I. 1. („Gerul” – Vasile Alecsandri) 1. ger, promoroacă (ţurţuri, gheaţă) 2.

Semnele de punctuaţie: punct şi virgulă de la finalul celui de-al doilea vers desparte două fraze diferite, marcând o pauză în exprimarea unor idei similare. Poetul nu foloseşte punctul, ca în finalul strofei, deoarece acesta are rol în încheierea ideii, nelăsând loc unei continuări a acesteia. 3. „Sa ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.” 4. Tema naturii sub stăpânirea iernii; motivul gerului. 5. pronume la persoana I şi a II-a: „eu”, „tu”; verbe la persoana a II-a: „vin’”; interjecţia. 6. „(gerul) sălbatic”  epitet personificator, extrem de sugestiv care arată forţa de nestăvilit a iernii geroase acaparând natura. 7. Substantivul „gerul”, reprezentând şi titlul poeziei, nu este pus la întâmplare la începutul fiecărei strofe, ci prin aceasta, poetul intensifică într-un mod aparte ideea centrală a poeziei, asprimea iernii, dându-i cititorului senzaţia de acaparare totală, accentuând imaginile sinestezice. 8. Gerul este prezentat de către poet ca o minune a iernii, ca un fenomen magic ce pune stăpânire asupra întregii naturi. În ultima stofă, gerul este invocat de către eul liric, prin propoziţia în vocativ: „O! tu, gerule năprasnic, vin”. Epitetul „(ger)năprasnic” întăreşte ideea de atotputernic, iar comparaţia „ca săgeata” întregeşte sentimentul de măreţie pe care gerul i-l inspiră poetului. Primele două versuri ale strofei prezintă o complexă imagine vizuală, ce subliniază grandoarea tabloului. 9. Vasile Alecsandri creează un pastel al iernii, de o impresionantă măreţie, prin folosirea unui limbaj expresiv, pe tot parcursul poeziei. Elementele care susţin expresivitatea sunt nenumăratele imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 2. („Pe coastele Calabrei” – Vasile Alecsandri) 1. mister = taină parfum = mireasmă 2. „sânu-i” – cratima desparte substantivul de persoana I în dativ posesiv, marcând pronunţarea într-o singură silabă. „stele-n” – cratima ţine locul vocalei „i” - în ambele cazuri, cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi contribuie, prin înlocuirea unor sunete, la păstrarea măsurii versului. 3. a călca strâmb, a călca pe bătături / nervi 4. sehastru  sihastru; Calabrei  Calabriei 5. „luna, vas de aur”, „se-nalţă-un negru munte”

6. Metafora „pare ca din sânu-i azvârle stele-n cer” transpune artistic un fenomen natural: vulcanii inactivi al căror crater izbucnesc uneori în uşoare scânteieri. 7. Verbul „fosforează”, fiind un derivat al substantivului „fosfor” exprimă o imagine vizuală, prin care este sugerată dâra de lumină, pe care vaporul o lasă în urmă în drumul său prin bezna nopţii. Adjectivul „stâncie” sugerează o imagine uşor înspăimântătoare şi totodată misterioasă, a monstrului subacvatic. Acesta duce cu gândul la „stâncă”, prin forma derivată, „stâncie” 8. Ultima strofă ne introduce într-o lume feerică. Poetul reuşeşte să emoţioneze cititorul prin atmosfera de vis, pe care o creează cu ajutorul imaginilor vizuale şi a figurilor de stil. Primul vers ne prezintă o mare liniştită, sub atomosferă caldă, luminată de frumoasa Sicilie, fapt ce reiese din folosirea epitetului „(baie) azurie”. Ultimele două versuri ne indică ajungerea la destinaţie, călătorul putând simţi „din umbră”, „parfumul oriental” al portului Syracusei. Atmosfera feerică este sugerată printr-un câmp semnatic al liniştii: „dorm”, „atmosfera caldă”, „se scaldă” 9. Poezia „Pe coastele Calabrei” este un minunat pastel, în care poetul ne prezintă drumul parcurs de vapor „pe coastele Calabrei”, până în portul Syracusei. Pastelul este presărat cu figuri de stil şi imagini vizuale de o puternică expresivitate ce reuşesc să impresioneze cititorul prin creearea unei atmosfere feerice. În prezentarea peisajului, Alecsandri foloseşte ca timp predominant prezentul, unul dintre timpurile tipice decrierii, iar folosirea repetată a epitetelor („punte argintie”) a metaforelor („luna, vas de aur”) şi a imaginilor vizuale, indică în mod cert prezenţa descrierii în poezia citată. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 3. („Privighetoarea şi măgarul” – Grigore Alexandrescu) 1. a se culca pe o ureche, a trage cu urechea 2. Virgula desparte vorbirea directă de cea indirectă şi separă propoziţia incidentă de restul enunţului. 3. cânta ≠ tăcere 4. Adjectivul „nenorocita” exprimă povara privighetoarei de a-şi cânta durerea. 5. „tot împrejuru-i era tăcere”  imagine auditivă „capul pleoştise, sau râdicase”  imagine vizuală 6. Comparaţia „ca un aspru judecător” arată revolta poetului la adresa îndrăznelii măgarului de a critica suava privighetoare, idee întărită prin epitetul „aspru”. 7. Titlul pune în relaţie de coordonare cele două personaje principale ale fabulei, anunţând antiteza ce urmează să ia amploare pe parcursul poeziei. 8. Ultima strofă a poeziei conţine morala. Concentrând-o în imagini vizuale şi figuri de stil, poetul ne transmite ideea demonstrată pe tot parcursul

2

poeziei, anume nevoia de a critica resimţită de cele mai multe ori în mod nejustificat şi absurd, prin raportarea la propria persoană. 9. Deşi prezintă structura unei poezii, opera nu întruneşte trăsăturile genului liric. Poetul nu pune accentul pe imagini artistice şi figuri de stil, ci pe prezentarea alegorică a unei întâmplari, modul de expunere nefiind descrierea, ci naraţiunea, trăsătură tipică a genului epic. De asemenea, observăm accentul pus pe personajele ce reprezintă timpuri umane. Fiind vorba de personaje-animale, ajungem la concluzia că poezia este o fabulă, specia literară ce aparţine genului epic. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 4. („Umbra lui Mircea. La Cozia” – Grigore Alexandrescu) 1. 2. intensifică suspans. 3. 4. 5. muşchi, râul, munţi, valuri punctele de suspensie, foarte des folosite în ce-a de-a patra strofă, sentimentul de nelinişte şi totodată creează o stare de permanent

a se da de ceasul morţii, a-ţi suna ceasul Tema preamăririi strămoşilor (patriotică); motivul nopţii „glasul ei se-ntinde,creşte”  imagine auditivă „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”  imagine vizuală 6. Epitetul „(chipuri) negre” sugerează întunericul nopţii ce pune stăpânire pe întregul univers şi conturează o atmosferă încărcată de mister. 7. În prima parte a poeziei se poate observa cu uşurinţă predominanţa verbelor la timpul prezent, timp specific descrierii. De aceea, şi aici are rol în prezentarea peisajului, în introducerea cititorului în atmosfera misterioasă. În final poezia este dominată de imagini motorii, poetul trecând de la descrierea peisajului nocturn la prezentarea învolburată a luptei, ce învie în ochii cititorului. Astfel se explică şi folosirea verbelor la perfectul compus, timp specific prescurtării acţiunii în plină desfăşurare. 8. Ultima strofă transmite ideea permanenţei naturii în raport cu viaţa, invocând Oltul, martor al atâtor evenimente importante, prin folosirea vocativului, cu rol personificator din primele versuri. Epitetele „(virtuţi) mari”, „(fapte) cumplite” intensifică măreţia acelor timpuri, importanţa istorică şi totodată sentimentul de recunoştinţă pe care acestea le stârnesc oricărui român. Întrebarea retorică din final face referire la domnia grandioasă a marelui conducător, al cărui nume este precizat în titlu, Mircea. 9. Poezia „Umbra lui Mircea” este un imn închinat unei figuri impozante din istoria românilor. Prezenţa numeroaselor imagini artistice şi a figurilor de stil, împreună cu vocativul „Oltule” şi imperativul „Ascultaţi” ce arată implicarea afectivă a poetului, prin vocea eului liric, dovada apetenţei poeziei la lirismul subiectiv. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol)

3

motivul divinităţii. El simte că nu îi ajunge cerul pentru a-şi exprima gratitudinea. 9. Rolul conjuncţiei coordonatoare „şi” este de a întări dorinţa poetului de a muţumi pentru nenumăratele bucurii pe care i le oferă viaţă. motivul amintirii. cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi ţine locul vocalei „u” (nu ar avea). Metafora „nori. Cea de-a patra strofă continuă înşiruirea numai câtorva dintre milioanele de lucruri. prof. recunoştinţa eului liric pentru ceea ce are cel mai de preţ de la Dumnezeu: viaţa. dar cu o notă de profunzime ce nu poate trece neobservată. Deşi aparent destul de săracă în figuri de stil şi imagini artistice. poetul reuşind să facă tot mai adâncă fascinaţia in faţă vieţii. Metafora pune în relaţie un element cosmic cu un simbol de glorie. coord. tema poeziei. candidă = pură beteală = podoabă 2. Ultimul vers marchează cititorul prin naturaleţea cu care este infiltrat în poezie. etc. miresme şi senzaţii cu ajutorul înşiruirii. 5. („Mulţumire” – Ioan Alexandru) 1. 4 . Elena Apostol) I. 6. Luni începuseră şcoala de la ora şapte. 2. Tiltul poeziei exprimă simplu. Fiind un substantiv propriu.I. această strofă este ea însăşi o metaforă. De luni de zile nu am mai auzit nimic despre el. „cuvine-se” – cratima marchează o inversiune în forma verbală cu rol în păstrarea măsurii versului. 12 B. unde poetul îmbină atent. aceste flamuri sure” dezvăluie impresia pe care norii o au asupra poetului. „să-ţi” – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. înlocuind vocala „î” în scopul menţinerii măsurii versului 3. forme şi culori. 6. Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a: „să-ti mulţumesc”. 5. („Crizanteme” – Dimitrie Anghel) 1. motivul recunoştinţei. 7. având rol în păstrarea măsurii versului. „Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi” 4. ideea centrală. motivul dragostei de natură. Repetiţie anaforică. de mici bucurii ale vieţii pentru care nu vom putea niciodată să mulţumim suficient de mult. nearticulat are rol în generalizarea sentimentului mulţumirii. atins chiar de aparenta lor banalitate. şi anume. 8. „mea”. cu măiestrie. folosind în mod obsesiv conjuncţia ce leagă toate aceste elemente. (Alexandra Gherman.

Atât epitetul personificator „oglinzile-obosite” cât şi comparaţia „evlavios ca o vestală” adâncesc sentimentele de tristeţe. „vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”. Tiltul anunţă poezia ca pe o metaforă. Elena Apostol) I. motivul oglinzii 5. 4. Epitetul metaforic „roze (gesturi)” îmbină armonios mişcarea suavă a pomilor în bătaia vântului cu culorile palide. „Preschimbă florile în vase. zarzării şi prunii. obsesive. 12 B. motivul lunii. „o fată şubredă şi pală”. să spuie  să spună -ntăilor  -ntâilor 7. anotimpul în care toate florile mor. o paralelă între anotimpul trist şi monoton . pruni 2. şi casa fetei. Substantivul „balul”. motivul primăverii. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt descrise din perspectiva unei stări puternice. pe care toamna le lasă în urmă. a trece în nefiinţă. 9. prof. 8. fata pentru care cititorul presupunea că iubirea tinereţelor a murit. a-l trece toate apele. Apostroful marchează lipsa accidentală a vocalei „ă”. 4. motivul toamnei. „pomi” fac ca titlul să reprezinte perfect 5 . toamna. 6. evlavios ca o vestală”: comparaţia fetei cu o vestală face din acest procedeu banal un adevărat ritual. coord. folosit cu sens metaforic pe lângă cel de-al doilea. 6. El pune la îndemâna cititorului elementele necesare pentru ca acesta să înţeleagă în maniera proprie semnificaţia versurilor. Putem considera că poetul sugerează pe tot parcursul poeziei o paralelă între trista toamnă. de mâhnire. înveşmântaţi. Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea toamnei. În prima strofă a poeziei. şi fata singură. (Alexandra Gherman. Fata descrisă de poet prin două epitete o fac să se potrivească perfect decorului. zarzări. „şubredă şi pală”. caişi.3. Limbajul folosit de D. prefăcut. pentru cea care „n-a fost mireasă”. Anghel în poezia sa este sugestiv. a trece pragul. elidarea lui e. dar calde ale primăverii  epitet sinestezic specific simbolismului 7. poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi figuri de stil. 7. 5. având rol în menţinerea măsurii versului 3. („Balul pomilor” – Dimitrie Anghel) 1. / înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii”  imagine vizuală „pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt”  imagine auditivă. „caişii. s-au – cratima desparte două părţi de vorbire diferite.

8. coord. „epigraf”. Ultima strofă trezeşte cititorul din visare. Elena Apostol) 6 . ce o vor păstra mereu. („Epigrag” – Tudor Arghezi) 1. – folosirea simbolului cromatic – sinestezie „dulci orchestre” (Alexandra Gherman. Toamna se seamănă grâul. trişti şi delicaţi”. Cele două copile seamănă ca două picături de apă. 8. Epitetul multiplu „(pustnicii) tineri. care îi va impresiona pe tinerii cititori. 12 B. Poezia lui Tudor Arghezi este o artă poetică ce impresionează prin limbajul folosit de poet pentru a se face înţeles şi mai ales prin relaţia dintre creaţie şi eul creator. „porniţi”. aducându-l din nou cu picioarele pe pământ. Folosirea numeroaselor verbe la imperativ. Legănându-se uşor în bătaia vântului. Poezia are un puternic impact asupra cititorului. 2. prof. dau cititorului senzaţia că se află în mijlocul unei adevărate „furtuni” de creaţie. 8. cu sufletul la gură. Pomii. Autorul pune toată aceasţă atmosferă feerică de noapte de primăvară doar pe seama anotimpului.tema poeziei. pomii parcă dansează. 7. Prima virgulă desparte un substantiv în vocativ de restul propoziţiei. Aceasta este dată în primul rând de întrebuinţarea numeroaselor verbe la imperativ. iar ce-a de-a doua separă două propoziţii / verbe la imperativ. 12 B. poezia pregăteşte cititorul pentru furtunoasa legătură pe care procedeul creaţiei o stabileşte între opera şi creator. a pronumelor la persoana a II-a: „-ţi”. persoana a II-a. 4. fraţi de suflet. Arghezi încearcă să ne transmită ideea că orice creator poate învinge timpul şi spaţiul prin creaţia pe care o lasă în urmă. „Pătrundeţi. cu ajutorul cărora eul liric apare ca un comandant al armatei cuvintelor. cum ar fi: „zburaţi”. (Alexandra Gherman. 9. intr-un suflet. fără de veşmintele catifelate pe care acesta le pune la dispoziţie. Elena Apostol) I. Poetul îmbină cu măiestrie elemente surprinzătoare. cu sens metaforic urmat de versul „Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” exprimă dăinuirea în timp a operei artistului. După cum arată şi titlul. 6. coord. redevin „banalii pomi din faţa casei”. strălucind în lumina lunii. 9. Încă din primul vers al poeziei se remarcă folosirea verbului la imperativ „zburaţi”. Urmează abundenţa de imagini vizuale şi figuri de stil de o impresionantă forţă. care transformă întrega natură în sărbătoare. balul pomilor fiind dulcea primăvară. înţelese şi neînţelese” 5. poetul empresionând prin forţa expresivităţii limbajului. care urmat de adverbul de timp „acum”. iar comparaţia stihurilor cu „păsările mici de catifea” stârneşte duioşie în sufletul cititorului. „vă” şi a adjectivelor pronominale la persoana I: „mea”. prof. a substantivelor în vocativ: „stihuri”. 3.

s-au sculat. 3. lângă substantivul „lumină” creează o metaforă de o dulce muzicalitate (obţinută prin repetarea unor sunete). O caracteristică a limbajului poeziei argheziene aste expresivitatea obţinută din utilizarea numărului însemnat de figuri de stil (metafore: „tezaurul de ceară”. Titlul poeziei surprinde prin aparenta lipsă a legăturii cu textul cu textul acesteia. neterminată. a ucide = a omorâ a ucide ≠ a învia 2. mod ce prezintă o acţiune îndesfăşurare. coord. 8. etc) ce creează surprinzător imagini artistice. prin intermediul interogaţiei retorice din ultimele versuri este evidenţiată singurătatea micii vietăţi în momentul prăbuşirii din zborul ei înalt. urmat de un determinant. 5. „îs” – sunt . cuvinte. 5. dormind). voci 2. observându-se totodată şi compasiunea poetului pentru starea acesteia. plural a pronumelui personal „-le”. Cratima (semn ortografic) marchează despărţirea formei verbale de forma neaccentuată de persoana a III-a. 12 B. ca prin vis. În cea de-a treia strofă a textului poetul prezintă moartea albinei ca o jertfă supremă în numele muncii sale sacre (tezaurul de ceară).” 4. Semnnul exclamării (semn de punctuaţie) marchează o poruncă a poetului adresată cititorului. Adjectivul „lină”. 9. 7. (ceva) de vis. Epitetul simplu „uşoară (zburătoare)” subliniază delicateţea şi fragilitatea albinei. Compasiunea sa pentru munca micilor vieţuitoare. Virgulele utilizate marchează apariţia unui substantiv în vocativ. („Cuvinte stricate” – Tudor Arghezi) 1. prof. 6. implicarea afectivă a eului liric. Se remarcă astfel prinadresarea directă al persoana a II-a.I. singular. forme verbale la persoana I (iubesc). 4. Deasemenea. subliniază mai mult „suferinţa” bietei vieţuitoare prin comparaţie cu somnul dulce din stup. Elena Apostol) I. utilizarea verbelor la gerunziu (zăcân. 9. buze. („Lumină lină” – Tudor Arghezi) 1. forme pronominale de persoana I – „-mi” Adjective posesive de persoana I – „mele” 7 . 10. 3. adjective pronominale posesive (mea). „deştele” – degetele. fiind folosit de fapt cu sens metaforic. (Alexandra Gherman. „Le vezi? Au căzut. metonimie – „aur şi parfum”.

Substantivul toamna. 11. Imagine auditivă  „Să nu le mai cânte cumva”. Titlul poeziei se regăseşte şi la începutul primului vers. 4. Încă din titlu. îngroape 2. În al doilea rând. De altfel. a exclamaţiilor şi a întrebărilor retorice („le vezi?”. Marchează pronunţarea ultimei vocale a primului cuvânt şi a primei vocale a celui de al doilea într-o singură silabă. 8 . „Păsările negre suie în apus”. Poezia marchează prin abundenţa imaginilor artistice formate din îmbinări surprinzătoare ale cuvintelor prin tehnica specificargheziană. prof. 12 B. „Palid aşternut e şesul cu mătasă”. motivul trecerii timpului. 9. dar contrariantă tocmai prin semnificaţia adejectivului-epitet. Am să vin când voi avea puţin timp. huleşte-le). coord. indicată de folosirea verbelor i pronumelor la persoana I şi a II-a (mele. imagine vizuală  „Umblă prin mocirle cu stele”. Am băut o carafă de vin roşu. 3. Perfectul simplu (sau trecutul definit) exprimă un fapt complet săvârşit într-un anume moment al trecutului. „Fâstâcite şi neroade”. în care poetul îşi va „renega” propriile „cuvinte stricate”. prin exprimarea directă a trărilor. „Păsările negre suie în apus/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur” – comparaţie prin care zborul păsărilor călătoare către alte meleaguri este pus în relaţie cu „boala” ce cuprinde în fiecare an carpenul (desfrunzirea).6. titlul anticipează tema poeziei. În poezie. (Alexandra Gherman. 7. având rol în păstrarea măsurii şi a ritmului versului. „huleşte-le!”). 6. 7. precedat de adverbul de timp cu valoare absolută „niciodată” intesifică fascinaţia poetului în faţa grandioasei toamne. verbul „a fi” la perfect simplu adânceşte intensitatea trăirilor eului liric în faţa imensităţii toamnei. Motivul toamnei. relaţia poet – material poetic. revoltă şi uimire. Poezia „Cuvinte stricate” se încadrează în lirica subiectivă în primul rând prin prezenţa eului liric. Cea de-a doua strofă a poeziei exprimă dorinţa eului liric de a crea i totodată răzvrătirea sa în faţa neputinţei de a-şi găsi cuvintele. etc. („Niciodată toamna” – Tudor Arghezi) 1. 8. îmbinând armonios în maniera-i caracteristică cuvintele. a sentimentelor eului liric (dezamăgire. În limba literară este timpul specific poeziei. 5. Elena Apostol) I. 8. Arghezi introduce procedeul esteticiiurâtului. cuvintele. Astfel se formează un epitet metaforic surprinzător prin formasa simplă. Exclamaţia din primul vers al strofei indică prezenţa unui eu liric dezamăgit de creaţia sa „s-au stricat cuvintele mele”. desfrunzeşte. „Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare”.). estetica urâtului „umblă prin mocirle de stele”.

Una din principalele trăsături specifice modernismului identificate în poezia lui Arghezi este subiectivismul. „mea”. iar la nivel lexico-morfologic există mărci ale prezenţei acestuia („nu cer”. Primul catren al poeziei este un monolog adresat divinităţii în care eul liric îşi face simţită prezenţa încă din primul vers. comunicarea cu divinitatea. / Nu mi-ai trimis.” 8. vecinicul şi bunul. În această poezie lirismul este de tip subiectiv deoarece sunt exprimate în mod direct stări. rezultat al lipsei „unui semn” din partea Celui de sus „doar mie. prof. coord. Povaţă = sfat. Poezia lui Arghezi transmite un puternic sentiment de tristeţe şi dezamăgire a eului liric. Elena Apostol) 9 . „(mă) rog”. etc.. Băiatul acela este slab de înger. (Alexandra Gherman. exprimat cel mai concret în primul vers: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”. 9. Domnul.9. Limbajul este familiar. Punctele suspensie adâncescregretul poetului de a nu fi auzit de divinitate. subliniază dorinţa arzândă a poetului de primi un semn din partea divinităţii. „mie”. 6. „mie”). prof. Folosirea verbelor la mod indicativ. coord. niciunul. („Psalm” –Tudor Arghezi) 1. dar marchează în acelaşi timp şi un reproş la adresa Domnului. mod ce exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală. 2. 7. neputinţă = imposibilitate. „vorbeai”. evidentă prin folosirea verbului „vreau”. Prezenţa eului liric este evidentă în text prin folosirea frecventă a pronumelor şi verbelor la persoana I şi a II-a: „-ţi”. şi totodată dezamăgirea sa. Epitetul multiplu „recea (mea-)ncruntată (suferinţă)”. Este o stea în devenire. evidenţiind tocmai dorinţa eului liric de a diminua distanţa dintre el şi divinitate. 3. Am cumpărat azio imensă stea de mare. La nivel prozodic observăm cultivarea versului liber. ce fac evident monologul adresat lui Dumnezeu. dorinţa de concret. (Alexandra Gherman. trăiri ale poetului (deznădejdea.. 12 B. regretul de a nu avea „semne” din partea divinităţii). de când mă rog. îmbinat cu termeni arhaici (ghies). Se observă intelectualizarea emoţiei şi intensificarea trăirilor eului liric prin prezenţa numeroaselor imagini artistice de o deosebită valoare stilistică. Elena Apostol) I. 5. 12 B. Motivul îngerului (ca semn al divinului). întăreşte motivul eului liric de a da glas reproşului. 4. 12. Strofa transmite o dorinţă adâncă a eului. evident în textul dat în primul rând prin prezenţa mărcilor eului liric (verbe şi pronume la persoana I şi a II-a).

De asemenea. adjective posesive şi pronume la persoana I: „mi-am zis”. Indecizia din sufletul poetului este redată în special în primul şi ultimul vers „Voiam să pleci.. (Alexandra Gherman. separând vorbirea directă de restul versului. 12 B. 3. împreună cu cea a exclamaţiilor („nu te-ai uitat o dată înapoi!”) şi a întrebărilor retorice („de ce-ai plecat?”) marchează în poezie lirismul subiectiv. Linia de pauză marchează o structură incidentă. 10 . persoana a II-a. şi glasul orgoliului rănit „de ce-ai mai fi rămas?” 6. Inimă de plumb. 3. „am rugat”. lângă care plasat e un verb la mai mult ca perfect (timp specific unei acţiuni trecute şi demult încheiate). (greu)ca plumbul. 14. „gri”.]/ De ce-ai plecat?de ce-ai mai fi rămas?”. Îmi va rămâne mereu în suflet vatra părintească. a se pleca. „ninge”. Din cauza suferinţei a ajuns o umbră de om. motivul plumbului. „mea”. Teoria iubirii neîmplinite. a adeverbului abia. „am oftat”. Pâinea coaptă pe vatra bunicilor este cea mai bună din lume. constituit dintr-o locuţiune adverbială „de-abia”. 2. voiam să şi rămâi/ [. („Gri” – George Bacovia) 1. „voiam”. a verbului sugerează reproşul eului liric la adresa iubitei. Interogaţia retorică din ultima strofă transmite cititorului lupta ce se dă în sufletul poetului între glasul inimii. tema solitudiniii. motivul iernii. Ultima strofă se realizează în întregime pe baza antitezei între glasul inimii (cel neauzit) şi glasul minţii eului liric (gândul cel dintâi). Tot acel vis îngrozitor s-a dovedit a fi un semn pe care numai eu îl puteam înţelege. Retorismul întrebării din finalul strofei adânceşte sentimentul melancoliei dată de regretul eului liric în faţa deciziei sale de a renunţa la iubire. 4. 6. 8.I. care o vrea înapoi pe fiinţa iubită „De ce-ai plecat?”. („De-abia plecaseşi” – Tudor Arghezi) 1. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi are rolul marcării pronunţării într-o singură silabă a prepoziţiei „de” şi a primei vocale „a”. „voiam şi să rămâi” 5. „plumb” 5. subliniază durerea încă puternică din sufletul poetului.. „Voiam să pleci”. 4. coord. a-şi pleca capul. ajutând astfel la menţinearea măsurii şi ritmului versului. 13. Titlul poeziei. Verbe. singurul. prof. Elena Apostol) I. 7. motivul plecării. 2. a pleca urechea. 9. „plecaseşi”). Prezenţa mărcilor eului liric (precum verbe şi pronume la persoana I şi a II-a „te-". cuprins în forma unui monolog adresat din poezie.

Se remarcă acea concordanţă. deprimare. devenind astfel un laitmotiv. în poezie pot fi identificate o serie de elemente din câmpul său semantic „înnegri”. Folosireacratimei marchează în ambele cazuri pronunţarea într-o singură silabă a sunetelor finale din primulcuvânt şi a celor iniţiale din cel de-al doilea (valabil şi pentru al doilea cu al treilea cuvânt). Elena Apostol) I. („Amurg de iarnă” – George Bacovia) 1. orizont = zare. „Copacii rari şi ninşi par de cristal”. atât în finalul acestei strofe. sentimentul de vid. (Alexandra Gherman. Epitetul cromatic „câmpia albă” nu are o simplă valoare ornantă. 9. 4. 5. 2. sugerează repetarea obsesivă a mişcării ce devine o expresie simbolică a unei stări limită. Ideea este întărită şi de metafora „ninge gri” care adânceşte starea depresivă a eului. corb). Cea de-a doua strofăa poeziei continuă descrierea tabloului trist de iarnă din prima strofă. 12 B. motivul corbului. imprimând viziunii poetice un caracter ireal. Spaţiul poetic este tensionat de imaginea repetată a mişcării corbului. prof. Metafora „zarea grea de plumb” adânceşte apăsarea uriaşă din sufletul eului liric. având rol în păstrarea măsurii şi ritmului versului. 8. Se observă construcţia închisă marcată de apariţia versului „tăind orizontul. în amurg. Titlul. În ultima strofă a poeziei „Gri” Bacovia transmite o neagră melancolie dată de starea singurătate resimţită de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. 15. „gri”. Această stare este redată cu ajutorul imaginilor artistice. până şi zarea îngreunându-se parcă sub forţa zăpezii „de plumb”. De asemenea. „plumb”. construit simplu din adjectivul cromatic „gri”. anticipează tema poeziei. Astfel impresia creată este de stranie mişcare în cerc. coord. „Câmpia albă – un imens rotund – ”. tema morţii. „plumb”. Se observă repetarea acestuia şi în interiorul poeziei în sintagma „ninge gri” din finalul fiecăreia dintre cele două strofe. Zborul corbului într-o direcţie nedeterminată (în prima strofă) şi întoarcerea lui în a doua strofă. cu rol în adâncirea senzaţiei de melancolie.7. sumbru = întunecat. 6. întălnită şi în alte poezii bacoviene dintre monotoniadecorului exterior şi sentimentul depresiv care îl domină pe poet. el crează un contrast expresiv su termenii care evocă insistent culoarea negru (sumbru. 3. glul. dar şi în cel al primei strofe. diametral”. Epitetul metaforic „(zarea) grea” arată senzaţia apăsătoare pe care o resimte eul liric. 11 . sugerând tristeţe. motiv des întâlnit în opera bacoviană. îndeosebi vizuale („iar în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) şi al figurilor de stil bazate în special pe cromatica monotonă a peisajului „înnegri”. în amurgul vieţii. 7. posomorât. singurătate.

(Alexandra Gherman. sicrie. sugerând prin conotaţia cuvântului „amurg” sentimentul de vid. 3. 3. 8. 6. sentimentul vidului (Alexandra Gherman. în această poezie. 12 B. pentru că este prezent verbul „fumegă”. prezente în text. consecinţa fonetică fiind pronunţarea într-o singură silabă a celor două cuvinte.8. 12 B. Acesta sugerează prin repetarea obsedantă ideea morţii prezentă în toate elementele din jur. carbonizate = arse. mangal. ideea morţii este sugerată prin dezagregarea materiei („noian de negru”. tematica: moartea. prof. Reluarea în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârşit de lume material şi sufletesc. a sugestiei. Focul şi ploaia. 4. Motivul centralal strofei este amorul. motivul sicriului. Flacăra aruncă scântei pe pământul ud. culoarea dominantă este negrul morţii. sunt ambele elemente ce duc la dezagregare. parfum = miros 2. arse. Elena Apostol) I. Metafora „noian de negru” semnifică o grămadă de scrum. Se menţine măsura şi ritmul versului. 17. („Negru” – George Bacovia) 1. 2. Titlul „Amurg de iarnă” este semnificativ pentru aceste pastel simbolist. 5. carbonizat. tristă. 7. agonizantă. ceea ce ar însemna că arderea nus-a produs de mult. iar prin substantivul „iarna” – o lume pustie. prof. I se asociază „parfumul de pene arse”. a umbla de funza frăsinelului. Elena Apostol) I. 9. prezenţa simbolului. tema morţii. Totuleste ars. solitudinea poetului aflat într-un spaţiu închis. 12 . coord. marcând elidarea vocalei „î”. Astfel. „carbonizate flori”) sau prin sfârşitul iubirii. galbenă. frunză. coord. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite (conjuncţia coordonatoare „şi” de pronumele „-i”). Iubirea a murit de curând. („Pastel” – George Bacovia) 1. Linia de pauză marchează aici tocmai sfrşitul unei etape (amorul). peste tot sunt semne ale distrugerii. cădere şi moarte. Poetul pare a fi supravieţuit unei experienţe de coşmar carear fi putu avea loc în vis. Adjectivul „negru” reprezintă un simbol des întâlnit în poezia bacoviană. ci de a le sugera prin intermediul simbolului. Dorinţa simboliştilor era aceea de a nu numi în mod direct stări sau sentimente. 16. a tăia frunze la câini. 9.

pierderea iubirii asociată imaginii dezolante a toamnei. „-mi”. 9. De asemenea. În luna mai vremea este cea mai frumoasă de pe tot timpul anului. al tristeţii pune stăpânire pe poet. Cea de-a treia strofă completează tabloul monoton al unei naturi înecate de ploaie. aceste stări sunt sugerate şi prin utilizarea liniei de pauză sau a punctelor de suspensie. dar şia verbelor la imperativ: „rămâi”. marchează grafic regretul eului liric în faţa alegerii făcute. nu vine să purifice.4. „pică frunza/ Şi-i galbenă ca tine”  imagine vizuală „iar eu în golul toamnei/ Cheman în aiurare. ci unul al dezagregării materiei. 2. Impresia de sfârşit de lume este astfel amplificată de repetarea acestui cuvânt în versul-refren al poeziei. 12 B. 13 . 18. plouă. Deşi intitulată „Pastel”. de deznădejde a poetului ca urmare a ploii. Aici ea cade neîncetat. agonizantă. simbolism  tematică (pierderea iubirii)  utilizarea simbolului  repetarea unor cuvinte sau sintagme (Alexandra Gherman. 8. 6. Epitetul personificator „grele (tălăngi) adormite” sugerează un sentiment de apăsare. („Plouă” – George Bacovia) 1. Elena Apostol) I. plânsul tălăngii când plouă!”) ce sugerează aici atmosfera apăsătoare. Prezenţa eului liric în poezie este sugerată prin folosirea verbelor şi pronumelor la persoanele I şi a II-a: „spune”. 3.. nu este un simbol al fecundităţii naturii. poezia bacoviană se constituie mai degrabă într-o descriere a trăirilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne agonizante. prof. în poezia bacoviană. 4. motivul ploii. Tema poeziei este tipic bacoviană. motivul talangei. coord. Cadrul pustiu al toamnei vine să sublinieze tristeţea. cu valoare de refren („Ah. Nu mai pot merge la mare. 7. care pustieşte natura. „stai”. forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a : „n-am mai văzut”. Ploaia. alături de linia de pauză. În cea de-a doua strofă este prezentată plecarea iubitei. care au pus stăpânire pe sufletul poetului. Sentimentul vidului. 5.”  imagine auditivă 5. Un procedeu tipic simbolist este repetarea unui vers în poezie. „chemam”. Utilizarea punctelor de suspensie în finalul primului vers exprimă sentimentul de deznădejde a eului liric în faţa ploii nesfârşite. „-mă”. „spune”. sentimentul de vid. lăsându-l în urmă pe poet într-o stare de deznădejde. tină. 8. „tine”. 6. 7. Punctele de suspensie. aceea de a renunţa la iubire.

depresia. coord. 12 B. marcând pronunţarea într-o singură silabă. tipic bacoviană. imagine schematică. „noapte deplină”. în care până şi lumina pare tristă. piaţa pustie. este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite către o temă tipic simbolistă: moartea prezentă în toate elementele lumii înconjurătoare. devenit o umbră ce bântuie prin pieţele solitare. prof. Astfel se insinuează gândul obsedant al singurătăţii. stări ale poetului (Aici agonia. un spaţiu în care poetul însingurat şi dezamăgit bântuie. 8. dar şi la „pălirea” sufletului poetului. 3. prof. 20. Piaţa pustie este un decor des întâlnit în poezia lui Bacovia. ce îl macină pe poet. 9. cunună = coroană gravă = solemnă 14 . dominat de obscuritate. spaţiul închis în care agonizează poetul. („Pălind” – George Bacovia) 1. Ultima strofă are aceeşi structură închisă. deznădejdea.” – Ion Barbu) 1. al pustiului. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite. (Alexandra Gherman. astfel. coord. „tristele becuri cu pală lumină”. Structura închisă a acestui ultim catren sugerează la rându-i. O caracteristică a limbajului simbolist este sugestia. constituit dintr-un verb la gerunziu („pălind”) trimite cu gândul la un decor tipic bacovian. Elena Apostol) I. Piaţa neagră din România s-a extins în ultimii ani. Utilizând simbolul sau repetând anumite sintagme sau versuri sunt sugerate sentimente. 6. contribuie la menţinerea ritmului şi măsurii versului. 19. lirism subiectiv  descrierea trăsăturilor interioare ale poetului  mărcile lexico-gramaticale ce marchează prezenţa eului liric (verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a) 7. cu valoare de refren. cauzate de ploaia nesfârşită). 12 B. Epitetele „tristele becuri” şi „pustiilor pieţe” sugerează o atmosferă monotonă. Această imagine dezolantă a eului liric bântuit de gândul morţii într-o piaţă solitară. O umbră de tristeţe îi răsări pe faţă. „pală lumină”.. obţinută cu ajutorul unui număr mic de figuri de stil (epitete). Titlul poeziei. („Ţi-am împletit. 4.. lipsit de orice speranţă de a ieşi din el. – utilizarea versului cu valoare de refren – tematica: moartea.9. Elena Apostol) I. „pustiilor pieţe” 5. (Alexandra Gherman. ca şi primele două prin repetarea în debut şi în final a aceluiaşi vers („Sunt solitarul pustiilor pieţe”). 2.

care imprimă ideea de măreţie. „să cânte”. 3. „Ţi-am împletit. cu mâna pe inimă. 9. motivul lunii. Titlul poeziei.. „Un cântec fără moarte aş vrea să cânt”. 6. Se anticipează. virgulele despart o structură (substantiv+adjectiv). încă din titlul. de restul propoziţiei. materială. caracterul de artă poetică al textului barbian. Barbu foloseşte în poezia sa sugestia ca procedeu principal al limbajului poetic. 4. Mesajul poetic este încifrat. îi ajută să se detaşeze de zbaterile ce ţin de sfera terestră. (Alexandra Gherman. Poezia poate fi privită ca o artă poetică. 15 .. relaţia dintre poet – creaţie sa fiind sugerată de utilizarea unor termeni su sens conotativ. din crearea unor figuri de stil. 3. 7. constituit dintr-un verb la indicativ precedat de pronumele personal „ţi-”. Exprimarea ideilor şi trăsăturilor eului liric într-un limbaj atipic. Poezie modernistă. motivul cântecului. în vocativ. coord. astfel. ce simbolizează de fapt creaţia. idee sugerată de verbul a cânta: „să cânt”. Cununa Ariadnei) 1. un clocot interior. Cratima din structura „Dumnezeieşte-ntraripaţi” marchează elidarea vocalei î şi are scopul de a păstra ritmul şi măsura versului. 8. prin intensitatea lor. Lacul era dezmierdat de mii de unde aurii. Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinţa eului liric de a fi alături de femeia iubită şi de a-şi eterniza sentimentele de dragoste. 6. Teme/motive literare: tema iubirii.” aparţine liricii subiective în primul rând prin prezenţa evidentă a eului liric. Inversiunea „umedă [. „Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de azur” „Aşteaptă infinită şi limpede ca marea”. al cărui limbaj se caracterizează prin ambiguitate. trăsătură specifică poeziei moderniste. 12 B. Verbul „să plutim” ilustrează dorinţa eului liric de a depăşi zbuciumul lumii materiale prin intermediul sentimentelor lui înălţătoare şi eliberatoare. arată atitudinea subiectivă a poetului şi marchează adresarea directă către „slăvita soră”. Elena Apostol) I. prof. inimă de piatră. 5. indicată de verbe şi pronume la persoana I şi a II-a. 2. înlănţuiţi = uniţi. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „aş vrea” şi plural: „să plutim” şi pronumele personale la persoana I singular: „mă” şi plural: „noi”. Metafora „Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt” sugerează înfocarea eului liric şi a iubitei sale şi faptul că sentimentele acestora. melancolie = tristeţe. 7.2.] tiara” accentuează semnificaţia epitetului „umedă”. 4. 5. au o valenţă eliberatore şi în acelaşi timp le insuflă vitalitate. Nu mi-a spus unde pleacă... 31 (Dan Botta.

iar cântecul devine asemenea unei vrăji. din incipitul poeziei.valuri” 2. referindu-se la iubirea trăită de toţi îndragostiţii... În partea a doua a poeziei se remarcă acumularea de negaţii pentru a sublinia necesitatea liniştii şi a uitării la care aspiră eului liric. uitarea. „mă”). 9. În ultimele două strofe eul liric îşi imaginează momentele finale ale iubirii lui.î” din forma pronominală . devenit un motiv al poeziei. aflată în contrast cu cea dinamică.8. stabilindu-se o analogie între sunetul produs de valurile „clocotitoare” şi foşnetul frunzelor. teme/motive literare: marea. creând o atmosferă melancolică. spre care tinde eul liric. 5.. 12 L. (substantiv) Parcul acela este mare. (Maria Solacolu.frunze”. pronume şi adjective pronominale la persoana I („mi”. 3. prin care se face o nouă trimitere la planul ceresc. o incantaţie a iubirii: „Un cântec printre ani şi un descânt”. Cuvântul cântec. sentimentele lui înfocate pe care doreşte să le eternizeze. Sintagma este folosită de doua ori pe 16 . . îmi’. plan aflat în opoziţie cu cel întunecat al lumii materiale: „Pe marginea de umbră a tunicei”.. verbe la persoana I („nu ştiu”. (adjectiv) 4. Prin intermediul metaforei cu valoare de simbol marea este asociată cu imaginea pădurii. Marea) 1. care sugerează legătura permanentă dintre natură şi eul liric. simbolizează dragostea eului liric pentru iubita sa. Am fost la mare. Sentimentul de tristeţe este ilustrat cu ajutorul epitetului „braţul rece” şi al personificării „Acelaşi pescăruş în larg va plânge”. valuri. „meu”. 32 (Emil Botta. Cratima folosită în construcţia . Luminiţa Paraipan)) I. „să uit”) 6. prof. 7. În cea de-a doua strofă sensul simbolic al cuvântului este generalizat.. înfocată. Este utilizat motivul mitologic al reginei Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care pare să atingă îndrăgostiţii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada Berenicei”. „nu vreau”.nu-mi da” are rolul de a marca elidarea vocalei . Astfel. . „nici” – valoare adjectivala) ideea de singurătate şi de întoarcere către sine este foarte bine evidenţiată. prin utilizarea adverbelor negative („nu”. coord. dar şi cu al metaforei „Melancolia va luci stelar”.

umbra. Muşcata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ). Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristeţea. 2. Teme/ motive prezente în poezie: timpul. 4.. timp verbal care exprimă o acţiune începută în trecut fără a se preciza momentul încheierii acesteia. luna. „talazuri creşteau”). taină= secret.parcursul textului. la . În primul vers. continuând să-şi facă simţită prezenţa permanent.. Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ). metafora amintită fiind explicitată pe parcursul textului liric. 9.marea pădurii”. face trimitere la faptul că odată ce au ieşit din starea de latenţă forţele interioare nu mai pot fi stăvilite. Imperfectul.. astfel fiind accentuată asemănarea şi realizându-se o simetrie a textului. 8. .abia începea’’.loveau’’ şi . Astfel.. o data la mijloc şi o data în finalul poeziei. ursuză = posomorâtă.. Caragiale. coord. (Corina Angheloiu. Gradaţia este marcată şi de verbele folosite. prof. trecându-se de la . dar şi diferite tipuri de imagini artistice vizuale sau auditive („legănare de frunze”. acest lucru fiind reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu 17 .. Incipitul poeziei reprezintă trezirea din somnolenţă a unor forţe interioare care până acum parcă nu s-au manifestat. precum epitetul în inversiune (. metafora(.. 3.clocotitoare valuri’’).creşteau”. „valuri…loveau”. titlul sugerează asemănarea evidentă în percepţia eului liric dintre freamătul pădurii şi clocotul mării. 33 ( Mateiu I.se trezeau’’ şi .digul pieptului meu’’). 12 E. 5. Pentru a marca gradaţia ascendentă a agitaţiei interioare sunt folosite figuri de stil. Luminiţa Paraipan) I. cratima leagă părţi de vorbire diferite şi este utilizată de asemenea din necesităţi prozodice (pentru menţinerea ritmului). Grădinile Amăgirii) 1. Titlul este reprezentat de un substantiv articulat hotărât – marea – care denumeşte metafora centrală a textului.

. . clipă în care nu mai există decât amăgirea. nefiind mulţumit de prezent.. acesta are rolul de a arăta viziunea modificată a eului liric.grădinile”) şi unul abstract (. Se creează o simetrie între natură şi starea eului liric..apusa tinereţe”. acesta fiind lipsit de viaţă. Luminiţa Paraipan) 18 .. Totodată. natura împărtăşindu-i parcă suferinţa.mohorâte”.. 7. Spaţiul imaginat.tulburi”...).. Apare epitetul în inversiune . Eul liric regretă că nu se mai poate întoarce în trecut.. cauzat de amintirea clipelor frumoase care ţin de trecut (. lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el. coord. . 6. În ultima strofă a sonetului predomină sentimentul de tristeţe.Amăgirii”). . Eul liric simte că nu mai poate aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie.ursuză luna” etc..Grădinile Amăgirii” conţine un termen concret (. Epitetul .searbedele”). Astfel. . Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristeţii (. . prof..văzduhul veşted” are rolul de a descrie văzduhul.amara soartă” arată cruzimea sorţii care face ca timpul. .nostalgie.văzduhul veşted”.. inducând un sentiment de tristeţe. a armoniei dar prin adăugarea celui de-al doilea termen (amăgire) se evidenţiază ideea că totul nu este decât o iluzie.veşted”. 8. .. Grupurile nominale indică faptul că tristeţea este sentimentul dominant (..s-a ofilit”. spaţiu legat de clipa prezentă.Grădinile Amăgirii”. respectiv lucrurile frumoase să treacă fără să existe şansa de a le întoarce. .. figură de stil menită să arate corespondenţa dintre trăirile eului liric şi natură.. care este personificat prin scrierea cu majusculă. arătându-se starea eului liric – regretul după .vei plânge”. Titlul . o imagine a efemerului.searbedele zori”. mohorât.. În poezia .mohorâte flori”. Inversiunea .amara”. la perioada de tinereţe pentru a simţi măcar o clipă de fericire. se arată existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric. grădina. tulburi nori”. 9... (Anda Marin – 12 L.în zadar vei cere viclenei năluciri/ Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri”). . .ursuză”. trimite iniţial cu gândul spre o imagine a frumosului... apare ideea trecerii ireversibile a timpului.

3. Reluarea epitetului „ţilindrul cel gigant”. Pe coama acestui deal se cultivă pomi. Neoromantică) 1. întrucât natura şi mitologia sunt teme predilecte ale romantismului pe care le va aborda şi eul liric în ipostaza de poet. Se reia motivul apei. „Funebra turlă sumbră printre molifţi şi pini” 4. motivul lacului 5.motivul codrului. 6. Călinescu. Coama bogată a calului demonstrează că este bine îngrijit. 2. exprimând asemănările eului cu un poet romantic de altădată. la timpul prezent. În structura „Descoperit-am” cratima marchează scrierea inversată a formei verbale la timpul perfect compus. prezenţa sa în poezie ajutând la conturarea universului poetic romantic care constituie tema textului. figura de stil creionând atitudinea specifică poetului romantic pe care o preia şi eul liric. Astfel lacul reprezintă un element ce aparţine spaţiului exterior poetului şi care îl inspiră. relevând asemănările dintre „Poetul” de acum un secol şi eul liric. observându-se şi trecerea de la timpul imperfect folosit pentru descrierea “Poetului”. idee ilustrată de metafora „eu mă pierd în codri solemn şi elegant”. poetul. şi motivul codrului care constituie o metaforă pentru universul liric romantic. Repetiţia enumeraţiei „solemn şi elegant” realizează paralelismul între prima şi ultima strofă. 34 (G. preluând de la acesta atitudinea elegantă. pronume la persoana I – „îmi”. eul identificându-se cu poetul romantic de acum un secol al cărui univers este descris în strofele anterioare. la neoromantism. Ultima strofă marchează trecerea la lirismul subiectiv. 7. creaţia romantică accentuând relaţia dintre om şi natură. Verb la persoana I singular – “Descoperit-am”. natura. a imaginii redingotei şi a turlei realizează paralelismul cu prima strofă. 8. „eu”. din care „ies sirene şi undine”.I. 19 . Motivul lacului este unul specific romantismului.

singurătatea. „blajană” 4. (Sorana Vieru. coord. cu frunte mai blajană / Îşi 20 . soare cu dinţi 2. 8. Poezia are ca temă poetul romantic şi universul său liric. cu ochii în soare. ceea ce explică titlul – reinventarea romantismului prin folosirea stilului specific curentului. singurătatea ş. Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea. repetiţia – „încet.. Luminiţa Paraipan) I. care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive. încet”. personificarea – „luna[. Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere. Din punct de vedere fonetic. acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile albind”). Înserare) 1. 12 E. 35 (Vasile Cârlova. Motivul lunii este predominant. prof. aceasta este personificată. „sgomot”. „tristă vale”. şi reluarea motivelor literare ale acestuia. Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete – „plăcuta vreme”. mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”. 3.a. „mă”. pentru ca apoi eul liric din prezent să creeze tot în manieră romantică deşi curentul apusese. singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric. luna.. conferind oralitate stilului. 6. luna şi stelele. 7. primele trei strofe realizând portretul unui poet de acum un secol şi proiectând în exteriorul său marile teme ale creaţiei romantice. Atmosfera strofei este de melancolie. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură. dar într-o manieră “neoromantică”.9. În ultimele două versuri. teme/motive: natura. visul) justifică încadrarea textului în lirica de inspiraţie romantică. 5. apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul. tipic unei creaţii romantice.]îşi caută de cale adesea mulţumind”). sugerat de dublul epitet “solemn şi elegant”. „eu”. „cevaşi”.

4. cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. Fiind un substantiv nearticulat se creează senzaţia unei repetabilităţi. Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”.caută de cale adesea mulţumind”). Verbele la prezent. în astă tristă vale. Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor. E vară. credea că o să-l cert. Cratimele din structura „Şi-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca rostirea legată a celor trei cuvinte. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care liniştea totală îşi pune amprenta şi asupra vegetalului. care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii. 9. a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”. linişte 6./ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu. deci se întunecă mai târziu. 7. 3. „tace” etc. Luminiţa Paraipan) I. motivul – înserarea 5.. (Ruxandra Manea.”). Aceste verbe 21 . coord. încet…se urcă”. 12 L. sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric. Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului. „mac” 2. I s-a întunecat faţa când m-a văzut venind spre el. Prin repetiţia „încet. a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea plăcută vreme. dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se creează imagini vizuale care arată mişcarea de alunecare a lunii fiind abia perceptibilă. Pastel) 1. au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel. prof. tema – natura. „adoarme”. „pădure”. Personificarea „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea” exprimă starea de linişte redată de contemplarea naturii. În această strofă. 36 (George Coşbuc. predominante în poezie.

coord. 12 L. „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea”. stare la care fac trimitere şi strofele anterioare. Titlul „Pastel” este sugestiv. au rolul de a crea o atmosferă plină de mister. motivată fiind de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii contemplate. din strofa a doua. precum şi epitetul personificator „tăcută”. de care nu putea să scape. necuprins 2) Liniile de pauză marchează o pauză în vorbire. orice trimitere spre ideea de mişcare dispare. Se remarcă impersonalitatea vocii lirice. Treptat. 37 (Aron Cotruş. Munţii) 1) degeaba. Astfel. (Maria Ghiţă. prin intermediul stihiilor şi al vegetalului : „Prin vişini vântul în grădină/ Cătând culcuş mai bate-abia/ Din aripi. titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colţ de natură. utilizată doar în cadrul literaturii române. Luminiţa Paraipan) I. o magnifică panoramă surprinsă. realizată în ambele cazuri. indicând denumirea speciei liricii peisagistice. care întregeşte starea de linişte ce a cuprins întreaga natură în momentul înserării. 3) Ceea ce l-a determinat să-şi părăsească drumul ales în viaţă a fost sentimentul apăsător de vină. în toate detaliile ei. prin imaginea vizuală: „amurgul moare…/ Dă semne nopţii din ponoare”. În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static. prof. care sugerează relaţia directă dintre om şi natură. Personificarea „Ea-mbracă haine-ntunecate”. 22 . pentru a delimita o construcţie metaforică cu valoare apoziţională. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte. Astfel singura marcă a prezenţei eului liric este deicticul personal „eu”. parcă. 9. şi-n curând s-alină”.sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă. în care poetul îşi exprimă discret sentimentele. 8.

inversiuni („sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă”) şi epitete („omorâtor”. să fug”). aşa după cum anunţa şi titlul imaginea munţilor apare în prim-plan. 5) „În coaja lui tirană”. 8) Ideea poetică din ultima strofă este conturată printr-o paralelă realizată între condiţia umană şi cea a munţilor. ideea de limitare a individului. 4) teme/motive literare: viaţa privită ca o luptă continuă. 9) Titlul poeziei poate contraria aşteptările cititorului. „setea-mi” 6) Metafora „piedica-mi de humă”. Deci. singurul lucru care îl motiva să-şi urmeze studiile era setea de cunoaştere. este evidentă la nivelul textului liric prin repetarea structurii „ca voi” atât la începutul strofei. Lupta vocii interioare a poetului cu propriile restrângeri este redată printr-o serie de figuri de stil : metafore („piedica-mi de humă”.). Comparaţia vieţii. „sălbatic”. astfel. lumina etc. 7) Modalitatea în care versificaţia poeziei a fost concepută poate fi interpretată ca o încercare de a reda cât mai fidel starea interioară de nelinişte sufletească a eului liric. „statornic” etc. munţii. să scap. care nu poate fi încadrată la nivel structural de constrângeri prozodice. aduce o schimbare: încercarea 23 . cât şi spre sfârşitul acesteia. văzute ca o luptă continuă. măsurii şi a rimei ar putea sugera. Strofa a doua însă. cu fenomenul de ridicare a munţilor. este o figură de stil prin care eul liric îşi exprimă viziunea asupra relaţiei dintre trup şi suflet. prin atingerea absolutului.Într-un moment al vieţii în care pierduse sprijinul apropriaţilor săi. enumeraţii („să ies. în comparaţie cu năzuinţele sale. iar încercările eului liric de a atinge absolutul sunt asemănate cu procesul de formare al munţilor. Lipsa armoniei ritmului. o comparaţie („ca dintr-o strâmtă ocnă”). Iniţial accentul pică pe modul de formare a munţilor văzut ca o „revoltă” împotriva ordinii naturale. astfel. „seteami de lumină”). „slut”. partea fizică a fiinţei omeneşti este văzută ca un obstacol („piedică”) în calea obţinerii desăvârşirii spirituale.

tristă. care reprezintă un intermediar între terestru şi ceresc. 5. (Vlad Oneţiu. 8. a-şi lua inima în dinţi. între materialitatea de care eul liric doreşte să se detaşeze şi absolutul la care el vrea să acceadă. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „mă voi sui”. Ultima strofă a poeziei înfăţişează finalul ascensiunii eului liric şi accederea lui la absolut. de a întreprinde o ascensiune către absolut („voi sfărâma”. „voi culca”. Esenţial în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului. „voi sfărâma”. „voi deslipi”. este cel care facilitează ascensiunea către Divinitate a eului liric. 3. a pune la inimă. cât şi prin invidia faţă de puterea intrinsecă a munţilor. „voi deslipi”). a-şi călca pe inimă. Virgulele din versul „Iar tu. „voi culca” şi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I singular: „mă”. 11 A. motivul stelei. să-mi pari o piatră seacă” au rolul de a izola apoziţia „frumoasă lume” de restul propoziţiei. 4. coord. a avea o inimă de aur. de a se elibera de tiparele neschimbătoare impuse fiecărui individ în parte. „-mi”. frumoasă lume. Oximoronul „creştete de hău” sugerează 24 . Astfel. de a se contopi cu Divinitatea („Mă va-nvăli”. „meu”. „şalupă/Ritmată de arhangheli”. 7. manifestat atât prin admiraţie.munţilor de a se ridica din „coaja” pământului este comparată cu dorinţa eului liric de a-şi depăşi propriile posibilităţi. finalul poeziei sugerează un sentiment al eului liric de tip eterogen. 2. „s-or lumina”) şi de a accede la esenţă. Desmărginire) 1. amară = dureroasă. Luminiţa Paraipan) I. 38 (Nichifor Crainic. azur = albastru. Astfel. prof. „mea”. Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprimă dorinţa eului liric de a se detaşa de latura sa materială („mă voi sui”. 6. motivul arhanghelului. Teme/motive: tema dezmărginirii. „m-oi topi”). norul.

Valoarea imperativă. de care aminteam. Modul conjunctiv cu valoare imperativă subliniază doleanţa eului liric de stagnare. 9. Luminiţa Paraipan) şi I.imaterialitatea planului ceresc şi imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestră. 25 . Metafora „Despovărat de zgura părerilor de rău” sugerează detaşarea de grijile regretele inerente trupescului odată cu atingerea spiritualului. jale – tristeţe. Titlul poeziei nuanţează dorinţa de a fi captiv unui aceluiaşi timp. – sens propriu Ochii sunt oglinda sufletului. firea. Prezenţa eului liric în poezie se evidenţiază prin pronumele personale la persoana I. element intermediar între divin şi terestru. în care nimic nu e surprinzător şi totul e posibil. prof. sugerează eliberarea de materialitate a eului liric. care prefigurează tema poeziei. Iarna capătă conotaţiile unui moment miraculos. iar metafora „m-oi topi în boare de muzică divină” ilustrează dematerializarea acestuia şi contopirea lui cu Divinitatea. Metafora „O pretutindenească vibrare de lumină” simbolizează idealul pe care eul liric doreşte să-l atingă. singular („mă”. conservare a acestui timpului. Fata se privea într-o oglindă spartă. „mi) şi prin verbul la persoana I singular („nţeleg”). visul. la Divinitate. 5. sugerează intensitatea sentimentului. coord. 4. 12 L. 7. „A chipurilor în amurg plăpând” 6. Titlul „Desmărginire”. tărâm al minunilor în contingent. noaptea etc. 3. 39 (Leonid Dimov. năluci – fantasme „să-nţeleg” – În această structura cratima marchează lipsa unui sunet (vocala î) despărţind două părţi de vorbire diferite şi păstrând măsura. reprezentată cu ajutorul epitetului „muzică divină”. – sens figurat teme/motive: iarna. (Maria Solacolu. desprinderea acestuia de lumea terestră şi de constrângerile temporale şi spaţiale şi accederea lui la absolut. Să fie iarnă) 1. 2.

„Cum se lipesc cu toţii…”. Succesiunea imaginilor ar putea fi interpretată ca o dorinţă a acestuia de a înlătura barierele şi de a explora miraculosul. Oniricul tinde spre invadarea realului. Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric. structura simetrică a începutului celor trei strofe. în sensul că nu apare termenul cu care se face comparaţia. Iarna ar mai putea să sugereze lumea lăuntrică a eului liric. Expresivitatea poeziei este dată de apariţia figurilor de stil şi de elementele de versificaţie. Oximoronul fantasmelor care „gonesc uşor” realizează sub forma unei asocieri paradoxale.dorinţa puternică de a se abandona într-un timp încremenit. „Cum nasc apoi năluci…”). meandri. de asemenea. care vine să demonstreze din nou faptul că în acest spaţiu concretul se dizolvă în abstract. Acest lucru este sugerat prin personificarea visului care dirijează figuri legendare. ireal. o imagine de mişcare absurdă. acesta doreşte să se afunde în inconştient „pentr-un ev întreg”. Înaintarea în miraculos şi configurarea acestui cadru ar putea traduce o rezistenţă a eului liric la constrângerile şi la limitele realului. („Cum roade visul…”. Motivul oglinzii subliniază limita dintre real şi ireal „Cum se lipsesc cu toţii de oglindă/ Să treacă dincolo cât mai curând”. într-o lume de „preziceri şi colinde”. spre contopirea cu acesta într-un spaţiu metafizic. 8. legendare reliefează prin intermediul enumeraţiei „zei. 9. Prizonier al cotidianului. Personificarea visului care dirijează fiinţele miraculoase accentuează capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil. Se observă. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare noapte mai adânc” sugerează faptul că acest plan secund al existenţei este întotdeauna prezent în orice „fire”. eve/ Şi cavaleri” faptul că în acest spaţiu orice este realizabil. Apariţia figurilor mitologice. Poezia este formată din patru catrene. În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenţa unor ansambluri insolite. 26 . prin care se realizează câte o comparaţie de fiecare dată parcă neterminată. în primele trei strofe configurându-se un cadru abstract.

Luminiţa Paraipan) I. motivul timpului 5. (Aurelia Bezvolev. pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor versuri. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri se justifică prin faptul că poetul a utilizat ingambamentul care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor. 3. În versul „Ah. coord. Expresivitatea lirică este. Nălucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”. fără a marca aceasta printr-o pauză. Însa acest lucru e împiedicat de bariera reprezentată simbolic prin oglindă. des utilizat din perioada modernistă până în prezent. „arhitravă” .. 27 . ordonarea timpului după succesiunea ireversibilă a fenomenelor să se anuleze.absolut. a şterge de pe faţa pământului. Autorul foloseşte acest procedeu.. iar prezenţa eului liric se face simţită prin pronumelor personale la persoana I. timpul să îşi piardă esenţa. iar el să pătrundă într-o altă formă a existenţei „pentr-un ev întreg”. de-atunci şuvoaie-ntregi de clipe” este utilizată virgula pentru a marca interjecţia „ah”. „coloane” 2. cât se poate de bine conturată. „mi) şi prin verbele la persoana I singular („-nţeleg”). la spectacolul accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. 12 L. a intra în pământ de ruşine 4. În ultima strofă tensiunea lirică se amplifică. Iedera îndrăgostită) 1. singular („mă”. Personificarea nălucilor care se plimbă călare şi oximoronul „gonind uşor” creează o imagine paradoxală care configurează un spaţiu miraculos. 40 (Ştefan Augustin Doinaş. tema creaţiei. prof. epitet (gerunziu acordat) ce sugerează dezamăgirea provenită din imposibilitatea fuziunii dintre real şi ireal. Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugerează dorinţa eului poetic de a rămâne captiv unui timp abstract. pentru a evidenţia mai bine o idee poetică. astfel. Astfel jalea creşte în „tagma suferindă”.

indicând acţiuni durative. Odată ce a gustat din fructul dragostei. construită cu ajutorul figurilor de stil: epitet multiplu („frunză. Iniţial. care dinamizează atmosfera poeziei. Limbajul poetic în poezia dată se caracterizează prin expresivitate oferită de multitudinea figurilor de stil epitete „frunză.imagini vizuale: „iat-o: frunza palida. însa odată ce meşterul o invita să-i fie alături. După ce meşterul îi adresează chemarea prin imperativul „vino”. personificare: „Iedera-mbătată de cuvânt” 7. iederea. timidă. sfioasă. repetiţii „şi mereu. palidă. iar toate acţiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ. metafore „glezna pietrelor”. „deschide”. Balada întrebării lui Parsifal) 28 . aceasta este reţinută. metafora („glezna pietrelor”) şi a imaginilor vizuale („suind cu soarele pe dungi”. Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”. gingaşe : „se alinta”. „mişca braţe gingaşe. sihastră”. prelungi”). iedera „încerca” zadarnic să se prindă de piciorul lui. prof. „mişcă”). prin imaginile artistice folosite . 12 L. „linge”. Alternarea modurilor şi a timpurilor verbale face cititorul să surprindă câteva secvenţe ce amintesc de o desfăşurare epică. ademenită de cuvânt. (Iulia Papa. coord. În prima parte a textului observăm apariţia imperfectului. Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbracă o poveste inedită de dragoste între meşter şi planta firavă. „se alintă”. 8. personificări „iederambătată de cuvânt”. Luminiţa Paraipan) I. de atunci şuvoaie-ntregi de clipe” şi prin imperativul „iat-o” ce denotă implicarea eului liric şi oferă o culoare vie atmosferei sugerate de poezie. 41 (Ştefan Augustin Doinaş. iedera începe a-şi manifesta sentimentele prin mişcări lente. prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „şuvoaie. Urmează o amplă personificare a sa. sihastră”. sihastra”. 9. prezentată metaforic. începe să urce. sihastră”). epitet dublu: „Iat-o: frunză palidă. mereu îşi ia avânt”.6. palidă. cât şi prin interjecţia din versul: „ah.ntregi de clipe”. timpul prezent („muşca”. sugerează surpriza eului liric în momentul apariţiei iederei. în cazul cărora nu se poate preciza momentul încheierii lor: în vreme ce meşterul „înălţa”.

sleind. într-un mod forţat după cum arată şi comparaţia „ca un sclav”. formă neaccentuată). În primele patru versuri. legendar sau mitologic. Imaginile vizuale care punctează acest lucru sunt cât se poate de elocvente prin enunţurile eliptice care le cuprind „Pădurile . Boala Regelui Pescar pare să fi afectat toată fire.schelete”. 7. tânjea = zăcea. durerea bolii stăpânului. „apele. prin diferite trimiteri se realizează personificarea castelului aflat „într-o vale legendară. Natura întreagă respiră a boală. iar pe de altă parte de prezenţa 29 . 8. „Văzduhul tras prin tină”). sleind. 4. Fragmentul citat se încadrează în definiţia speciei. sugerează şi el boala grea care a contaminat tot locul. Balada desemnează specia genului epic care dezvoltă un subiect istoric. amplifică zbuciumul naturii care vibrează la aceeaşi intensitate cu suferinţa Regelui Pescar. Caracterul descriptiv al secvenţei citate este dat pe de o parte de faptul că se prezintă un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendară”. 3. Nicio înălţare nu mai este posibilă. stagnau solemne”. are rol de a marca elidarea vocalei î . Metafora prin care imaginea pădurilor este apropiată de cea a unor schelete. având şi pasaje de lirism. „streşinile toate-ntr-o aripă”. Cântecul îşi pierde menirea de a exprima frumosul şi ajunge doar să se transforme într-un vuiet care anunţă haosul creat de această stare apăsătoare.1. văzduhul însuşi fiind târât prin noroi. 2. „Şi apele. apele 6. în vreme ce natura este prezentată ca într-un pastel. „Pădurile – schelete care ţipă”. Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfară”. Epitetul metaforic „vântul galben”. fiind personificat. E în floarea vârstei.” Comparaţia „Durerea-l bântuia ca o fanfară” accentuează ideea conform căreia castelul resimte la rândului lui. castelul. cumplit = teribil. stagnau solemne” 5. realizându-se totodată şi pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (substantiv/pronume personal. Incipitul marchează o atmosferă de poveste. teme/motive: natura. 9.

Comparaţia „totul e roz şi plin ca în literatură” sugerează ineditul sentimentelor resimţite de îndrăgostiţi.grupurilor nominale. Sentimentele lui îi apar drept o consecinţă firească a reprezentării iubitei. „cumplit zugrav”. Banală) 1) firesc = natural . 12 E. Ultimul vers al strofei reprezintă apogeul pasiunii celor doi. că aş vrea să fii întotdeauna a mea…” are rolul de a scoate în evidenţă sentimentele pe care eul liric le are faţă de femeia iubită. care nu pare a fi real. specifice unei descrieri („vechi castel”. Doar gândul la frumuseţea iubitei. 42 (Geo Dumitrescu. 30 . Prin cea de-a doua comparaţie „totul e …ca într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea ce caracterizează povestea lor de iubire în a căror braţe se lasă purtaţi fără nicio reţinere. prof. poetul concentrează întreaga lor „poveste” de îndrăgostiţi. coord. „vântul galben”). „cu toate că eşti frumoasă” 5) teme / motive literare : iubirea. (Andrada Stancu. Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…” au rolul de a accentua emoţiile trăite de eul liric şi implicarea afectivă a acestuia. că te iubesc. 4) „m-am gândit că eşti frumoasă”. sărutul 6) Enumeraţia „că eşti frumoasă. urăsc = detest 2) Prezenţa punctelor de suspensie în versul „că aş vrea să fi întotdeauna a mea…” se justifică prin nevoia de a accentua intensitatea sentimentelor eului liric faţă de iubită. 3) Am strâns mână de la mână şi am cumpărat ceva frumos. 7) În a doua strofă. în câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei trăite. Puritatea acestei năzuinţe este subliniată de epitetul dublu „gând cuminte şi firesc”. Şi-a imaginat povestea mea cu ochii minţii. În acea clipă tot ceea ce-i înconjoară pare că dispare. împlinirea fizică a dragostei pe care amândoi o simt unul faţă de celălalt printr-un sărut. trezeşte în el dorinţa de a o avea toată viaţa alături. Luminiţa Paraipan) I.

„s-auzi în el al undei şopot” / „versul cel mai plin” 5. pare iniţial în opoziţie cu ideile poetice ale textului. vers = stih trezind = deşteptând. Luminiţa Paraipan) I. 43 (Mihai Eminescu. Astfel se poate observa cum la început dragostea este acaparatoare. iubirea. format doar din adjectivul „banal”.. 4. 12 L. reflecţii asupra propriilor 31 . coord. având în vedere tema acesteia (iubirea).. pot marca şi o stare de melancolie.8) Titlul poeziei. melancolia. iubirea poate conduce de multe ori la stări contradictorii. iar cei doi iubiţi să nu rămână cu nimic altceva decât cu o amintire care acum li se pare „Banală”. o pauza afectivă în text. motivul inspiraţiei poetice. E toamna în sufletul meu. prof.”. (Diana Ionescu. „ m-am gândit că eşti frumoasă”.”. după ce punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndrăgostiţi se consumă: „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură. Afirmaţia mea l-a lăsat cu gura căscată. „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură”). Sentiment inefabil.. ele concepţii. Dacă raportăm titlul la contradicţia cuprinsă în ultima strofă („deşi faptul că te iubesc îmi apare evident”/„nu ştiu de ce te urăsc în acest moment”) apare o nouă explicaţie. Punctele de suspensie marchează o întrerupere a enunţului. intensă fiind prezentă în orice gând „m-am gândit că eşti frumoasă. tema creatorului/condiţia poetului. 2. că te iubesc. 3. iubirea începe treptat să îşi piardă din culoare şi din farmec. Însă. Iambul) 1. că aş vrea să fi întotdeauna a mea. un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca fiind una banală. dar şi faptul că întregul monolog liric este adresat iubitei („aş vrea să fii întotdeauna a mea”. 9) Poezia citată este una de dragoste.

32 . 7. 8. semnul exclamării fiind însă înlocuit cu linia de pauza. mai blând şi mai pudic”. 3. prin epitetul în inversiune: „dulce glas”. Ideea poetică este redată prin substantivele aflate în relaţie de antonimie: „patima”. accentul fiind pus pe sentimente. pe exprimarea subiectivă a trăirilor. (Ramona Mănica. Luminiţa Paraipan) I. compus din doua silabe. a stării de melancolie şi revenirea la realitate. coord. Strofa a doua debutează cu o exclamaţie melancolică. atâta timp cât transferul nu va bate la ochi. Poezia se încadrează în curentul romantism prin temele şi motivele specifice (tema creatorului. „umeri de ninsoare” 5. luna. Se păstrează totodată măsura şi ritmul versurilor. se subliniază rolul important al prozodiei clasice în creaţia lui Eminescu. „mâna ta cea fină” .„ura”. Preferă să rămână în întuneric. Stau în cerdacul tău…) 1. decât să afle că a fost trădat de propriul frate. Procedează cum vrei. senină = clară. sugerând întreruperea ideii poetice. Cratima din versul „Deasupra-mi crengi de arbori se întind” are rolul de a pune în evidenţă pronunţarea împreună a două parţi de vorbire diferite. stelele. prof. Versul al doilea.6. 44 (Mihai Eminescu. Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât „iambul”. melancolia). De asemenea. sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers. ramuri. „trezind în suflet patimă şi ură”. 4. care este „cel mai plin. marcată grafic prin conjuncţia adversativă „dar”. 9. 2. mişcă = freamătă. Teme/motive: iubirea. menit să-l caracterizeze pe Amor. sugerează exprimarea sentimentelor în poezie. 12 L. Comparaţia „măsura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine să evidenţieze şi să ridice la rang înalt elementul prozodic: măsura este asemănată cu dulceaţa şi abundenţa mierii în anotimpul precursor iernii. Reluarea lui în ultimul vers are rolul de a pune în evidenţă faptul că întreaga poezie este „închinată” iambului.

.. feeric. Strofa a doua debutează cu conjuncţia adversativă „dar”. redată în prima strofă. Titlul sonetului este reluat în primul vers din primul catren. element recurent în lirica eminesciană reprezintă. arborii şi florile născând umbre în lumina selenară. care mută atenţia cititorului de pe imaginea cadrului natural. Feminitatea nudă. „ în val de aur părul despletind”. dominat de lumina selenară „ş-alături luna bate trist în geam”) deoarece toate mişcările sunt abia resimţite. cât şi figurile de stil ( epitetul „umeri de ninsoare”. 7. urmată apoi de stingerea luminii („Încet te-ardici şi sufli-n lumânare. marmoreană.. Se creează o atmosferă intimă. „tu” şi de adevăratul ritual al privirilor celor doi.6. spaţiu al oglindirii şi al invaziei erotice. „încet te-ardici”). în mare parte dinamice („vântul mişcă arborii-n grădină”. reflectând razele lunii.) contribuie la alcătuirea unui spaţiu intim. pe de o parte. hotarul dintre cele două spaţii – exterior şi interior – despărţindu-i parcă pe cei doi îndrăgostiţi.”. Metafora „flori de umbră mă cuprind” este extrem de sugestivă în redarea ideii de analogie între sentimentele eului liric şi natură.”) învăluie îndrăgostitul în efectele semiobscurităţii produse de o noapte senină. precum şi metafora „În val de aur părul despletind” exprimă senzualitatea celei care pierdută în gânduri se uită în lumină. Relaţia de apropiere dintre cei doi este evidenţiată de folosirea pronumelor personale de persoana I şi a II-a: „eu”. un ansamblu domestic întrepătruns cu un aer familiar. Pe de altă parte. pe imaginea iubitei care este privită. Atmosfera de intimitate este creată de acest cerdac. fereastra este cea care permite privirii îndrăgostitului să poată admira frumuseţea şi gingăşia celei pe care o iubeşte. de mister. „desfaci visând pieptarul de la sân”. desemnând un spaţiu intermediar. Observarea iubitei se face prin intermediul unei ferestre. Fereastra. fixând cadrul: „Stau în cerdacul tău. Multitudinea imaginilor artistice. Epitetul „mâna ta cea fină”. personificarea „stele tremură” etc. fapt ce presupune reveria trăirii. 33 . 8..

tristeţe. intrând în alcătuirea unei locuţiuni substantivale. specifică romanticilor este reflectată şi aici. Ochii sufletului îţi arată adevărata faţă a omului. cât şi exterioară. Avem de-a face cu o natură copleşitoare. Departe sunt de tine. lipsit de viaţă.. cu mâini subţiri şi reci”. amintirea Comparaţia . Luminiţa Paraipan) alt argument în I. 3. nemuritor.iarna” evocă ideea de singurătate. visul/ reveria.aducerile-aminte” aflată în versul. Cratima din structura .Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri” marchează grafic rostirea împreună/legată a celor două cuvinte pronunţate fără pauză. Substantivul . asupra căreia domină lumina selenară. 12 L. fiind asociată cu vârsta celui care se simte .. Cultivarea sensibilităţii.. O modalitate de evadare. 7. 6. de data aceasta absolută.) 1. minimalizând luciditatea şi raţiunea este un sprijinul apartenenţei acestei poezii la curentul romantic. a imaginaţiei şi a fanteziei. aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte doar prin 34 . prin motivul visului.. 45 (Mihai Eminescu. etern = veşnic. 9.apoi suspini” iremediabile. coord. 2. contaminând natura.Şi parc-ai vrea a-mi Teme/motive: viaţa lipsită de noroc. aspectul de pustietate. invadând spaţiul sacru al intimităţii.” aparţine liricii intime şi dezvăluie o temă romantică. moartea. Pentru el focul inimii e mai puternic decât raţiunea.. nelinişte. Sonetul „ Stau în cerdacul tău. Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică .bătrân” din pricina depărtării de iubită. (Sabina Scîntee . dar şi prin tema naturii. Sub raport prozodic influenţează măsura şi ritmul versului. evidenţiată şi în acest sonet.. un motiv caracteristic curentului romantic. vreme..O! glasul amintirii rămâie pururi mut”. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene. .. .. clipa = moment. 4.. 5...Vraja este atât erotică. prof..Cu ochii mari în lacrimi.bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia motivul îmbătrânirii spune ceva.

„vântul loveşte în fereşti”. În aceste versuri apare motivul îmbătrânirii iremediabile suferite odată cu pierderea iubirii. Întreaga poezie este o confesiune lirică realizată pe baza relaţiilor antitetice: vis/reverie-realitate. generatoare de melancolie: norocul-nenorocul. Folosirea verbului la conjunctiv prezent. amintireuitare.norocul ce-o clipa l-am avut”)-nenorocul (. Folosirea verbelor la viitor . 9. bazate pe relaţia atracţie-respingere. pus sub semnul regretului.. Luminiţa Paraipan) 35 . odinioară/altădată-prezentul clipei.Departe sunt de tine. epitetele .bătrân şi singur”. metafora . Trăirile eului liric sunt contradictorii. sugerează depărtarea fiinţei de realitate.viata-mi lipsita de noroc”). dar şi al dorinţei de uitare.. Alternanţa prezent/trecut scoate în evidenţă efectele transformatoare ale iubirii.” evidenţiază tema iubirii eterne. coord. Antitezele norocul (. atât locativă cât şi temporală. dorinţei de uitare. Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipă.. Titlul . 8. un final melancolic şi dramatic. antitezele romantice.. universul ideatic al poeziei dezvoltă o gamă variată de trăiri şi de emoţii valorificate prin imagini artistice: . având rolul de a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei iubite. Prezentul visării este pus sub semnul regretului.. noroc-nenoroc. Amintirea e modalitatea de eternizare a iubirii.singur lângă foc”. Trăsături romantice ale poeziei: imaginaţia este principiul fundamental de creaţiei..puterea amintirii. Trăirile eului liric sunt contradictorii. prof. „rămâie” fără conjuncţia . (Ana Duţu .. cultivarea emoţiei şi a sentimentului.sa uit pe veci”) evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării..aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”)-uitarea(. amintirea-uitarea.să” indică dorinţa de respingere a . al refuzului asumării unei realităţi banale. al melancoliei. limita expresivă a situării între vis/iluzie şi realitate. Adverbul „departe” are dublă perspectivă. dorinţa şi împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate deosebită.vei fi murit” proiectează sentimentul iubirii în eternitate.. 12 L. care trăieşte prin puterea amintirii.. melancoliei..glasul iubirii”. reprezintă un final melancolic şi dramatic.. înţeleasă ca amestec între fericire şi nefericire.. amintirea (.glasului amintirii”.

iar epitetul „scump” sugerează imaginea perfectă a femeii în ochii îndrăgostitului. dar şi de utilizarea verbului la persoana a II-a singular. Poezia eminesciană „Din valurile vremii…” se încadrează în estetica romantismului prin tema şi motivele pe care le dezvoltă: iubirea pierdută. dubla determinare epitetică „iubite” şi „scump”. dar şi efortul său repetat de a-şi aminti peste timp imaginea iubitei. Virgula este semnul grafic care în versul „Să te ridic pe pieptu-mi. evidenţiază sentimentele puternice ale îndrăgostitului. 9. 46 (Mihai Eminescu. 7. 8. Structura de monolog adresat a textului este conferită de sintagme precum „iubita mea”. sinceră a propriilor sentimente. modul imperativ „răsai”. apare şi la începutul primului şi ultimului vers. zadarnic = inutil. din care se constituie titlul. pentru imposibilitatea de a trai în prezent o iubire ideală. care nu mai are contururi clare odată cu trecerea timpului. În metafora „iubite înger scump”. bălai”. Metafora „Din valurile vremii…”. Titlul invocă trecerea ireversibila a timpului. stelele. 6. afectivitatea. 4. umbra.I. „părul lung. Epitetul în vocativ „iubite” transfigurează iubirea. iar apoi încep să scadă în intensitate. iubite înger scump” desparte o apoziţie dezvoltată de restul enunţului. visul. umbra = amintirea. ireversibilitatea timpului. Din valurile vremii…) 1. Prima strofa evoca nostalgia eului liric faţă de timpul trecut. Punctele de suspensie reprezintă nostalgia. 36 . aduc sentimente puternice. 2. predilecţia pentru mărturisirea directă. Gestul lui m-a impresionat până la lacrimi. tema iubirii/ motivul visului 5. felul în care amintirile vin în prezent din „valurile vremii”. melancolia eului liric. stilul confesiv poate fi un alt argument în susţinerea acestei idei. „iubite înger scump”. De asemenea. 3. Ai încălzit un şarpe la sân. „faţa străvezie”. Iubita este descrisă cu ajutorul epitetelor („braţele de marmur”. conferind textului simetrie.

Intensitatea trăirilor eului liric. 5. evidenţiind frumuseţea. Peste vârfuri) 1. şi face trimitere spre tema textului. prof. în scopul formării unei armonii pentru a crea o imagine de armonie. 7. „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu este o poezie romantică. codrul. în care apare ca element specific recuzitei romantice „luna”. din inimă Cratima este un semn de ortografie. care este pusă în legătură cu starea de melancolie resimţită de eul liric. coord./ Codru-şi bate frunza lin” Inversiunea din primul vers („Peste vârfuri trece lună”) sugerează apropierea dintre spaţiul cosmic şi cel terestru. Titlul „Peste vârfuri” se regăseşte şi în primul vers al poeziei. teme/motive: iubirea. 3. Prima strofă este o descriere a cadrului natural. slab de inimă. Mi-a promis câte-n lună şi în stele. 2. 6. De asemenea. toate aceste figuri de stil conturând un portret al femeii cu trăsături specifice liricii eminesciene. întrucât are la baza trăsături specifice romantismului. folosirea cratimei ajută la păstrarea măsurii şi a ritmului. 8. 47 (Mihai Eminescu. perfecţiunea iubitei. 37 . Epitetul „lin” redă o adiere uşoară şi tristă a codrului. Eul liric este îndurerat la gândul trecerii ireversibile a timpului. Portretul este desăvârşit prin metafora „Femeie între stele şi stea între femei”. 4. (Claudia Tonea . care marchează în prima structură pronunţia legată a două părţi de vorbire diferite („inima-mi”). natura. cauzat de neîmplinirea iubirii „În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. melancolia „Peste vârfuri trece lună.„zâmbetul tău dulce”). starea de melancolie sub care se circumscrie poezia sunt redate şi prin întrebările retorice care alcătuiesc ultima strofă. Ea are o inimă mare. iar în cazul celei de-a doua structuri elidarea vocalei „î”. Luminiţa Paraipan) I. În ultimele versuri apare sentimentul de tristeţe profundă. a comparaţiilor „străvezie ca faţa albei ceri”. luna. 11 G.

mai departe” într-un ritm firesc. 48 (Mihai Eminescu.timpul nu ia în seamă această suferinţa. 9. Virgula este folosită pentru a marca pauza ritmică din interiorul strofei. sunetele sunt abia perceptibile fapt sugerat de epitetul „lin”. prof. dar şi de epitetul personificator „melancolic”. De asemenea. marcând şi coordonarea prin juxtapunere între propoziţii. conţinutul meditativ şi exprimarea gnomică reprezintă alte două argumente în acest sens. Metafora „Icoana stelei” accentuează importanţa stelei. Luminiţa Paraipan) I. (Simona Stancu. Poezia se încadrează în lirica romantică deoarece apar teme/motive literare specifice romantismului: noaptea. care redă mişcarea uşoară a frunzelor din codru. a pieri – a se pierde. 6. Epitetul „noapte adâncă” subliniază imaginea cosmosului întunecat. iubirea. învăluind atmosfera într-o aură de mister. la fel ca sunetul cornului. „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie” 7. 11 G. Inversiunile („trece luna”. a o lua pe o cale greşită 2. 3. aproape divină. Prima strofă a poeziei eminesciene descrie natura surprinsă în momentul nopţii. ci îşi continuă drumul „mai departe. amor –iubire 4. 38 . a face cale întoarsă. care parcă se completează reciproc. noaptea 5. „Melancolic cornul sună”) creează o expresivitate deosebită a versurilor din primul catren. teme/motive: steaua. Toate mişcările. cosmosul. care califică sunetul cornului. Sentimentul resimţit în faţa acestui cadru natural va fi unul de melancolie. coord. Imaginile vizuale („Peste vârfuri trece lună/ „Codru-şi bate frunza lin”) alături de imaginea auditivă („Melancolic cornul sună”) creează un tablou dominat de armonia dată de toate elementele naturii.dorul. La steaua) 1. la fel ca trecerea lunii.

12 E. (Luciana Manolescu. respectiv substantivul şi adjectivul posesiv). nu dispare ca senzaţie cu totul. În ultimul catren poetul compară iubirea. Titlul poeziei „La steaua” prezintă elementul principal al textului. pentru a conserva măsura versurilor. 9. somnu-i cald. coord. 4. este eternă. dar de multe ori lumina stelei este vizibilă după ce astrul deja a dispărut. 3. cu călătoria luminii emanată de o stea. care cândva i-a luminat sufletul. 49 (Mihai Eminescu. Steaua reprezintă punctul de reper al cosmosului dar şi al întregii omeniri. molatic.8. „ Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin.” „ Lumânarea-i stinsă-n casă. Noaptea…) 1. noaptea. Ideea fratelui tău a făcut lumina în gândurile colegilor. a-şi lua un foc de pe inimă 2. prof. dar niciodată nu-i erau recunoscute meritele. Poetul foloseşte metafora „Lumina stinsului amor” pentru a sublinia ideea că întotdeauna omul care a fost înnobilat de acest sentiment îşi va aduce aminte de frumuseţea unei iubiri. teme/ motive : iubirea. dorul care persistă. Metafora „al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă” sugerează faptul că iubirea care se stinge. lin. a se face foc şi pară. Luminiţa Paraipan) I. Dragostea. Ea luminează vieţile oamenilor. chiar după ce sentimentul s-a consumat. 5. la fel ca şi cosmosul.. Rolul cratimei în structura „Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe fruntea-mi în mijloc” este acela de a marca pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (prepoziţia şi articolul posesiv. Ultimele două versuri ale strofei fac referire la faptul că în urma unei iubiri vor rămâne amintiri veşnice. Mihnea a fost mereu fruntea clasei.” 39 ..

De asemenea. iubirea şi meditaţia nocturnă). Spaţiul interior descris în prima strofă a poeziei este unul intim. 12 E. coord. al căderii într-o stare meditativă: noaptea. prof. raţiunea lasă locul stării de reverie („mintea îmi adoarme” metaforă). reconfortantă a odăii. în care exteriorul nu mai are nicio importanţă. Sentimentul dominant este cel de linişte şi chiar o uşoară moleşeală („somnu-i cald. fiind surprinse detalii sugestive prin intermediul imaginilor vizuale („arde focul în cămin”. molatic. molatic. „Lumânarea-i stinsă în casă”). iubirea fiind încununată de puritatea iubitei („albă ca zăpada iernii”) într-un momentul propice visării. simbolizând spaţiul romantic de împlinire. în cadrul nocturn. somnul este cel care creează o lume aparte. lin”). comparaţia „ochii mei închişi ca somnul” demonstrând delimitarea acestui spaţiu de cel real. considerat a fi mai consistent decât realul. molatic. „somnu-i cald. exploatându-se zona subconştientului şi visului. pe lângă sugestia cromatică subliniază şi atmosfera caldă. 8. Epitetul dublu „potolit şi vânăt arde focul”. 7. lin”). Motivul central al poeziei este evidenţiat încă din titlu. Viziunea romantică a acestei poezii se realizează atât prin temele şi motivele sale (visul. de visare. „Dintr-un colţ pe-o sofa roşă”. cât şi prin prezenţa numeroaselor figuri de stil cu rol de a accentua ideea iubirii absolute desfăşurată într-un cadru propice („potolit…arde focul”. (Alina Tomescu. de desfăşurare a iubirii absolute. Luminiţa Paraipan) 40 .somnul. Tabloul iubirii este constituit în jurul atmosferei de linişte.6. de cotidian. pe care nimic nu pare s-o poată leza. calificată de trei epitete („somnu-i cald. metafora „mintea îmi adoarme” sugerând liniştea profundă şi siguranţa pe care le oferă acest cadru îndrăgostiţilor.lin”). 9. Urmărind cu privirea jocul liniştitor al focului din cămin. În această atmosferă. se realizează în mod natural trecerea spre o stare plăcută de somnolenţă. aceasta născându-se din starea de contemplaţie şi de visare.

„o pasăre pluteşte cu aripi ostenite”. Metafora „Oceanul cel de gheaţă” simbolizează imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire. 3. Versurile poeziei fac distincţia între planul circumscris de natură şi cel al interiorităţii eului liric. deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii afective a eului liric. 7.I. o stea nu se arată”. precum şi tema poeziei (iubirea pierdută) sunt două argumente care încadrează textul în estetica romantică. 5. iar gheaţa. iubito…) 1. ostenite=istovite pierzându-se=dispărând 2. „mă-ntunec şi îngheţ” 6. iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdute. Linia de pauză are rol stilistic. În versul „Departe doară luna cea galbenă . De câte ori. Substantivul „oceanul" ilustrează distanţa ce s-a creat între cei doi îndrăgostiţi. imposibilitatea de a străbate această distanţă. găseşte ecou în toate elementele naturii. referitoare la „luna cea galbenă". ca ideal al eului liric. 8. 50 Mihai Eminescu. Titlul „De câte ori. Momentele petrecute împreună sunt atât de departe… 4. „pe bolta alburie. Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. Între cele două există o evidentă legătură. Epitetul personificator „priviri suferitoare" are ca rol redarea stării de tristeţe ce survine odata cu pierderea iubirii. linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia explicativă „o pată". Vocativul „iubito” nu redă doar raportul relaţiei dintre cei doi. deoarece stările resimţite de eul liric odată cu pierderea iubirii. ci sugerează şi 41 . „pierzându-se-n apus”. El a plecat departe de casă. marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia.o pată".

sentimentul de melancolie al eului liric, punctele de suspensie prelungind parcă, într-un timp nedefinit, acest sentiment. Structura „de câte ori” exprimă frecvenţa amintirii, neputinţa eului liric de a uita fericirea trecută şi devenită acum “ocean de gheaţă”. 9. Incipitul poeziei reia titlul, „De câte ori iubito…”, exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute, care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice, simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheaţă” care-i chinuieşte sufletul. Revenirea iubirii, sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic „bolta aurie”, este imposibilă, întrucât la orizont nu se arată nicio stea – simbol al deznădejdii. Luna, ca astru tutelar şi martor al fostei iubiri, este palidă de tristeţe, ipostază exprimată prin epitetul cromatic „luna cea galbenă” şi prin apoziţia explicativă „o pată”. (Ana Ionete, 12 L; prof. coord. Luminiţa Paraipan)

I. 51. (Horia Furtună, Balada lunii) 1. tăinuit = ascuns, secret; fugară = scurtă, de moment; 2. Linia de pauză din versul „Din fiecare-ndrăgostit – poet” are rolul de a sublinia prin izolare substantivul „poet”, de a evidenţia astfel efectul farmecului “blând şi liniştit” al lunii şi totodată de a păstra, prin cezură, sonoritatea poeziei. 3. a ieşi în lume, cât lumea şi pământul, gura lumii etc. 4. motivul lunii, al iubirii, al visului 5. monologul liric adresat, descrierea 6. Sinestezia „Întâiul vis sub raza ta lunară/ Îşi fâlfâie din suflete pornirea” are rolul de a îmbina imaginea vizuală cu cea auditivă pentru a personifica “întâiul vis”. Metafora-oximoron „izvorul de dureri”, explicată prin apoziţie (iubirea), constituie un clişeu poetic eminescian, care trimite la ambiguitatea sentimentului, reunind bucuria şi tristeţea. 7. Deşi Horia Furtună este un poet simbolist minor, discursul liric din Balada lunii este mai curând romantic, deoarece poetul se foloseşte de recuzita romantică atât la nivelul conţinutului (luna, noaptea, visul, iubirea) cât şi la nivelul expresiei:

42

invocaţia retorică adresată lunii, descrisă eminescian („farmecul tău blând şi liniştit”) ca obiect divin, pentru că are puterea de a transforma omul în îndrăgostit, iar îndrăgostitul în poet. Indicaţia de gen – baladă – pe care o conţine titlul poeziei constituie o altă trăsătură specifică a romantismului. 8. Cea de-a treia strofă a poeziei conturează rolul farmecului lunii, acela de a metamorfoza fiinţa umană întru frumos şi armonie, de a face „Din fiecare om – îndrăgostit / Din fiecare-ndrăgostit – poet”. Epitetele „blând” şi „liniştit” şi personificarea „alunecându-şi raza-ncet” atribuite farmecului selenar au rolul de a melancoliza omul, de a ilustra calea discretă prin care îl transformă pe om în îndrăgostit şi pe îndrăgostit în poet. 9. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Titlul poeziei date este alcătuit din substantivul „balada”, care reprezintă specia literară: cântecul închinat lunii, iar doilea substantiv din titlu, „luna”, este laitmotivul poeziei. Acesta este semnificativ, astfel încât poetul descrie admirativ prin intermediul versurilor însuşirile lunii şi puterea acesteia de a schimba omul. (Alexandra Uşurelu, 12 I; coord. prof. dr. Anca Roman)

I. 52. (Barbu Fundoianu, Herţa) 1. „ploaie”, „toamna”,”vântul”, „iedera” 2. Virgula marcheaza în vorbire o pauză scurtă. În cazul primului vers al poeziei Herţa, virgula este folosita pentru a separa doi termeni dintr-o enumeraţie („a ploaie, a toamnă”). 3. „Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?” 4. motivul toamnei, al aducerii aminte, al trecerii ireversibile a timpului, al spaţiului natal văzut ca geografie mitică. 5. Prima secvenţă din textul liric dat descrie peisajul Herţei, tabloul naturii şi al târgului cuprins de toamnă. Descrierea subiectivă este realizată încă din primul vers prin imaginea olfactivă „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, care are rolul de a purta cititorul în universul satului moldovean. Urmează, apoi, numeroase imagini vizuale „vântul nisip aduce”, „fetele aşteaptă în uliţa murdară, „căruţe fugărite de ploaie” care detaliază peisajul trist şi dezolant al târgului provincial cuprins de toamnă, de ploaie şi de vânt. Se remarcă abundenţa grupului nominal (substantive şi adjective), timpul prezent al verbelor, prezenţa indicilor spaţiali şi temporali, figurile de stil variate – toate specifice textului literar descriptiv.

43

6. Metafora „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” din a doua secvenţă a discursului liric are rolul de a surprinde tinereţea trecută a bătrânilor „de la casa cea veche” Motivul toamnei din poezia Herţa este o metaforă a vârstei, iar sintagma „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” este ca o amintire a tinereţii care luceşte în ochii bătrânilor, împreună cu sclipirea fugară a unor elemente din spaţiul natal. Amintirea vremurilor trecute, contemplate cu naivitatea copilăriei. 7. Poezia Herţa este realizată printr-o îmbinare a stilului tradiţionalist cu cel modernist. Motivul aducerii aminte şi al trecerii timpului sunt tipic tradiţionaliste, iar descrierea unui peisaj tipic românesc, a satului/târgului provincial, aparţine ideologiei tradiţionaliste care cuprinde conservarea specificului românesc. Discursul liric este creat prin folosirea unor termeni colocviali, neaşteptaţi sau a unor imagini menite să şocheze precum „uliţe murdare”, „gâşte, cu pantofi galbeni”, „căruţe fugărite”, „grilajul de iederă coclit”, „...azi/ şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, „liniştea...mucegăieşte”, toate mărci ale modernismului. Tema şi motivele textului ţin de curentul tradiţionalist, dar anumite imagini sunt create în stil modernist. 8. Ultima secvenţă este ca o concluzie a discursului liric. Ideea poetică a ultimelor cinci strofe este trecerea ireversibila a timpului şi amintirea tinereţii care a rămas doar sub forma unor poze într-un album. Trecutul este „ascuns” în pozele facute în tinereţe, prezentul fiind doar o trista imagine plina de riduri, văzută în oglindă. Mijloacele artistice concretizează ideea poetică prin metaforele „Ne-ascund atât de bine albumele cu clampă / de-alamă, tinereţea!” şi „trecutu-i lânga lampă”, prin imagini vizuale „plină e oglinda cu cute în obraz”, prin comparaţia expresivă „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. Comparaţia din ultimele doua versuri aminteşte de zilele copilăriei lipsite de griji, liniştite, de mult pierdute „e-aşa de lungă vremea”. 9. Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate datorită folosirii imaginilor artistice „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, „auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz”, „plină e oglinda cu cute în obraz” şi a figurilor de stil: comparaţia „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, epitete „factorul greoi şi surd”, „tăcerea lungă şi gri”, „albumele cu clampă de-alamă”, metafore „liniştea în lucruri de mult mucegăieşte”, „un zâmbet de iaz, de şes, cuminte”. (Sandra Marcovici, 12I; coord. prof. dr. Anca Roman) I. 53. (Octavian Goga, Sonet) 1. biserică, altarul. 2. În versul „Şi ele-adorm de tine alinate”, cratima este folosită pentru păstrarea măsurii medii a poeziei de 11 silabe, prin transformarea hiatului în diftong. 3. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic.

44

prin utilizarea termenilor religioşi biserică. ea este tainică. având porţile deschise pentru toată lumea. dar şi prin expresivitate. precum mersul la biserică. curată şi senină” şi mai ales. fără a face diferenţe. căreia i se atribuie însuşiri omeneşti. creştetele = adâncul 45 . Poezia Sonet de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar. alinarea şi purificarea sufletească. În prima strofă. 5. transformat într-un ritual religios. dezvăluie legătura între poezie şi religie. (Andra Maria Pricină. prof. oferind substantivului o poziţie-cheie. pronumele personal „tu” din primul vers având rolul de a exprima subiectivitatea. ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa umană se împărtăşeşete cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”. prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserică cu porţi neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor stravechi. prin cultul spiritului religios şi valorizarea riturilor străvechi. 12I. reliefând procesului de transformare a poeziei în hrană pentru spirit. marcă a tipului de adresare directă şi a substantivului Poezie scris cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie. personificarea poeziei în sine. ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor şi a credinţelor străvechi. de a le face uitate. curată Poezie”. a spovedi şi altar.În partea estică a Europei bate Crivăţul. Limbajul poetic se caracterizează prin reflexivitate.dr. predispoziţie spre meditaţie. O figură de stil prezentă în strofa a doua este personificarea „patimile… adorm” prin care poeziei îi este atribuită însuşirea omenească de a avea puterea alinării durerilor sufleteşti. „Biserică cu porţi neîncuiate”. Anca Roman) I. caracterizată drept „tainică. realizată cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserică cu porţi neîncuiate”. 8. ascultând păcatele şi oprind amarul. Iubirea mea) 1. 4. Scrierea cu majusculă a substantivului Poezie evidenţiază importanţa acordată de către autor poeziei. un rol central în structura poeziei. putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi. 9. fiind o marcă a tipului direct de adresare. personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului. coord. spoveditul. 7. 54 (Octavian Goga. Poezia este de esenţă spirituală. Metafora centrală a poeziei. caz afectiv. 6. Poezia este un monolog liric adresat. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainică.

al pasiunii puse pe seama elementelor naturii. „prelung şi pătimaş tresare”. „spuma albă înfiorată''. tema naturii. Poezia este structurată ca o amplă comparaţie între natură şi iubire: uniunea simbolică a elementelor firii. Sintagma conţine şi o metaforă sugestiva. Cuvântul horă semnifică bucuria adâncului. 5. Adverbul de mod aşa are rolul de a sublinia ideea că iubirea. „cetăţi de unde”. 55 (Octavian Goga. înfiorate permanent de atingerea razelor de soare. nu este chip 4. 7. coord. Soarele alintă cu razele lui lacul aşa cum iubirea alintă sufletul omului Pentru eul liric iubirea este cea care încălzeşte sufletul şi-i dă viaţă. al apei.În penultima strofă a poeziei. sentiment trăit de eul poetic. iar strălucirea razelor dă viaţă acestuia până în adâncuri. Titlul poeziei Iubirea mea este format dintr-un substantiv comun şi un adjectiv posesiv şi se află în strânsă legatură cu tema iubirii prezentă în poezie. este asemănătoare cu comuniunea sufletească dintre cei doi îndrăgostiţi. al soarelui. în fel şi chip. prof. reacţia undelor lacului în momentul întâlnirii cu razele soarelui. în nici un chip. „tremur”. (Mădălina Coţofană. motivul nostalgiei. Termenii folosiţi aparţin câmpului semantic al sentimentelor împărtăşite. metafora curcubeului sugerează iubirea împlinită. Un animism simbolic străbate tabloul: „razele sărută faţa undei”.dr. apa şi soarele. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. poetul ilustrează. asemeni acestei largi cetăţi de unde” sugerează imensitatea sentimentului dominant – iubirea. prin personificare. este profundă. Apariţia soarelui reprezintă trezirea la viaţă a lacului. tema iubirii. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. În versul „Spre ceriuri braţele-şi întinde să-i vie dragul mire: Soarele!” cele doua puncte anunţă o explicaţie. 3. şi marchează totodata o pauză mai mică decât pauza indicată de punct. Bătrâni) 46 . 12I. 8. Anca Roman) I. funcţia emotivă şi funcţia poetică 6. care semnifică măreţia pură a lacului dintre munţi. 9.2. misterioasă şi statornică precum apele lacului de munte. la nivel sintactic un atribut apoziţional. Comparaţia „aşa-i iubirea mea. În esenţă. aşa cum soarele veghează asupra lacului şi-i trezeşte sentimente arzătoare.

mărci specifice ale subiectivităţii poetice. figuri de stil lipsite de ambiguitate.1. parinţii îşi pun nadejdea în credinţă. alăturat substantivului „bătrâni ”. plug. 4. coord. reprezentând o marcă a implicării afective. Astfel se păstreaza măsura şi ritmul poeziei. prin rostirea versurilor două câte două.. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. 3. „să fi rămas”. specific poporanismului) predomină în întregul text poetic. (Diana Ivaşcu. Trecerea ireversibila a timpului este resimţită de părinţi. Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I: m. rima apare doar la versurile 2 şi 4. catrene. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei a doua evidenţiază dorinţa de a fi ramas în satul natal.” marchează elidarea vocalei î şi reducerea numărului de silabe prin evitarea hiatului. Textul poetic are o structură clasică : are cinci strofe. văzut ca o matrice existenţială. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ”. 8. / Şi-n barbă plânge tata. ” Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic. prof. expresivitatea textului ţine de recuzita tradiţionalistă: tendinţa de epicizare a liricului. titlul Bătrâni evidenţiază mesajul textului poetic. faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă. mi . repetat în ultimele două versuri din prima strofă. dr. 5. 12 I.. al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. dar şi prin verbul „vă treceţi”. pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe. Regretul înstrăinării (motivul dezrădăcinării. Substantivul din titlu este nearticulat. timpul perfect. eul liric raportându-se la trecut. care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul. Anca Roman) 47 . subliniind generalitatea. Astfel. eu şi prin verbele la persoana I: „rătăceam”.Cratima utilizată în versul „Şi-n barbă plânge tata. De asemenea. 6. fiind dat de regretul înstrăinării. 9.Verbul la modul conjunctiv.. la parinţi şi la sat ca la un univers al credinţei. singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov. 7. urmat de puncte de suspensie. văzut ca o matrice existenţială: „Să fi rămas fecior la plug. ceea ce creează o sonoritate amplă. coasă 2. / Să fi rămas la coasă”. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Măsura este de şapte-opt silabe. subliniază regretul părăsirii satului. prozodie clasică.. Ultima strofă începe cu un adverb de mod „Aşa…”. cu nuanţe stilistice. Poezia Bătrâni de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului. Specific lumii satului.

am adunat 2. Victorii negre) 1. Tema trecerii timpului. Pe parcursul întregii poezii observăm tehnica ingambamentului. căci aparenţa este 48 . sub negura incertitudinii şi a înfrângerii de către forţe mai mari decât noi. Toate afirmaţiile din text sunt observaţii ale naturii umane în raport cu viaţa şi cu moartea. ne vrem granit”. 3. motivul sensului existenţei. Ca mijloace artistice. care pun în evidenţă diferenţa de atitudine a omului.. mulţumit cu meschina „izbândă” asupra zilei ce a trecut.. Ultima strofă. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. concluzia discursului liric. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezintă aparenta putere şi imortalitate. calităţi dorite de om şi pe care uneori consideră ca le are. 9. Antiteza zâmbim – izbucnim în plâns este susţinută. la nivel sintactic. se referă la victoriile mici. ideea poetică nefiind enunţată într-un singur vers. în acelaşi timp. în loc să fie neliniştit de faptul că în ziua aceea . Victorii negre. Utilizarea pers. fragilitate. şi epitetul metaforic „zile vii” (amintind parcă de îndemnul „Carpe Diem”). ideile din strofele precedente. este deschisă de o disjuncţie pentru a accentua. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. pentru o mai bună identificare a cititorului cu autorul. ascunzând în interior „viermi profunzi”: frică. a mai murit puţin. 8. motivul morţii. slăbiciune. căci aceştia vor putea zâmbi la urmă („în loc să izbucnim în plâns”). Este prezentă o nota de optimism. „în orice zi”.I. I plural sugerează ca tema poeziei este una universal valabilă: „ne credem stânci. ce ne dau impresia puterii. de perechea propoziţie principală – circumstanţială opoziţională. 7. Titlul poeziei. prin evitarea hiatului. 56 (Radu Gyr. Acest aspect este reliefat şi de metafora miezului „viermuit”. de fapt. puse în relaţie cu această ultimă idee. pentru a păstra rima şi ritmul. tumult = zbucium. poetul utilizează inversiunea („în inimi dac-am strâns”). dar care se află. versurile care încep cu literă mică sugerează continuitatea ideii. „cu atât” 4. am strâns = am cuprins. Cratima marcheaza elidarea vocalei ă pentru menţinerea măsurii şi a ritmului din versul respectiv. motivul învingerii fiinţei de către timp (al condiţiei umane finite) 5. caracteristică oamenilor care au trăit momentul şi l-au preţuit. 6.

al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială. oamenii fiind întotdeauna învinşi. Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă. N-am cumparat două veste. în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser). Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. 3. Anca Roman) I. prin condiţia lor efemeră. coord. 2. al somnului etc. marcă a adresării directe. Locutorul devine mai abstract. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. un superlativ afectiv. prof. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte. 57 (Ion Heliade Rădulescu. deci nici un locutor. persoana I singular „tremur”. cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. motivul nopţii. iar rima este încrucişată. fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. 4. 6. (Mădălina Constantiniu. la nivelul expresiei. Este momentul aprinderii stelelor pe cer. topica afectivă / cezura.întotdeauna alta decât esenţa şi victoriile trecătoare sunt. „nesaţiu” – forma literară: nesaţ. părând ca se exprimă pe sine. „morele” – forma literară: morile. propice pentru apariţia Zburatorului. până la urma.”(Eugen Simion) 7. idilicul rural ). 12I. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. motivul comuniunii omului cu natura. N-am nicio veste de la rude. încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu. noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru. verbele la timpul prezent. încât. contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă. dr. Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt. „semănat cu stele”. înghiţite de moarte. Măsura versurilor este de 13-14 silabe. motivul literar al zburătorului. ci una. larg. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexicogramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”. 5. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ. 8. Zburătorul) 1. „prinz” – forma literară: prind. întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la 49 . Repetiţia epitetului „înaltă”. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului.

încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. mamă?”. incapabilă de a se stăpâni. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol.. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase. Iosif. / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat. de o vibraţie profunda.] Şi cald. punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. undeva la graniţa dintre real şi ireal. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea. „-mi furnică prin vine”. cuprinzând întregul trup. ostenit 2. „răcori mă iau la spate”. Cântăreţul) 1. „îmi ard buzele”. făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară. în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală. Dragostea se manifestă ca o boala. În poezia Zburătorul. totdeauna. el fiind pretutindeni şi nicăieri. şi zboară de la mine! / [. corpul tremură.. senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”.nu-ş ce-mi cere”. nici vântul nu suspină. de la bucurie la tristeţe şi plâns. năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah. pururea = mereu. prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate. exclamaţii şi vocative: „Vezi. mă vezi. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie. / Şi apele dorm duse şi morele au stat”. prof. se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul. „Că uite. Anca Roman) I. Fata este derutată. participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate. „tremur de nesaţiu”. tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta. aflate în antiteză. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă. coord. / Nici frunza nu se mişcă. „un foc s-aprinde-n mine”. „inima-mi zvâcneşte!”. bulversată de senzaţiile contradictorii. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere. „obrajii-mi se palesc”. într-un paradis terestru. ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”.. fără oprire. 12I.dr. un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real. înger şi demon în acelasi timp.. 9. O. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină. mamă.. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat. a face umbră pământului. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti. ce mă doare!”. impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. un tablou imobil. trudit= obosit. „ochii-mi văpăiază”. Noaptea. prin interogaţii. Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii. inima-mi zvâcneşte!. „n-am nimica şi parcă am ceva”. şi rece.. Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică. uite că-mi furnică prin vine. (Carmen Dumitrescu.maximum. 3. a se speria (chiar şi) de umbra sa 50 . 58 (Şt.

să scape = să salveze. frică. asociat casei. care modelează poezia. se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia. ele vizează o imagine ideală a poetului. dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar. 5. ca în Antichitate. iar poezia pare a se naşte. împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”. „slova de foc şi slova făurită”. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului. armonios al poeziei. Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. 8. sau a celui romantic ca în poezia eminesciană. „să treacă nebăgat în seamă”. Poetul este un meşteşugar. Anca Roman) I.) 1. Poetul este cel care „făureşte”. sugerează caracterul orfic. epitetul personificator „sihastră”. Poezia este o artă poetică deoarece în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”). Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei. 9. Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat. dr. spaimă = groază. coord. este important. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”. desemnând atât poetul cât şi condiţia sa. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor. prin intermediul efortului creator. Nu omul în sine. El vrea să-şi înstrăineze suferinţa.4. ca la Arghezi. 59 (Emil Isac. fiinţa biologică. reală. Vânturile nopţii. muzical. 7. De asemenea. viziunea despre artă. (Iulia Nicolau. posibilă. ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între. dar şi lumea în care acesta vieţuieşte. melodios. 12I. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului. teamă 51 . Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug. ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”. poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă. „pe faţa lui de chin brăzdată” 6. să elibereze. ca artă. prof. o alinare pentru fiecare suflet. Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”. La început.. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ.. Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa. pare a spune vocea poetică. poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea. Orice titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic. interiorizarea poetului şi a universului său. ci rodul creaţiei sale trebuie să fie cunoscut şi împărtăşit de ceilalţi. odată sublimată în Text. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită. un poet ce pare să aspire către anonimat. aşa cum ar spune Arghezi.

sentimentul dominant transmis de poezie este spaima. Mi-a răspuns cu promptitudine la întrebare. în tenebrele propriei fiinţe. Vânturile nopţii…. De asemenea. moartea şi spaima. semnul exclamării este folosit la sfârşitul unui enunţ exclamativ. 12I. impusă. (a corespunde) Nu 4. Antiteza alb negru. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidenţiaza frica şi cufundarea în întuneric. vocea poetică dezvăluindu-şi dorinţa de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna albă care să mă scape?”. vocea poetică este marcată de anormalitate. pronumele personale la persoana I sg: mă. Titlul este alcătuit dintr-un grup nominal. care se menţine pe tot parcursul poeziei. întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul. De asemenea. trăiri specifice poeziei moderne. evocată de motivul morţii şi cel al singurătăţii. punându-se în evidenţă o stare afectivă (tristeţea. nesfârşită. punctele de suspensie menţin tesiunea şi creează o atmosferă stranie. Primele două strofe marchează începutul unei stări de nelinişte. mi. 9. 8. „O. (a reacţiona. şi oferă o cheie în dezlegarea înţelesului poeziei. evidenţiată de motivul nopţii. acesta se află în strânsa legatură cu conţinutul. Cele două exclamaţii din finalul primei strofe. (Andreea Scarlat.2. dr. coord. transformând totul într-o noapte totală. lumină – întuneric devine astfel expresivă. în care întunericul se aşterne pe neaşteptate şi pune stăpânire pe tot ce găseşte în cale. „(sufletu)-mi”. 7. poate. 3. Verbul la pers. În poezie este prezentă tema naturii. „A-nceput blestemul groapa să mi-o sape” : personificarea din ultimul vers al celei de-a patra strofe (terţine) pune în evidenţă spaima şi disperarea eului liric. poezia Vânturile nopţii… este o creaţie modernă întrucât predomină excepţia şi straniul. încercarea eului liric de a se salva de un rău existenţial profund. prof. interogaţiile retorice reprezintă mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii. ce-şi simte sfârsitul din ce în ce mai aproape. Astfel. disperarea). La nivel tematic. 6. încete plânsul! Sufletele doarmă!” ilustrează o uimire forţată. Anca Roman) 52 . evidente încă de la început: natura îşi dezlanţuie forţele şi blesteamă întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. precum şi tema răului existenţial. angoasă şi înstrăinare. Cea de-a doua strofă exprimă începutul disperării şi al spaimei. I mă cufund. 5. ce reliefează atmosfera încordată. prezenţa interjecţiei afective o. neliniştea. încete plânsul!” virgula izolează interjectia afectivă o de restul propoziţiei. În structura „O. marchează intonaţia imperativă a versului. a replica) m-am aşteptat să nu-mi răspundă la scrisoare. nenumit. (a scrie) A răspuns exigentelor noastre.

fior = înfiorare. Privesc frunţile de piatră ale munţilor. al tristeţii. „E vremea rozelor ce mor" se constituie într-un refren. ce contribuie la muzicalitatea versurilor.I. este sugerată de metafora „marea noaptea care vine". nostalgia faţă de vară. cât şi la sfârşitul poeziei se transformă în laitmotivul acesteia şi susţine tema poeziei. 3. Ultima strofă ilustrează deprimarea eului liric în faţa condiţiei efemere sugerată de „amurgu-ntristător" şi de suspinele ce se manifestă în „vălmăşaguri". prevestită de rozele care îşi pleacă podoaba corolei. metaforă a plenitudinii fiinţei. din structura emoţională: 53 . Personificarea florilor. Respectând trăsăturile specifice rondelului. modurile de expunere fiind monologul liric şi descrierea. vălmăşaguri = valuri. Poezia lirică este o formă de poezie prin care autorul încearcă să transmită propriile sentimente şi starea de spirit. rezultând un limbaj poetic expresiv. Tema efemerităţii fiinţei. Rondelul rozelor ce mor) 1. Cuvintele au sens conotativ. contribuind. 4. Regăsindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei. la păstrarea măsurii şi a rimului din vers. tema trecerii timpului. principiu estetic fundamental al simboliştilor. tremur. formulele artistice de factură ideatică. prin evitarea hiatului. ce „Duioase-şi pleacă fruntea lor". Moartea. Metaforele „amurgu-ntristător” şi „marea noaptea care vine” sunt simboluri ale morţii iminente. tema naturii. învolburări 2. care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit inevitabil fiinţele vremelnice – rozele. restul fiind din zona abstractului şi definind stări interioare. al morţii. versul amplasat atât la începutul. 5. Cratima leagă forma neaccentuată a pronumelui reflexiv de adjectivul duioase. de asemenea. în întreaga poezie existând numai două substantive concrete din lumea materială: „roze" şi „grădini". freamăt. amplifică tragismul stărilor sufleteşti ale fiinţei umane copleşite de tristeţe din cauza trecerii lor efemere prin lumea materială: „E vremea rozelor ce mor". Tristeţea faţă de trecerea timpului. Cadenţa ritmică impecabilă asigură o fluiditate desăvârşită. 60 ( Alexandru Macedonski. funcţie emotivă şi estetică. motivul rozelor. În fruntea călăreţilor se afla hatmanul însuşi. ca dezintegrare cosmică. 9. S-a lovit la frunte. „vălmăşaguri de suspine” 6. oamenii – nu pot decât să-şi plece fruntea. 8. bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. 7. Se remarcă.

expunându-şi trăirile prin prisma ideii centrale a poeziei. tema visului. cât şi evocării unei vârste trecute. Imperfectul creează iluzia duratei. „suspine". norii albi). de fapt. Tuşele de lumină şi culoare care sugerează un peisaj acvatic în strălucirea dimineţii sunt. prof. În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste. construcţia poate fi o metaforă a vârstei tinere şi inocente de odinioară. motivul trecerii timpului. Prezenţa eului liric constituie de asemenea o trăsătură a poeziei lirice. prin inversiune. reluat în incipit. sugestia de puritate a întregului cadru. răsfrângeri argintoase”). împreună cu adăugarea exclamaţiei „Oh!” accentuează starea de melancolie. Punctele de suspensie marchează întreruperea discursului poetic. precum folosirea simbolurilor (lumina albei dimineţi. refuzul de a numi obiectele realităţii. la un pastel. apă de ploaie. şi anume a sentimentului efemerităţii. în lumina proaspătă a dimineţii („barca. a da apă la moară. (Aniko Remeny. Acest epitet constituie totodata şi o imagine cromatică. 7. 61 (Alexandru Macedonski. intensitatea luminii sau seninătatea.„fior". pauză stilistică sugerând starea contemplativă a fiinţei. Titlul oricărei opere literare induce cititorului ei un orizont de aşteptare pe care aceasta îl poate confirma sau infirma. dr.. 8. 9. a inocenţei ( „visul ce şoptea”). coord. 12H. de beatitudine melancolică a eului poetic. În cazul de faţă. care se reflectă şi asupra sufletului. În acelaşi timp. Anca Roman) I. muzicalitatea textului poetic. „zâmbeau. Tema naturii. de nostalgie faţa de pierderea sufletului inocent de altădată: „curatul argint deodinioară”. 4. titlul poeziei Pe balta clară. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii. 5. a-i lăsa gura apă. Culoarea albă poate sugera şi luminozitatea. . dar estetica simbolistă înseamnă antimimesis. Pe balta clară) 1. plutea”. Epitetul din sintagma „alba dimineaţă” intensifică... „Albeţi neprihănite curgeau din cer. Dublarea sa. ne duce cu gândul la un peisaj din natură. conturând un peisaj lacustru.. Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. Titlul pregăteşte cititorul pentru ceea ce constituie esenţa operei şi oferă o cheie de intepretare textului. corespondenţe ale sentimentului 54 . pe apa Sâmbetei 2. punând în evidenţă starea ambiguă. – voioase / Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase” 6. 3. crinii suavi. tehnica repetiţiilor şi cromatica sugestivă.

înflorind. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico- 55 . îşi atinge totuşi scopul fiinţei sale prin intermediul iubirii. 5. motivul trecerii timpului. ambele prezente în discursul poetic. Astfel. precum şi caracterul sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostiţii le-au petrecut în cadrul protector al naturii fiind acum doar o amintire. prof. În al doilea vers. cât şi pe cel obiectiv. stuful de liliac înfloreşte magic. 7. 12H. la nivelul expresiei. stârneşte „groaza” ramurilor plãpânde. Prin urmare. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin pronume şi verbe la persoana I. textul contrazice aşteptările cititorului. însã în final. dar şi prin exclamaţii şi interjecţii afective: „peste noi” . plângându-şi soarta potrivnică. „O! Doamne” 6. creând un spaţiu protector pentru îndragostiţi. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac începe sã se schimbe. „gemea” . odată cu apariţia iubitei. „nu mai suntem doi”. timpurie. Anca Roman) I. 62 (Alexandru Macedonski. coord. a ritmului şi a rimei (prin inversiune) 3. Adverbul ce este menit să accentueze trecerea timpului. 4. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. Tema naturii ca spaţiu protector (martor al iubirii). cel puţin pe cele ale unui cititor neavizat. Devenind martor al iubirii dintre cei doi. 9. Dintr-un element ce aparţinea strict regnului vegetal. „ vãitându-se” 2. „stuful de liliac” descoperã un alt regn şi un alt rol al existenţei sale. liliacul se transformã. acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiţi. Moartea iminentă. iniţial condamnat la moarte încã înainte de a înflori.nostalgic ce evocă nevinovăţia unei vârste (copilărie sau tinereţe): analogia se face prin simbolul argintului şi al oglindirii. se usucã odatã cu aceasta. Stuful de liliac) 1. Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii. 8. Situaţia are însã sã se schimbe. Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv. Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac. condamnatã la efemeritate şi mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”. cratima care leagă prepoziţia de articolul posesiv este utilizatã pentru pãstrarea măsurii. dr. (Bogdan Bădescu. conştiente de propriul sfârşit. motivul iubirii. în momentul apariţiei iubitei.

.. În textul dat. „cimitirul” 2. impunători. dr. susţinerea confesiunii lirice. arzând pucioasă”). Furtună de toamnă) 1.gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I plural noi. mai ales. „arături”. verbul „nu mai suntem” la timpul prezent. motivul morţii. topica afectivă. 4. 5. de asemenea. dar şi spaţiul rural („pe drumuri nămolite gemeau care aplecate”. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. plasată inegal. este sobră. „înmormânta”. Anca Roman) I. Este de remarcat mai curând ca trăsătură tradiţionalistă o sugestie a unui fantastic de tip folcloric. „leş”. Tradiţionalismul promovează valorile tradiţionale. prof. Imagine vizuală – „copaci roşcaţi [. Imperfectul sugerează. (Lavinia Dragomirescu. vocea lirică descrie natura. 56 . 3. „Treceau cocorii”. 7. coord.” 6. Imagine auditivă – „tânguind pustietate”.] s-au despuiat”. stolul cocorilor. o viziune macabră („rece se înmormânta un leş de soare”. dar viziunea poetului. 12 H. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură (pastelul din primele trei strofe) în faţa cititorului şi doar imaginarul poetic sugerează personalizarea discursului liric. „ţipa. expresia interjecţională „O! Doamne”. impresionant pentru privitor. sparţi în ţăndări de fulgerele terifiante. prin viziunea frapantă a cristalizării norilor. Metafora „fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor” creează o imagine vizuală expresivă. prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri. iar limbajul este modernist. „groparii”. prin fulgurantul efect verzui care sfâşie întunecimea şi. „nuci mocirloşi au gâlgâit. poezia pare a idiliza trecutul („Miros de humă şi de cremeni desfunda vechimi”). prin evocarea vremurilor de odinioară. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de grupul verbal (verb + determinant antepus) şi totodată marchează cezura acestuia. deşi unul dintre întemeietorii Gândirii. motivul furtunii. Tema naturii. „vie”). „cimitirul cerului”. furtuna declanşată într-o zi rece de toamnă. Versificaţia este clasică. motivul toamnei. Verbele la imperfect folosite în text evocă un moment trecut. 63 (Adrian Maniu. specificul naţional. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. pierdut. rememorarea.

„cadenţa picăturilor de ploaie” (imagini auditive) 6.”). motivul ploii programate. dr. el intră într-o imagine auditivă marcată de o tăcere stranie pentru un loc de regulă agitat. monoton şi artficial al oraşului. la tot pasul.] vechile umbrele. auditive şi olfactive: „treceau cocorii tânguind pustietate". a face primul pas. de plictiseală şi artificialitate. al durerii. Imaginea vizuală a cerului acoperit de nori. Prima strofă zugrăveşte universul citadin. marcat de ploaia monotonă. Adverbul decât într-o construcţie negativă este sinonim cu doar sau numai şi introduce un circumstanţial de excepţie.... 12H. (Marius Molea. 4. „nu răsună decât paşii celor care merg. Tema universului banal. argaţii se grăbesc ca groparii pe care îi apucă ploaia. Cratima păstrează ritmul şi măsura de 16 silabe a versului-refren. tumultuos şi zgomotos. Acuarelă) 1. „miros de humă şi de cremeni”. prof. „[. devenit refren şi laitmotiv al discursului poetic. în urma ei nerămânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva. Motivul ploii programate conturează universul banal. 64 (Ion Minulescu. „scorpie cleioasă” (în acelaşi timp metaforă a ploii) sau metafora „cocoaşa lumii” sună arghezian. Parii din vii sunt adunaţi pentru că toamna este anotimpul morţii. prin elidarea vocalei î a prepoziţiei şi a articolului hotărât al substantivului oraşul. aşa cum este oraşul („Nu răsună decât paşii celor care merg. Anca Roman) I. ce suspină”. Pe plan stilistic. 2. coord. concretizate de autor prin imagini vizuale. de parcă ar avea loc „înmormântarea” ultimei apariţii a soarelui şi compararea grabei argaţilor cu aceea a groparilor aduc o notă funebră discursului poetic. Epitete precum „nuci mocirloşi”. 3.. În cazul poeziei de faţă. Oamenii „ par păpuşi automate” (comparaţie) pentru că 57 . 5. Imaginarul are o notă de fabulos macabru. al sfârşitului.. motivul citadin. „cimitirul cerului”. sugerată prin metafore şi comparaţii: „rece se înmormânta un leş de soare”.”. sunt relevante expresivitatea şi sugestia. Cadenţa picăturilor de ploaie şi sunetul monoton al paşilor trecătorilor dau impresia unei lumi artificiale în care totul se repetă. pas cu pas. a ţine pasul etc. 9. Sonoritatea textului minulescian este remarcabilă. 7. În a doua strofă este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre argaţii care „grăbiră ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau picături „strâmb din zare”.. fiind obţinută prin reluarea versului „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.8.

subliniind impresia de monotonie repetitivă. 65 (Ion Minulescu. aliteraţii discrete. dar şi suspinele vechilor umbrele. Adverbul poate reprezintă un modalizator al discursului poetic. Ea marchează. după cele două enunţuri afirmativ-categorice („Şi-ai să mă uiţi”. sunt reduse la ritmul pur. Având în vedere conţinutul ideilor exprimate prin acest text liric. Muzicalitatea se impuneprin imaginile sonore (ploaia în sine. de lipsă de orizont. de blazare absolută. coord. „Şi-am să te uit”). Universul exterior este o reflexie. Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. La nivelul conţinutului. Plimbarea orăşenilor. prin ritm şi refren. la fel ca în tehnica amintită. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. 9. 12 H.populeză un spaţiu în care nimic nu se schimbă. izolează circumstanţialele cauzale. pe trotuare. efectele eufonice fiind obţinute prin tehnica refrenului. Linia de pauză folosită simetric în prima strofă. o atitudine afectivă. o proiecţie a celui interior. „ritmul unui vers”. „fu scris” 2. totul pare egal cu sine. ipotetică a scenariului de după despărţirea celor doi îndrăgostiţi. prin paralelismul sintactic. Trei lacrimi reci de călătoare) 1. principiu estetic fundamental al simboliştilor. până şi mişcările oamenilor. motivul corăbiei (vaporul). titlul este unul foarte sugestiv. / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune aproape absurdă: mişcările nu au conţinut sau intenţie. se impune muzicalitatea. motivul călătoriei. (Bogdan Barbu. Anca Roman) I. totul este estompat. care denumeşte tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă. motivul poeziei. de asemenea. care domină întregul text liric. bizară şi nemotivată („Orăşenii. Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă. „cântăreţ”. tema universului citadin. subliniind desfăşurarea imaginară. personificate). Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş. 58 . 4. dr. prin sacadarea textului. 8. iar absenţa semnificaţiei devine o trăsătură modernă. motivul visului. elementul uman este contaminat şi el de starea de monotonie şi mecanic. alături de timpul viitor („te vei gândi”) şi de modul prezumtiv („l-o duce”). fluiditatea ingambamentului. Tema despărţirii îndrăgostiţilor. motivul ploii şi spleenul sunt elemente specifice liricii simboliste. 3. cu rol explicativ. Totul pare automat. La nivelul formei. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun. prof. „ diluat” de apa ploii. prin repetiţii (paralelism sintactic). „versul”. anularea cezurii fixe. marcat de plictis şi blazare.

însă doar „trei lacrimi reci”. 8. aduce o sugestie magică. „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”. motiv frecvent la Minulescu. deşi putem încadra aceluiaşi curent şi motivul călătoriei. a călători. deşi discursul poetic aparţine eului poetic. va ajunge poate la călătoare şi-i va reaminti chipul uitat al iubitului de altădată. plânsul cumva obligatoriu unei despărţiri. dorul şi nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanşează o stare lirică. pe care poetul o va transpune în versuri. asemenea mesajelor din sticlă ale marinarilor naufragiaţi. Poezia lui Ion Minulescu aparţine simbolismului mai ales prin estetism şi prin muzicalitatea cantabilă. 66 (Ion Minulescu. „eu”. „întunecatu-mi chip” sugerează caracterul ipotetic al desfăşurării poveştii de dragoste. bagaj. dr. refren („trei lacrimi reci de călătoare”) şi rimă. Poezia de dragoste. 12 H. „trei lacrimi reci”. Cifra trei. topindu-se ca noru-n zare”. „ţărmul. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „ai să mă uiţi”. celui care rămâne mâhnit pe ţărmul mării. „am să te uit”. „privi-voi vaporu-n repedele-i mers” (imagini vizuale) 6. Imaginea este clişeizată şi sentimentală. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. plecarea femeii. Anca Roman) I. sugerează mişcarea lentă a vaporului ce se îndepărtează de ţărm. Verbele la viitor.5. 7. precum şi epitetele „palidul vis”. „ca şi mine” etc. călător 2. însoţind-o cu privirea. coord. 9. Interesantă este perspectiva inversă a privirii care aici aparţine iubitei care pleacă şi vede ţărmul topindu-se încet. iar imaginea plecării sale este urmărită nostalgic de pe ţărm. cuplul erotic se desparte. topindu-se ca noru-n zare”. Estetismul înseamnă asumarea teatralităţii şi a clişeelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii ironice (uitarea înscrisă în scenariul erotic şi asumată de fiecare. „până la tine”. (Mircea Burduşa. Muzicalitatea vine din repetiţii (paralelism sintactic). Liniile de pauză separă construcţia incidentă cu valoare afectivă de restul enunţului: „Dar într-o zi o fată – bat-o focul –” 59 . Nucleul narativ al poeziei (despărţirea îndrăgostiţilor. „mi-eşti pierdut㔄versul meu”. Comparaţia „urmări-vei ţărmul. „lăcrima-vor”). Cântec de drum) 1. inversiuni („urmărivei”. a colinda. prof. Iubita pleacă. suferinţa transformată în poezie). drum.

iar simbolul drumului semnifică existenţa umană pe pământ. care sugerează apariţia iubirii în viaţa omului. expresie plină de gingăşie şi haz. Titlul „Cântec de drum” este specific simbolismului. 12 H. În finalul discursului liric. prin semantica muzicală a substantivului „Cântec" şi determinantul „de drum". sugerând ideea aluzivă că tot norocul vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit. amintind însă de pământeana Cătălina din Luceafărul eminescian. iubita fiind alintată prin sintagma „bat-o focul". dar şi autoadresarea prin interogaţie retorică: „ – Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…" 7. bătătorite” 6. „voiam". Anca Roman) I. ca orice om. 9. 8. din orice epocă în căutarea iubirii. este şi aici o viziune specifică a sentimentului. „mea”. dar şi lipsa oricăror stări optimiste. cu iubirea care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta.3. Eul poetic are un sentiment de regret. Verbele la imperfect din prima strofă (voiam. 67 (Ion Minulescu.. nu ştiam) sugerează ambiguitatea începuturilor. Tema iubirii. „am colindat”. deoarece a renunţat la propria traiectorie în viaţa de până atunci. coord. motivul drumului (al călătoriei) 5. dr. care. Semnificaţia subtilă a iubirii este ilustrată în ultimul vers. a cânta. refren. bătătorite" sugerează căile dificile străbătute de orice om. Simbolul cântecului exprimă bucuria şi muzica inimii îndrăgostite. (Diana Dumitrescu. Ultima strofă a poeziei reprezintă momentul întâlnirii bărbatului. oricum. eul liric întrebându-se. Epitetul triplu: „drumuri lungi şi vechi. Imagine vizuală: „Pe drumuri lungi şi vechi. motivul nopţii. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele şi pronumele la persoana I: „am pornit”. prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu. Formula ludică a iubirii. care ar fi fost soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea. autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi persiflantă totodată. eternitate. 4. Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le trăieşte şi eul liric. „am colindat" etc. acţiunea lor neavând finalitate. melodie 60 . cântec. Celei care pleacă) 1. i se părea obositoare. „călăuzit de-o stea”. prof. în drumul său spre un ideal. ştiam. stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie.

motivul călătoriei. acum destrămat. locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite. iar starea sufletească este vag nostalgică.. Discursul poetic. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist. „marginile albului fiord” etc. 7. motivul visului. 3. a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine. pescarii. 6. 9. de exemplu. pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv). „păsări albe”. Specia romanţei. greu de explorat. ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici. dar împăcată oarecum. „refrenul unor triolete”. sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns. prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. tristă. niciodată”. „O melodie / Ce n-am cântat-o. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”. lirică şi sentimentală. Tema şi motivele 61 . Iubirea-melodie s-a sfârşit.. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric. Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu. ca un refren şi laitmotiv. incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie având un rol afectiv în incipit.. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. ca orice cântec sau ca orice vis. poate. unde vraja iubirii se transformă în cântec adus din puncte geografice îndepartate. contrazice sugestia nostalgică. „albastrul răzvrătit al altor mări”. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată.. care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva. iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice. Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării.” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic. „Noi nu vom şti-o. 5. Tema iubirii. „Eu cred”. devenit chiar unul aprig. „un ţărm de mare”. motivul cântecului etc. elegiacă a titlului. semn ortografic. Prin simbolurile călătoriei (păsările albe. construit pe tehnica surprizei. sugerând nostalgia rememorării. Apostroful. 4. pe un ţărm uitat. prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie. marinarii. iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”.2. „un cântec trist”. În strofa a treia există o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”. 8.

dr. estetismul simbolist se manifestă prin folosirea neologismului şi a denumirilor cosmopolite. În sine. pescarii. „să mă miroşi". cât şi motiv al imaginarului liric. deşi lipsa punctuaţiei îngreuneaza înţelegerea operei. cântecul). 4. îi dă. „miroşi". fluidizează ritmul versului. oglinda rămâne oarbă în continuare. Tema identităţii. Flacăra vieţii încă mai ardea în el. Astfel. „tu poţi crede". iar prin enumerarea simţurilor (olfactiv. În opinia mea. Oglinda oarbă) 1. „auzi" 2. păsările albe. „Golul unei uşi" poate semnifica gaura cheii. pătrunderea prin uşă este simbol al trecerii de la profan la sacru şi deschide calea spre revelaţie. despărţirea cuplului erotic. 7. coord. fără o descifrare precisă a eului. Din punct de vedere ortografic. Oglinda oarbă se remarcă prin lipsa totală a semnelor de punctuaţie. prin urmare duce cu gândul la mister. „insomnia mea” 6. sporind marca oralităţii şi părând să urmărească fluxul abrupt al gândurilor eului liric. insomnia. Cratima care leagă forma atonă a pronumelui personal de relativul care menţine un ton informal / colocvial. Comparaţia „insomnie…ca golul unei uşi" se referă la dificultatea de a descrie o insomnie. tactil. Muzicalitatea este importantă. vizual) plasate în contexte subtile. prin excesul de transparenţă al versurilor. cât şi la cea a autocunoaşterii.sunt specifice acestui curent artistic. Anca Roman) I. (Cristian Vicenţiu Dîngă. Cu toate acestea. 5. deşirarea. 3. Transcendenţa pare accesibilă prin această stare de veghe permanentă. oglinda. suprarealismului în cazul de faţă. de asemenea. 62 . Cultul artificialităţii. motive: iluzia simţurilor. În ultima strofă verbul „vreau" e repetat aproape obsesiv. marinarii. Lipsa punctuaţiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste. precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare. curiozitate şi stare de veghe. vocea lirică o identifică nu prin prezenţa a ceva. fără a-i surprinde corect reflecţia. ci mai degrabă printr-o lipsă. neaşteptate. 12 H. şi o notă de autenticitate şi contribuie la atmosfera generală de confuzie în faţa contopirii spaţiului visării cu cel al realitaţii. eul liric se referă atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic. prof. Din punct de vedere prozodic. semnificând o dorinţă puternică şi o comandă adresată celuilalt. Comparaţiile metaforice au rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric. auditiv. 8. fiind atât element de construcţie al poeziei. pentru a sugera plecarea. 68 (Gellu Naum.

orbirea poate fi semnul unei experienţe iniţiatice: a ignora aparenţele înşelătoare ale lumii şi a cunoaşte realitatea secretă. „tânărul pârâu”. tot mai repede fuge” 4. marea. eul liric se regăseşte în 63 . Pârâul şi marea) 1.9. 69 (Miron Radu Paraschivescu. prof. Astfel. pârâul zglobiu – iar eu. adâncă”. barierele dintre cele două fiind redefinite. precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios. voiosul şi clarul pârâu: / El iute aleargă spre zări fără frâu” 6. valuri 2. Tema naturii. Ultima strofă ilustrează tema iubirii. ţărmul. inumană. constă în faptul ca acesta amplifică. 8. aflat în opoziţie cu „marea bătrână. Personificarea în inversiune. În strofa a doua. în construcţia „să vorbim de memorie" e frapantă discordanţa dintre exterioritate şi interioritate. „Poetul vede în măsura în care orbeşte”. redată iniţial prin repetiţia verbului fuge. Imaginarul poetic creează o poveste de iubire. voioşia pârâului. Laitmotivul ambiguităţii persistă şi în ultima strofă. eul liric pare să se deşire. este explorat contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Anca Roman) I. de persoana I şi a II-a. descompunându-se în fire de sânge. „tu”. accentuează intensitatea momentului. 12 H. întinsă. motivul mării. Din punct de vedere al limbajului poetic. 3. folosit în strofa a patra. Pe de altă parte. sugerează vivacitatea. (Armina Stepan-Cazazian. Valoarea expresivă a adverbului tot. sugerând o experienţă de contopire până la confuzie între corp şi sfera artificială. „Zglobiul. întâlnită în prima strofă a poemului. pârâul. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază subiectivitatea eului liric în poezie sunt: pronumele personale. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenţa enumeraţiei in text: „Vezi marea: bătrână. dr. adâncă”. întinsă. marea”. De asemenea. adâncă”. dintre vis şi realitate. Imagini vizuale: „Vezi marea: bătrână. tema iubirii. redată prin alegorie în întregul poem. În prima strofă. 7. utilizând metaforele mării şi pârâului: „tu. 5. lână. „eu”. întinsă. corelând totodată cele trei atribute adjectivale. simţurile fiind înşelătoare şi lăsând sentimentul unei angoase a lipsei de claritate. coord. adjectivul pronominal posesiv „mea”. predomină caracterul ambiguu. afirma Gellu Naum cândva. motivul pârâului. tutun şi flăcari. esenţele.

Uniunea dintre cei doi este însă inevitabilă. iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. În a doua strofă.. rugii – forme literare actuale. Tema adoraţiei. căruia „nu-i pasă ce ţărm va ajunge”. comparaţia „. (Larisa Pârcălăbelu. 3. 6.. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. 5. motivul fecioarei în alb. înţeleaptă şi statornică. plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei. crepuscul. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii. jucăuş. În ultima strofă. metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire. însoţit de determinanţi. metaforizate şi transpuse în cadrul natural. amurg. a binecuvântat-o. 9. schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”.. ceea că dă un aer glumeţ. roze = trandafiri.” reprezintă un elogiu adus fecioarei în alb. purtătoare a atributelor divine pe pământ. selectarea cuvintelor din sfera religioasă. 12H. 70 (Ştefan Petică. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final.ipostaza mării – bătrână. punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. imagine a purităţii sacre. Fecioara în alb. exprimarea la persoana I („aş putea”). iar iubita în ipostaza unui „tânăr pârâu”. dr. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului. după „dulcea pocăinţă”. 2. înserare = seară. IV) 1. Acesta reflectă numele personajelor principale ale poveştii de iubire. înălţimea. „dulcea pocăinţă” etc). coord. Prima virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei. iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut). Titlul este un element esenţial al receptării. discursului liric. Această ultimă strofă este asemenea pildei care se află la sfârşitul fiecărei fabule. fiind cea care dezleagă misterul asupra întregii poezii. pure şi angelice. Anca Roman) I. rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară. care sunt reprezentative pentru ideea poetică regăsită în text. prof. a unei viziuni personale asupra lumii. iar la nivel stilistic identifică o exclamaţie retorică. prin intermediul fiinţei feminine. prezenţa unei interjecţii afective (o). 64 . motivul rozelor. al purităţii. 4.. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul. Titlul poeziei citate este alcătuit din substantivele articulate „pârâul şi marea”.

nälţimea” – înälţimea „rugei” — rugii 3) Virgula din al patrulea vers marchează intercalarea unui circumstanţial de mod. sfântă – caracterul sacru. rugăciunea. calmă – liniştea. divin. al icoanei. muzicalitatea. „Tu eşti o calmă rugăciune”. pocăinţa intră în categoria motivelor literare. apus 2) . În acelaşi timp. Repetiţia metaforei fecioara-rugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice. a fecioarei în alb. Semnul exclamării de la sfârşitul strofei marchează intonaţia exclamativă. Epitetele subliniază. flori înserare . imaginea olfactivă. spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”). 8. Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic. „Tu eşti o sfântă rugăciune”. (Maria Constantin. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. inocenţei. vaporos. în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”. în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel). dar şi paliditatea romantică a îngerului. câte o trăsătură: albă – culoare asociată purităţii. Anca Roman) I. sugestiile cromatice şi olfactive. sugerează manierismul arhaizant.cu rol stilistic. coord. al binecuvântării divine). puritatea. sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan. 65 . blândă – delicateţea. amestec de livresc şi senzualitate. versul repetat în mod simetric reprezintă un paralelism sintactic. serenitatea. azuriu). Virgula („O. Fecioara în alb. IV) 1) roze . fiecare. 12H. Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică. Tehnica sugestiei (simbolul rozelor. „asemenea binecuvântărei”). 4) Angelitatea feminină.7. prof. ideală.asfinţit. „Tu eşti o blândă rugăciune”. Simbolul rozelor. prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”. dr. 71 (Ştefan Petică. fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate. cromatica delicată (alb. a ideii de divin sau o reprezentare a aspiraţiei erotice. vag. rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproape imaterială. Primul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive. 9.”) marchează pauza necesară după interjecţie. laitmotivul şi refrenul discursului liric..trandafiri.

blândă”. nuanţând-o după modelul muzical al temei cu variaţiuni. Cu toate acestea.albă”. . către sacru.. 6) Metafora . În piaţă s-a adunat multă lume. e un procedeu al sugestiei simboliste. de dimineaţă şi de înserare. alcătuită pe baza sugestiei. Dumitriţa Stoica) I. sugestie centrală a textului. Un aer de „morbidezza” se desprinde din repetiţia insistentã a imaginii femeii-rugăciune. angelitate. coord. cu o evidentă conştiinţă a păcatului.rouă”. texul nu transmite o viziune categoric seninã...roze”.binecuvântarea” pe care o poate răspândi sacrul asupra lumii terestre. prin urmare o poezie simbolistă. Abundenţa imaginilor care conturează un asemenea motiv este evidentă: .tu eşti. 7) Poezia simbolistă este una a universului interior. Prezenţa multor substantive şi adjective care au legătura directă cu ceea ce se vede. frunţi”.caldă”. din parfumul rozelor şi al anemonelor şi. Acestea au o puternică valoare expresivă şi nu necesită descrieri mai ample ca în cazul romantismului. . .5) Lirismul subiectiv se concretizează aici printr-un eu liric. ... Astfel poetul creează o poezie lirică.. Glasuri) 1. 3. antonime: “jos” / ”sus”.val de lină armonie” intră în seria imaginilor cu aceeaşi valoare din a doua strofă. Apar termeni ca ..templu”. 12 F. Astfel se evită hiatul si se păstrează măsura metrică. 8) Cele patru adjective. . asemenea binecuvântării” sprijină sugestia sacralităţii figurii feminine.azurie”.dulcea pocăinţă”. care vorbesc despre . . din atitudinea celui pierdut în rugăciune. . de rugăciune. Philippide. .albă”.. 72 (Al. cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare dată epitete pentru substantivul .. prof. “tăceri” / ”glasuri” 2.privirea de madonă”..rugăciune”.înaripată”... (sens denotativ) 66 . . . Prin multitudinea figurilor de stil.. In structura “din vremi de-odinioară” cratima marchează pronunţarea într-o singura silabă a doua vocale din cuvinte diferite.albă rugăciune”. . poetul parcă pictează atmosfera de pace.. aparţin de fapt aceluiaşi câmp semantic. Poetul reia aceeaşi imagine. 9) Consider că textul este expresiv în special prin imaginea unui eu care aspiră către puritate. prezent ”gramatical” în ultima strofă (persoana I singular a verbului aș putea ) și prin patetismul adresării insistente către un tu care numește persoana iubită. conturează o stare de spirit şi se confundă cu lirismul.. Comparaţia .. mai ales.sfântă”....clar”.. . Multe dintre ele sunt metafore sau au un sens simbolic. Universul interior este aici marcat de subiectivitate. (Ana-Maria Anghel. ..ceasul clar al dimineţii”.

de fiinţă imaterială. monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers. virgula separă vocativul “tu” de restul propoziţiei.. interogaţia retorică. Imaginea “cosmosului fără sus si jos” arată că acesta este infinit şi că în viaţa de apoi nu mai sunt aceleaşi repere ca în viata trecătoare de pe pământ.. coord. “priviri de stele”. ritmului si imaginilor. Valoarea expresivă a verbelor la timpul viitor din poezie se realizează prin includerea lor într-o invocaţie (“O. 12 F.molcom= încet. 67 . de provenienţă romantică. uşor steril= nefertil. “Tu. / Mă veţi lua pe calea de apoi / Prin vămile văzduhului cu voi /Sau mă veţi părăsi.”). invocaţia 8. prin intermediul armoniei. (sens conotativ) 4. dar si de speranţă. 5. Secrete şi mistere) 1.. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”. prof. glasuri. Sintagma “priviri de stele” este o metaforă personificatoare care sugerează contemplaţia.Ochii sunt ferestre către o lume interioară. uimit de însuşirile lor si de propria stare sufletească. Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care călăuzesc sufletul după moarte 9. eul aspirând spre lumea revelată de aceste glasuri. 73 (Alexandru Philippide. Ultima strofă. de a fi purtat 'prin vămile văzduhului'. sugerând drumul către cer al sufletului. Metafora “glas” are sensul de suflet. de provenienţă supranaturală. neproductiv 2. de aspiraţie către perfecţiunea spirituală.. Textul citat exprimă sentimentele eului liric de incertitudine. Figura de stil semnifică armonia si perfecţiunea. Se accentuează relaţia dintre suflet si natură prin motivul. la fel ca multe alte suflete care au dispărut. dar care pot fi percepute în plan spiritual. prin intermediul invocaţiei si al interogaţiei retorice arată că eul liric meditează la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”.. Epitetul multiplu “atât de limpezi şi de pline” se referă la glasurile invocate de eul liric care par a fi nişte voci ale universului. Dumitriţa Stoica) I. Eul îşi imaginează doua posibilităţi. (Ioana Bărboi. al stelelor şi al cerului. Poezia lirică este o creaţie artistică exprimând sau sugerând emoţii. dr. sentimente. 7. îmbrăţişată sau pereche conferă muzicalitate poeziei. 6. ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si de sugestie a stării sufleteşti. Rima încrucişată. sau de a fi părăsit si uitat “în vreun străin ungher”. În prima strofă rima este monorima iar în a doua strofă rima este îmbrăţişată .

atributele adjectivale “pustiu”. 5. “Da-n stele nu ajung decât poeţii”. “sărac”. urât”. O alta temă este trecerea timpului./ cu gândul să descoperim în ele/ secretul universului şi-al vieţii?”. Ultimul vers al poeziei se evidenţiază prin faptul că a fost voit izolat de poet.”. mijloacele artistice folosite (întrebările retorice: “o să ajungem. şterge totul. lipsit de secrete. 9. sarac. sărac. Titlul anunţă tema poemului. sterp şi nu mai prezintă niciun interes pentru omul avid de cunoaştere. de viaţă. 3. Alexandru Philippide schimbă planul terestru. Timpul. misterioase chiar. poetul se resemnează şi încetează să mai descifreze mistere şi secrete. steril. 6. aşa cum reiese încă din titlu. Tema poemului “Secrete şi mistere” este. În final. nu găseşte altceva decât “un plat pustiu. 7. rămânând în urmă doar pietre. Răspunsul este ironic şi denotă tristeţe: “da-n stele nu ajung decât poeţii”. Astrul care. în care nu găseste niciun răspuns. urât”. “ajunşi în lună”. spune el. “să ajungem”. ultimul vers pare a fi răspunsul la întrebările puse anterior. mărimea galeriilor prin care se plimba împăratul roman Caligula. virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel. întrucât “secretele” 68 . steril. steril. enumeraţia:“pustiu. este un vers conclusiv. “Portice lungi”. Prezenţa eului liric se evidenţiază în text prin verbele la persoana I plural ”să dezlegăm”. Prin el poetul îşi exprimă resemnarea. istoric. “urât” şi “steril”. Având în vedere că tema poeziei este misterul.“Un plat pustiu. “cine-a cioplit acele chipuri” 4. descifrarea misterelor lumii. sărac. urat ” – în acest vers. Aici luna ne este înfăţişată ca un plat pustiu. poetul se întreabă “ o să jungem oare şi la stele?”. El întelege că omului de rând nu îi este menit să descifreze misterele vieţii. 8.. Privind restul poeziei ca un monolog adresat. “O să ajungem oare şi la stele. cu planul cosmic. ci numai sa fie martor la manifestarea acestora. În acelaşi fel în care Eminescu se raportează la planul terestru făcând comparaţie cu universul. “Ajunşi pe lună n-am gasit decât / un plat pustiu.imaginea vizuală conţine patru epitete. apare în cadre idilice. cu savanta alipire a ultimelor două din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât să întărească ideea poetică. urât”. Titlul poeziei este format din două substantive ce aparţin aceluiaşi câmp lexical legate prin conjuncţia “şi”.imaginea vizuală conţine un epitet şi simbolizează grandoarea. mai precis. de obicei. Însă nici aici. precum şi prin întrebările retorice din cuprinsul poemului : “cine ştie?”. devine aici urât. sărac. catrenele. Motivat de gândul că sar putea să găsească totusi “secretul universului şi-al vieţii”.. steril.

74 (Alexandru Philippide. are o puternică încărcătură expresivă. Poezia are un titlu format dintr-un substantiv comun la numărul plural. un simbol pentru depăşirea unor limite ale cunoaşterii. lumea noastră. motivul urcuşului. a oamenilor. şi până la urmă lumea întreagă.motivul drumului 6. 5. 12 F.aceea a călătoriei iniţiatice. dr. prin simplitatea sa. Primele două versuri au valoare de incipit si prezintă un cadru nocturn. a pierde timpul. Epitetul cromatic „neagră catifea” întăreşte ideea de necunoscut.cratima ajută la formarea inversiunii. (Andra Dobroiu. Poetul analizează posibilitatea unei conexiuni între simţuri(privire şi auz). Este o metaforă care sugerează eliberarea de constrângeri. iar eul nu mai percepe decât temporalitatea. Metafora “puntea dintre privire şi auz” exprimă o ipotetică armonie între simţuri. eliberându-se de spaţiu. gustând din ea şi pierzându-se în eternitate. dorinţa eului liric de a se apropia de libertatea absolută. a fi în contratimp. ipotetică. Ele au o topică inversă.şi “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntaţe mai apoi în text: porticele prin care se spune că se plimba Caligula. Se sugerează astfel o posibilă temă a textului. Sfinxul . Dumitriţa Stoica) I. Apropieri) 1. Structurile care conţin imagini vizuale sunt: “neagră catifea”. Cratima este folosită cu scopul de a marca alipirea. Această imagine este un epitet-inversiune şi în acelaşi timp o metaforă a drumului spre inedit. “putea-voi” fiind o formă în care auxiliarul urmează după verbul de conjugat. chipurile stranii de pe insula pierdută. În versurile următoare. fiind în legătură cu imagini importante în poezie. şi doreşte o apropiere 69 . simţurile se armonizează. „faldurile unor înalte draperii”. prof. Faldurile draperiilor „ ţesute parcă numai din sunet şi culoare” constituie o astfel de imagine : eul poetic regăseşte în ele coexistenţa sunetului şi a culorii. este conştient de raritatea spectacolului la care ia parte.De asemenea. 4. provenit din adverb: apropieri. Acest cuvânt. coord. cu timpul 2.El doreşte să se integreze “în senina voluptate nouă “. adică în timpul “scăpat de spaţiu”. 8. se transmite ideea că la capătul acestei călătorii şi în prezenţa dorită a unei călăuze. ceea ce sugerează intensitatea cu care eul poetic trăieşte momentul descoperirii unui “lin urcuş de neagră catifea”. Modul conjunctiv exprimă o acţiune posibilă. 7. 3. dorită.

să beneficieze şi în spaţiul real de acest spectacol cromatic şi auditiv. de această dată la grad avansat . bivoli. Scrisă pe un fundament modernist. pentru că totul constă în această înşirare de lucruri atinse de moarte. poate chiar eterne : “cu un timp scăpat de spaţiu”. ideea de apropiere .Philippide pătrunde într-un spaţiu ireal din voluptatea căruia doreşte să preia pentru ca. 7. prof. Cocorul) 1. 4. între timp şi spaţiu. coord. 9. dr.dar care nu îl anulează pe acesta din urmă. (Alexandra-Raluca Manga.Sentimentul dominant în poezie este cel de tristeţe şi de teamă de necunoscut. poezia susţine ambiguitatea imaginilor. Predicatul ar fi fost inutil. sugerând o puternică încărcătură emoţională . structurate de enumeraţie descriu un spaţiu straniu şi întunecat. Această metaforă este întărită de o alta: “zbor de pasăre uitată”. zdravăn la minte 2. Odată realizată o legătură între elementele constitutive ale cadrului restrâns. a învăţa minte. poate şi profunzimea sentimentului de frică în faţa necunoscutului. într-o „ punte”.”fără călăuză” . a ţine minte . prin faptul că aceasta facilitează cititorului descifrarea textului. cu atât mai aproape de deznădejde. oase. Primele strofe. 3. Rima împerecheată susţine . Rezonanţele simbolice sunt.permanentă a acestor două elemente. Al. „scăpat de spaţiu” . cultivând sugestia unei lumi mai bune . cu realul în care se va intoarce şi unde speră la o materializare a acestor „aeriene fermecătorii” . Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie. şi anume . 70 . viziune modernistă de fapt a lipsei de speranţă. pasărea. măsura: 8 silabe rimă: îmbrăţişată 6. aripi . de asemenea . ochiul. O existenţă simultană a acestor două coordonate implică un timp infinit. 12 F. cu cît mai concisă. marea. un fund de mare în care zac peşti. Este vorba de o apropiere a celui care parcurge poezia de sensul adevărat al acesteia. El imaginează o conexiune o irealului în care este proiectat.se doreşte o nouă corespondenţă .75 (Camil Petrescu. iubirea.Imaginarul poetic atinge nivelul spaţio-temporal în finalul textului. Metafora “aripi reci” identifică faptul că aspiraţia. Dumitriţa Stoica) I. singurătatea 5. dorinţa. i-au fost înfrânte. de asemenea prezentate . în acest caz.

orb.pronumele la persoana I.se frământă 2. fără legătură cu un moment temporal anume. veghea. veghea fiind. (Daniela Cristina Manole. 12 F. verbe la persoana I . cerul 7. către idealuri înalte care nu pot fi atinse. tăcerea. “să am”. Cratima marchează rostirea într-o singură silabă a unui cuvânt şi a unei părţi de cuvânt diferite.unghere-colţuri. se zbate. care este simbolul zborului către înălţimi. Dumitriţa Stoica) I. Strofa a III-a este un catren alcătuit dintr-o interogaţie retorică ce sugerează aspiraţia către înălţimi. pământul. precum metafora “aripi reci” sau epitetul din construcţiile “creste lungi de os” şi “poartă călătoare”. cred. conversiune-meu 4. pasăre călătoare. “să îndemn” -. sufletul. O altă trăsătură a poeziei lirice sunt mărcile lexico-gramaticale. (adjectivul pronominal posesiv de pers. aspiraţia sa fiind identificată prin metafora “porţii călătoare” pe care autorul se întreabă dacă o va ajunge. cum poate fi la fel şi pentru cititorul care îl însoţeşte. Astfel. Este vorba de aşa-zisul prezent etern.Veghe) 1.“creşte”. ( pronumele personal de persoana I ) 6. 9. O trăsătură a poeziei lirice este faptul că autorul îşi exprimă direct deznădejdea că nu poate accede la lumea absolutului prin cocor.“mi”.tot versul 5. epitetul. “îmi”şi imaginile artistice create de figuri de stil. prin somn pământul geme. starea 71 . imaginarul vizionar al textului se opreşte la cele două limite exterioare. prin urmare la reducerea numărului de silabe din vers şi la obţinerea unei anume măsuri. Verbele la timpul prezent fixează o experienţă cu valoare exemplară. coord.8. 3. eul liric subiectiv (prezenţa lui fiind indentificată prin mărcile lexico-gramaticale: verbe la persoana I singular -“ vei ajunge”.76 (Alexandru Philippide. ci cu generalitatea unei situaţii. Eul lui Philippide ”călătoreşte” prin sine ca printr-o lume obscură şi cu ascunse dureri. In preajma mea. prof. iar această ”călătorie” este pentru el permanentă.”să am”-) nu găseşte niciun reazăm pentru raţiune. Dispariţia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silabă cu prima vocală a verbului.tăcut. În ultima strofă. I) Un glas în mine prinde să mă cheme. care încadrează un eu insomniac. comparația dublă. somnul.derivare-căpătâiul. 8. dr.

aproape arghezian. alb Negoiu). să aud. Eul lui Philippide se defineşte.). imagine vizuală: Acolo-n pacea nopţii. Cerul gol poate fi o imagine simbolică a divinităţii care ne-a abandonat. Pridvorul este un simbol al dăinuirii pe pământul românesc. (prof. a doua limită. 9. Dintre verbele la modul precizat. cu liniştea mult dorită. dr. cu un oarecare grad de ambiguitate. Dintre figurile de stil din această strofă. 5) imagine auditivă: Când şopteşte valea de cântecele morii . 6) tema: timpul.dramatică a celui care percepe continuu curgerea timpului şi insuportabila cruzime a lumii. traseul unei coborări în sine reflexive.. viaţa. prima limită. înconjurat de tăcere. dealul. comparaţii (globul terestru ca o minge). este spaţiul zbuciumului existenţial (vezi antiteza dragoste/ ură şi metafora un spasm. amintim: epitete (pridvorul străbun. an 2) Linia de pauză marchează.77 (Ion Pillat. cu stelele asemenea unor vineţi dinţi (metaforă). atât pentru intensificarea emoţiei. acelor imagini care conturează. prins în capcană între două nopţi. 8) Strofa a treia a poeziei se referă la dorinţa omului de a se retrage la ţară. Expresivitatea textului se datorează. Ctitorii) 1) vreme. ci într-una modernă. străbunii 7) Pacea nopţii este o metaforă a armoniei acestui spaţiu rural. astfel. dar nu în esenţa lor tradiţional armonioasă. a scindării şi alienării. adică între două spaţii obscure. trecutul. cu bogăţiile pe care le oferă. de a reface comuniunea cu pământul. o “tăcere” a eului liric. a-şi da viaţa 4) Verbele la modul conjunctiv din ultimele două strofe exprimă dorinţa eului liric de a se cufunda în amintirea trecutului. al ritmurilor naturale şi al belşugului. Cerul. motive: râul. cum ar spune Dante. a lua viaţa. Poetul pătrunde în această selva oscura (pădure întunecată). şi descoperă în ea pământul şi cerul. iar Negoiu străpunge cerul cu a sa înălţime. 3) a da viată. al stabilităţii împotriva trecerii timpului. la nivel semantic. care nu-i oferă decât experienţa morţii. de fructele oferite de livezile de pruni. amintirea. în special. 72 . să stau. Pământul. pe dealuri de podgorii. enumerăm: să desluşesc. când toamna se apropie. cât şi pentru separarea celor două momente ale trăirii sale. Eul liric doreşte să se bucure de roadele pomilor. diferenţierea între prezent şi amintire. Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci. în faţa focului din vatra.. este orb (epitet). Dumitriţa Stoica) I. Versul neregulat susţine tensiunea lirică a unui text modernist prin vizionarism şi prin puternica impresie de înstrăinare a omului de orice sens al lumii.

78 (Ion Pillat. În structura “venit-ai” cratima marchează forma inversată a perfectului compus “ai venit”. A venit toamna în sufletul ei. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera . prof. 2. sugestia se realizează şi prin pauzele 73 . unde cenuşa stingea toate şoaptele. “cu casă. la nivel auditiv . 3. De asemenea. 7. el nu poate să înteleagă frumuseţea locurilor: “Şi crezi. exprimă vizual tot ceea ce aparţine acestei moşii.. care este în continuare fermecat de tot ceea ce ţine de trecut. moşia Florica aici. O caracteristică a traditionalismului este localizarea intr-un spaţiu rural.timpu-n zbor. o clipă” conţine o imagine vizuală.livezi”. Dumitriţa Stoica) I. este alcătuit dintr-un substantiv simplu. parc. “Florica e acolo. Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri şi corespondenţe: “Pealbastra depărtare a luncii de demult” sugerează scurgerea timpului. (Irina Albăstroiu. la fel de repede ca o bătaie de aripi. parc . Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizaţi cu împrejurimile.că tot astfel trece şi timpul . livezile) şi-au lăsat amprenta asupra poetului.“Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”. la aflarea veştii. În fiecare toamnă plecăm la ţară. Relaţia dintre titlu şi poezie constă în modul în care elementele naturii din cadrul copilăriei (râurile. “ce-ar străluci” ori metafora “rănit de-un dor târziu” accentuează ideea poetică.dr.9) Titlul poeziei./ Că ai cuprins Florica. ia seamă”. podgoriile. “Vrr. evidenţiind frumuseţea şi bogăţia locului. livezi”. Ctitorii. „Străinul” venit la moşie pare că nu reuşeşte să descifreze peisajul şi îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine. coord. iar pe de altă parte . 12 F. 6. 9. pe care cutremurat l-ascult” conţine o imagine auditivă. articulat. pe de-o parte zborul vrăbiilor..dar n-ai zărit. pe-amurg ca pe-o ramă”. Enumeraţia din prima strofă. 4. iar o a doua trăsatură este preferinţa pentru spaţiul autohton.. la plural. 5. cu casa. au modelat amintirea cel va însoţi toată viaţa. ce se referă la cei ce clădesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori unui lucru. care se produce instantaneu. Străinul) 1.. 8. întorcându-se şi acum cu drag la pridvorul bătrân sau la vechea vatră. Floarea era vie când a primit-o. Acestea pot fi considerate ctitorii primilor paşi ai eului-copil..

caracterul tradiţionalist se resimte prin tonul elegiac. Modalitatea în sine a descrierii în cazul căreia vizualul este dominant este specifică textului liric. Titlul ”Amurg in deltă” este un fel de rezumat al poeziei. 79 (Ion Pillat. 3. In ultima strofă. 12 F. 9. 12 F. 5.. 8. Astfel.dr. la amurg. Epitetul personificator ”sfâşietor de trist” sau cromatismul insistent şi contrastant (aur / vânăt ) conturează un spaţiu al disputei dintre lumină şi întuneric.. apa şi o notă istorică (“cai tătari”). personificarea “noapte şoptitoare” creează un fundal muzical melancolic. prof.prof. 7. În “Amurg în deltă” caracterul liric al poeziei se face simţit prin nota de uşoară melancolie.dar n-ai zărit. o ilustrare concisă a temei acesteia. coord.din discursul liric. Căderea sunetelor la sfârşit de substantive şi la început de verb reduce numărul de silabe din vers. de 11 şi 10 silabe. a vieţii in deltă. subliniază trecerea lentă a timpului care se reflectă şi asupra naturii înconjurătoare prin nuanţele soarelui la apus. Amurg în deltă) 1. coord. ia seamă. În “Amurg în deltă” acesteia i se alătură motive ca amurgul. Ne-a tăiat calea o pisică neagră.. pauze ale emoţiei. dr. dintre viaţă şi moarte. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserării. Metafora “ ochi de apă moartă” dă poeziei o uşoară nuanţă melancolică şi poate arăta o incetinire a trecerii timpului. 6. Rima este incrucişată. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunării (“sat lipovenesc”). iar metafora “aur vânăt”. Dumitriţa Stoica) I. marcate de punctele de suspensie. Din păcate. iar măsura versurilor . fapt necesar pentru păstrarea măsurii. melancoliei și nostalgiei: ”Că ai cuprins Florica.. (Ioana Alexandra Glăvan. o stagnare. Dumitriţa Stoica) 74 . din perspective unui observator neutru. cu rol chromatic. tabloul este totuşi încărcat de emoţie. atât l-a tăiat capul să facă.” (Raluca Ana Rădulescu. Cratima uneşte într-o singură silabă părţi din cuvinte diferite. Aparent un cadru de natură. trist = amar. Natura este o temă des întâlnită în poeziile lui Ion Pillat.. 4. dureros scâncind = plângând 2.

12 F: coord. si verbe la persoana I. 8. În prima strofă negaţiile au rolul de a întări ideea poetului că timpul nu este ceva palpabil şi că acesta reprezintă o realitate abstractă. a sorbi din ochi. aşa cum filele de cărţi se îngălbenesc datorită vechimii. „Banul. Această operă este o poezie lirică. 5. a pierde din ochi.Prin folosirea pluralului articulat „paşii”.”Nu-i în apus şi nici în auroră” . Ca de obicei. „mei”. centrală fiind aceea a unui eu liric pentru care timpul ajunge. 6. Aceasta sugerează. 3. Prezenţa eului liric în această poezie se face remarcată prin adjectivul posesiv la persoana I. ca prezenţă. şi anume. 9. fragilitatea omului şi existenţa sa limitată. 81 (Iuliu C. eul liric este marcat. Prima virgulă separă apoziţia-metaforă ”în ceasul cu nisip…” de restul enunţului. „fără ieri şi fară azi” 2. de asemenea. cu scopul de a eviden ţia greutatea şi apãsarea cu care calcã „marii urşi”. Omul s-a confruntat dintotdeauna cu efectele timpului. 3. deoarece poetul îşi exprimă sentimentele pe care i le trezeşte trecerea timpului. La Polul Nord) 1. Săvescu.I. Dumitriţa Stoica) I. de fapt. iar a doua separa două propoziţii coordonate. „simt”). o realitate palpabilă( „pasul” timpului îi bate în inimă). „paşii”. nemãrginite = întinse solitari = singuri 2. (Sabina Iordache. 7. Timpul) 1. compunere –dintotdeauna derivare cu prefix-recheamă 4. Titlul reprezintă. Comparaţia „îngălbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arăta efectele trecerii timpului asupra omului. iar în aceasta poezie eul liric îşi exprimă tristeţea şi un fel de conştiinţă a imposibilităţii de a schimba ceva în această privinţă. aceea a trecerii timpului. tema poeziei. În această poezie apar tema timpului şi motivul morţii. se pune accent pe acest substantiv. dr. ochi de vultur. totuşi. 80 (Ion Pillat. cum ar fi „aud”. „simt”. prof. Percepţia acută a acestei treceri este sugerată prin imagini poetice. ochiul dracului” 75 . prin verbe la persoana I („aud” .

încât par desprinşi din universul terestru. “se-aude” etc. prin albul care dominã. pustietatea (“munţii solitari”. solitudine care în poezia de faţã devine apãsãtoare. Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea exterioarã. Nicolae Scurtu) I. într-un oftat adânc şi greu” 7. intensificând sentimentele şi dând veridicitate întregului poem.“La Polul Sud”). Prin intermediul laitmotivului. 8. prof. 9. şi aduce cu sine pierderea oricãrei sperante din sufletul poetului. “dorm adânc”-“dorm mereu”. 12 G. 5. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. care dominã întreg ţinutul prin “albul dezolant” . coord. Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. “dorm”. 6. obţinutã prin ritmuri si rime perfecte. “adorm”. aducând monotonie. Altã caracteristicã ce încadreazã poezia în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist şi dezolant. prin motive precum motivul singurãtãţii. o atmosferã prin intermediul cãrora eul liric îşi exprimã starile sufleteşti nelãmurite şi confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã. Astfel. imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului iarna. în poezia “La Polul Nord”. (Andra Achim. nevrozã. aceştia sunt atât de înalţi. “îngalbeneşte”. La nivel morfologic se remarcã abundenţa verbelor la timpul prezent: “sentind”. este asociatã cu izolarea. Cadrul natural este unul trist şi dezolant. ce sugereazã permanenţa stãrii de angoasã. la fel ca şi repetiţia şi simetria unor cuvinte la începutul şi şfârşitul unei strofe ( “munţii solitari”. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al simbolismului. Boala) 76 . întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea eului liric. “La Polul Nord”. Cromatica este astfel sugeratã prin culoarea alb.4. prin evidenţierea unei muzicalitaţi exterioare. “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare” “ Şi urşii albi. culoare simbolizând stări şi atitudini poetice de izolare. “munţii solitari” Epitetul personificator “munţii solitari” este folosit pentru a evidenţia mareţia şi înãlţimea munţilor. care dominã peste câmpii si vãi. “câmpii nemãrginite”). chin şi frig lãuntric.“La Polul Sud” etc. iarna are rezonanţã în sufletul omului. Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor.). dar mai ales prin repetiţia simetricã a unor cuvinte la începutul şi sfârşitul unei strofe (“La Polul Nord”. dr. “se văd”. prezintã câteva caracteristici specifice liricii simboliste. 82 (Marin Sorescu. devenind singuratici. Gãvescu. înduioşaţi. obişnuitã numai prin ritmuri şi rime perfecte.

ura. se eschivează. cititul) sunt încercări de a trăi intens viata. moartea. “ aici în regiunea fiinţei mele”. iubirea. priveşte moartea ca pe o boala. din punct de vedere sintactic. separă elementele unui subiect multiplu. o moarte care incepe de la inceputul vietii. senzaţie = percepţie 2. “am citit”. Nicolae Scurtu) I. cea cu care ne naştem. „Oameni. gând . „Boala”. prin substantivul în vocativ „Doctore” şi prin folosirea persoanei I singular a verbelor şi a pronumelor. Titlul poeziei. Iubirea. toate înseamnă a fi viu. de a simţi în fiecare moment. 8. de la primele simptome. direct. noapte luna şi stelele”. a gândi 2. Cratima marchează căderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nue” într-o singură silabă.gândire. viaţa fiind antidotul pentru moarte. Se realizează ca moartea în final nu are loc. (Alexandra Niţă. prost ca noaptea 4. încercarea de a ne face viaţa cât mai frumoasă. 83 (Marin Sorescu. 12 G. Pleacă trenul) 1. 7. “am urât şi am iubit. Se vorbeşte despre moarte. “cand m-am nascut”. “mi” 5. Se observă o Moarte generală. Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva morţii pe care o simte încă de la începutul vieţii. desi “am cheltuit pe ele o groază de ani” şi că singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este trăirea intensă. 3. am vorbit cu oameni şi m-am gândit. verbe la persoana I singular: “simt”. a se trezi cu noaptea în cap. 6. 9. am fost bun şi am fost frumos” – enumeraţia sugerează strădania depusă pentru a învinge „boala” fiinţei. venind din interiorul ca o conştientizare a pieirii. pe care încearcă să o înfrângă. Discursul liric este confesiv. a fi frumos. un început de detaşare de această lume.1. adresarea directă (“Doctore”). degeaba = zadarnic. a fi bun. Eul liric încearcă să evite aceste simptome. coord. iar „medicamentele” (ura. este o metaforă sugerând moartea. a trăi. prof. În prima strofă a poeziei se descrie sentimentul morţii. gânditor. Lumea înconjurătoare devine o povara. sugerat de epitetul “mortal”. dr. “ziua mă doare soarele. pronume la persoana I singular “mă”. cititul. Eul liric consideră că a-ţi face viaţa frumoasă te îndepartează de moarte. continente” – virgula desparte mai multe elemente ale unei enumeraţii şi. oraşe. am învăţat să citesc şi chiar am citit niste cărţi. 77 .

de tren. continente » când. confuzia si totodată resemnarea : nu se ştie cine a plecat. « privirea » fiind element cheie al acestei poezii. a aceluia blocat în pasivitate. când de fapt suntem victime ale pasivităţii noastre. ruptura tot se produce. el este cel care nu se opreşte la ele. fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » şi sintagma « m-am uitat pe fereastra ». Revolta şi mâhnirea capătă forma finală în aceste ultime două versuri. « Tu » doar eşti în tren. limitându-se astfel la o cunoaştere superficială. « Trenul » este cel care se pune în mişcare. de lume. lipsa trăirii în mijlocul lumii şi în prezenţa ei. frica de ataşament şi de cunoaşterea necunoscutului. care vede. Astfel. reprezentând atât despărţirea. trăirea. Totul stă. a-şi lua lumea în cap 4. indiferent din ce parte se produce acţiunea. 7. fără a apuca să o şi cunoască. el nu acţionează. oraşe. de când lumea şi pământul. 8. Pasiv. ca un strigăt debusolat. timpul tot se scurge. dar nu priveşte. care aduce în prim-plan şi ideea detaşării. Efectul este acelaşi: fie că trenul merge sau stă.3. el nu fuge. de asemenea. marcă a eului liric şi indică autoadresarea. cât şi efectele ei. copacii fug. Fug « copacii. niciodată „tu”. lucru sugerat de enumeraţia « de autobuz. Ideea « Toata viaţa am privit pe fereastra » exprimă neimplicare. dar nu cunoaşte. « Tu » este un pronume personal. 78 . Din nou. oameni. Întreaga strofa este o metaforă ce sugerează viaţa omului care doreşte să vadă. devenind legătura sa cu tot ceea ce îl înconjoară. dar să nu cunoască. de vapor. Interogaţia « De ce ? » accentuează ideea poetica expusa în celelalte strofe. ca lumea. că luptăm. 6. dar îi este teamă să simtă. dar se conştientizează ruptura . iar timpul trece pe lângă noi. Tema poeziei o constituie îndepărtarea. iar întrebările sunt adresate sieşi. că facem alegeri. hurducat de căruţă ». Mai este. « De ce ?» este o interogaţie retorică. se încearcă o anulare a responsabilităţii acţiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iţi mai aparţine. eul liric preferând pasivitatea şi detaşarea. 9. confuz. eul liric nu îşi asumă viaţa. ce concentrează şi expune drama omului care ştie. 5. de fapt. condamnat de sine să privească. efectul este acelaşi. Resemnarea vine odată cu conştientizarea că în curând va pleca şi trenul tău. un tren tot se pune în mişcare. « Pleacă trenul » este o metaforă. eul liric este cel purtat. iar el fuge. Ultima strofa expune metafora dramei călătorului. nu să se şi apropie de ea. responsabilitatea nu este asumată. el reuşeşte să privească lumea. lăsându-se purtat inert de mersul lucrurilor. cu riscuri şi frământări. expusă ideea trecerii ireversibile a timpului şi a incapacităţii de a-l trăi : avem de multe ori impresia că ne trăim viaţa. Astfel. Titlul poeziei sugerează pasivitate şi detaşare. el nu stă. trenul face acţiunea: trenul stă sau trenul se duce. tristeţea omului călător care nu reuşeşte să cunoască niciodată lumea pentru că are timp numai să o vadă.

Alchimie) 1.motivul iubirii creatoare de lumi . Nicolae Scurtu) I. omul poate atinge absolutul. prof. coord. se-adumbrea= se intuneca stins= imperceptibil. dr. tema iubirii . Atmosfera mitică este subliniată de versul liber şi măsura de 11 silabe. nenfaşura) 9. pe cabluri.a-şi da aere . În ultima strofă se regăseşte motivul iubirii creatoare de lumi şi motivul cuplului adamic. coord. Nicolae Scurtu) I. 12 G. Din punct de vedere sintactic virgula coordonează circumstanţialele de loc iar din punct de vedere stilistic are rolul de a coordona termenii unei enumeraţii.a avea un aer preocupat . a da cu bâta-n baltă. îndrăgostitul îşi exprimă concepţia despre iubire şi consecinţele pe care aceasta le are asupra eului interior şi asupra universului. vag 2. Verbele din prima strofă creează o atmosferă aproape ireală şi sugerează un timp mitic al iubirii. prof. « de ce ? » vine ca o răbufnire. (Anca Maria Pricop. 8. 5.). de a sublinia sentimentele de duioşie ale îndrăgostitului şi de a sugera că prin dragoste omul poate accede la absolut. fiind un simbol al iubirii. 7. -prezenţa monologului liric adresat -mărci ale eului liric şi prezenţa verbelor la persoana I plural (ne sărutam. peste iarbă. Sărutul) 1.motivul cuplului adamic 6. 84 (Nichita Stănescu. 3. –a avea nevoie de ceva ca de aer . Prin intermediul simbolurilor. romantică. o încununare a emoţiilor exprimate pe parcursul poeziei. dr. a da de veste. Titlul are rolul de a-l introduce pe cititor in universul de ficţiune propus de autor şi de a oferi o cheie de lectură a textului.Interogaţia din final. 85 (Marin Sorescu.. o conştientizare a irosirii: « Toată viaţa m-am uitat pe fereastră […] De ce am impresia că am cunoscut lumea ? » (Ioana Raluca Cristea. a da ocol. a da vrabia din mâna pe cioara de pe gard.motivul relaţiei omului cu transcendenţa . Îndrăgostitul sugerează faptul că prin iubire. 12 G.a rămâne în aer 4. 79 .. Metafora steaua neagră este formată din doi termeni aproape antitetici şi rolul său este de a crea o atmosferă ireală. fapt sugerat de sintagmele care unesc cele două lumi (şi păsări mari se coborau pe bănci/ şi pe statui.

Risipa se realizează prin consumarea timpului dat fiecăruia să-l trăiască în întreţinerea reacţiei chimice care ne promite drept produs final fericirea. Opoziţia din strofa a doua dintre ideea de înţelepciune şi cea de fericire reliefează asemănarea dintre cele două noţiuni în concepţia umană dar ele au valori şi înţelesuri diferite. 8. Cele nouăzeci şi nouă de elemente. şi care foloseşte calcule şi formule imprecise bazate pe intuiţii eronate... piatra filosofală. „Vă dau jumătate..”. Marin Sorescu în ultima strofă a poeziei „Alchimie” foloseşte metafora şi un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arăta risipa ce se realizează în căutarea pietrei filosofale. Virgula desparte în text elementele componente ale enumeraţiei. Fericirea este un scop în timp ce înţelepciunea este un mijloc de a atinge scopul.”). deoarece nu sunt o sută. Nu am putut găsi la magazin calorifere cu şapte elemenţi. „vă dau jumătate. Dar din păcate reacţia continuă la nesfârşit fară un rezultat. 5. „daţi-mi”. Mărcile gramaticale ale prezenţei eului liric în textul dat sunt formele verbale la persoana I („Ce sa fac eu.” .mai arunc sub cazanul vostru. radiul şi poloniul sunt elemente chimice radioactive. fericirea.... Altă marcă gramaticală existentă în textul dat este prezenţa formei pronominale a persoanei I („eu”. număr fatidic.2. Plutoniul. sunt insuficiente. Invocaţia este folosită în discursul liric pentru a accentua sentimentul de frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii. 4. El transformă toată frământarea omului de a obţine fericirea într-o pseudo-ştiinţă cum este alchimia ce are un ţel final imposibil. 9. „.. un număr rotund. 6. Deci titlul simbolizează căutarea orbească a fericirii. Acest procedeu artistic permite exprimarea mai directă a sentimentului de dezolare şi creşte intensitatea mesajului transmis.. 3. „mele”). 7. asemenea elementelor chimice din tabelul periodic al elementelor. Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv prin mărcile lexicogramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 şi prin adresarea directă prin invocaţie retorică care accentuează subiectivismul poeziei.. „mea”. întreg..”.”) şi adresarea directă prin folosirea formelor verbale şi pronominale la persoana a II-a („Aţi greşit calculele. Titlul poeziei este un simbol ce ne arată unghiul din care trebuie să citim poezia pentru a înţelege semnificaţia urmărită de autor. Ele sunt trecute în tabloul fiinţei sale ordonat. 80 .

Astfel. 3. „preumblă-te” 5. Sinonimul contextual pentru cuvântul învăluită este „îmbrăcată” şi pentru a depăna este „a desfăşura”. trecerea ireversibilă a timpului şi un motiv literar este cel al toamnei şi al frunzelor moarte. toamna. a-i suna ceasul 4. durerea. 9. Cuvântul a cărui formă nu mai este conformă cu normele limbii literare actuale este „alăturea”. fixează motivul central al acesteia. reluat în cadrul fiecărei strofe. încă din titlu este fixat cadrul natural metaforic. „Frunzele-Elegie de toamnă”. inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice. personificarea. în raport cu universul. Astfel. Titlul poeziei. În cadrul poeziei. poezia capătă forma unui monolog adresat. angoasă. dezolare. este anticipată încărcătura afectivă a poeziei. eul liric este înspăimântat. Chinuit de ideea efemerităţii fiinţei umane şi de regretul vremurilor apuse. accentuează ideea deznădejdii. a realităţii necruţătoare generează deznădejde. ritmul alert al confesiunii este susţinut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea şi disperarea eului liric. Nicolae Scurtu) I. 86 (Radu Stanca. Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viaţă precum frunzele uscate de vânt. a se da de ceasul morţii. „Fă focul”. Astfel. Astfel. regretul. 12 G. căutând refugiu şi alinare în iubire. Tonul autoritar. Este dezvăluit şi elementul central în jurul căruia gravitează întregul discurs liric. şi care.(Cezar Laurenţiu Blănaru. deznădejdea şi durerea provocate 81 . acesta doreşte cu tărie să evadeze din realitatea dezolantă. prof. cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistică auditivă. a disperării şi tristeţii eului liric. aceea a spulberării iluziilor şi speranţelor la gândul perisabilităţii fiinţei umane. neputând să se împotrivească destinului. Structurile care pun în evidenţă prezenţa eului liric sunt: „Aşează-mi-te alăturea”. Conştientizarea dramei umane. De asemenea. 6. în ceasul al doisprezecelea. sentimentele dominante fiind melancolia. este cuprins de tristeţe. frunzele. 8. expresivitatea este realizată prin figurile de stil existente. cadru necesar exprimării unor trăiri de o asemenea gravitate şi intensitate. toamna cu frunzele moarte. dr. „Fereşte-mă”. se remarcă personificarea „frunzele sub paşi. coord. titlul prefigurează ideea de ansamblu a textului. Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. Frunzele – Elegie de toamnă) 1. Formele de imperativ exprimă voinţa hotărâtă şi cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate fiinţei iubite. Frunzele moarte purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea fiinţei umane cât şi cât de nesimnificativ şi neputincios este omul în faţa naturii. 2. precum metafora. Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marcă a lirismului subiectiv şi implicit a eului liric. Personificarea e menită sa exprime zbuciumul interior. elegia. O temă prezentă în text este efemeritatea fiinţei umane. 7. Prin referire la specia genului liric.

Verbul la condiţional-optativ “ar mai trece“ şi cel la viitor “n-o să dispară “exprimă dorinţa eului liric de a conserva acest sentiment. expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizează prin intermediul figurilor de stil folosite în cadrul poeziei. Legatura afectivă dintre eul liric şi iubită e redată simbolic prin folosirea pronumelui de persoana I plural ”noi”. devine astfel subiectivă şi reuşeşte să treacă peste toate defectele celui/celei asupra căruia/careia îsi răsfrânge iubirea. nicicând n-o să dispară. Eul liric ar dori să se sustragă acestei realităţi dureroase şi să oprească timpul. Expresivitatea este realizată prin repetiţia anaforică (“şi chiar.. “Iubirea. implicarea afectivă a eului liric.de drama omului a cărui speranţe s-au spulberat. focalizând accentul asupra iubirii. căci raţiunea nu mai are putere în faţa sentimentului intens. Folosirea cratimei. Persona încercată de acest afect. “n-o să piară”. nu l-am crezut.dar .. “dăinui-ntre”) ajută la păstrarea măsurii de 10-11 silabe. Cel de-al doilea catren nuanţează eternizarea sentimentului de iubire.”n-o să dispară“. Astfel. Rima este încrucişată. (Mara Moroşeanu. Iubirea devine elementul de conexiune între cei 2 : „Iubirea.”) şi prin inversiunile cu rol prozodic. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranţele. Apoziţia “ea”.. acest lucru evidenţiând totodată unitatea cuplului. ea. 12 G.. “eu” marchează prezenţa lirismului subiectiv. (Radu Stanca. coord. Pronumele de persoana I singular “-mă”. “înc-o “. 82 . nicicând n-o să dispară “.” 6. Apar sintagme care marchează permanenţa iubirii:”înc-o seară “. Nicolae Scurtu) I. dar şi prin adjectivul pronominal de persoana a II a singular „tale”. Ea este o slăbiciune.” “Şi dragostea . Cele doua virgule din versul “Iubirea. Adresarea directă a eului liric este subliniată prin pronumele de persoana a II a singular ”-ţi”. subliniază importanţa iubirii pentru eul liric. 3./şi multe. pentru elidarea unor vocale (“dac-ar”. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită şi de uzitarea metaforei. “la nesfărşit”. ea . reliefează lirismul subiectiv. 7.Iubirea este un sentiment ce creează o anumită vulnerabilitate. 8.nicicând n-o să dispară”. 87. “tainice cununi”). de a-l proiecta într-un plan ireal şi. 4. ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „Să nu simt”. cum este cea din versul „Să nu simt frunzele cum zboară în vânt”. ea n-a murit.“n-o să moară” 2. de accentuare a sentimentului de iubire (“ea. dr. nicicând n-o să dispară” are rolul de a izola o apoziţie (“ea”). Confesiunea lirică evidenţiată prin mărcile eului liric (pronumele personal de persoana I plural – “noi”). Iubirea lui nu va muri nicicând. “va dăinui “.. Amploarea suferinţei interioare şi a temerilor este evidenţiată prin inversiunea „vasta urgie”. Sonet) 1. 5. prod. vezi. totodată posibilitatea împlinirii unui scenariu ideatic. Nici când mi-a arătat dovada. ea .

din punct de vedere gramatical. 12G. întotdeauna. prof. ducând la confruntarea dintre creator şi gânditor.9. iar din punct de vedere stilistic accentuează importanţa ochilor şi a picioarelor în cadrul vieţii şi. “noi”. dr. figurile de stil creează ambiguitatea limbajului împinsa până la aparenţa de nonsens. Nicolae Scurtu) I. duioşie. Virgula. Titlul exprimă şi subliniază apariţia eului liric subiectiv. dar şi evidenţierea ideii poetice. Necuvintele) 1. care luptă cu sine. nedreptatea firescului. I plural. a duioşiei în planul iubirii. 89 (Nichita Stănescu. “înfrigurată”. prof. prezenţa eului liric implicat. 88 (Nichita Stănescu. pusă în relaţie antitetică cu depăşirea limitelor 7. (Victor Niculae. prezenţa interogaţiilor retorice 8. coord. coord. întruna: După spectacol mă bătea la cap întruna! 3. Nicolae Scurtu) I. 3. 12 G. 9. Mijloacele artistice la care apelează . Inserate între versurile 7-13 se regăsesc epitete personificatoare atribuite tristeţii şi dragostei: “urâtă”. dragoste 4. speranţe. „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?”. “nedreptate” suprimă insolitul imaginilor artistice. poezia contrariază permanent aşteptările cititorului. într-una: Într-una din zilele vacanţei voi merge la mare. a se culca pe o ureche 2. (Cornelia Badea. a tăia elanul. 18 silabe 5. Astfel. dr. dar totodată. antonimie: realitatea-visul despărţind-unind 2. orice poet. prin răsturnarea firescului. mai ales. Astfel. marchează elipsa predicatelor. prin folosirea verbelor la pers. a tăia frunza la câini. o desprindere de contingent. de absurd. tristeţe. a-l tăia capul 4. a trage cu urechea. Lirismul subiectiv se caracterizează prin prezenţa monologului liric adresat şi prin intermediul mărcilor eului liric (pronumle de persoana I singular şi plural): “eu”. 6. inclusiv prin ermetismul expresiei. au drept scop înfrumuseţarea versurilor. Nedreptate) 1. acel laser lingvistic = acel cuvânt 83 . prima interogaţie retorică pune sub semnul întrebării normalul şi sugerează ieşirea din limitele banalului.

Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească. Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului. şi a soluţiei găsite de el pentru obţinerea unei noi lumi se conturează o veritabilă artă poetică. cu excepţia strofei a treia în care primele două versuri se repetă. „înlăuntru” – exterior. Lauda omului) 1. a-şi bate gura degeaba. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsită de rimă. 84 . 5. bătut de soartă / de Dumnezeu 4. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”. coord.5. Nichita Stănescu se foloseşte de o metodă a contemplării. 8. planând”. 12G. plutind. 2. 9. Cu ajutorul limbajului. / care bat. 90 (Nichita Stănescu. de a nuanţa naşterea unei noi lumi. o creaţie a esenţei lucrurilor. Tema poeziei este creaţia ca înnoire a universului. 7. iar al doilea i este articol hotărât. a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente. „adăugată” – înlăturată. poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru. a temei. a filosofării pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în vis. Poezia „Necuvintele” se prezintă ca o artă poetică prin faptul că poetul îşi arăt propria concepţie despre modelul de poezie. a se bate cu morile de vânt. (Victor Niculae. Nicolae Scurtu) I. prof. cât şi o altfel de gândire asupra poeziei moderne. referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. pentru că descrie cel mai bine atmosfera create şi anume aceea a necuvintelor. “Necuvintele” reprezintă o artă poetică deoarece arată ideea autorului despre poezie şi despre lumea înconjurătoare în general. dr. În text se repetă verbul “a naşte” (“născând”) care are rolul de a evidenţia procesul creator. Strofa a doua evidenţiază dorinţa autorului de a afla adevărul. Nichita Stănescu este un înnoitor al poeziei prin faptul că aduce atât elemente noi. În acest sens titlul este semnificativ. 6. În ultima strofă. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv. să atingă absolutul. 3. iar celelalte versuri sunt alcătuite independent de poeziile clasice. adevăr reprezentat de un singur cuvânt.

Titlul este un element esenţial al receptării.. Dimineaţă marină) 85 . prof. 7.. pe parcursul celor trei strofe. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă. ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă. eul liric este sugerat. deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru. făcând apel la propria lor sferă semantică. În poezie. chiar dacă cu valoare generalizatoare. ca pentru a purta în ele adevăruri absolute. în tipare sintactice de neclintit. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric.6. Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”. vâslind în aerul gândului. 12 H. toate trei cu privire la Om. copacii. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. definitive. „care e gândul“. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. a pietrelor şi a aerului. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor. ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele lumii materiale. în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. dr. Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al . Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă. adânci şi de o mare plasticitate intelectuală. (Cătălina Ivan. Anca Roman) I. Cea de-a treia strofă. Pentru aer. un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului. să aiba un „punct de vedere“ despre Om. pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină. Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare. 9. în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului.” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect. pietrele şi aerul. Ultimele doua imagini. este a elogia la maximum intelectul uman. din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. Titlul poeziei. în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor. pentru că redă ceea ce gândesc pomii. precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe. oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer. „ce-o zăreşti”. sporesc impresia de dinamism continuu. Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii. coord. vocea lirică este prezentă în text prin adresarea directă. pietrele şi aerul. trei trepte ale unui fel de silogism poetic. sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare. De asemenea. 8. Lauda omului. complementare una alteia. mediul păsărilor. A imagina aripi crescute înlăuntru. 91 (Nichita Stănescu. identifică specia lirică cu o odă.

trezindu-se brusc” – personificare. Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinţă supremă. dar dincolo de cuvânt se deschide o altă lume. motivul somnului. glorificând momentul naşterii lucide. „tâmplele” 2. într-o viziune monumentală. Tema trezirii conştiinţei / a naşterii lucide. prin personificare. într-un moment al zilei. motivul ascensiunii. schimbându-i contururile. 12 H. în lumină. natura se trezeşte la conştiinţă). motivul luminii. a da apă la moară. Discursul liric confirmă parţial şi completează înţelesurile sugerate de titlu. moment auroral privilegiat. (Ştefania Raisa Ciulacu. 9. Orice titlu induce un anumit nivel de lectură a textului poetic şi generează un orizont de aşteptare. 1-3 feminină şi 2-4 masculină. Poezia se face pe sine ca obiect şi se construieşte cu fiecare vers. Textul aparţine neomodernismului. 5. Cuvintele au valoare în sine. a se îmbăta cu apă rece. Sentimentul este generator de sens. având drept caracteristici lirsmul reflexiv şi imagismul metaforic. fiecare cuvânt. omul devine centru al universului. Anca Roman) I. al iluminării. „sprâncene”. 7. Titlul poeziei citate este alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un adjectiv cu valoare de epitet. 92 (Nichita Stănescu. a şti ca pe apă. „şi plopii. Titlul sugerează un tablou de natură. identificându-se cu soarele. măsura variază între 10 14 silabe (într-o rostire rapidă a primului vers al acestei strofe) 6. numai că dimineaţa devine o metaforă a trezirii conştiinţei: fiinţa cosmicizată se trezeşte din somnul necunoaşterii. „ochii”. Nicolae Manolescu vorbeşte despre substanţializarea limbajului şi poetizarea realului. prof. dr. Rima este încrucişată. 8. pe apa Sîmbetei 4. ţine lumea în fiinţă. Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enunţului şi reliefează semnificaţia sintagmei: o personificare.1. Adolescenţi pe mare) 86 . coord. reinterpretarea miturilor (geneza este aici individuală. Imaginea vizuală a soarelui şi sinestezia „lumina-n ape o să-mpungă” conturează o lume a obiectelor şi a fiinţelor aflate într-o relaţie de întrepătrundere. „frunte”. 3. universul material prinde viaţă. devenind o prelungire a universului uman. „umeri” .

ca Isus. Anca Roman) I . ca un dans cosmic. Adverbul „simultan” evidenţiază ideea unei alinieri ca într-o competiţie care-i ajută să se cunoască. Epitetul „lenta înaintare” semnifică plutirea lină. Ultimele două versuri reprezintă un fel de concluzie / constatare a întregii poezii. 93 (Nichita Stănescu. rostirea într-o singură silabă / tempo rapid. prezentă şi în această poezie şi este datorată unui limbaj simplu. coord. motivul biblic al mersului pe valuri 5. prelungit şi în neomodernism. consecinţele elidării acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor. „zvelţi” şi „calmi”. semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice şi al încrederii pe care adolescenţii o au în ei înşişi. fără multe figuri de stil. cunoaştere de sine. 6. reprezintă calităţi ale tinerilor. a tăia drumul / calea cuiva. dr. măsură de 16 silabe în primul vers. pentru că poezia nu se mai bazează pe reprezentare. impulsionaţi spre descoperire. tema adolescenţei. a-i tăia cuiva (toată) pofta. motivul mării. 4. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stănescu. 12 silabe în al treilea vers şi 15 silabe în al patrulea vers. a adolescenţilor cuprinşi de elanuri impetuoase. 2. Ploaie în luna lui Marte) 87 . 14 silabe în al doilea vers. (Alecsandra Zugravu. 8. Apostroful din versul: „măcar pân' la genunchi în valul diafan” marchează absenţa vocalei “ă”. a tăia frunză la câini etc. care stabileşte o opoziţie cu ideea din versurile anterioare. Scrierea cu literă mică este un procedeu prozodic specific modernismului. Cele două epitete. calmă. împlinire şi desăvârşire a fiinţei. fără a se marca fiecare vers prin majusculă (scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite). lentă = lină. firesc. tinerii au căpătat deprinderea de a „merge pe valuri”. numit ingambament. 12 H. Spre deosebire de aşteptarea celui care îi contemplă. prof. fapt subliniat şi prin utilizarea conjuncţiei adversative „dar”. 3. În primele patru versuri – rimă încrucişată. Transparenţa ideii poetice este ilustrată aici de imagini artistice şi de prezenţa eului liric ca spectator. pe mare. 9. care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare. ţeapănă = puternică. 7. ci este ea însăşi un act.1.

1. „infernal", „concretă", „mansarde” 2. Substantivul Marte este scris cu majusculă deoarece reprezintă numele zeităţii romane a războiului şi a vegetaţiei. 3. a pune suflet, a-şi da sufletul, din suflet, cu sufletul la gură 4. Tema iubirii; motivul ploii, motivul zborului, motivul Lorelei, motivul zeului Marte. 5. Rima strofei a treia este încrucişată şi feminină. Măsura strofei a treia este de 9 -11 silabe. 6. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare nostalgică a trecutului. Iubirea de altădată este proiectată în mit cu ajutorul imperfectului („ne iubeam”, „ploua”, „dansau”) 7. Personificarea „Pereţii odăii erau / neliniştiţi [...]" este folosită pentru a sublinia că în faţa iubirii celor doi, până şi lucrurile care, de obicei, sunt de neclinit, îşi pierd această calitate, sentimentele îndrăgostiţilor reflectându-se în tot ceea ce îi înconjoară. Tot prin personificare, „sufletele noastre dansau”, se exprimă bucuria existenţială intensă, căci pentru îndrăgostit lumea apare ca un miraj continuu. 8. În penultima strofă se prefigurează ruptura dintre îndrăgostiţi, lucru sugerat de primele doua versuri, care conţin o imagine vizuală: „Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia". Uitarea odăii unde ei se iubeau şi înălţarea marchează distanţarea îndrăgostitului de iubita sa. De altfel, chemarea iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanică, sirenă a Rinului care atrăgea corăbierii într-o zonă stâncoasă, provocându-le moartea), asociat iubirii tragice, imposibile în romantism, sugerează destrămarea cuplului erotic. Imaginea auditivă „Tu mă strigai din urmă", urmată de repetiţia „răspundemi, răspunde-mi" vin să sugereze faptul ca îndrăgostitul îşi lasă iubirea undeva departe, el îndreptându-se spre alte idealuri, iar vocea iubitei răsună ca un ecou îndepărtat. Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorică din partea iubitei, care îl pune pe îndrăgostit să aleagă între iubirea lor („oamenii") şi alte idealuri, înalţătoare, dar care pot fi efemere („ploaia") 9. Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic dată de multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice regăsite în text. În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu, întâlnim imagini vizuale ca „norii curgeau", care fluidizează ideea trecerii implacabile a timpului. De asemenea, se remarcă personificările „Pereţii odăii erau / nelinistiti [...]" şi „Sufletele noastre dansau", care sugerează fericirea îndrăgostiţilor şi rezonanţa universului înconjurător la sentimentele lor. Ploaia este o metaforă a vieţii, a instinctului, a bucuriei existenţei.

88

Metafora „mie-mi plouă zborul, cu pene" sporeşte expresivitatea textului, la fel ca şi imaginea vizuală „Şi mă-nălţam", ambele impunâd motivul zborului, al înălţării, al depăşirii limitelor banalului, prin iubire. Epitetul superlativ „ploaie de tot nebunească", din ultima strofă, este ca o ultimă aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trăit-o „în luna lui Marte". (Alexandra Chiriţă, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman) I. 94 (Gheorghe Tomozei, Septemvrie) 1. septemvrie, târzii 2. Rolul punctelor de suspensie din primul vers, „Septemvrie…” , este de a marca o pauză afectivă în rostirea poeziei , pentru a sugera nostalgia. 3. „septemvrie, „rădvanul”, „carte”, „frunze”, „iubire” sunt cuvinte din fondul vechi al limbii. 4. Tema trecerii timpului, asociindu-şi mai multe motive, precum toamna, amintirea, singurătatea, copilăria, exprimă starea de tristeţe a fiinţei. 5. Rima încrucişată (1-3 feminină, 2-4 masculină) şi măsura de 10-11 silabe. 6. Utilizarea verbelor la modul indicativ, timpul imperfect creează durată şi simultaneitate, prelungeşte durata momentului evocat şi o imobilizează într-un tablou sensibil şi melancolic. 7. Epitetul „frunze târzii” sugerează efectul venirii toamnei. Frunzele simt trecerea timpului şi , la timpul lor, cad „domol”. Acestea „ruginesc”, îmbătrânesc şi se sting, asemenea unei fiinţe umane. Metafora „rădvanul toamnei” exprimă plastic apariţia regală a toamnei, de după himericele clăi de fân ale verii, într-o continuă rotaţie calmă a anotimpurilor, ca la Virgiliu. 8. Ideea poetică este tristeţea indusă de venirea toamnei şi este evidenţiată prin epitete : „surâsul meu amar” ce exprima atât amăraciunea, cât şi falsitatea zâmbetului, deprimarea fiinţei care se identifică cu „cel mai trist şcolar”, râvnind după mângâierea doamnei învăţătoare, o alinare mult aşteptată, dar care nu va mai veni niciodată, pentru că timpul copilăriei a trecut. Strofa curentă, implicit şi poezia, se termină cu puncte de suspensie pentru a invita cititorul la reflecţie. 9. Limbajul poetic în poezia citată este caracterizat de reflexivitate, lasă cititorul în suspans. Poezia are o predispoziţie spre meditaţie, datorită punctelor de suspensie prezente atât în fiecare strofă, cât şi în ultimul vers, care te invită să gândeşti la rostul lumii şi al fiinţei aflate sub puterea timpului. (Daniela Tărăşenie, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman)

89

I. 95 (Ion Vinea, Declin) 1. Când îi cer explicaţii, se înroşeşte tot şi se eschivează. (cer = verb la persoana I, singular; omonim lexico-gramatical) 2. Virgula folosită în versul „Cântecul trist, cântecul cel mai trist” are rolul de a izola, parţial doar, întrucât cea de-a doua virgula cerută de situaţia gramaticală lipseşte, apoziţia dezvoltată „cântecul cel mai trist” de determinantul sau („cântecul trist”). Sintagma „cântecul cel mai trist” este, aşadar, o lămurire asupra primei sintagme, având, de asemenea, şi rol de gradare a intensităţii. 3. viaţă de câine; pe viaţă; în viaţă; de-o viaţă, a lua viaţă 4. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei şi cea a toamnei, care declanşează melancolia eului liric şi care declanşează monotonia bolnăvicioasă în planul exterior ( „arborii neajunşi la cer”, „turmele ce-şi pasc soarta”, „frunzele care se dau în vânt” ).

5. Mărci ale subiectivităţii: „în mine”, „(nu)-mi” (pronume personale, persoana I, singular)

6. Expresivitatea rezultată din repetiţia prepoziţiei „între” în ultima strofă a poeziei (anaforă) constă în sublinierea ideii că intreaga natură este cuprinsă de tristeţea toamnei. Atât lumea vegetală, prin „arborii neajunşi la cer”, cât şi lumea animală, prin „turmele ce-şi pasc soarta”, şi chiar şi elementele naturii, prin „apele ce-şi urmează albia”, sunt cuprinse de vraja morbidă a anotimpului.

7. Tristeţea eului poetic, care „întârzie” în planul său interior, este transpusă în planul exterior şi corelată cu toamna târzie. Aşa cum întreaga natură aşteaptă prima zăpadă din an pentru a se sparge monotonia existenţei, pentru a rupe şirul de zile derulate identic, una după cealaltă, la fel şi fiinţa aşteaptă „sărutul” care să îi încălzească sufletul. În aşteptarea elementului salvator (iarna, respectiv sărutul), cele două planuri au atitudini diferite. Astfel, lumea interioară, a sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multă melancolie, aspirând tristeţea peisajului tomnatic, astfel încât omul pare a avea un aer bolnăvios. Pe de altă parte, natura îşi urmează vechiile obiceiuri şi nu manifestă nici revoltă, nici nerăbdare, acestea fiindu-I atribuite de către privitor, ca urmare a sentimentelor proprii de nelinişte şi tristeţe. 90

pentru că „E toată viaţa care doare aşa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”. imaginile sugerează destrămarea lentă a fiinţei. Utilizarea acestei din urmă expresii poate conduce către ideea că eul liric este interesat el însuşi de posibilitatea sinuciderii. 9. Unele sintagme sunt totuşi destul de dure („glasul sterp”. sub impulsul unui pesimism continuu şi a obsesiei pentru moarte. ca în poeziile simboliste. coord. prof. „frunzele care se dau în vânt” ). Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zăcea” este acela de a realiza pronunţarea legată a celor două parţi de vorbire diferite: substantivul şi pronumele neaccentuat în cazul dativ. „turmele ce-şi pasc soarta”). Anca Roman) I.. „lumea cea pribeagă”). tristeţe şi care reflectă o orientare a eului liric către visare şi izolare. demult uitată în sine ( „o tristeţe întârzie în mine” ). 91 . Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate. 3. „arborii neajunşi la cer”. Declin. ocărau = huleau 2. continuă. termenii îşi menţin proprietăţiile. vagă. pustietatea. „umilinţa tălăngilor”. imagini vizuale ( „Măslini fără de deunze dormeau). „curata-i frunte”. folosite cu sensurile lor denotative. se „dă în vânt”. ci numindu-şi sentimentele în mod direct. autorul nelăsând cititorului doar indici asupra ceea ce doreşte să exprime. Discursul liric este descriptiv pentru că prezintă numeroase figuri de stil epitete („arşiţa grozavă”. de exemplu.. Eul liric din poezia Declin trăieşte o tristeţe anonimă. 96 (Vasile Voiculescu. acest lucru având drept efect o exprimare coerentă. „În vale…dormea Ierusalimul”). în cea mai mare parte. „glasul sterp”. a-şi duce crucea. imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) şi pentru că redă dimensiunea spaţială („Pe stâncile Golgotei”. arşiţă = dogoare. Elegia este specia poeziei lirice care exprimă sentimente de melancolie. renunţă aşadar. dr. a-şi face cruce. 12 I. oboseala existenţială. Puse sub semnul metaforic al titlului. Imaginea creată de aceste versuri este aceea a unei bucăţi de lume cuprinse de melancolie şi care. Cuvintele din poezia lui Vinea sunt. (Elena Racu. care îl determină să observe doar ceea ce este deprimant şi dureros în jurul său (“cântecul cel mai trist”. concisă. Elementele cadrului natural sunt numite şi nu doar sugerate.8. pentru a se salva. în cruce 4. Prezenţa acestor trăsături demonstrează caracterul elegiac al poeziei. Pe cruce) 1.

coord. La fel şi măslinii. sporind tragicul. chinurile şi. natura se dezlănţuie violent prin arşiţa grozavă şi prin vărsarea lavei. Luminiţa Paraipan) I. Adverbul „adânc”. poezia „Pe cruce” redă viziunea poetului reuşind în acelaşi timp să sensibilizeze ctitorul. neputinţa ucenicilor accentuează şi mai bine momentul făcând apel la conştiinţa creştină. 97 (Vasile Voiculescu. 6. determinând şi schimbările naturii. în final moartea lui Iisus. Redarea cât mai fidelă a răstignirii lui Isus se subordonează încercării de recuperare a rădăcinilor. propoziţii scurte) reuşesc să redea tragicul şi gravitatea momentului. mijloacele artistice (figuri de stil. Pornind de la acest vers se poate presupune că poetul prezintă momentul în care viaţa. „Ierusalimul doarme”. Cadrul exterior se află în relaţie directă cu personajul liric. 7. Ea este urmată de epitetul „arşiţa grozavă” care face legătura între personajul liric şi exterior. tema centrală a tradiţionalismului interbelic. Versul „Şi-adânc zbucnea blestemul în inima de mamă” face referire la suferinţa Mariei. 8. Viaţa lui Iisus redată prin metafora „pălea fruntea-i curată” se stinge din cauza sângerării şi a spinilor. În concluzie. 11 G. reprezentată de elemente precum sângerase. Prima propoziţie. Nu în ultimul rând. însă prin intermediul acestora se vede faptul că natura simte pierderea. dramatismul versurilor. cerul) este învinsă de moarte. Chiar înainte ca Isus să moară. Poezie) 92 . 9. Invocarea pasajului biblic este o altă temă caracteristică şi anume aceea a întoarcerii spre primar. reacţiile celorlalte personaje lirice. Textul aparţine tradiţionalismului interbelic şi are ca temă centrală tema caracteristică a acestui curent şi anume conştiinţa religioasă ortodoxă. (Cristina Juverdeanu. reprezentată de elementele legate de credinţă (cruce. dezlănţuită. curat. când suferinţa lui este maximă. Natura. adaptarea naturii la suferinţele personajului liric Iisus este un element prezent şi în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea religioasă. căci ei sunt fără frunze. Când Iisus este cuprins de somnul morţii chinul se sfârşeşte şi pentru natura. ţipatul Mariei Magdalena. pus în faţa verbului „zbucnea” sugerează violenţa şi profunzimea chinurilor interioare ale mamei. mama lui Isus. În primul rând. Apoi. spre primordial.5. viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese foarte expresiv din versuri. personificată se dezlănţuie şi participă la acest moment de răscruce. prin simplitatea ei şi prin alăturarea numelui lui Isus de verbul la imperfect „murea” accentuează tragicul şi solemnitatea momentului. disperarea mamei. Sintagma „Inima de mamă” înduioşează. În opinia mea. spinii. prof. Folosirea cuvântului „blestem” pentru a arăta nenorocirea personajului liric Isus arată imposibilitatea de a schimba ceva şi faptul că destinul trebuie împlinit. Prima strofă a poeziei prezintă apropierea morţii lui Isus.

Metafora „plumbul închisorii” se referă la imaginea minţii neinstruite asemănată cu o temniţă de plumb. prof. 7. a pune pe gânduri. Metafora „surugiu la cuvinte” sugerează rolul poetului şi anume acela de a conduce cuvintele şi de a le potrivi cât mai bine în rime şi versuri. 6. se pare că rimele nu mai au aceeaşi valoare. 98 (Vasile Voiculescu. 9. „le strunesc”. 3. Luminiţa Paraipan) I. Strofa finală începe cu îndemnul „Loc. 5. iar cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup. Creaţia este văzută ca un basm. cosmos – neologism 4. în rime şi versuri pentru a umple „albele pagini”. zurgălăii de rime”. Prezenţa eului liric este marcată de verbele şi pronumele la persoana I singular: „le momesc”. „mă”. crăiasă 2.”) În ultimele versuri apare dezamăgirea că deşi poetul şi-a pus în slujba poeziei toate darurile. buchi – arhaism.loc!”. De acum se instalează un haos. prin micşorarea numărului de silabe este realizată încadrarea în măsura versurilor de 10 silabe. „m-”. menirea poetului. cuvânt de cuvânt. (au transportat) 2. totul se destramă. neputând trece 93 . Am trecut cu bine peste sesiune. totul dispare rămânând doar urme pe paginile albe. Poezia aparţine tradiţionalismului prin tematică. poezia văzută ca un basm şi prin tonalitatea elegiacă din final. iar paginile care trebuiau umplute rămân albe. Cele două puncte de la sfârşitul primului vers marchează o pauză în vorbire. În sintagma „duhurile-nchise” cratima marchează elidarea vocalei „î”. menit să anunţe sosirea rădvanului dar şi destrămarea a tot ce se realizase. palat. a bate gândul 4. De asemenea. coord. teme/motive literare: creaţia. buzdugan. fapt subliniat de metafora „se destramă crăiasa de imagini”. când predomină sentimentul de tristeţe deoarece poetul nu a reuşit să creeze ce şi-a propus. 8. caii răzvrătiţi. a cădea pe gânduri. Prezenţa eului liric poate fi evidenţiată prin apariţia mărcilor sale specifice cum ar fi pronumele personal de persoana a II-a „Tu” ce marchează adresarea directă sau a verbului la persoana I plural „avem”. 12 L. redat prin personificarea „Amuţesc. Mintea neluminată de puterea eliberatoare a cărţilor este închisă de propriile-i limite. 3. iar menirea poetului este aceea de a-şi folosi toate darurile în migăloasa muncă de a potrivi cuvintele. cuvântul 5. Cartea) 1. speriaţi. (Ramona Dănac. (am depăşit) Călăuzele au trecut imigranţii peste graniţă.1. dar şi la menirea poetului. a zbura ca gândul şi ca vântul. având rolul de a introduce enumeraţia realizată de următoarele trei versuri. Poezia este o artă poetică deoarece ideile poetice cuprinse în text fac referire la modul în care este realizată creaţia.

„seminţe-ale ideii”. fără a fi nevoie de contactul direct cu sursa acestor informaţii. În Antichitate.. În cărţi sunt cuprinse noţiuni general valabile. cartea a reuşit să învingă efemerul prin anduranţă. 11 A. O altă interpretare s-ar putea referi la dispariţia zeilor datorită inexistenţei cărţilor. 94 . Această lipsă de cunoştinţe atârnă greutăţi de plumb de aripile gândirii libere. prof. 8. coord. nevoia credinţei în zei a dispărut. În viziunea autorului. Cratima din structura . văzută ca un „stup”. Consider că uneori chipul iubirii e schimbător. ce sunt dezvoltate şi aprofundate de fiecare generaţie în parte. 3. 2. a bate o carte. Luminiţa Paraipan) I. propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. Penultima strofă prezintă imaginea cărţii. posterităţii prin opera sa. ca modalitate de transmitere a experienţei acumulate de omenire către generaţiile următoare şi de transcendere în nemurire sub forma neuitării. Scrierile poetului cuprinse în cărţi au darul de a transmite cititorului peste generaţii „seminţele ideii” şi de a „spinteca bezna suferinţii”. a bate palma. 4. Ultima idee prezentată este aceea conform căreia cunoaşterea prezentă prin intermediul cărţilor a luat locul supranaturalului în explicarea majorităţii elementelor vieţii.. în vreme. pornind de la rolul cărţii de a transmite informaţii în timp şi spaţiu. locuţiuni/expresii: a fi bătut în cap. care ar fi putut perpetua mitul. a bate pasul pe loc. 99 (Vasile Voiculescu. iar rima este îmbrăţişată. rolul poetului este acela de a trece „sucul nemuririi”. (Mircea Ciobanu. bazându-se majoritatea pe pura observaţie a mediului înconjurător. îmbunătăţite în funcţie de condiţiile existente pentru a extinde limitele cunoaşterii umane.mi” de verbal auxiliar . care poate fi identificată la nivelul textului este tema timpului.a avea”. apelând la metaforele „polenul lumii” şi „sucul nemuririi”.De asemenea. 9. ducând aşadar la „moartea” lor. Una dintre trăsăturile tradiţionalismului interbelic. 7. Îl doare la inimă când vede atâta risipă. cratima s-a folosit şi pentru păstrarea ritmului şi măsurii poeziei. Fenomenele mai complexe ce nu puteau fi explicate cu ajutorul mijloacelor contemporane erau aşadar plasate în sfera unui anumit plan supranatural al cărui stăpâni erau zeii. explicându-se în felul acesta şi dispariţia zeilor care nu au cunoscut „Magic-ul cosmos strâns în scoarţe”. Autoportret romantic) 1.peste anumite bariere ridicate de ignoranţa personală.. 6. Sonetul „Cartea” este o operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric.mi-am făurit” are rolul de a marca grafic despărţirea a doua părţi de vorbire diferite: pronumele . Măsura este 10 -11 silabe. cunoştinţele generale ale omenirii erau limitate. Pe măsură ce cunoştinţele au avansat şi au început să dea un sens raţional acestor evenimente.

coord. Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu. în care elementul surprinzător nu poate să intervină.Autoportret romantic” este o artă poetică chiar dacă interesul este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume. neatinsă. deoarece într-o manieră nostalgică poetul îşi conturează imaginea.pieptul liber”). sunt redate propriile idei despre lume. „acum strada te primeşte ca o cutie poştală”. . comparaţiile . unui monolog. prin conturarea atât a trăsăturilor fizice (epitetul cromatic .. Poezia .Autoportret romantic” este sugestiv. steagul sunt elemente care atestă trecerea timpului. precum epitetul cromatic .ca faldul unui steag”.păr alb”..ca faldul unui steag” evidenţiază expresiv însuşirea. dar creează şi o stare de singurătate. deoarece marchează interjecţia şi totodată intervenţia afectivă a eului liric. numindu-l pe celebrul erou grec care a participat la războiul troian. prezentat într-o manieră avangardistă. Elementele naturii ajută şi ele la creionarea autoportretului – metafora . În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamării.ca în toiag”. iar prin folosirea pronumelui „tu” se accentuează destinatarul mesajul numit şi în titlul textului.bântuita navă”. 100 (Ilarie Voronca. Comparaţia „obişnuinţa e pe umerii tăi ca o cămaşă uzată” sugerează ideea de acomodare cu o existenţă absolut banală... 6. .pajişte firavă’’. 7. nava. Titlul poeziei . . prof. „uzată”=nefolosită. punând în lumină propria stare sufletească. „strada e aici la picioarele tale precum un câine credincios”..Visez mereu. creionând în tuşe grave propriile trăsături fizice.. dar într-o viziune romantică. singurul sprijin la bătrâneţe fiind creaţia sa (.chip uscat”). nimeni şi nimic nu pare să-l surprindă pe acest Ulise. (Ana Duţu . 95 . 6. 12 L. Poezia este un monolog adresat. a duce grija. a duce cu vorba. Expresivitatea se realizează în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de stil.Comparaţia .păr alb”. „credincios”=necredincios 2. 8. 5. trăsătura fízică. Talazurile. ajutând la creionarea autoportretului. timpul se scurge implacabil pentru om... Luminiţa Paraipan) I. 7. apăsare. metafora . poet-creaţie. Poezia nu este numai un autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectuţii.. Conţinutul textului însă contrariază 5.Mă sprijin în condei ca în toiag”). Ulise) 1. 3. metaforele . cât şi a celor morale (meafora ..inimă ratacită”. a duce dorul (cuiva) 4.. dovadă fiind motivul visului (. 9. că visul mi-e trezie”). Textul ia forma unei confesiuni. În prima strofa se realizează autoportretul artistului..bătrâneţe bravă”.. Expresivitatea se referă şi la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică idei cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă. fiind sugerată şi ideea timpului ce se scurge ireversibil.. Prin mijloacele artistice.. Anii care au trecut şi-au lăsat urmele .

(Mădălina Niculae. folosind puţine figuri de stil şi evidenţierea spiritului ludic. este „întors” de altcineva. 12 L. utilizarea limbajul uzual. prof. iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidenţiază caracterul adresat al textului. Apare implicarea eului liric prin interjecţia „o!”.aşteptările cititorului. iar cele două substantive enumerate („tâmplele” „arterele”) nu sunt despărţite prin virgulă. Prin metafora „arcul din pupilele tale”. coord. 9. eul liric doreşte să sugereze că viziunea. schimbarea planului fiind realizată prin conjuncţia adversativă „dar”. Textul aparţine mişcării de avangardă. 8. cum ar fi „zgomote iţi ling tâmplele arterele”. punctul de vedere. Luminiţa Paraipan) 96 . în platitudinea vieţii comune. Fiind scrisă în spirit avangardist. folosindu-se cuvinte sau combinaţii mai neobişnuite. poezia dezvăluie o parte ludică. deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului. În ultimele şase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al interiorităţii. adică modificat sau concretizat de o putere exterioară individului. ingambamentul (continuarea unei idei în următorul vers cu literă mică). identificându-se trăsături precum nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful