LICEUL TEORETIC „MIHAI VITEAZUL” BĂILEŞTI

Acţiunile şi poziţia României

- premergătoare -
Războiului de Independenţă
Prof. Elisabeta Coman
Prof. Popescu Vava Lucian

Formarea statului naţional român n-a reprezentat numai rezolvarea

problemei Unirii Principatelor, dar şi un important pas în direcţia dobândirii
statutului de independenţă. O dată cu constituirea statutului român în prima sa
etapă, dobândirea deplinei independenţe de stat nu mai era decât o problemă de
timp, o chestiune de o importanţă majoră ce se cerea rezolvată într-un viitor
apropiat.
Faptul că independenţa statală reală era aproape a fi concretizată nu era
sesizată numai de români, ci şi de străini, prieteni sau adversari. Astfel,
diplomatul sard filo-român Benzi, când a aflat vestea dublei alegeri a
domnitorului Cuza, şi-a exprimat urările „ ///”, în timp ce Hübner, ambasadorul
habsburgic la Paris, declara că guvernul său „///”, remarcă ce indica strânsa
legătură pe care contemporanii o făceau între unirea şi independenţa
Principatelor.
După primele luni ale anului 1859, chiar şi în perioada în care dubla
alegere nu fusese încă recunoscută de concertul puterilor europene, politica de
reforme desfăşurată în Principatele Unite a contribuit nu numai la modernizarea
lor, ci şi la pregătirea dobândirii independenţei de stat depline.
Opera de reforme a avut, astfel, în vedere şi domeniul militar. Comanda
armatelor a fost preluată de domnitor, s-a creat un stat major unificat şi au fost
înlăturate deosebirile dintre uniformele muntene şi moldovene. În 1860,
instrucţia a fost uniformizată, s-au unificat intendenţele şi administraţiile
militare şi apoi a fost numit un singur ministru de război.
De remarcat, este şi faptul că după alegerea de la Bucureşti, Cuza a
preluat puterea fără a se aştepta investitura Porţii, dar şi atitudinea autorităţilor
române faţă de ceremonialul primirii Firmanului de investitură, dorind prin
acestea să sublinieze că tânărul stat naţional era un stat cvasi-independent.
Acelaşi lucru a fost relevat şi de procedura de numire a consulilor statelor
europene în Principate, după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel
statul român a refuzat să recunoască agenţii consulari străini numiţi fără
asentimentul său şi doar cu acceptul Porţii. Necontenit s-au depus eforturi
pentru înlăturarea regimului jurisdicţiei consulare pe reprezentanţii puterilor o
exercitau în virtutea unor tratate încheiate cu Poarta.

1
 Relaţiile cu Imperiul Otoman au reflectat încă de la începutul domniei lui
Cuza noua situaţie ce se crease. Demnitatea a luat locul servilismului şi
raporturile concrete indicau limpede apropiatul sfârşit al dominaţiei otomane
asupra Principatelor. Când turcii au concentrat trupe în taberele militare de la
Şumla şi Varna, tergiversând totodată recunoaşterea dublei alegeri, Principatele
au strâns armatele celor două ţări în tabăra de la Floreşti. Violările de frontieră
de pe linia Dunării n-au mai fost tolerate şi un număr de supuşi turci au fost
expulzaţi din Moldova când le-a expirat valabilitatea paşapoartelor. În afară de
acestea, Principatele Unite au cerut să se respecte dreptul de stăpânire asupra
braţului Chilia până la talveg, iar Comisia Europeană a Dunării, în urma
demersului românesc, a luat hotărârea de a considera talvegul acestui braţ al
Dunării drept frontieră dintre Principate şi Imperiul Otoman.
Noua poziţie a Principatelor şi-a găsit reflex şi în faptul că acestea au dus
o acţiune fermă pentru apărarea drepturilor lor de a emite paşapoarte purtând
titulatura „Principatelor Unite”.
Încheierea de convenţii directe cu alte state, evitându-se intermediul Porţi,
a reprezentat o altă cale menită a afirma noua poziţie a statului român şi situaţia
sa cvasi-independentă. S-au încheiat un număr de convenţii de natură
administrativă privind comunicaţiile telegrafice şi poştale, extrădările,
desfăşurarea acţiunilor judiciare, etc. Cu toată opoziţia Porţii, după negocieri
iniţiate în 1860, s-au încheiat în 1862 o convenţie telegrafică între Principate şi
Austria şi a intrat în vigoare cea semnată cu Rusia în 1860. A mai fost încheiat
un aranjament poştal chiar cu Imperiul Otoman, şi convenţii de extrădare cu
Serbia şi Austria. Importantă a fost şi aderarea Principatelor la convenţia
telegrafică încheiată la Paris, în primăvara anului 1865, aderare prin care statul
român se afirma ca subiect de drept internaţional, alături de statele suverane.
Această aderare a atras protestul Porţii, ea apreciind că era vorba de o convenţie
„încheiată între guverne independente”. Era clar că statul român folosea
înţelegerile internaţionale ca o cale de a sublinia dorinţa sa de independenţă
deplină.
Un alt mijloc de afirmare a unei poziţii politice neatârnate şi de pregătire
a revendicării independenţei l-au reprezentat pentru Principate încercările de a
bate monedă şi de a emite o decoraţie naţională, fără a putea fi puse în practică.
Hotărârea lui Cuza de a schimba ordinea constituţională nu mai era pentru
nimeni o surpriză şi totuşi ea a produs o oarecare senzaţie. Răsturnarea
Convenţiei de la Paris, printr-o lovitură de stat care, spre deosebire de cea din
1859, nu avea nici cea mai mică umbră de legalitate – spunea T.W. Riker – fu
cel mai mare act de sfidare pe care naţionalismul român, întruchipat acum în
conducătorul lui, îl aruncase vreodată protectoratului european în faţă. Prin
acest act, Principatele Unite dobândeau dreptul de a modifica legile interne fără
nici un amestec din afară.
Detronarea domnitorului Cuza în februarie 1866 a repus problema
românească în centru atenţiei marilor puteri, însă modul prin care personalităţile

2
politice româneşti au rezolvat chestiunea succesiunii lui A.I. Cuza au din nou
Europa în faţa faptului împlinit, lucru de care îşi dăduseră seama şi unele
personalităţi politice ale vremii. Imperiul Otoman a fost nevoit să recunoască pe
Carol la 11/23 octombrie 1866 printr-un firman de investitură semnat de sultan,
în care se recomanda chiar ereditatea domniei.
O atenţie deosebită se cuvine acordată proiectelor făurite în anii 1866-
1867 în legătură cu constituirea unei confederaţii a popoarelor din sud-estul
Europei, care să poată prelua moştenirea „omului bolnav”. Planurile nu erau
noi, însă un rol important a revenit cercurilor conducătoare din România, care
au avansat cele mai bune şi realiste soluţii în vederea rezolvării , de către cei în
drept, a mult disputatei probleme orientale. Planul românesc constituia, în
esenţă, un răspuns la proiectele de alianţă propuse de reprezentanţii Greciei şi
Serbiei în urma izbucnirii răscoalei din Creta. Astfel, conducerea statului român
a trimis câteva misiuni speciale, care aveau menirea să facă cunoscut punctul
nostru de vedere în chestiunea confederaţiei şi cooperării militare împotriva
Turciei. Aşa, spre exemplu, în februarie 1867, Ion Bălăceanu, aflat în drum spre
capitala Franţei, a avut o întrevedere cu Trikupis, ministrul externe al Greciei.
Cu acest prilej, Trikupis a căutat să-l convingă pe Ion Bălăceanu de grabnica
necesitate a încheierii unei alianţe întrucât, în primăvara aceluiaşi an, se aştepta
extinderea mişcării din Creta şi un iminent război cu Turcia. Ion Bălăceanu a
recunoscut utilitatea unei alianţe, care să reprezinte un prim pas spre o
confederaţie între România, Grecia şi Serbia, însă a insistat pentru prudenţă,
reliefând necesitatea unei serioase pregătiri în vederea angajării luptei pentru
soluţionarea moştenirii europene a Turciei. Bălăceanu a precizat că oamenii
politici români, la fel ca şi cei greci şi sârbi, nu-şi făceau nici o iluzie în privinţa
inevitabilităţii prăbuşirii Imperiului Otoman, dar acordau o atenţie deosebită
consecinţelor ce puteau decurge din acest act în cazul în care popoarele din sud-
estul Europei nu erau suficient de bine pregătite pentru a evita intervenţia
militară a marilor puteri. Ori, în concepţia oamenilor politici români, evitarea
amestecului marilor puteri, în rezolvarea problemei orientale, ocupa un loc de
prim ordin.
Atragerea României într-o alianţă balcanică a preocupat, în egală măsură,
şi pe reprezentanţii Serbiei şi Muntenegrului, care încă de la începutul anului
1866, şi-au intensificat pregătirile în vederea înlăturării suzeranităţii otomane.
Aceste pregătiri au fost urmărite cu viu interes la Bucureşti. O dovedesc, între
altele, Instrucţiunile agentului român la Belgrad, prin care se cerea studierea
atentă a tendinţelor Serbiei şi Muntenegrului faţă de Turcia şi furnizarea unor
informaţii cât mai exacte în legătură cu vasta conspiraţie ce se urzea împotriva
dominaţiei otomane în întreaga Peninsulă Balcanică. A urmat misiunea lui
Dimitrie Brătianu la Belgrad pentru cunoaşterea mai exactă a poziţiei pe care se
va situa Serbia în cazul în care România ar fi devenit obiectul unei agresiuni din
partea Turciei. Cu acest prilej, s-au verificat, odată în plus, legăturile strânse
între cele două ţări şi dorinţa de colaborare în vederea realizării idealurilor de

3
independenţă şi unitate deplină. De asemenea în cadrul tratativelor purtate la
Belgrad şi Centinje, în legătură cu eventuala confederaţie balcanică,
reprezentantul României, I.A. Cantacuzino, a insistat asupra necesităţii
colaborării între popoarele din sud-estul Europei, fără amestecul marilor puteri.
Realizarea unei confederaţii n-a fost posibilă însă în anii 1867-1868. Toate
popoarele din această zonă a continentului doreau independenţa şi unitatea
deplină. Pronunţate deosebiri de vederi existau însă în privinţa momentului şi a
metodelor de acţiune, Serbia, Muntenegru şi Grecia doreau o acţiune imediată,
care, cel puţin în cazul statului elen, presupunea sprijinul şi intervenţia unei
mari puteri. Conducerea statului român cerea prudenţă şi pregătirea serioasă a
terenului spre a se evita, în egală măsură, o înfrângere din partea Turciei sau
intervenţia colectivă a marilor puteri.
Realizarea acestei confederaţii, în condiţiile afirmării şi dezvoltării
statelor naţionale, s-a dovedit imposibilă, însă tratativele diplomatice au
contribuit la clarificarea poziţiilor şi la încheierea unor alianţe antiotomane între
Grecia şi Serbia (1867) şi România şi Serbia (1868). În 1869 Grecia reia ideea
unei alianţe cu România. O dovedeşte, printre altele, proiectul de tratat propus
lui Carol I, în iulie 1869, de către prinţul Ipsilanti, ministrul Greciei la Berlin şi
Viena. Proiectul de tratat se referea la independenţa completă a României şi
extensiunea teritorială a Greciei, precum şi la mijloacele ce urmau să fie
utilizate în vederea înfăptuirii acestor deziderate. Propunerile făcute într-un
context european nefavorabil luptei antiotomane au determinat ca primirea lor
să fie făcută cu rezerve.
Pe plan intern, prin înţelegerea de la Concordia din februarie 1867 s-a
deschis calea unei guvernări liberal-radicale de peste un an. Afirmarea făţişa a
idealului eliberării Transilvaniei, acţionându-se împotriva dualismului austro-
ungar, inaugurarea activităţii într-un larg cadru politic a Societăţii literare în
rândul căreia au fost chemaţi membri din Transilvania, Bucovina, Banat,
Basarabia şi chiar dintre macedo-români, afirmarea unor atribute de suveranitate
naţională, pregătirile militare şi noua legislaţie menită a asigura în mod optim
aceste pregătiri, pregătirile paramilitare – în primul rând prin Societatea de tir -,
negocierile ce se desfăşurau cu reprezentanţi ai popoarelor balcanice, totul
indica cursul spre cucerirea independenţei de stat.
Şi după îndepărtarea liberalilor de la guvernare, independenţa a continuat
să rămână înscrisă pe ordinea de zi, deşi se renunţase la calea pe care se
înscriseseră liberali radicali prin înarmare şi conlucrare cu forţele ce urmăreau
ridicarea la luptă a Balcanilor.
Astfel, contactele şi negocierile cu guvernele marilor puteri, continuarea
acţiunilor pentru abolirea jurisdicţiei consulare, preluarea poştelor străine de
către stat, iar apoi tratative pentru încheierea de convenţii comerciale, au fost
direcţiile în care s-a străduit şi care preludau şi ele viitoarea independenţă a
României. Dar urmând o cale mai prudentă, conservatorii au urmărit să
realizeze dobândirea independenţei printr-o apropiere faţă de Austro-Ungaria.

4
 Trebuie însă remarcat că în perioada ulterioară guvernării liberal radicale,
pregătirile militare ale României nu au fost abandonate.
În 1869 se iau măsuri pentru a încuraja reangajarea în oştire a cadrelor
inferioare iar în toamna aceluiaşi an, în mesajul domnesc se anunţa sosirea î
România a armelor destinate miliţiilor. Inaugurarea în decembrie 1871 a unei
şcoli militare de nivel superior, repetatele inspecţii militare ale domnitorului,
instituirea medaliei militare şi, mai ales, crearea în primăvara 1872 a 8
regimente de dorobanţi şi 8 de călăraşi, demonstrează preocupări certe de
consolidare a forţei militare a ţării.
Un eveniment deosebit a avut loc în 1873, când din iniţiativa lui Carol I
dornic să-şi consolideze tronul şi să pună capăt meschinăriei „cu care i se
creează greutăţi la Constantinopol”, a fost propusă proclamarea independenţei.
Consiliul de Miniştri „a ridicat însă, o mulţime de obiecţiuni”, datorită
nesiguranţei ce exista în privinţa reacţiei puterilor garante şi mai ales a
imperiilor vecine.
În concluzie este de reţinut că în perioada premergătoare redeschiderii
problemei orientale, chestiunea independenţei a fost departe de a fi o preocupare
minoră. Era evident că, fără independenţă, România nu-şi putea ocupa locul
legitim printre statele europene, că, înfeudată mai departe unui imperiu cu
structuri anacronice, dezvoltarea ei se vedea paralizată, că, pe de altă parte,
desăvârşirea ei în hotarele teritoriului naţional nu era posibilă în condiţiile
menţinerii unei vasalităţi umilitoare şi contradictorii însăşi sensului de evoluţiei
istoriei ei. Dar era din ce în ce mai limpede că independenţa trebuia cucerită şi
nu obţinută prin negocieri de la marile puteri. Calea diplomatică se vădea a nu fi
o soluţie realistă, ea riscând să ameninţe viitorul României şi s-o lase la
discreţia marilor imperii limitrofe. În consecinţă, soluţia cuceririi independenţei
statului cu arma în mână tindea să se impună ca singura cale posibilă în lupta
pentru afirmarea României pe plan internaţional.
Redeschiderea problemei orientale prin răscoalele din Bosnia şi
Herţegovina în 1875 şi extinderea luptei de eliberare a popoarelor din Balcani şi
a contradicţiilor dintre marile puteri generate de interesele lor deosebite în
această regiune a Europei au dat noi impulsuri luptei României pentru obţinerea
suveranităţii depline, prin înlăturarea pe calea armelor, după o perioadă de
neutralitate activă, a dominaţiei otomane.
În promovarea principiilor de politică externă menite să apere interesele
ţării, guvernul român trebuia să procedeze cu mult tact şi abilitate pentru a nu
trezi susceptibilitatea marilor puteri, ale căror intenţii, după cum s-a văzut erau
atât de diferite în ceea ce priveşte modul de rezolvare a problemei orientale. Se
ştie de altfel că după semnarea tratatului de pace de la Paris din 1856, marile
puteri încheiaseră o convenţie, prevăzând casus belli pentru oricine ar fi
periclitat integritatea Imperiului otoman. De aceea în conjunctura respectivă ţara
noastră i-a propus în prima etapă a evenimentelor păstrarea neutralităţii. Astfel,
Consiliul de Miniştri, dezbătând în noiembrie 1875 problema atitudinii pe care

5
ar trebui s-o ia România în cazul izbucnirii unui război ruso-turc, hotărând
menţinerea neutralităţii. Acesta a fost şi răspunsul pe care guvernul român l-a
dat în noiembrie 1875 agentului diplomatic rus la Bucureşti, Zinoviev, la
întrebarea pe care el o pusese cu privire la atitudinea României în cazul unei
conflagraţii ruso-turce. Sensul neutralităţii a fost însă precizat de guvernul
conservator al lui Lascăr Catargiu, care a arătat dorinţa fermă a acestuia de a
obţine independenţa ţării.1
În nota trimisă de premierul român la 4 ianuarie 1876 către agenţii români
din străinătate se arăta că ţara noastră se va opune cu armele unei ocupaţii
armate străine şi că România era un stat deosebit de Imperiul otoman, din care
nu făcea „în nici un fel parte integrantă”.2
Faptul că neutralitatea României era de natură tactică şi că cercurile
conducătoare române vedeau rezolvarea problemelor balcanice în general şi ale
ţării noastre în special pe calea armelor era vădit şi de o scrisoare a prinţului
Carol către tatăl său din 21 august/3 septembrie 1875, în care acesta scria:
,,...Orientul creştin e sătul de reaua administraţie turcească… Înalta diplomaţie
este neputincioasă a rezolva chestiunea orientală care nu poate fi rezolvată decât
în Orient chiar, pe teatrul războiului cu concursul popoarelor direct interesate”. 3
În continuare, Carol arată că în situaţia complicată creată în Balcani, România
trebuia să se întărească din punct de vedere economic şi militar pentru a face
faţă oricărei eventualităţi.
În această primă perioadă guvernul a luat măsuri pentru întărirea
capacităţii militare a ţării astfel ca, dacă Turcia sau alt stat ar fi invadat teritoriul
nostru, să poată respinge agresiunea.4
Nota circulară din 4 ianuarie 1876 a lui Lascăr Catargiu, care deţinea şi
funcţia de ministru de externe, către agenţii diplomatici români acreditaţi în
străinătate, din care putem sintetiza o serie de probleme deosebit de importante
ridicate de acesta, şi anume:
1) România, cu toată neutralitatea sa, are o deosebit simpatie faţă de
populaţia balcanică răsculată;
2) deoarece oamenii politici otomani suspectează România că
simpatizează cu populaţiile răsculate şi au început concentrări de trupe în zona
Vidinului, să se facă pregătiri similare, deoarece ,,datoria sa faţă de ţară nu i-ar
îngădui să rămână un spectator nepăsător” ;
3) marile puteri şi în general întreaga Europă ştiu că România nu a fost
niciodată cucerit de Poartă; ,,... punându-se odinioară sub protecţia Imperiului
otoman, ea n-a înţeles niciodată să renunţe la suveranitate” ;

1
Nicolae Ciachir, Războiul pentru independenţa României în context European (1875-1878), Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 144 (în continuare se va cita: Războiul pentru
independenţă…)
2
Nichita Adăniloaie, Independenţa naţională a României, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986, p. 117
3
Războiul pentru independenţă…., p. 145
4
Leonid Boicu, Vasile Cristian, Gheorghe Platon, România în relaţiile internaţionale (1699-1939), Editura
Junimea, Iaşi, 1980, p. 265 (în continuare se va cita: România în relaţii internaţionale…)

6
 4) marile puteri, prin tratatul de la Paris din 1856, n-au rezolvat
problemele balcanice; acestea rămân o sursă de tu1burări, care se pot oricând
extinde;
5) agenţii diplomatici români acreditaţi în străinătate trebuie să tatoneze
terenul ca nu cumva tratativele de culise dintre marile puteri în problema
orientală să afecteze interesele României. Ei sunt obligaţi să se documenteze
prin orice mijloc asupra acestei probleme esenţiale;
6) dacă Turcia s-ar prăbuşii agenţii diplomatici români să afle prin orice
mijloc situaţia pe care marile puteri o oferă României;
7) indiferent de puterea care, încălcând articolul 27 al tratatului de la
Paris, ar pătrunde pe teritoriul nostru (aici erau vizate în aceeaşi măsură Turcia,
Austria şi Rusia), trebuie să protestăm în chipul cel mai hotărât şi ,,să 1uam
armele pentru a ne face respectată neutralitatea şi a împiedica pe beligeranţi să
pătrundă pe teritoriul nostru”;
8) în caz că se va produce o conflagraţie generală adică o coaliţie
împotriva Imperiului otoman, România conştientă de misiunea ce-i revine, va
coopera cu puterile aliate şi îşi va aduce întreaga contribuţie, dar ,,cu condiţia
bine precizată ca aceste puteri să garanteze României integritatea teritoriului său
şi toate drepturile sale seculare”.1
Acest document, emis de un guvern conservator, precizează foarte clar
poziţia României în problemele politicii externe: simpatie faţă de răsculaţi,
înarmare, instruire suplimentară şi creşterea numerică a armatei, atenţie la jocul
de culise al marilor puteri şi participare efectivă la război în cadrul unei coaliţii,
dar cu condiţia respectării drepturilor legitime ale României, în primul rând
respectarea integrităţii teritoriale.
Pe aceea poziţie fermă a liniei de conduită în domeniul politicii externe se
situează raportul din 23 ianuarie 1876 al lui G. Costaforu, agentul nostru
diplomatic acreditat la Viena, care relatează discuţia avută cu ambasadorul
Germaniei şi cu alţi diplomaţi. Acesta le-a declarat: ,,... Noi nu ne sfiim a zice
pe faţă ce vrem. Noi vrem să proclamăm rege pe principele Carol şi să rupem
singura legătură ce mai ţine cu Turcia, capitalizând tributul şi proclamându-ne
independenţi, cum şi suntem; noi vrem să ţinem relaţiuni cu statele Europei ca
un corp viu, iar nu asfixiat de boala Turciei”.2 Acelaşi G. Costaforu raporta
numai după câteva zile, la 2 februarie 1876, că înarmarea României a produs
multă vâlvă la Viena (este vorba de un credit acordat armatei de 4 000 000 de
ici), care consideră că România se înarmează deoarece se pregăteşte să ocupe
Bucovina.3
Tot în această etapă a evenimentelor, România îşi propunea să rezolve pe calea
negocierilor diplomatice cu Poarta principalele probleme nerezolvate sau care
corespundeau nu mai unor situaţii de fapt nerecunoscute oficial. Astfel, agentul
1
Războiul pentru independenţă…., p. 146
2
Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, vol. I, partea I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1953, p. 81
3
Ibidem, p. 108

7
roman la Constantinopol, generalul Ion Ghica, a purtat discuţii cu ministrul de
externe al Turciei, Reşid-paşa, în legătură cu recunoaşterea de către Poartă a
denumirii de România, a dreptului statului roman de a avea efigie proprie pe
monede şi de a acorda decoraţii, precum şi asupra condiţiilor de încheiere a unor
convenţii comerciale între cele două state. Discuţiile însă conform obiceiului
autorităţilor turce au fost tergiversate. De altfel, activitatea diplomatică a
agentului român la Constantinopol nu se rezuma doar la acest lucru. El informa
guvernul de la Bucureşti despre mersul evenimentelor din Turcia şi ducea
tratative cu ministrul de externe turc în privinţa neutralizării Dunării şi a
neutralităţii României.1
În ceea ce priveşte neutralizarea un încă înainte de intrarea în război a
Serbiei, agentul român cerea Turciei neutralizarea fluviului între Negotin şi
Vîrciorova, arătând că în caz contrar ,,România ar putea fi silită să ia măsurile
necesare pentru a-şi face respectate drepturile”.2 La răspunsul Turciei că
neutralizarea Dunării ar favoriza Serbia, agentul român îşi continua cu hotărâre
demersurile, obţinând de la guvernul Serbiei ,,asigurarea că nu va ataca insula
Ada Kaleh, că nu se va deda la nici o operaţie ofensivă pe Dunăre şi că se va
mărgini în aceste regiuni la o strictă defensivă”, agentul român transmite toate
acestea ministrului de externe turc. În felul acesta, Turcia şi-a dat avizul pentru
neutralizarea Dunării în sectorul respectiv. ,,Declaraţia Porţii — nota generalul
I. Ghica — scoate din zona de război regiunea care doream să fie exclusă.
Tot în această vreme, generalul I. Ghica a discutat cu ministrul de externe
turc problema neutralităţii României. ,,Nici o ţară nu suferă mai mult decât
România de evenimentele ce se desfăşoară în Orient”, arăta agentul român.
Soluţia era ,,a declara România ţară neutră şi a pune această neutralitate sub
garanţia specială a Europei”. Savfet-paşa, ministrul de externe otoman, a
tergiversat iarăşi lucrurile şi i-a răspuns că ,,nu se poate pronunţa pentru
moment nici pentru, nici împotriva acestei chestiuni a garanţiei şi că se va
gândi”.3
O vie activitate diplomatică desfăşoară în acest timp şi agenţia
diplomatică românească de la Petersburg. Aceasta trimitea rapoarte asupra
poziţiei Rusiei faţă de conflictul balcanic şi asupra atitudinii guvernului rus faţă
de România. Rusia, interesată în atragerea guvernului român de partea sa, îşi
înteţeşte manifestările de simpatie faţă de România. O delegaţie militară română
în frunte cu generalul Florescu, ministrul de război, este invitată în vara anului
1875 la manevrele armatei ruse de la Krasnoe Selo, bucurându – se de o atenţie
deosebită din partea ţarului şi a înaltelor personalităţi politice ruse.
Agenţia diplomatică română din Petersburg transmitea de asemenea la
Bucureşti veşti despre evenimentele din Rusia şi despre mişcările diplomatice
din capitala imperiului. Agentul nostru diplomatic la Petersburg, Filipescu,
1
Războiul pentru independenţă…, p. 147-148
2
România în relaţii internaţionale…, p. 265
3
Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României, Bucureşti, 1927, p. 53

8
recomanda în toamna anului 1875 guvernului român să ia măsuri urgente de
înarmare, deoarece guvernul rus făcea pregătiri de război împotriva Turciei; în
Basarabia se concentraseră deja trupe care primiseră ordinul de a fi pregătite
pentru trecerea Dunării. Totodată Filipescu semnala guvernului de la Bucureşti
că Rusia aprobă politica de neutralitate a României, considerând-o ca un sprijin
moral dat popoarelor balcanice. De altfel o serie de documente atestă simpatia şi
sprijinul acordat de poporul şi de autorităţile române popoarelor din Balcani în
lupta lor pentru independenţă.1
Agentul diplomatic al Serbiei la Bucureşti, Petroniević, raporta la 28
august 1875 ministrului de externe sârb că guvernul român priveşte cu simpatie
războiul din Bosnia şi Herţegovina şi că România şi Serbia au interese comune
în Balcani. Acelaşi agent raporta la 2 septembrie că la agenţia diplomatică s-au
prezentat mai mulţi români şi sârbi domiciliaţi în România, care au cerut să
plece ca voluntari în Herţegovina. Într-un alt raport din 11 decembrie 1875,
Petroniević transmitea că fiind invitat de Carol la palat pentru un dejun, a aflat
de la reprezentantul Franţei că România se pregăteşte din punct de vedere
militar, aceasta putându-se bizui în primăvara anului 1876 pe circa 50 000 de
soldaţi apţi de luptă. La acelaşi dejun, Lascăr Catargiu i-a comunicat că turcii
masează trupe pe Dunăre şi că România şi Serbia trebuie să ia măsuri pentru a fi
gata de război.
Explicând poziţia de neutralitate a României, agentul diplomatic al
Serbiei la Bucureşti arăta într-un raport trimis la 9 martie 1876 că guvernul
român se teme de un conflict în Balcani. La 15 mai 1876 el raporta de asemenea
următoarele cu privire la atitudinea guvernului român: „Guvernul format din
liberali este pentru eliberarea popoarelor subjugate. Dar în caz de conflict el va
menţine statuquo – ul”.
Pe de altă parte, guvernul sârb, interesat să cunoască cât mai precis
pregătirile revoluţionarilor bulgari din România, cerea la 21 octombrie 1875
agentului său diplomatic de la Bucureşti prin Jovan Ristić, ministrul de externe,
informaţii detaliate despre activitatea bulgarilor, solicitând totodată intervenţia
agentului pe lângă guvernul român spre a-i ocroti. 2
Şi răscoala bulgară din aprilie 1876 a găsit în poporul român un susţinător
şi un apărător consecvent. Astfel ecoul acesteia şi al masacrelor turceşti care i-
au urmat a fost extrem de puternic în presa română. Ziarul ,,Românul” a luat
atitudine împotriva atrocităţilor turceşti şi a atacat în nenumărate articole
politica engleză care sprijinea Turcia. În articolul Bulgarii în parlamentul
Angliei, ziarul combătea pe Disraeli, primul ministru britanic, care a mers cu
simpatia sa faţă de Turcia atât de departe, încât a declarat că ştirile despre
cruzimile comise de turci în Bulgaria nu sunt adevărate.3

1
Războiul de independenţă…, p. 149
2
Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, vol. I, partea II, Bucureşti, Editura
Academiei, 1954, p.1
3
Războiul pentru independenţă…, p. 150-151

9
 În timp ce ziarele publicau informaţii ample şi îşi arătau simpatia faţă de
cauza răsculaţilor bulgarii stabiliţi în ţara noastră au constituit cu concursul
autorităţilor comitete de binefacere pentru familiile care se refugiaseră în
România. În iulie 1876 bulgarii din Ploieşti au format un asemenea comitet, în
timp ce la Olteniţa s-a ţinut o întrunire în localul şcolii, la care au luat parte
bulgarii din oraş şi din satele vecine şi la care s-a hotărât să se cumpere postav
pentru uniformele luptătorilor
Comitetul din Giurgiu în frunte cu Botev pregăteşte voluntari care să
meargă în ajutorul răsculaţilor din Bulgaria. Tot la Giurgiu apărea ziarul ,,Nova
Bălgaria” scos de conducătorii bulgari şi trecut clandestin în sudul Dunării, cu
ştirea autorităţilor române. Guvernul sârb era interesat ca H. Botev să treacă mai
repede în Bulgaria, pentru ca răscoala să ia o amploare cât mai mare. În acest
fel, un mare număr de trupe turceşti puteau fi imobilizate de bulgari, iar Serbia,
intrând în război putea acţiona mai eficace.
Autorităţile române au avut o atitudine pozitivă şi faţă de această acţiune
a revoluţionarilor bulgari. Astfel Mihail Kogălniceanu în calitate de ministru de
externe, alături de alte personalităţi politice române au ajutat direct ceata lui
Hristo Botev în perioada trecerii la sud de Dunăre.1
La 16 mai 1876 Hristo Botev împreună cu o serie de prieteni s-a îmbarcat
la Giurgiu pe vasul de pasageri ,,Radeţki”. Ajungând la Cozludui, pasagerii au
deschis geamantanele, au îmbrăcat uniformele, s-au înarmat şi, somând
echipajul, au debarcat într-un loc pustiu al malului bulgăresc. Dar pregătirea
răscoalei nu se desfăşurase aşa cum trebuia în regiunea Vraţa unde debarcase
ceata, şi în seara zilei de 20 mai/2 iunie 1876 Hristo Botev cade în luptă.
Evenimentele petrecute cu prilejul luptelor dintre ceata lui Botev şi trupele
otomane au prilejuit o serie de proteste vehemente din partea marilor puteri,
care acuzau din nou România că prin atitudinea sa favoriza şi amplifica
conflictul din Balcani.
Referitor la presiunea pe care o făceau marile puteri asupra României,
prinţul Carol îi scria tatălui său: ,,Trebuie a se îngădui statelor vasale şi
diferitelor provincii să se dezmorţească ele însele. Dacă reuşesc să iasă
învingătoare din lupta cu suveranul lor, cu atât mai bine! Dacă nu, dânsele nu
merită a fi neatârnate”.2
Pornind de la premisa că Imperiul otoman era în dificultate, la 16/28 iunie
1876 M. Kogălniceanu prezintă printr-o notă circulară Porţii şi puterilor garante
o serie de revendicări ale României faţă de Poartă: recunoaşterea individualităţii
statului român şi a numelui de România, admiterea agenţilor români acreditaţi
în corpul diplomatic, încheierea unor convenţii comerciale, poştale şi telegrafice
cu Imperiul otoman, recunoaşterea paşaportului românesc, etc. În esenţă, aceste
revendicări reprezentau o cerere de independenţă a statului român.3
1
Ibidem, p. 152
2
Ibidem, p. 151-153
3
Nichita Adăniloaie, op. cit., p. 129-130

10
 Ne vom opri puţin asupra anexei memoriului celor şapte puncte care se
referă la delimitarea Deltei Dunării. După cum se ştie, pe baza articolului 21 al
tratatului de pace de la Paris din 1856, Moldovei i se înapoia o parte din
Basarabia, adică sudul: judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad. Graniţa dintre
Moldova şi Imperiul otoman se fixa pe aceleaşi coordonate care existaseră între
Turcia şi Rusia, respectiv calea navigabilă (talvegul) a braţului Chilia. Marile
puteri, care vedeau în putredul Imperiu otoman un loc ideal de a-şi rezolva
interesele proprii, modifică prin protocolul semnat la Paris la 6 ianuarie 1857
prevederile tratatului de pace din 1856 şi hotărăşte ca insulele cuprinse între
diferitele braţe ale Dunării adică practic toată Delta, să aparţină Porţii, deşi
,,Delta Dunării a făcut parte de secole din patrimoniul Moldovei”.
România cerea în modul cel mai hotărât ca braţul Sulina, singurul braţ
deschis navigaţiei maritime, să fie graniţă între Turcia şi România. Se
argumenta, în primul rând, că acest teritoriu ne-a aparţinut; în al doilea rând, că
nu este drept ca un fluviu de importanţă europeană să aparţină cu toate cele trei
guri unuia dintre riverani şi în acelaşi timp celălalt să fie lipsit complet de
foloasele pe care natura le-a dat teritoriului şi în al treilea rând, însăşi Comisia
europeană a recunoscut această greşeală şi nedreptate făcută ţării noastre în
şedinţa din 27 mai 1861.1
Referitor la aceste doleanţe ale României, diplomatul Giers şi prin el
guvernul imperial rus ,,socotea demersul nostru întârziat sau prea timpuriu,
nepotrivit pentru moment, din pricina evenimentelor ce au loc în Orient şi care
fixează prea exclusiv atenţia Europei”.
Pe poziţii similare, adică ignorând interesele vitale ale ţării noastre, s-au
situat şi cabinetele de la Berlin, Londra, Roma şi Viena. I. Bălăceanu transmitea
în plus că la Viena „nu se crede că va fi pace. S-au primit veşti despre înarmări
considerabile în Rusia. Turcia se pregăteşte activ pentru a se apăra cu hotărâre.
Se pune mai mult ca niciodată preţ pe neutralitatea noastră şi se arată dispoziţia
de a ne-o răsplăti”.
Deoarece Poarta a refuzat să satisfacă revendicările României, M.
Kogălniceanu era hotărât să împingă România în război. Pentru a pregăti
terenul, el trimite o notă agenţilor diplomatici români acreditaţi pe lângă marile
puteri garante, în care acuza Turcia de ororile săvârşite în Balcani.2
Demisia lui Kogălniceanu din guvern3 a pus însă câtva timp capăt acestei
politici pentru recunoaşterea independenţei României, politica externă a ţării
fiind orientă către o poziţie de expectativă. Cu toate acestea, oamenii politici ai
României îşi dădeau seama că dobândirea independenţei nu se mai putea obţine
decât pe calea armelor.
Evenimentele s-au precipitat prin izbucnirea războiului în iunie 1876 între
Turcia, pe de o parte, şi Serbia, aliată cu Muntenegru, pe de alt parte. De altfel,
1
Războiul pentru independenţă…, p. 153-154
2
Nichita Adăniloaie, op. cit., p. 130-131
3
Nicolae Iorga, op. cit., p. 53

11
încă din mai 1876 Serbia încheiase o alianţă secretă cu Muntenegru. În articolul
4 al acestei alianţe, Serbia îşi lua angajamentul să atragă România şi Grecia de
partea lor în vederea unor acţiuni comune.
Odată războiul început, guvernul rus avea tot interesul ca sârbii şi
muntenegrenii să nu fie înfrânţi. De aceea din Rusia se trimiteau arme,
materiale, alimente şi voluntari către front. Toate aceste transporturi trebuiau să
treacă prin România. Rapoartele din respectiva perioadă ale reprezentanţilor
diplomatici români acreditaţi la Petersburg arătau că Rusia cerea ca guvernul
român să permit trecerea ajutoarelor sale către Serbia.
România îşi declarase însă neutralitatea în conflictul care începuse şi, ca
atare, răspunsul dat de Ghica la cererea oficialităţilor ruse era justificat: Am
răspuns că simpatiile noastre sunt de partea Serbiei, că am fi fericiţi de a-i veni
în ajutor în măsura posibilului, dar că a lăsa să treacă arme ar fi să nesocotim
neutralitatea, pe care întreaga Europă aproape a pretins-o de la noi la începutul
ostilităţilor şi pe care Rusia pare să ne-o reproşeze.
Atitudinea României faţă de evenimentele desfăşurate în 1876 poate fi
sintetizată în felul următor: „Fără ca România să se alăture într-adevăr Serbiei şi
Muntenegrului, care porniseră război contra turcilor, guvernul român, care
încuviinţa organizarea de cete de voluntari bulgari şi trecerea voluntarilor ruşi
pe teritoriul său pentru ajutorarea Serbiei, a trimis însă pe Dunăre în dreptul
graniţei dintre Serbia şi Turcia, un corp militar de observaţie, menit să
împiedice extinderea războiului pe teritoriul României.
Este limpede că guvernul român nu era dispus să rişte ducerea unui război
greu şi primejdios, ci prefera să aştepte împrejurări nai favorabile pentru
obţinerea independenţei”.1
Faţă de poziţia guvernului român, care permitea în continuare trecerea
prin ţara noastră a ajutorului venit din Rusia, dar dorea ca acesta să se facă
ţinând seama de neutralitatea declarată a ţării, în mod neobservat, guvernul sârb
a fost la un moment dat nemulţumit, făcând aluzie la tratatul din 1868, care
obliga România la un sprijin mult mai larg deşi Serbia, intrând în război în
1876, nu ceruse asentimentul României.
Opinia publică românească îşi manifesta din ce în ce mai mult dorinţa
participării la război alături de Serbia şi de Muntenegru, pentru ca prin luptă ţara
noastră să-şi câştige independenţa de stat.
După o nouă încercare a conservatorilor de a forma un guvern prezidat de
generalul I. Em. Florescu, a urmat la 29 aprilie/9 mai un guvern al coaliţiei de la
Mazar-paşa în marea majoritate liberal, condus însă de conservatorul Epureanu.
Acesta a organizat alegeri în iunie 1876, în urma cărora coaliţia a obţinut o
victorie zdrobitoare.2
Epureanu, a demisionat, ceea ce a făcut ca prinţul Carol să-l însărcineze
pe I.C. Brătianu în august 1876 cu formarea noului guvern. El întreprinde o
1
Vasile Maciu, Condiţiile interne ale proclamării independenţei de stat, Bucureşti, 1955, p.79
2
Războiul pentru independenţă…, p. 156-158.

12
acţiune diplomatică activă mai ales pe lângă Rusia şi Austro-Ungaria, ai căror
suverani se înţeleseseră la Reichstadt în iulie 1876 în privinţa soartei Turciei în
cazul unui război care urma să fie dus de Rusia. Deşi acest acord era secret,
cercurile româneşti cele mai bine informate şi-au dat seama de situaţie,
orientându-se ,,pentru a pune politica externă a României în acord cu aceea a
Austro-Ungariei şi Rusiei, despre care presupunea că s-au înţeles la Reichstadt.
De aceea, când Franz Joseph a făcut o vizită la Sibiu la sfârşitul lunii august
1876, I.C. Brătianu a mers să-l salute asigurându-l de buna vecinătate a
României.1
Pe de altă parte, la sfârşitul lunii septembrie 1876 a plecat la Livadia o
delegaţie românească condusă de Ion C. Brătianu, care a purtat discuţii atât cu
ţarul Alexandru al II-lea, cât şi cu o seamă de importanţi demnitari ruşi ca
Gorceakov, Miliutin şi generalul Ignatiev. Convorbirile au abordat o sferă largă
de probleme, printre care necesitatea de a se încheia o convenţie militară între
Rusia şi România pe baza căreia să se asigure trecerea nestânjenită a trupelor
ruse prin ţara noastră, posibilitatea organizării şi instruirii detaşamentelor de
voluntari bulgari pe teritoriul României etc. 2 La 28 septembrie delegaţia română
a fost invitat la masă de către ţar; cu acest prilej Ion C. Brătianu îi declara lui
Ignatiev că trupele române sânt gata să servească ca avangardă trupelor ruse.
Cererea delegaţiei române făcute la Livadia în legătură cu încheierea unei
convenţii pentru trecerea trupelor ruse prin România avea ca obiectiv garantarea
integrităţii teritoriale a ţării şi a instituţiilor sale.
Oficialităţile ruse nu au răspuns însă acestei cereri decât după plecarea
delegaţiei române, când s-a ajuns la concluzia că ,,înainte de trecerea frontierei
trebuie încheiată o convenţie cu România”. Pentru a trata încheierea convenţiei
de mai sus este trimis la 16/28 noiembrie 1876 incognito la Bucureşti
diplomatul rus Nelidov.3 Fără ştirea ministrului de externe N. Ionescu, deoarece
acesta era adversar al tratativelor cu Rusia, Ion Brătianu a tratat cu Nelidov
prevederile convenţiei proiectate, care la 23 noiembrie era elaborată în linii
mari.4
Eşuarea Conferinţei de la Constantinopol a convins poporul român că
puterile occidentale nu erau dispuse să acorde României nici un sprijin pentru a
obţine independenţa. Mai mult, în timpul conferinţei, pe lângă care şi guvernul
român trimisese un reprezentant, Poarta a arătat şi mai făţiş prin Constituţia pe
care a adoptat-o că consideră România ca pe o simplă provincie privilegiată.
Îndepărtarea suzeranităţii turceşti prin forţa armelor de către România nu
se putea realiza însă datorită raportului de forţe dintre ţara noastră şi Imperiul
otoman, decât cu sprijinul unei mari puteri, în speţă al Rusiei, şi în alianţă cu
celelalte state din sud-estul Europei.5
1
Nichita Adăniloaie, op. cit., p. 133
2
Nicolae Corivan, Lupta diplomatică pentru cucerirea independenţei, Bucureşti, 1977, p. 57
3
România în relaţii internaţionale…, p. 267
4
Războiul pentru independenţă…, p. 149
5
Nicolae Corivan, op. cit., p. 59

13
 Mergând pe această linie, guvernul român încheie la 4 aprilie 1877 la
Bucureşti cu câteva zile înainte de începerea ostilităţilor militare, convenţia
româno-rusă privind trecerea trupelor ruseşti prin România, pe baza căreia se
asigura armatei ruse „care va fi chemată a merge în Turcia libera trecere prin
teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”. Totodată acesteia i
se acorda „uzul căii ferate, comunicaţiilor fluviale, drumurilor, poştelor şi
telegrafelor României şi i se punea la dispoziţiunea sa resursele materiale ale
ţării pentru necesităţile de aprovizionare, de furaj, cum şi de transport”. Mai
mult, armata rusă se bucura de aceleaşi drepturi şi prerogative ca şi armata
română, guvernul român făcând o reducere de 40% pentru tarifele de transport.
De asemenea, pe toată durata şederii trupelor ruse în România şi dincolo de
Dunăre se asigura ,,libera importaţiune pe teritoriul său fără plată de drepturi, şi
liberul tranzit al tuturor articolelor şi obiectelor de aprovizionare, de furnituri,
de material şi de muniţiuni de rezbel destinate uzului armatei imperiale şi chiar
acelor a căror intrare în România s-ar găsi prohibită prin regulamentele
române”.1
În urma încheierii convenţiei din 4 aprilie cu Rusia, guvernul român, prin
măsurile luate şi prin posibilităţile create armatei ruse de a trece nestingherită
prin România, s-a angajat activ în evenimentele din Balcani, ajungând de fapt la
o stare de război cu Imperiul otoman. România îşi pregătise poziţiile de pe care
trebuia să pornească cu arma în mână la cucerirea dreptului de a se bucura,
alături de celelalte ţări de o viaţă liberă, independentă şi suverană.
În acelaşi timp, atât la Reichstadt, cât şi în convenţia secretă de la
Budapesta, Austro-Ungaria îşi dăduse consimţământul ca Rusia ţaristă să ocupe
cele trei judeţe din sudul Basarabiei de la România în schimbul recunoaşterii
independenţei sau să i se dea un alt teritoriu în schimb. Trebuie remarcat faptul
că diplomaţia românească bănuia numai, dar nu cunoştea stipulaţiile tratatului
cu privire la problema teritorială.2 Concomitent, diplomaţia ţaristă a tatonat
terenul la Berlin, Paris, Roma şi chiar la Londra, unde marile puteri, într-o
formă sau alta, îşi dădeau consimţământul ca acest teritoriu să revin Rusiei.
Pentru vastul imperiu rus, aceste trei judeţe constituiau o cantitate cu totul
neglijabilă dar în primul rând era în joc orgoliul unui mare imperiu, ştirbit în
timpul războiului Crimeei; în plus, din punct de vedere economic şi strategic,
Rusia ar fi deţinut o parte din gurile Dunării. Celelalte mari puteri, care se
temeau ca Istanbulul să nu devină port rusesc, erau foarte bucuroase să facă
ţarismului aceste minime concesii, socotind că mica Românie, ca vecină este
predestinată să ajung în sfera de influenţă a Petersburgului.3
Diplomaţia românească care lupta să nu aibă o asemenea soartă fie
bănuind, fie intuind, fie aflând de acţiunile Rusiei, a insistat cu perseverenţă să
1
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1998, p.272
2
Viorica Moisiuc, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002, p.78
3
România în relaţii internaţionale…, p. 270

14
se încheie un document în care partea rusă să recunoască integritatea teritoriului
românesc. Acest document a fost obţinut la 4 aprilie 1877, însă prin
nerespectarea lui de către Rusia ţaristă s-au ivit serioase neînţelegeri ulterioare,
care au influenţat negativ relaţiile de bună vecinătate.

BIBLIOGRAFIE

Adăniloaie, Nichita, Independenţa naţională a României, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986.
Boicu, Leonid, Cristian, Vasile, Platon, Gheorghe, România în relaţiile
internaţionale (1699-1939), Editura Junimea, Iaşi,
1980.
Ciachir, Nicolae, Războiul pentru independenţa României în context
European (1875-1878), Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
Idem, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998.
Corivan, Nicolae, Lupta diplomatică pentru cucerirea independenţei,
Bucureşti, 1977.
Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, vol.
I, partea II, Bucureşti, Editura Academiei, 1954.
Iorga, Nicolae, Războiul pentru independenţa României, Bucureşti, 1927.
Maciu, Vasile, Condiţiile interne ale proclamării independenţei de stat,
Bucureşti, 1955.
Moisiuc,Viorica, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul
secolului al XX-lea, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2002.

15