Simbolismul

Simbolismul este un curent literar aparut in Franta, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea ca o reactie
impotriva parnasianismului (miscare literara aparuta la randul ei ca o reactie impotriva romantismului, a
efuziunii sentimentului in poezie si care a impins poezia in extrema cealalta, ajungandu-se ca aceasta sa
devina un simplu exercitiu de virtuozitate tehnica, poezia sa fie lipsita de sentiment, sa fie o simpla
relatare impersonala).

Termenul de „simbolism” a fost intrebuintat pentru prima data ca nume dat unei miscari literare de
catre Jean Moreas in articolul „Le Symbolisme”, aparut in revista „Figaro Letteraire” din 1886. Departe
de a se fi manifestat ca un curent unitar, simbolismul francez se prezinta ca un conglomerat de scoli si
grupari literare dintre care numai cea a lui Moreas se considera propriu-zis simbolista. In ciuda
diferentelor de terminologie, pe toti poetii francezi ai momentului i-a unit reactia impotriva
parnasianismului, dorinta de innoire a liricii prin readucerea sentimentului in poezie si, in special,
cultivarea simbolului. Toti poetii simbolisti francezi il recunosc drept parinte literar pe Charles
Baudelaire, din poezia caruia „Corespondente” se desprind principalele trasaturi ale curentului:
surprinderea corespondentelor dintre lumea exterioara si universul interior al sentimentelor, a
analogiilor intre notiuni, elemente, a sinesteziilor (amestecul de senzatii de natura diferita). Ex: „parfum,
culoare, sunet se-ngana si-ti raspund”.

Pentru exprimarea corespondentelor, a legaturilor ascunse dintre lucruri, poetul trebuie sa se abtina de
la a descrie, de la a povesti, caci potrivit esteticii simboliste, poezia nu-si numeste obiectul, ci il
sugereaza, asa cum se exprima un alt reprezentant al simbolismului francez, Stephan Mallarme: „a numi
un obiect este a suprima trei sferturi din desfatarea poemului, care e facut din fericirea de a ghici putin
cate putin, a-l sugera -; iata visul!”. Poezia ne transmite sensuri, rostul ei este de a trezi anumite
sentimente prin puterea de sugestie a cuvintelor, de a comunica chiar inefabilul si prin aceasta se
inrudeste cu muzica. Un alt poet simbolist francez, Paul Verlaine, preda in poezia sa, „Arta poetica”,
pentru nuanta in defavoarea culorii, dar si pentru muzicalitatea versurilor, considerand ca versul impar
creeaza o mai buna acustica pentru exprimarea starilor vagi, nedefinite, pentru renuntarea la sintaxa
traditionala, si chiar la rima.

Simbolismul romanesc s-a dezvoltat sub influenta simbolismului francez, avand continut si evolutie
proprii. A aparut intr-un anumit stadiu evolutiv al poeziei noastre, in imprejurari care reclamau innoirea
liricii, fara a nega poezia romaneasca anterioara, dar depasind orizontul rural in care fixasera literatura
poetii semanatoristi si poporanisti. Tematica poeziei se largeste prin patrunderea in versurile lor a
orasului cu parcuri, gradini, statui, a tinuturilor indepartate, exotice, a instrumentelor muzicale, a
pietrelor pretioase, a parfumurilor, a florilor de gradina, a navelor, iahturilor, porturilor etc. Aceste
motive se reunesc in cateva teme specifice: iubirea -; motiv de reverie, de nevroza; targul provincial -;
spatiu al izolarii; natura -; loc al corespondentelor.

Cel care a deschis portile simbolismului romanesc a fost Alexandru Macedonski, prin activitatea sa din
cadrul cenaclului si al revistei „Literatorul”. Inca din 1880 Macedonski publica articolul „Despre logica
poeziei” in care se fac apropieri intre muzica si poezie („Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai
putin decat arta muzicii”) si este revelata deosebirea dintre poezie si proza, poezia avand „logica” ei,
diferita de proza („Logica poeziei e, daca ne putem exprima astfel, nelogica la modul sublim”). Intr-un alt
articol, „Poezia viitorului”, in care apreciaza ca sunetele joaca rolul imaginilor, ajunge la concluzia ca
„poezia viitorului nu va fi decat muzica si imagine”.
Privita in ansamblu, creatia poetica a lui Macedonski ne este intru totul simbolista. Astfel, in „Ciclul
noptilor” intalnim mult mai multe teme si motive romantice, asa cum este „Noapte de decemvrie”,
scrisa pe tema conditiei geniului, in timp ce „Poema rondelurilor” se incadreaza in estetica simbolista
prin cultivarea corespondentelor, a sugestiei.

In evolutia simbolismului romanesc se cunosc trei etape:

O prima etapa este reprezentata de poeti precum Stefan Petica si Iuliu Cezar Savescu, care se si declara
primii simbolisti din cultura romana si in creatia carora se regasesc multe motive simboliste: fascinatia
tinuturilor indepartate („La polul nord” -; I. C. Savescu), prezenta instrumentelor muzicale („Viori
aprinse, femeile”), repetitiile in scopuri muzicale, etc.

O a doua etapa e reprezentata de poetii grupati in jurul revistei „Viata noua”, condusa de Ovid
Deususianu (Emil Isaac, Eugenio Sperantia). Incepand cu 1908 asistam la largirea sferei curentului prin
aparitia mai multor volume si reviste simboliste asa cum este revista lui Ion Minulescu -; „Revista
celorlalti”, care prin articolul-program „Aprindeti tortele” celebra „noul, ciudatul, bizarul” in poezie. In
poezie, Minulescu a cultivat o originalitate ostentativa, stridenta, manifestand interes, in special, fata de
tehnica simbolista, prin cultivarea numarului fatidic 3, prin folosirea repetitiei si a lait-motivelor in
scopuri muzicale, a unor neologisme sonore. De asemenea, poezie sa dezvolta toate temele si motivele
majore ale acestui curent: evadarea spre tinuturi indepartate, exotice („Romanta celor trei corabii”,
„Romanta celor trei galere”), descrierea unor tinuturi exotice (Toledo, Rio de la Plata, Corint), prezenta
unor topusuri specifice mediului citadin (parcul, circul, scoala, portul, gara etc.), prezenta unor termeni
livresti (nume de poeti, pictori, compozitori, titluri de opere etc.).

Ultima etapa a simbolismului romanesc e reprezentat de poezia lui George Bacovia, poetul cel mai
reprezentativ si mai controversat in acelasi timp. Spre deosebire de majoritatea poetilor simbolisti,
fascinati de transparentele cromatice, la Bacovia se situeaza ostentativ sub semnul plumbului pentru ca
ceea ce intentioneaza el sa sugereze nu e fluidul, inefabilul trairilor sufletesti, ci trairile dure, tensionate,
sufocante. Poet al violetului, culoarea saturniana, dar si al maladivului, sugerat de galben, si al negrului -;
culoare a claustrarii, vecina cu moartea, Bacovia a realizat ventilare deliberata a peisajului, in functie de
trairile interioare. Prin cultivarea unor stari sufletesti abisale, zguduitoare, Bacovia depaseste cadrul
esteticii simboliste, apropiindu-se de poezia moderna a secolului XX.