru care, cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească
şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive.
Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. Modelele de familii

conflictuale, monoparentale, rutiniere, în familia de apartenenţă a unuia din soţi,
cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant.
Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj.

Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost
motivul fundamental al mariajului, ceea ce evident nu este suficient. De
asemenea, obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt, atât a statusului de
soţie, cât şi a celui de mamă, poate constitui o situaţie extrem de frustrantă,
rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de
viaţă radical diferit faţă de cel standard, al unei femei tinere nemăritate.

Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate,
sau chiar tensiuni, ajunge la divorţ. Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual,
adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte
din profilul acelei familii şi, de asemenea, cuplul ritualizat, adică un cuplu în care nu
mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută
pentru motive exterioare (economice, religioase, de status), fiecare soţ având o viaţă
proprie.

Dinamica relaţiilor în familie

Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei.
Evident, ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea, implicarea şi
care conduc la stabilitatea familiei. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul

68

familiei prin mai multe variabile, care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. Putem
lua în calcul, de exemplu, angajamentul, intimitatea, pasiunea, empatia,
comunicativitatea etc. Toate aceste variabile exprimă, evident, valori diferite în
funcţie de familie, însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii, existând şi
anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. Spre exemplu, dacă
luăm în calcul doar primele trei variabile, angajamentul, intimitatea şi pasiunea vom
putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. Spre
exemplu, angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii,
puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie, însă paternul este continuu
ascendent. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel, după care rămâne la
acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie.
Ea creste spectaculos de rapid, în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă,
iar după câţiva ani ea va începe să scadă, treptat, până ajunge foarte aproape de zero.
Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice, adică ele
exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor.

Schimbarea funcţiilor familiei

Societatea contemporană, în special secolul XX, a adus o serie de schimbări
majore la nivelul funcţiilor familiei. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia
schimbările majore produse, în special în a doua jumătate a secolului trecut.
Funcţia de regulator sexual. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor

sexuale au loc în afara familiei. Există astăzi un număr mult mai mare de femei
care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. În SUA spre exemplu, circa 25%
din femei, în anii ’90, aveau experienţe sexuale premaritale. Prin urmare putem să
spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul.
funcţia de reproducere. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii,

dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale, adică al familiilor în
care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi, de regulă mama. Familiile
monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri, al morţii unuia din soţi, sau a unei
opţiuni personale a unor femei de a avea copii, dar de a nu se mărita.
funcţia de socializare. A rămas o funcţie importantă a familiei. Cu toate acestea

trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din
funcţiile de socializare ale familiei, grădiniţele, creşele, instituţia baby-site-ului

69

etc., instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în
societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea
copiilor.
funcţia afectivă. A rămas o funcţie importantă a familiei.

funcţia de status. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea

contemporană, însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. Cu alte cuvinte
indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai
importante social, de cele mai multe ori, decât statusurile conferite în familie.
funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită

măsură, mai ales în protejarea copiilor foarte mici. în societatea contemporană
există însă numeroase instituţii moderne de control social, care au preluat în mare
măsură funcţia protectivă de la familie. Mai mult, familiilor li se limitează în
realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor, dincolo de anumite limite
definite de regulă prin legi.
funcţia economică. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. Trebuie

specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia
economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei.

Alternative la familia clasică

Există indiscutabil un mare semn de întrebare. Familia ca instituţie a evoluat
permanent de la începuturile civilizaţiei umane, forma actuală, care ne este cunoscută,
nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv. Prin urmare trebuie să ne
aşteptăm ca şi acest model să evolueze. Cum o va face însă? Care sunt deci
alternativele la familia clasică, cea cunoscută de noi toţi?
Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice, de propunere
a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. Unele din aceste modele sunt în
fapt cele care evoluează, în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. Alte
modele, în mod firesc, dispar ca alternative nereuşite. Unele modele apar de la sine în
decursul evoluţiei sociale fireşti, altele sunt propuse ideologic sau programatic. Spre
exemplu chiar marxismul, de fapt F.Engels, a propus desfiinţarea familiei de tip
monogam, care, spunea el, este de fapt o familie de tip burghez.

70

Prin urmare şi societatea contemporană, ne referim însă în special la a doua
jumătate a secolului trecut, a propus modele alternative la familia clasică. Încercăm să
le trecem în revistă:
1. Mariajul de grup. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. În
fapt nu era vorba de un mariaj autentic, ci doar de traiul în grupuri care practicau
sexul liber (în interiorul grupului), grupuri care constituiau însă adevărate familii,
nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. Dincolo de
aceste experienţe, oarecum istorice, pentru ca ele s-au stins practic astăzi, acest tip
de alternativă nu a devenit una semnificativă.
2. Mariajul deschis. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de
comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. Nu este vorba de adulter,
pentru că aici este vorba de un acord reciproc, şi de un stil de viaţă. Nu este o
formă foarte frecvent întâlnită, mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale,
mai ales în afara cuplului, este radical diferită (generic vorbind), între femei şi
bărbaţi, aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii.
3. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care
nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). În
practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor
forme de astfel de familii, în special ale unor relaţii stabile “in trei”.
4. Căsătoria de tip homosexual. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. Fie că
este vorba de homosexualitate autentică, fiind vorba de doi bărbaţi, fie că este
vorba de lesbianism, în cazul a două femei, trebuie să spunem că ea nu poate
deveni o formă alternativă reală, fiind totuşi o formă a familiei, care ţine de un
anumit caracter patologic, mai ales că o funcţie importantă, cea de reproducere nu
poate fi asigurată. Pe de altă parte, trebuie să spunem, există o diferenţă
importantă între homosexualitate şi lesbianism, acesta din urmă fiind considerat
tolerabil, în anumite limite, în majoritatea societăţilor, el având de fapt o altă sursă
decât homosexualitatea masculină.
5. Coabitarea consensuală. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă, cu siguranţă
ea este cea mai răspândită dintre toate. Coabitarea consensuală presupune ca două
persoane să trăiască în comun, ca o familie, în afara unei căsătorii formale însă.
Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. Coabitare premaritală, atunci
când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp, înaintea căsătoriei, sau în vederea
unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă, atunci când cei doi

71

decid să trăiască permanent în acest mod. Numărul coabitărilor consensule a
crescut aproape constant în ultimele decenii, un număr foarte mare de cupluri
decizând, măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel.

Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. Este evident că
mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc
în câţiva ani, ci în multe, foarte multe decenii, uneori chiar secole.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE:
1.
Care sunt funcţiile familiei?
2.
Care sunt principalele tipuri de familii?
3.
Ce sunt normele de incest?
4.
Care sunt normele de căsătorie?
5.
Ce este homogamia?
6.
Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului?
7.
Divorţul ca instituţie socială.
8.
Care sunt factorii de instabilitate a cuplului?
9.
Care este dinamica relaţiilor în familie?
10.
Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi?
11.
Care sunt principalele alternative ale familiei clasice?
12.
Ce este coabitarea consensuală?

72

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->