I. 1. („Gerul” – Vasile Alecsandri) 1. ger, promoroacă (ţurţuri, gheaţă) 2.

Semnele de punctuaţie: punct şi virgulă de la finalul celui de-al doilea vers desparte două fraze diferite, marcând o pauză în exprimarea unor idei similare. Poetul nu foloseşte punctul, ca în finalul strofei, deoarece acesta are rol în încheierea ideii, nelăsând loc unei continuări a acesteia. 3. „Sa ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.” 4. Tema naturii sub stăpânirea iernii; motivul gerului. 5. pronume la persoana I şi a II-a: „eu”, „tu”; verbe la persoana a II-a: „vin’”; interjecţia. 6. „(gerul) sălbatic”  epitet personificator, extrem de sugestiv care arată forţa de nestăvilit a iernii geroase acaparând natura. 7. Substantivul „gerul”, reprezentând şi titlul poeziei, nu este pus la întâmplare la începutul fiecărei strofe, ci prin aceasta, poetul intensifică într-un mod aparte ideea centrală a poeziei, asprimea iernii, dându-i cititorului senzaţia de acaparare totală, accentuând imaginile sinestezice. 8. Gerul este prezentat de către poet ca o minune a iernii, ca un fenomen magic ce pune stăpânire asupra întregii naturi. În ultima stofă, gerul este invocat de către eul liric, prin propoziţia în vocativ: „O! tu, gerule năprasnic, vin”. Epitetul „(ger)năprasnic” întăreşte ideea de atotputernic, iar comparaţia „ca săgeata” întregeşte sentimentul de măreţie pe care gerul i-l inspiră poetului. Primele două versuri ale strofei prezintă o complexă imagine vizuală, ce subliniază grandoarea tabloului. 9. Vasile Alecsandri creează un pastel al iernii, de o impresionantă măreţie, prin folosirea unui limbaj expresiv, pe tot parcursul poeziei. Elementele care susţin expresivitatea sunt nenumăratele imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 2. („Pe coastele Calabrei” – Vasile Alecsandri) 1. mister = taină parfum = mireasmă 2. „sânu-i” – cratima desparte substantivul de persoana I în dativ posesiv, marcând pronunţarea într-o singură silabă. „stele-n” – cratima ţine locul vocalei „i” - în ambele cazuri, cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi contribuie, prin înlocuirea unor sunete, la păstrarea măsurii versului. 3. a călca strâmb, a călca pe bătături / nervi 4. sehastru  sihastru; Calabrei  Calabriei 5. „luna, vas de aur”, „se-nalţă-un negru munte”

6. Metafora „pare ca din sânu-i azvârle stele-n cer” transpune artistic un fenomen natural: vulcanii inactivi al căror crater izbucnesc uneori în uşoare scânteieri. 7. Verbul „fosforează”, fiind un derivat al substantivului „fosfor” exprimă o imagine vizuală, prin care este sugerată dâra de lumină, pe care vaporul o lasă în urmă în drumul său prin bezna nopţii. Adjectivul „stâncie” sugerează o imagine uşor înspăimântătoare şi totodată misterioasă, a monstrului subacvatic. Acesta duce cu gândul la „stâncă”, prin forma derivată, „stâncie” 8. Ultima strofă ne introduce într-o lume feerică. Poetul reuşeşte să emoţioneze cititorul prin atmosfera de vis, pe care o creează cu ajutorul imaginilor vizuale şi a figurilor de stil. Primul vers ne prezintă o mare liniştită, sub atomosferă caldă, luminată de frumoasa Sicilie, fapt ce reiese din folosirea epitetului „(baie) azurie”. Ultimele două versuri ne indică ajungerea la destinaţie, călătorul putând simţi „din umbră”, „parfumul oriental” al portului Syracusei. Atmosfera feerică este sugerată printr-un câmp semnatic al liniştii: „dorm”, „atmosfera caldă”, „se scaldă” 9. Poezia „Pe coastele Calabrei” este un minunat pastel, în care poetul ne prezintă drumul parcurs de vapor „pe coastele Calabrei”, până în portul Syracusei. Pastelul este presărat cu figuri de stil şi imagini vizuale de o puternică expresivitate ce reuşesc să impresioneze cititorul prin creearea unei atmosfere feerice. În prezentarea peisajului, Alecsandri foloseşte ca timp predominant prezentul, unul dintre timpurile tipice decrierii, iar folosirea repetată a epitetelor („punte argintie”) a metaforelor („luna, vas de aur”) şi a imaginilor vizuale, indică în mod cert prezenţa descrierii în poezia citată. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 3. („Privighetoarea şi măgarul” – Grigore Alexandrescu) 1. a se culca pe o ureche, a trage cu urechea 2. Virgula desparte vorbirea directă de cea indirectă şi separă propoziţia incidentă de restul enunţului. 3. cânta ≠ tăcere 4. Adjectivul „nenorocita” exprimă povara privighetoarei de a-şi cânta durerea. 5. „tot împrejuru-i era tăcere”  imagine auditivă „capul pleoştise, sau râdicase”  imagine vizuală 6. Comparaţia „ca un aspru judecător” arată revolta poetului la adresa îndrăznelii măgarului de a critica suava privighetoare, idee întărită prin epitetul „aspru”. 7. Titlul pune în relaţie de coordonare cele două personaje principale ale fabulei, anunţând antiteza ce urmează să ia amploare pe parcursul poeziei. 8. Ultima strofă a poeziei conţine morala. Concentrând-o în imagini vizuale şi figuri de stil, poetul ne transmite ideea demonstrată pe tot parcursul

2

poeziei, anume nevoia de a critica resimţită de cele mai multe ori în mod nejustificat şi absurd, prin raportarea la propria persoană. 9. Deşi prezintă structura unei poezii, opera nu întruneşte trăsăturile genului liric. Poetul nu pune accentul pe imagini artistice şi figuri de stil, ci pe prezentarea alegorică a unei întâmplari, modul de expunere nefiind descrierea, ci naraţiunea, trăsătură tipică a genului epic. De asemenea, observăm accentul pus pe personajele ce reprezintă timpuri umane. Fiind vorba de personaje-animale, ajungem la concluzia că poezia este o fabulă, specia literară ce aparţine genului epic. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 4. („Umbra lui Mircea. La Cozia” – Grigore Alexandrescu) 1. 2. intensifică suspans. 3. 4. 5. muşchi, râul, munţi, valuri punctele de suspensie, foarte des folosite în ce-a de-a patra strofă, sentimentul de nelinişte şi totodată creează o stare de permanent

a se da de ceasul morţii, a-ţi suna ceasul Tema preamăririi strămoşilor (patriotică); motivul nopţii „glasul ei se-ntinde,creşte”  imagine auditivă „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”  imagine vizuală 6. Epitetul „(chipuri) negre” sugerează întunericul nopţii ce pune stăpânire pe întregul univers şi conturează o atmosferă încărcată de mister. 7. În prima parte a poeziei se poate observa cu uşurinţă predominanţa verbelor la timpul prezent, timp specific descrierii. De aceea, şi aici are rol în prezentarea peisajului, în introducerea cititorului în atmosfera misterioasă. În final poezia este dominată de imagini motorii, poetul trecând de la descrierea peisajului nocturn la prezentarea învolburată a luptei, ce învie în ochii cititorului. Astfel se explică şi folosirea verbelor la perfectul compus, timp specific prescurtării acţiunii în plină desfăşurare. 8. Ultima strofă transmite ideea permanenţei naturii în raport cu viaţa, invocând Oltul, martor al atâtor evenimente importante, prin folosirea vocativului, cu rol personificator din primele versuri. Epitetele „(virtuţi) mari”, „(fapte) cumplite” intensifică măreţia acelor timpuri, importanţa istorică şi totodată sentimentul de recunoştinţă pe care acestea le stârnesc oricărui român. Întrebarea retorică din final face referire la domnia grandioasă a marelui conducător, al cărui nume este precizat în titlu, Mircea. 9. Poezia „Umbra lui Mircea” este un imn închinat unei figuri impozante din istoria românilor. Prezenţa numeroaselor imagini artistice şi a figurilor de stil, împreună cu vocativul „Oltule” şi imperativul „Ascultaţi” ce arată implicarea afectivă a poetului, prin vocea eului liric, dovada apetenţei poeziei la lirismul subiectiv. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol)

3

12 B. dar cu o notă de profunzime ce nu poate trece neobservată. motivul amintirii. şi anume. având rol în păstrarea măsurii versului. De luni de zile nu am mai auzit nimic despre el. 5. 7. 6. această strofă este ea însăşi o metaforă. motivul divinităţii. Tiltul poeziei exprimă simplu. 5. tema poeziei. Cea de-a patra strofă continuă înşiruirea numai câtorva dintre milioanele de lucruri. Metafora „nori. 9. miresme şi senzaţii cu ajutorul înşiruirii. forme şi culori. motivul recunoştinţei. El simte că nu îi ajunge cerul pentru a-şi exprima gratitudinea. Repetiţie anaforică. „mea”. Fiind un substantiv propriu. „Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi” 4. cu măiestrie. aceste flamuri sure” dezvăluie impresia pe care norii o au asupra poetului. („Crizanteme” – Dimitrie Anghel) 1. poetul reuşind să facă tot mai adâncă fascinaţia in faţă vieţii. unde poetul îmbină atent. Ultimul vers marchează cititorul prin naturaleţea cu care este infiltrat în poezie.I. de mici bucurii ale vieţii pentru care nu vom putea niciodată să mulţumim suficient de mult. 2. („Mulţumire” – Ioan Alexandru) 1. cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi ţine locul vocalei „u” (nu ar avea). motivul dragostei de natură. folosind în mod obsesiv conjuncţia ce leagă toate aceste elemente. 8. etc. coord. prof. „să-ţi” – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. (Alexandra Gherman. candidă = pură beteală = podoabă 2. atins chiar de aparenta lor banalitate. Metafora pune în relaţie un element cosmic cu un simbol de glorie. „cuvine-se” – cratima marchează o inversiune în forma verbală cu rol în păstrarea măsurii versului. ideea centrală. Luni începuseră şcoala de la ora şapte. Rolul conjuncţiei coordonatoare „şi” este de a întări dorinţa poetului de a muţumi pentru nenumăratele bucurii pe care i le oferă viaţă. recunoştinţa eului liric pentru ceea ce are cel mai de preţ de la Dumnezeu: viaţa. 4 . Elena Apostol) I. înlocuind vocala „î” în scopul menţinerii măsurii versului 3. nearticulat are rol în generalizarea sentimentului mulţumirii. Deşi aparent destul de săracă în figuri de stil şi imagini artistice. Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a: „să-ti mulţumesc”. 6.

Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea toamnei. 6. „Preschimbă florile în vase. 8. motivul primăverii. s-au – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. Limbajul folosit de D. înveşmântaţi. să spuie  să spună -ntăilor  -ntâilor 7. / înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii”  imagine vizuală „pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt”  imagine auditivă. motivul lunii. 9. „pomi” fac ca titlul să reprezinte perfect 5 . şi fata singură. Epitetul metaforic „roze (gesturi)” îmbină armonios mişcarea suavă a pomilor în bătaia vântului cu culorile palide. poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi figuri de stil. prof. În prima strofă a poeziei. obsesive. Fata descrisă de poet prin două epitete o fac să se potrivească perfect decorului. „o fată şubredă şi pală”. de mâhnire. Tiltul anunţă poezia ca pe o metaforă. dar calde ale primăverii  epitet sinestezic specific simbolismului 7. Apostroful marchează lipsa accidentală a vocalei „ă”. a trece în nefiinţă. folosit cu sens metaforic pe lângă cel de-al doilea. Substantivul „balul”. Atât epitetul personificator „oglinzile-obosite” cât şi comparaţia „evlavios ca o vestală” adâncesc sentimentele de tristeţe. „şubredă şi pală”. a-l trece toate apele. Elena Apostol) I. („Balul pomilor” – Dimitrie Anghel) 1. Anghel în poezia sa este sugestiv. „caişii. având rol în menţinerea măsurii versului 3. caişi. 4. pruni 2. motivul oglinzii 5. zarzări. Putem considera că poetul sugerează pe tot parcursul poeziei o paralelă între trista toamnă. 12 B. prefăcut. coord. elidarea lui e.3. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt descrise din perspectiva unei stări puternice. evlavios ca o vestală”: comparaţia fetei cu o vestală face din acest procedeu banal un adevărat ritual. şi casa fetei. fata pentru care cititorul presupunea că iubirea tinereţelor a murit. 5. toamna. 6. El pune la îndemâna cititorului elementele necesare pentru ca acesta să înţeleagă în maniera proprie semnificaţia versurilor. (Alexandra Gherman. anotimpul în care toate florile mor. pe care toamna le lasă în urmă. zarzării şi prunii. o paralelă între anotimpul trist şi monoton . „vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”. motivul toamnei. 4. 7. pentru cea care „n-a fost mireasă”. a trece pragul.

„epigraf”. Poetul îmbină cu măiestrie elemente surprinzătoare.tema poeziei. pomii parcă dansează. Arghezi încearcă să ne transmită ideea că orice creator poate învinge timpul şi spaţiul prin creaţia pe care o lasă în urmă. 8. dau cititorului senzaţia că se află în mijlocul unei adevărate „furtuni” de creaţie. Elena Apostol) I. 2. cum ar fi: „zburaţi”. Folosirea numeroaselor verbe la imperativ. iar comparaţia stihurilor cu „păsările mici de catifea” stârneşte duioşie în sufletul cititorului. intr-un suflet. 7. Ultima strofă trezeşte cititorul din visare. iar ce-a de-a doua separă două propoziţii / verbe la imperativ. a substantivelor în vocativ: „stihuri”. persoana a II-a. balul pomilor fiind dulcea primăvară. trişti şi delicaţi”. 6. 4. coord. 9. Legănându-se uşor în bătaia vântului. Cele două copile seamănă ca două picături de apă. Elena Apostol) 6 . redevin „banalii pomi din faţa casei”. strălucind în lumina lunii. 8. „porniţi”. Autorul pune toată aceasţă atmosferă feerică de noapte de primăvară doar pe seama anotimpului. Aceasta este dată în primul rând de întrebuinţarea numeroaselor verbe la imperativ. înţelese şi neînţelese” 5. Poezia are un puternic impact asupra cititorului. Epitetul multiplu „(pustnicii) tineri. prof. fraţi de suflet. Poezia lui Tudor Arghezi este o artă poetică ce impresionează prin limbajul folosit de poet pentru a se face înţeles şi mai ales prin relaţia dintre creaţie şi eul creator. Urmează abundenţa de imagini vizuale şi figuri de stil de o impresionantă forţă. care îi va impresiona pe tinerii cititori. (Alexandra Gherman. aducându-l din nou cu picioarele pe pământ. coord. care urmat de adverbul de timp „acum”. „Pătrundeţi. care transformă întrega natură în sărbătoare. 8. cu sufletul la gură. a pronumelor la persoana a II-a: „-ţi”. cu sens metaforic urmat de versul „Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” exprimă dăinuirea în timp a operei artistului. ce o vor păstra mereu. fără de veşmintele catifelate pe care acesta le pune la dispoziţie. 3. poetul empresionând prin forţa expresivităţii limbajului. Încă din primul vers al poeziei se remarcă folosirea verbului la imperativ „zburaţi”. cu ajutorul cărora eul liric apare ca un comandant al armatei cuvintelor. 12 B. „vă” şi a adjectivelor pronominale la persoana I: „mea”. („Epigrag” – Tudor Arghezi) 1. Toamna se seamănă grâul. După cum arată şi titlul. Prima virgulă desparte un substantiv în vocativ de restul propoziţiei. 12 B. – folosirea simbolului cromatic – sinestezie „dulci orchestre” (Alexandra Gherman. 9. prof. poezia pregăteşte cititorul pentru furtunoasa legătură pe care procedeul creaţiei o stabileşte între opera şi creator. Pomii.

a ucide = a omorâ a ucide ≠ a învia 2. 7. 5. Titlul poeziei surprinde prin aparenta lipsă a legăturii cu textul cu textul acesteia. cuvinte. 4. 3. Cratima (semn ortografic) marchează despărţirea formei verbale de forma neaccentuată de persoana a III-a. Compasiunea sa pentru munca micilor vieţuitoare. lângă substantivul „lumină” creează o metaforă de o dulce muzicalitate (obţinută prin repetarea unor sunete). 9. („Lumină lină” – Tudor Arghezi) 1. forme pronominale de persoana I – „-mi” Adjective posesive de persoana I – „mele” 7 . plural a pronumelui personal „-le”. 6. (ceva) de vis. „Le vezi? Au căzut. 5. coord.” 4. 10. urmat de un determinant. Elena Apostol) I. utilizarea verbelor la gerunziu (zăcân. prin intermediul interogaţiei retorice din ultimele versuri este evidenţiată singurătatea micii vietăţi în momentul prăbuşirii din zborul ei înalt. („Cuvinte stricate” – Tudor Arghezi) 1. buze. mod ce prezintă o acţiune îndesfăşurare. adjective pronominale posesive (mea).I. O caracteristică a limbajului poeziei argheziene aste expresivitatea obţinută din utilizarea numărului însemnat de figuri de stil (metafore: „tezaurul de ceară”. 12 B. „îs” – sunt . metonimie – „aur şi parfum”. 9. Epitetul simplu „uşoară (zburătoare)” subliniază delicateţea şi fragilitatea albinei. forme verbale la persoana I (iubesc). Deasemenea. 3. Se remarcă astfel prinadresarea directă al persoana a II-a. neterminată. singular. ca prin vis. Virgulele utilizate marchează apariţia unui substantiv în vocativ. implicarea afectivă a eului liric. voci 2. Semnnul exclamării (semn de punctuaţie) marchează o poruncă a poetului adresată cititorului. dormind). prof. etc) ce creează surprinzător imagini artistice. (Alexandra Gherman. s-au sculat. Adjectivul „lină”. subliniază mai mult „suferinţa” bietei vieţuitoare prin comparaţie cu somnul dulce din stup. „deştele” – degetele. fiind folosit de fapt cu sens metaforic. În cea de-a treia strofă a textului poetul prezintă moartea albinei ca o jertfă supremă în numele muncii sale sacre (tezaurul de ceară). observându-se totodată şi compasiunea poetului pentru starea acesteia. 8.

8. Exclamaţia din primul vers al strofei indică prezenţa unui eu liric dezamăgit de creaţia sa „s-au stricat cuvintele mele”. În poezie. 5. desfrunzeşte. revoltă şi uimire. în care poetul îşi va „renega” propriile „cuvinte stricate”. 7. etc. prof. 3. Perfectul simplu (sau trecutul definit) exprimă un fapt complet săvârşit într-un anume moment al trecutului. („Niciodată toamna” – Tudor Arghezi) 1. prin exprimarea directă a trărilor. motivul trecerii timpului. Substantivul toamna. coord. 7. „Păsările negre suie în apus/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur” – comparaţie prin care zborul păsărilor călătoare către alte meleaguri este pus în relaţie cu „boala” ce cuprinde în fiecare an carpenul (desfrunzirea). Poezia „Cuvinte stricate” se încadrează în lirica subiectivă în primul rând prin prezenţa eului liric.). estetica urâtului „umblă prin mocirle de stele”. Marchează pronunţarea ultimei vocale a primului cuvânt şi a primei vocale a celui de al doilea într-o singură silabă. În al doilea rând. Imagine auditivă  „Să nu le mai cânte cumva”. indicată de folosirea verbelor i pronumelor la persoana I şi a II-a (mele. verbul „a fi” la perfect simplu adânceşte intensitatea trăirilor eului liric în faţa imensităţii toamnei. relaţia poet – material poetic. „Păsările negre suie în apus”. Încă din titlu. 4. imagine vizuală  „Umblă prin mocirle cu stele”. Poezia marchează prin abundenţa imaginilor artistice formate din îmbinări surprinzătoare ale cuvintelor prin tehnica specificargheziană. 12 B. având rol în păstrarea măsurii şi a ritmului versului. În limba literară este timpul specific poeziei. a exclamaţiilor şi a întrebărilor retorice („le vezi?”. Am să vin când voi avea puţin timp. îngroape 2. a sentimentelor eului liric (dezamăgire. Astfel se formează un epitet metaforic surprinzător prin formasa simplă. (Alexandra Gherman. 8 . Motivul toamnei.6. dar contrariantă tocmai prin semnificaţia adejectivului-epitet. cuvintele. „Palid aşternut e şesul cu mătasă”. 9. Titlul poeziei se regăseşte şi la începutul primului vers. îmbinând armonios în maniera-i caracteristică cuvintele. Arghezi introduce procedeul esteticiiurâtului. Cea de-a doua strofă a poeziei exprimă dorinţa eului liric de a crea i totodată răzvrătirea sa în faţa neputinţei de a-şi găsi cuvintele. 8. „huleşte-le!”). „Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare”. huleşte-le). Am băut o carafă de vin roşu. 6. „Fâstâcite şi neroade”. titlul anticipează tema poeziei. De altfel. Elena Apostol) I. 11. precedat de adverbul de timp cu valoare absolută „niciodată” intesifică fascinaţia poetului în faţa grandioasei toamne.

12 B. Strofa transmite o dorinţă adâncă a eului. „mie”. / Nu mi-ai trimis. Epitetul multiplu „recea (mea-)ncruntată (suferinţă)”. rezultat al lipsei „unui semn” din partea Celui de sus „doar mie.. mod ce exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală. Una din principalele trăsături specifice modernismului identificate în poezia lui Arghezi este subiectivismul. Motivul îngerului (ca semn al divinului). dorinţa de concret. Folosirea verbelor la mod indicativ. etc. Domnul. 12. coord. (Alexandra Gherman. La nivel prozodic observăm cultivarea versului liber. Se observă intelectualizarea emoţiei şi intensificarea trăirilor eului liric prin prezenţa numeroaselor imagini artistice de o deosebită valoare stilistică.9. Elena Apostol) 9 . evident în textul dat în primul rând prin prezenţa mărcilor eului liric (verbe şi pronume la persoana I şi a II-a). evidentă prin folosirea verbului „vreau”. 4. ce fac evident monologul adresat lui Dumnezeu. 12 B. coord. comunicarea cu divinitatea. 9. Prezenţa eului liric este evidentă în text prin folosirea frecventă a pronumelor şi verbelor la persoana I şi a II-a: „-ţi”. de când mă rog.. întăreşte motivul eului liric de a da glas reproşului.” 8. subliniază dorinţa arzândă a poetului de primi un semn din partea divinităţii. Limbajul este familiar. „(mă) rog”. neputinţă = imposibilitate. „vorbeai”. 3. exprimat cel mai concret în primul vers: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”. dar marchează în acelaşi timp şi un reproş la adresa Domnului. („Psalm” –Tudor Arghezi) 1. regretul de a nu avea „semne” din partea divinităţii). Povaţă = sfat. Este o stea în devenire. 5. şi totodată dezamăgirea sa. 6. Punctele suspensie adâncescregretul poetului de a nu fi auzit de divinitate. vecinicul şi bunul. În această poezie lirismul este de tip subiectiv deoarece sunt exprimate în mod direct stări. prof. niciunul. 2. Poezia lui Arghezi transmite un puternic sentiment de tristeţe şi dezamăgire a eului liric. îmbinat cu termeni arhaici (ghies). 7. trăiri ale poetului (deznădejdea. Am cumpărat azio imensă stea de mare. „mea”. Primul catren al poeziei este un monolog adresat divinităţii în care eul liric îşi face simţită prezenţa încă din primul vers. evidenţiind tocmai dorinţa eului liric de a diminua distanţa dintre el şi divinitate. prof. Băiatul acela este slab de înger. „mie”). Elena Apostol) I. iar la nivel lexico-morfologic există mărci ale prezenţei acestuia („nu cer”. (Alexandra Gherman.

„voiam”. a adeverbului abia. 4. subliniază durerea încă puternică din sufletul poetului. „am rugat”. Verbe. şi glasul orgoliului rănit „de ce-ai mai fi rămas?” 6. 10 . lângă care plasat e un verb la mai mult ca perfect (timp specific unei acţiuni trecute şi demult încheiate). Teoria iubirii neîmplinite. 6. a pleca urechea.. cuprins în forma unui monolog adresat din poezie. Pâinea coaptă pe vatra bunicilor este cea mai bună din lume. Îmi va rămâne mereu în suflet vatra părintească. 13. Elena Apostol) I.]/ De ce-ai plecat?de ce-ai mai fi rămas?”. Tot acel vis îngrozitor s-a dovedit a fi un semn pe care numai eu îl puteam înţelege. coord. „gri”. 12 B. a se pleca. („Gri” – George Bacovia) 1. 2. constituit dintr-o locuţiune adverbială „de-abia”. Interogaţia retorică din ultima strofă transmite cititorului lupta ce se dă în sufletul poetului între glasul inimii. persoana a II-a. 14. Linia de pauză marchează o structură incidentă. voiam să şi rămâi/ [. 2. tema solitudiniii. împreună cu cea a exclamaţiilor („nu te-ai uitat o dată înapoi!”) şi a întrebărilor retorice („de ce-ai plecat?”) marchează în poezie lirismul subiectiv. Titlul poeziei.. adjective posesive şi pronume la persoana I: „mi-am zis”. 3. Din cauza suferinţei a ajuns o umbră de om. prof. Ultima strofă se realizează în întregime pe baza antitezei între glasul inimii (cel neauzit) şi glasul minţii eului liric (gândul cel dintâi). (Alexandra Gherman. „plecaseşi”). Indecizia din sufletul poetului este redată în special în primul şi ultimul vers „Voiam să pleci. ajutând astfel la menţinearea măsurii şi ritmului versului. singurul. a verbului sugerează reproşul eului liric la adresa iubitei. „am oftat”. „voiam şi să rămâi” 5. (greu)ca plumbul. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi are rolul marcării pronunţării într-o singură silabă a prepoziţiei „de” şi a primei vocale „a”. 8. 9. motivul plumbului.I. „mea”. („De-abia plecaseşi” – Tudor Arghezi) 1. „Voiam să pleci”. Retorismul întrebării din finalul strofei adânceşte sentimentul melancoliei dată de regretul eului liric în faţa deciziei sale de a renunţa la iubire. motivul plecării. motivul iernii. De asemenea. separând vorbirea directă de restul versului. Inimă de plumb. 7. 3. „ninge”. care o vrea înapoi pe fiinţa iubită „De ce-ai plecat?”. a-şi pleca capul. 4. „plumb” 5. Prezenţa mărcilor eului liric (precum verbe şi pronume la persoana I şi a II-a „te-".

în amurg. tema morţii. (Alexandra Gherman. Zborul corbului într-o direcţie nedeterminată (în prima strofă) şi întoarcerea lui în a doua strofă. 12 B. îndeosebi vizuale („iar în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) şi al figurilor de stil bazate în special pe cromatica monotonă a peisajului „înnegri”. atât în finalul acestei strofe. în poezie pot fi identificate o serie de elemente din câmpul său semantic „înnegri”. motiv des întâlnit în opera bacoviană. corb). prof. cu rol în adâncirea senzaţiei de melancolie. Se observă construcţia închisă marcată de apariţia versului „tăind orizontul. 8. 2. Cea de-a doua strofăa poeziei continuă descrierea tabloului trist de iarnă din prima strofă. Epitetul cromatic „câmpia albă” nu are o simplă valoare ornantă. singurătate. „plumb”. 11 . 6. Această stare este redată cu ajutorul imaginilor artistice. construit simplu din adjectivul cromatic „gri”. Se observă repetarea acestuia şi în interiorul poeziei în sintagma „ninge gri” din finalul fiecăreia dintre cele două strofe. imprimând viziunii poetice un caracter ireal. sugerând tristeţe. 7. Elena Apostol) I. În ultima strofă a poeziei „Gri” Bacovia transmite o neagră melancolie dată de starea singurătate resimţită de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. Ideea este întărită şi de metafora „ninge gri” care adânceşte starea depresivă a eului. „Câmpia albă – un imens rotund – ”. „Copacii rari şi ninşi par de cristal”. coord. diametral”. până şi zarea îngreunându-se parcă sub forţa zăpezii „de plumb”. 3. anticipează tema poeziei. Titlul. 9. orizont = zare. întălnită şi în alte poezii bacoviene dintre monotoniadecorului exterior şi sentimentul depresiv care îl domină pe poet. posomorât. Se remarcă acea concordanţă. având rol în păstrarea măsurii şi ritmului versului. el crează un contrast expresiv su termenii care evocă insistent culoarea negru (sumbru. „plumb”. Metafora „zarea grea de plumb” adânceşte apăsarea uriaşă din sufletul eului liric. dar şi în cel al primei strofe. deprimare. 15.7. glul. sumbru = întunecat. în amurgul vieţii. Spaţiul poetic este tensionat de imaginea repetată a mişcării corbului. 5. Astfel impresia creată este de stranie mişcare în cerc. 4. Epitetul metaforic „(zarea) grea” arată senzaţia apăsătoare pe care o resimte eul liric. sentimentul de vid. devenind astfel un laitmotiv. motivul corbului. sugerează repetarea obsesivă a mişcării ce devine o expresie simbolică a unei stări limită. Folosireacratimei marchează în ambele cazuri pronunţarea într-o singură silabă a sunetelor finale din primulcuvânt şi a celor iniţiale din cel de-al doilea (valabil şi pentru al doilea cu al treilea cuvânt). „gri”. De asemenea. („Amurg de iarnă” – George Bacovia) 1.

„carbonizate flori”) sau prin sfârşitul iubirii. 7. 3. carbonizate = arse. 8. în această poezie. culoarea dominantă este negrul morţii. arse. Metafora „noian de negru” semnifică o grămadă de scrum. agonizantă. carbonizat. Titlul „Amurg de iarnă” este semnificativ pentru aceste pastel simbolist. coord. tristă. 12 B. sicrie. tematica: moartea. Focul şi ploaia. Reluarea în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârşit de lume material şi sufletesc. solitudinea poetului aflat într-un spaţiu închis. coord. Poetul pare a fi supravieţuit unei experienţe de coşmar carear fi putu avea loc în vis. cădere şi moarte. Motivul centralal strofei este amorul. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite (conjuncţia coordonatoare „şi” de pronumele „-i”). Acesta sugerează prin repetarea obsedantă ideea morţii prezentă în toate elementele din jur. ceea ce ar însemna că arderea nus-a produs de mult. motivul sicriului. a umbla de funza frăsinelului. consecinţa fonetică fiind pronunţarea într-o singură silabă a celor două cuvinte. frunză. 2. 5. pentru că este prezent verbul „fumegă”. 16. mangal. galbenă. Linia de pauză marchează aici tocmai sfrşitul unei etape (amorul). sentimentul vidului (Alexandra Gherman. 3.8. ci de a le sugera prin intermediul simbolului. Iubirea a murit de curând. prof. Flacăra aruncă scântei pe pământul ud. marcând elidarea vocalei „î”. I se asociază „parfumul de pene arse”. 4. Adjectivul „negru” reprezintă un simbol des întâlnit în poezia bacoviană. 9. a tăia frunze la câini. („Pastel” – George Bacovia) 1. Se menţine măsura şi ritmul versului. 12 B. peste tot sunt semne ale distrugerii. iar prin substantivul „iarna” – o lume pustie. sunt ambele elemente ce duc la dezagregare. Totuleste ars. Elena Apostol) I. ideea morţii este sugerată prin dezagregarea materiei („noian de negru”. Elena Apostol) I. prof. 17. 12 . („Negru” – George Bacovia) 1. sugerând prin conotaţia cuvântului „amurg” sentimentul de vid. (Alexandra Gherman. parfum = miros 2. prezente în text. a sugestiei. 6. prezenţa simbolului. 9. Astfel. Dorinţa simboliştilor era aceea de a nu numi în mod direct stări sau sentimente. tema morţii.

nu vine să purifice. Un procedeu tipic simbolist este repetarea unui vers în poezie. care pustieşte natura. 13 . prof. Punctele de suspensie. aceste stări sunt sugerate şi prin utilizarea liniei de pauză sau a punctelor de suspensie. Cea de-a treia strofă completează tabloul monoton al unei naturi înecate de ploaie. lăsându-l în urmă pe poet într-o stare de deznădejde. 4. Cadrul pustiu al toamnei vine să sublinieze tristeţea. alături de linia de pauză. plânsul tălăngii când plouă!”) ce sugerează aici atmosfera apăsătoare. forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a : „n-am mai văzut”. „tine”. motivul talangei. 9.. pierderea iubirii asociată imaginii dezolante a toamnei. În cea de-a doua strofă este prezentată plecarea iubitei. agonizantă. „-mi”. „stai”. 7. 5. („Plouă” – George Bacovia) 1. 6. Utilizarea punctelor de suspensie în finalul primului vers exprimă sentimentul de deznădejde a eului liric în faţa ploii nesfârşite. „spune”. de deznădejde a poetului ca urmare a ploii. Deşi intitulată „Pastel”. poezia bacoviană se constituie mai degrabă într-o descriere a trăirilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne agonizante. motivul ploii. 2. 6. Epitetul personificator „grele (tălăngi) adormite” sugerează un sentiment de apăsare. tină. coord. 8. nu este un simbol al fecundităţii naturii. Elena Apostol) I. 7. „-mă”. aceea de a renunţa la iubire. 3. De asemenea. cu valoare de refren („Ah. Impresia de sfârşit de lume este astfel amplificată de repetarea acestui cuvânt în versul-refren al poeziei. al tristeţii pune stăpânire pe poet. dar şia verbelor la imperativ: „rămâi”. Sentimentul vidului. marchează grafic regretul eului liric în faţa alegerii făcute. Tema poeziei este tipic bacoviană. 12 B. „chemam”. Prezenţa eului liric în poezie este sugerată prin folosirea verbelor şi pronumelor la persoanele I şi a II-a: „spune”. Ploaia. Nu mai pot merge la mare.4. care au pus stăpânire pe sufletul poetului.”  imagine auditivă 5. ci unul al dezagregării materiei. Aici ea cade neîncetat. în poezia bacoviană. plouă. 8. „pică frunza/ Şi-i galbenă ca tine”  imagine vizuală „iar eu în golul toamnei/ Cheman în aiurare. 18. În luna mai vremea este cea mai frumoasă de pe tot timpul anului. sentimentul de vid. simbolism  tematică (pierderea iubirii)  utilizarea simbolului  repetarea unor cuvinte sau sintagme (Alexandra Gherman.

6. „noapte deplină”. – utilizarea versului cu valoare de refren – tematica: moartea. spaţiul închis în care agonizează poetul.. ca şi primele două prin repetarea în debut şi în final a aceluiaşi vers („Sunt solitarul pustiilor pieţe”).. ce îl macină pe poet. Titlul poeziei. deznădejdea. „tristele becuri cu pală lumină”. stări ale poetului (Aici agonia. dar şi la „pălirea” sufletului poetului. cauzate de ploaia nesfârşită). 20. contribuie la menţinerea ritmului şi măsurii versului. Elena Apostol) I. Această imagine dezolantă a eului liric bântuit de gândul morţii într-o piaţă solitară. („Pălind” – George Bacovia) 1. O caracteristică a limbajului simbolist este sugestia.” – Ion Barbu) 1. cu valoare de refren. coord. imagine schematică. „pustiilor pieţe” 5. „pală lumină”. Ultima strofă are aceeşi structură închisă. al pustiului. (Alexandra Gherman. Utilizând simbolul sau repetând anumite sintagme sau versuri sunt sugerate sentimente. Elena Apostol) I. piaţa pustie. devenit o umbră ce bântuie prin pieţele solitare. (Alexandra Gherman. 12 B. Structura închisă a acestui ultim catren sugerează la rându-i. este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite către o temă tipic simbolistă: moartea prezentă în toate elementele lumii înconjurătoare. Epitetele „tristele becuri” şi „pustiilor pieţe” sugerează o atmosferă monotonă. dominat de obscuritate. un spaţiu în care poetul însingurat şi dezamăgit bântuie. în care până şi lumina pare tristă. Astfel se insinuează gândul obsedant al singurătăţii. lirism subiectiv  descrierea trăsăturilor interioare ale poetului  mărcile lexico-gramaticale ce marchează prezenţa eului liric (verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a) 7. O umbră de tristeţe îi răsări pe faţă. tipic bacoviană. coord. depresia. 19. 12 B.9. Piaţa neagră din România s-a extins în ultimii ani. 8. 9. 4. prof. cunună = coroană gravă = solemnă 14 . astfel. marcând pronunţarea într-o singură silabă. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite. 3. prof. constituit dintr-un verb la gerunziu („pălind”) trimite cu gândul la un decor tipic bacovian. lipsit de orice speranţă de a ieşi din el. obţinută cu ajutorul unui număr mic de figuri de stil (epitete). 2. („Ţi-am împletit. Piaţa pustie este un decor des întâlnit în poezia lui Bacovia.

coord. Titlul poeziei. 4. idee sugerată de verbul a cânta: „să cânt”. 6. „Ţi-am împletit.. materială. 3. „să cânte”. „Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de azur” „Aşteaptă infinită şi limpede ca marea”. 5. 9. arată atitudinea subiectivă a poetului şi marchează adresarea directă către „slăvita soră”. 12 B. prof. Poezie modernistă. 7. în vocativ.” aparţine liricii subiective în primul rând prin prezenţa evidentă a eului liric. melancolie = tristeţe. 15 . Cratima din structura „Dumnezeieşte-ntraripaţi” marchează elidarea vocalei î şi are scopul de a păstra ritmul şi măsura versului. caracterul de artă poetică al textului barbian. înlănţuiţi = uniţi. Nu mi-a spus unde pleacă. Exprimarea ideilor şi trăsăturilor eului liric într-un limbaj atipic. Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinţa eului liric de a fi alături de femeia iubită şi de a-şi eterniza sentimentele de dragoste. îi ajută să se detaşeze de zbaterile ce ţin de sfera terestră. Barbu foloseşte în poezia sa sugestia ca procedeu principal al limbajului poetic. motivul lunii. inimă de piatră. relaţia dintre poet – creaţie sa fiind sugerată de utilizarea unor termeni su sens conotativ. al cărui limbaj se caracterizează prin ambiguitate. cu mâna pe inimă. 7. constituit dintr-un verb la indicativ precedat de pronumele personal „ţi-”. Elena Apostol) I. motivul cântecului. un clocot interior. încă din titlul. 5. (Alexandra Gherman. Lacul era dezmierdat de mii de unde aurii. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „aş vrea” şi plural: „să plutim” şi pronumele personale la persoana I singular: „mă” şi plural: „noi”..2. 8. Verbul „să plutim” ilustrează dorinţa eului liric de a depăşi zbuciumul lumii materiale prin intermediul sentimentelor lui înălţătoare şi eliberatoare. 4. 2. care imprimă ideea de măreţie. „Un cântec fără moarte aş vrea să cânt”. Metafora „Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt” sugerează înfocarea eului liric şi a iubitei sale şi faptul că sentimentele acestora. de restul propoziţiei. trăsătură specifică poeziei moderniste. 3. Inversiunea „umedă [. Poezia poate fi privită ca o artă poetică.] tiara” accentuează semnificaţia epitetului „umedă”. ce simbolizează de fapt creaţia. Mesajul poetic este încifrat. indicată de verbe şi pronume la persoana I şi a II-a. au o valenţă eliberatore şi în acelaşi timp le insuflă vitalitate.. virgulele despart o structură (substantiv+adjectiv). Teme/motive literare: tema iubirii. Cununa Ariadnei) 1. Se anticipează. 6. 31 (Dan Botta.. din crearea unor figuri de stil. astfel. prin intensitatea lor.

9.. „mă”). teme/motive literare: marea.valuri” 2. Prin intermediul metaforei cu valoare de simbol marea este asociată cu imaginea pădurii. iar cântecul devine asemenea unei vrăji.. 12 L. Marea) 1..8. „nici” – valoare adjectivala) ideea de singurătate şi de întoarcere către sine este foarte bine evidenţiată. prin care se face o nouă trimitere la planul ceresc. (Maria Solacolu. înfocată. dar şi cu al metaforei „Melancolia va luci stelar”. stabilindu-se o analogie între sunetul produs de valurile „clocotitoare” şi foşnetul frunzelor. Sintagma este folosită de doua ori pe 16 . . Cuvântul cântec.. plan aflat în opoziţie cu cel întunecat al lumii materiale: „Pe marginea de umbră a tunicei”. creând o atmosferă melancolică. Cratima folosită în construcţia . aflată în contrast cu cea dinamică. 5. 3. uitarea.î” din forma pronominală . sentimentele lui înfocate pe care doreşte să le eternizeze. În partea a doua a poeziei se remarcă acumularea de negaţii pentru a sublinia necesitatea liniştii şi a uitării la care aspiră eului liric. În cea de-a doua strofă sensul simbolic al cuvântului este generalizat. Am fost la mare. din incipitul poeziei. Este utilizat motivul mitologic al reginei Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care pare să atingă îndrăgostiţii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada Berenicei”. referindu-se la iubirea trăită de toţi îndragostiţii. simbolizează dragostea eului liric pentru iubita sa.nu-mi da” are rolul de a marca elidarea vocalei . (adjectiv) 4. (substantiv) Parcul acela este mare. „nu vreau”. îmi’. care sugerează legătura permanentă dintre natură şi eul liric. prof. Sentimentul de tristeţe este ilustrat cu ajutorul epitetului „braţul rece” şi al personificării „Acelaşi pescăruş în larg va plânge”. pronume şi adjective pronominale la persoana I („mi”.. coord. valuri. 7. 32 (Emil Botta.frunze”. „meu”. În ultimele două strofe eul liric îşi imaginează momentele finale ale iubirii lui. o incantaţie a iubirii: „Un cântec printre ani şi un descânt”. spre care tinde eul liric. devenit un motiv al poeziei. Astfel. . verbe la persoana I („nu ştiu”. Luminiţa Paraipan)) I. „să uit”) 6. prin utilizarea adverbelor negative („nu”.

digul pieptului meu’’).parcursul textului. acest lucru fiind reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu 17 .. dar şi diferite tipuri de imagini artistice vizuale sau auditive („legănare de frunze”. metafora(. Caragiale. trecându-se de la . Muşcata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ). titlul sugerează asemănarea evidentă în percepţia eului liric dintre freamătul pădurii şi clocotul mării. În primul vers.. 12 E.. Imperfectul.marea pădurii”. . 5. Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ). (Corina Angheloiu. o data la mijloc şi o data în finalul poeziei. 4.loveau’’ şi . 9. 8. Titlul este reprezentat de un substantiv articulat hotărât – marea – care denumeşte metafora centrală a textului. Astfel. ursuză = posomorâtă.clocotitoare valuri’’). Luminiţa Paraipan) I. astfel fiind accentuată asemănarea şi realizându-se o simetrie a textului. la . 3. 2. face trimitere la faptul că odată ce au ieşit din starea de latenţă forţele interioare nu mai pot fi stăvilite.. Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristeţea. cratima leagă părţi de vorbire diferite şi este utilizată de asemenea din necesităţi prozodice (pentru menţinerea ritmului). 33 ( Mateiu I. metafora amintită fiind explicitată pe parcursul textului liric..abia începea’’. Pentru a marca gradaţia ascendentă a agitaţiei interioare sunt folosite figuri de stil. continuând să-şi facă simţită prezenţa permanent.. prof.se trezeau’’ şi . timp verbal care exprimă o acţiune începută în trecut fără a se preciza momentul încheierii acesteia. Grădinile Amăgirii) 1. „talazuri creşteau”). „valuri…loveau”. Teme/ motive prezente în poezie: timpul. coord. luna. umbra. Incipitul poeziei reprezintă trezirea din somnolenţă a unor forţe interioare care până acum parcă nu s-au manifestat. precum epitetul în inversiune (.creşteau”. Gradaţia este marcată şi de verbele folosite. taină= secret..

a armoniei dar prin adăugarea celui de-al doilea termen (amăgire) se evidenţiază ideea că totul nu este decât o iluzie.. tulburi nori”. Inversiunea .Amăgirii”). În poezia . .veşted”..). care este personificat prin scrierea cu majusculă. ...nostalgie. natura împărtăşindu-i parcă suferinţa. lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el.tulburi”....ursuză luna” etc. . 6.searbedele zori”. arătându-se starea eului liric – regretul după . grădina..amara”.. . 8. Se creează o simetrie între natură şi starea eului liric. inducând un sentiment de tristeţe. trimite iniţial cu gândul spre o imagine a frumosului. Apare epitetul în inversiune . acesta are rolul de a arăta viziunea modificată a eului liric.. În ultima strofă a sonetului predomină sentimentul de tristeţe. 7. apare ideea trecerii ireversibile a timpului.mohorâte”.amara soartă” arată cruzimea sorţii care face ca timpul. o imagine a efemerului. . Totodată. respectiv lucrurile frumoase să treacă fără să existe şansa de a le întoarce. .. nefiind mulţumit de prezent. cauzat de amintirea clipelor frumoase care ţin de trecut (. Spaţiul imaginat. prof.. mohorât.apusa tinereţe”.vei plânge”. Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristeţii (.. .. acesta fiind lipsit de viaţă.în zadar vei cere viclenei năluciri/ Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri”). Titlul . se arată existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric.Grădinile Amăgirii”. (Anda Marin – 12 L. coord.grădinile”) şi unul abstract (. spaţiu legat de clipa prezentă. figură de stil menită să arate corespondenţa dintre trăirile eului liric şi natură.. Epitetul .Grădinile Amăgirii” conţine un termen concret (. ... Grupurile nominale indică faptul că tristeţea este sentimentul dominant (.văzduhul veşted” are rolul de a descrie văzduhul. Eul liric simte că nu mai poate aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie.searbedele”).mohorâte flori”.. 9.s-a ofilit”..văzduhul veşted”.. Eul liric regretă că nu se mai poate întoarce în trecut. clipă în care nu mai există decât amăgirea. . . la perioada de tinereţe pentru a simţi măcar o clipă de fericire. Astfel. Luminiţa Paraipan) 18 ..ursuză”.

prezenţa sa în poezie ajutând la conturarea universului poetic romantic care constituie tema textului. În structura „Descoperit-am” cratima marchează scrierea inversată a formei verbale la timpul perfect compus. Coama bogată a calului demonstrează că este bine îngrijit. „Funebra turlă sumbră printre molifţi şi pini” 4. 8. creaţia romantică accentuând relaţia dintre om şi natură. Ultima strofă marchează trecerea la lirismul subiectiv. pronume la persoana I – „îmi”. din care „ies sirene şi undine”. la timpul prezent. a imaginii redingotei şi a turlei realizează paralelismul cu prima strofă. Reluarea epitetului „ţilindrul cel gigant”. poetul. Repetiţia enumeraţiei „solemn şi elegant” realizează paralelismul între prima şi ultima strofă. Motivul lacului este unul specific romantismului. „eu”. exprimând asemănările eului cu un poet romantic de altădată. 6.I. întrucât natura şi mitologia sunt teme predilecte ale romantismului pe care le va aborda şi eul liric în ipostaza de poet. observându-se şi trecerea de la timpul imperfect folosit pentru descrierea “Poetului”.motivul codrului. preluând de la acesta atitudinea elegantă. Pe coama acestui deal se cultivă pomi. Se reia motivul apei. motivul lacului 5. 7. figura de stil creionând atitudinea specifică poetului romantic pe care o preia şi eul liric. 34 (G. Astfel lacul reprezintă un element ce aparţine spaţiului exterior poetului şi care îl inspiră. 3. Neoromantică) 1. Călinescu. 19 . natura. relevând asemănările dintre „Poetul” de acum un secol şi eul liric. Verb la persoana I singular – “Descoperit-am”. şi motivul codrului care constituie o metaforă pentru universul liric romantic. idee ilustrată de metafora „eu mă pierd în codri solemn şi elegant”. la neoromantism. eul identificându-se cu poetul romantic de acum un secol al cărui univers este descris în strofele anterioare. 2.

visul) justifică încadrarea textului în lirica de inspiraţie romantică.a. conferind oralitate stilului. luna şi stelele. luna. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură. primele trei strofe realizând portretul unui poet de acum un secol şi proiectând în exteriorul său marile teme ale creaţiei romantice. 3. cu frunte mai blajană / Îşi 20 . aceasta este personificată. cu ochii în soare. 8. 5.]îşi caută de cale adesea mulţumind”). personificarea – „luna[.. 12 E. mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”. „mă”. repetiţia – „încet.9. şi reluarea motivelor literare ale acestuia. Înserare) 1. Atmosfera strofei este de melancolie. apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul. ceea ce explică titlul – reinventarea romantismului prin folosirea stilului specific curentului. Poezia are ca temă poetul romantic şi universul său liric. Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere. Luminiţa Paraipan) I. dar într-o manieră “neoromantică”. Motivul lunii este predominant. „sgomot”. coord. prof. (Sorana Vieru. pentru ca apoi eul liric din prezent să creeze tot în manieră romantică deşi curentul apusese. sugerat de dublul epitet “solemn şi elegant”. singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric. Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea.. „cevaşi”. În ultimele două versuri. singurătatea. acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile albind”). singurătatea ş. 7. Din punct de vedere fonetic. „tristă vale”. „blajană” 4. 6. Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete – „plăcuta vreme”. încet”. care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive. 35 (Vasile Cârlova. „eu”. tipic unei creaţii romantice. teme/motive: natura. soare cu dinţi 2.

credea că o să-l cert. Prin repetiţia „încet. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care liniştea totală îşi pune amprenta şi asupra vegetalului. Cratimele din structura „Şi-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca rostirea legată a celor trei cuvinte. au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel. 36 (George Coşbuc. Personificarea „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea” exprimă starea de linişte redată de contemplarea naturii. Pastel) 1. (Ruxandra Manea. Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor. În această strofă. sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric. 9. dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se creează imagini vizuale care arată mişcarea de alunecare a lunii fiind abia perceptibilă. 12 L. „pădure”./ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu. E vară. Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”. „adoarme”. Luminiţa Paraipan) I. în astă tristă vale.caută de cale adesea mulţumind”). încet…se urcă”. a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”. motivul – înserarea 5. tema – natura. 7. „tace” etc. 3. deci se întunecă mai târziu. care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii. coord. Aceste verbe 21 . cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea plăcută vreme.”). „mac” 2. 4. Verbele la prezent. prof.. linişte 6. I s-a întunecat faţa când m-a văzut venind spre el. Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului. predominante în poezie. Fiind un substantiv nearticulat se creează senzaţia unei repetabilităţi.

Treptat. prof. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte. Astfel. Personificarea „Ea-mbracă haine-ntunecate”.sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă. Titlul „Pastel” este sugestiv. realizată în ambele cazuri. şi-n curând s-alină”. 22 . de care nu putea să scape. parcă. pentru a delimita o construcţie metaforică cu valoare apoziţională. Se remarcă impersonalitatea vocii lirice. necuprins 2) Liniile de pauză marchează o pauză în vorbire. orice trimitere spre ideea de mişcare dispare. 8. motivată fiind de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii contemplate. prin imaginea vizuală: „amurgul moare…/ Dă semne nopţii din ponoare”. din strofa a doua. (Maria Ghiţă. „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea”. o magnifică panoramă surprinsă. indicând denumirea speciei liricii peisagistice. Luminiţa Paraipan) I. titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colţ de natură. 37 (Aron Cotruş. 3) Ceea ce l-a determinat să-şi părăsească drumul ales în viaţă a fost sentimentul apăsător de vină. precum şi epitetul personificator „tăcută”. utilizată doar în cadrul literaturii române. prin intermediul stihiilor şi al vegetalului : „Prin vişini vântul în grădină/ Cătând culcuş mai bate-abia/ Din aripi. au rolul de a crea o atmosferă plină de mister. care întregeşte starea de linişte ce a cuprins întreaga natură în momentul înserării. stare la care fac trimitere şi strofele anterioare. care sugerează relaţia directă dintre om şi natură. În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static. Astfel singura marcă a prezenţei eului liric este deicticul personal „eu”. coord. în toate detaliile ei. 12 L. 9. Munţii) 1) degeaba. în care poetul îşi exprimă discret sentimentele.

singurul lucru care îl motiva să-şi urmeze studiile era setea de cunoaştere. văzute ca o luptă continuă.Într-un moment al vieţii în care pierduse sprijinul apropriaţilor săi. prin atingerea absolutului. „statornic” etc. cu fenomenul de ridicare a munţilor. lumina etc. cât şi spre sfârşitul acesteia. 9) Titlul poeziei poate contraria aşteptările cititorului. în comparaţie cu năzuinţele sale. este evidentă la nivelul textului liric prin repetarea structurii „ca voi” atât la începutul strofei. aduce o schimbare: încercarea 23 . „seteami de lumină”). 7) Modalitatea în care versificaţia poeziei a fost concepută poate fi interpretată ca o încercare de a reda cât mai fidel starea interioară de nelinişte sufletească a eului liric. Lipsa armoniei ritmului. care nu poate fi încadrată la nivel structural de constrângeri prozodice. inversiuni („sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă”) şi epitete („omorâtor”. 5) „În coaja lui tirană”. Iniţial accentul pică pe modul de formare a munţilor văzut ca o „revoltă” împotriva ordinii naturale. Comparaţia vieţii. să scap. ideea de limitare a individului. astfel. o comparaţie („ca dintr-o strâmtă ocnă”). 8) Ideea poetică din ultima strofă este conturată printr-o paralelă realizată între condiţia umană şi cea a munţilor. „slut”. „setea-mi” 6) Metafora „piedica-mi de humă”. iar încercările eului liric de a atinge absolutul sunt asemănate cu procesul de formare al munţilor. Strofa a doua însă. astfel. enumeraţii („să ies. măsurii şi a rimei ar putea sugera. „sălbatic”. partea fizică a fiinţei omeneşti este văzută ca un obstacol („piedică”) în calea obţinerii desăvârşirii spirituale. Lupta vocii interioare a poetului cu propriile restrângeri este redată printr-o serie de figuri de stil : metafore („piedica-mi de humă”. este o figură de stil prin care eul liric îşi exprimă viziunea asupra relaţiei dintre trup şi suflet. 4) teme/motive literare: viaţa privită ca o luptă continuă. munţii. Deci.). aşa după cum anunţa şi titlul imaginea munţilor apare în prim-plan. să fug”).

să-mi pari o piatră seacă” au rolul de a izola apoziţia „frumoasă lume” de restul propoziţiei. Ultima strofă a poeziei înfăţişează finalul ascensiunii eului liric şi accederea lui la absolut. prof. „mea”. 11 A. 3. „voi deslipi”). Esenţial în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului. „voi deslipi”. „meu”. 6. 38 (Nichifor Crainic. Teme/motive: tema dezmărginirii. azur = albastru. coord. cât şi prin invidia faţă de puterea intrinsecă a munţilor. care reprezintă un intermediar între terestru şi ceresc. „s-or lumina”) şi de a accede la esenţă. de a se elibera de tiparele neschimbătoare impuse fiecărui individ în parte. 4. a avea o inimă de aur. motivul stelei. norul. Oximoronul „creştete de hău” sugerează 24 . „voi culca”. motivul arhanghelului. este cel care facilitează ascensiunea către Divinitate a eului liric. de a întreprinde o ascensiune către absolut („voi sfărâma”. „voi sfărâma”. „-mi”. a-şi călca pe inimă. 8. Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprimă dorinţa eului liric de a se detaşa de latura sa materială („mă voi sui”. 2. amară = dureroasă. „voi culca” şi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I singular: „mă”. între materialitatea de care eul liric doreşte să se detaşeze şi absolutul la care el vrea să acceadă. a-şi lua inima în dinţi. de a se contopi cu Divinitatea („Mă va-nvăli”. 7. (Vlad Oneţiu. „şalupă/Ritmată de arhangheli”. tristă. manifestat atât prin admiraţie. Astfel. frumoasă lume. Desmărginire) 1.munţilor de a se ridica din „coaja” pământului este comparată cu dorinţa eului liric de a-şi depăşi propriile posibilităţi. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „mă voi sui”. 5. Virgulele din versul „Iar tu. Luminiţa Paraipan) I. „m-oi topi”). finalul poeziei sugerează un sentiment al eului liric de tip eterogen. Astfel. a pune la inimă.

Modul conjunctiv cu valoare imperativă subliniază doleanţa eului liric de stagnare. Iarna capătă conotaţiile unui moment miraculos. Metafora „O pretutindenească vibrare de lumină” simbolizează idealul pe care eul liric doreşte să-l atingă. coord. sugerează intensitatea sentimentului. „A chipurilor în amurg plăpând” 6. Luminiţa Paraipan) şi I. (Maria Solacolu. 25 . Să fie iarnă) 1. noaptea etc. desprinderea acestuia de lumea terestră şi de constrângerile temporale şi spaţiale şi accederea lui la absolut. singular („mă”. visul.imaterialitatea planului ceresc şi imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestră. 5. Titlul „Desmărginire”. 9. 2. Titlul poeziei nuanţează dorinţa de a fi captiv unui aceluiaşi timp. în care nimic nu e surprinzător şi totul e posibil. care prefigurează tema poeziei. – sens figurat teme/motive: iarna. Metafora „Despovărat de zgura părerilor de rău” sugerează detaşarea de grijile regretele inerente trupescului odată cu atingerea spiritualului. Fata se privea într-o oglindă spartă. 3. jale – tristeţe. element intermediar între divin şi terestru. năluci – fantasme „să-nţeleg” – În această structura cratima marchează lipsa unui sunet (vocala î) despărţind două părţi de vorbire diferite şi păstrând măsura. tărâm al minunilor în contingent. Prezenţa eului liric în poezie se evidenţiază prin pronumele personale la persoana I. – sens propriu Ochii sunt oglinda sufletului. 7. 4. iar metafora „m-oi topi în boare de muzică divină” ilustrează dematerializarea acestuia şi contopirea lui cu Divinitatea. 12 L. Valoarea imperativă. la Divinitate. sugerează eliberarea de materialitate a eului liric. firea. conservare a acestui timpului. de care aminteam. 39 (Leonid Dimov. „mi) şi prin verbul la persoana I singular („nţeleg”). prof. reprezentată cu ajutorul epitetului „muzică divină”.

care vine să demonstreze din nou faptul că în acest spaţiu concretul se dizolvă în abstract. meandri. „Cum se lipesc cu toţii…”. („Cum roade visul…”. în sensul că nu apare termenul cu care se face comparaţia. Se observă. de asemenea. Expresivitatea poeziei este dată de apariţia figurilor de stil şi de elementele de versificaţie. Apariţia figurilor mitologice. Acest lucru este sugerat prin personificarea visului care dirijează figuri legendare. acesta doreşte să se afunde în inconştient „pentr-un ev întreg”. Înaintarea în miraculos şi configurarea acestui cadru ar putea traduce o rezistenţă a eului liric la constrângerile şi la limitele realului. prin care se realizează câte o comparaţie de fiecare dată parcă neterminată. Prizonier al cotidianului.dorinţa puternică de a se abandona într-un timp încremenit. eve/ Şi cavaleri” faptul că în acest spaţiu orice este realizabil. Personificarea visului care dirijează fiinţele miraculoase accentuează capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil. o imagine de mişcare absurdă. Oniricul tinde spre invadarea realului. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare noapte mai adânc” sugerează faptul că acest plan secund al existenţei este întotdeauna prezent în orice „fire”. Iarna ar mai putea să sugereze lumea lăuntrică a eului liric. 8. „Cum nasc apoi năluci…”). Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric. în primele trei strofe configurându-se un cadru abstract. legendare reliefează prin intermediul enumeraţiei „zei. ireal. spre contopirea cu acesta într-un spaţiu metafizic. Oximoronul fantasmelor care „gonesc uşor” realizează sub forma unei asocieri paradoxale. într-o lume de „preziceri şi colinde”. structura simetrică a începutului celor trei strofe. 26 . 9. Succesiunea imaginilor ar putea fi interpretată ca o dorinţă a acestuia de a înlătura barierele şi de a explora miraculosul. Motivul oglinzii subliniază limita dintre real şi ireal „Cum se lipsesc cu toţii de oglindă/ Să treacă dincolo cât mai curând”. Poezia este formată din patru catrene. În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenţa unor ansambluri insolite.

pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor versuri. ordonarea timpului după succesiunea ireversibilă a fenomenelor să se anuleze. de-atunci şuvoaie-ntregi de clipe” este utilizată virgula pentru a marca interjecţia „ah”. cât se poate de bine conturată. tema creaţiei. fără a marca aceasta printr-o pauză.. Însa acest lucru e împiedicat de bariera reprezentată simbolic prin oglindă. (Aurelia Bezvolev. În versul „Ah. Personificarea nălucilor care se plimbă călare şi oximoronul „gonind uşor” creează o imagine paradoxală care configurează un spaţiu miraculos. „arhitravă” . iar prezenţa eului liric se face simţită prin pronumelor personale la persoana I. timpul să îşi piardă esenţa. des utilizat din perioada modernistă până în prezent. „mi) şi prin verbele la persoana I singular („-nţeleg”). În ultima strofă tensiunea lirică se amplifică. pentru a evidenţia mai bine o idee poetică. Autorul foloseşte acest procedeu. Nălucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”. Astfel jalea creşte în „tagma suferindă”. Luminiţa Paraipan) I. Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugerează dorinţa eului poetic de a rămâne captiv unui timp abstract. 27 . Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri se justifică prin faptul că poetul a utilizat ingambamentul care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor. 12 L. a intra în pământ de ruşine 4. „coloane” 2. iar el să pătrundă într-o altă formă a existenţei „pentr-un ev întreg”. Iedera îndrăgostită) 1. 40 (Ştefan Augustin Doinaş. coord. la spectacolul accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. prof. motivul timpului 5. 3. epitet (gerunziu acordat) ce sugerează dezamăgirea provenită din imposibilitatea fuziunii dintre real şi ireal. singular („mă”. Expresivitatea lirică este..absolut. a şterge de pe faţa pământului. astfel.

aceasta este reţinută.ntregi de clipe”. Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”. metafora („glezna pietrelor”) şi a imaginilor vizuale („suind cu soarele pe dungi”. indicând acţiuni durative. 41 (Ştefan Augustin Doinaş. Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbracă o poveste inedită de dragoste între meşter şi planta firavă. iederea. Iniţial. Luminiţa Paraipan) I. 9. Odată ce a gustat din fructul dragostei. „mişca braţe gingaşe. sugerează surpriza eului liric în momentul apariţiei iederei. palidă. care dinamizează atmosfera poeziei. sfioasă. „mişcă”). cât şi prin interjecţia din versul: „ah. „linge”. prin imaginile artistice folosite . Urmează o amplă personificare a sa. palidă. După ce meşterul îi adresează chemarea prin imperativul „vino”. sihastră”).imagini vizuale: „iat-o: frunza palida. Balada întrebării lui Parsifal) 28 . ademenită de cuvânt. gingaşe : „se alinta”. „se alintă”. „deschide”. 12 L.6. metafore „glezna pietrelor”. (Iulia Papa. în cazul cărora nu se poate preciza momentul încheierii lor: în vreme ce meşterul „înălţa”. iedera începe a-şi manifesta sentimentele prin mişcări lente. personificări „iederambătată de cuvânt”. repetiţii „şi mereu. În prima parte a textului observăm apariţia imperfectului. personificare: „Iedera-mbătată de cuvânt” 7. iar toate acţiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ. construită cu ajutorul figurilor de stil: epitet multiplu („frunză. sihastra”. prof. Alternarea modurilor şi a timpurilor verbale face cititorul să surprindă câteva secvenţe ce amintesc de o desfăşurare epică. coord. prelungi”). prezentată metaforic. sihastră”. timidă. sihastră”. de atunci şuvoaie-ntregi de clipe” şi prin imperativul „iat-o” ce denotă implicarea eului liric şi oferă o culoare vie atmosferei sugerate de poezie. Limbajul poetic în poezia dată se caracterizează prin expresivitate oferită de multitudinea figurilor de stil epitete „frunză. iedera „încerca” zadarnic să se prindă de piciorul lui. epitet dublu: „Iat-o: frunză palidă. prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „şuvoaie. însa odată ce meşterul o invita să-i fie alături. 8. începe să urce. timpul prezent („muşca”. mereu îşi ia avânt”.

1. în vreme ce natura este prezentată ca într-un pastel. stagnau solemne”. amplifică zbuciumul naturii care vibrează la aceeaşi intensitate cu suferinţa Regelui Pescar. Fragmentul citat se încadrează în definiţia speciei. 8. În primele patru versuri. Nicio înălţare nu mai este posibilă. Balada desemnează specia genului epic care dezvoltă un subiect istoric. tânjea = zăcea. „apele. având şi pasaje de lirism. într-un mod forţat după cum arată şi comparaţia „ca un sclav”. cumplit = teribil. stagnau solemne” 5. „Văzduhul tras prin tină”). 7. are rol de a marca elidarea vocalei î . „streşinile toate-ntr-o aripă”. 4. „Şi apele. Boala Regelui Pescar pare să fi afectat toată fire. 9. Natura întreagă respiră a boală. realizându-se totodată şi pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (substantiv/pronume personal. teme/motive: natura. Epitetul metaforic „vântul galben”. Metafora prin care imaginea pădurilor este apropiată de cea a unor schelete. apele 6. castelul.” Comparaţia „Durerea-l bântuia ca o fanfară” accentuează ideea conform căreia castelul resimte la rândului lui. fiind personificat. Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfară”. sleind. sleind.schelete”. văzduhul însuşi fiind târât prin noroi. sugerează şi el boala grea care a contaminat tot locul. formă neaccentuată). E în floarea vârstei. iar pe de altă parte de prezenţa 29 . Imaginile vizuale care punctează acest lucru sunt cât se poate de elocvente prin enunţurile eliptice care le cuprind „Pădurile . legendar sau mitologic. Caracterul descriptiv al secvenţei citate este dat pe de o parte de faptul că se prezintă un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendară”. 3. Cântecul îşi pierde menirea de a exprima frumosul şi ajunge doar să se transforme într-un vuiet care anunţă haosul creat de această stare apăsătoare. prin diferite trimiteri se realizează personificarea castelului aflat „într-o vale legendară. 2. „Pădurile – schelete care ţipă”. durerea bolii stăpânului. Incipitul marchează o atmosferă de poveste.

42 (Geo Dumitrescu. Şi-a imaginat povestea mea cu ochii minţii. prof. că aş vrea să fii întotdeauna a mea…” are rolul de a scoate în evidenţă sentimentele pe care eul liric le are faţă de femeia iubită. specifice unei descrieri („vechi castel”. coord. Prin cea de-a doua comparaţie „totul e …ca într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea ce caracterizează povestea lor de iubire în a căror braţe se lasă purtaţi fără nicio reţinere. 3) Am strâns mână de la mână şi am cumpărat ceva frumos. că te iubesc. Doar gândul la frumuseţea iubitei. urăsc = detest 2) Prezenţa punctelor de suspensie în versul „că aş vrea să fi întotdeauna a mea…” se justifică prin nevoia de a accentua intensitatea sentimentelor eului liric faţă de iubită. Comparaţia „totul e roz şi plin ca în literatură” sugerează ineditul sentimentelor resimţite de îndrăgostiţi. 7) În a doua strofă. care nu pare a fi real. trezeşte în el dorinţa de a o avea toată viaţa alături. poetul concentrează întreaga lor „poveste” de îndrăgostiţi. „cumplit zugrav”. „vântul galben”). în câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei trăite. sărutul 6) Enumeraţia „că eşti frumoasă. În acea clipă tot ceea ce-i înconjoară pare că dispare. Luminiţa Paraipan) I. împlinirea fizică a dragostei pe care amândoi o simt unul faţă de celălalt printr-un sărut. „cu toate că eşti frumoasă” 5) teme / motive literare : iubirea. (Andrada Stancu.grupurilor nominale. Banală) 1) firesc = natural . 12 E. Puritatea acestei năzuinţe este subliniată de epitetul dublu „gând cuminte şi firesc”. Sentimentele lui îi apar drept o consecinţă firească a reprezentării iubitei. 30 . Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…” au rolul de a accentua emoţiile trăite de eul liric şi implicarea afectivă a acestuia. Ultimul vers al strofei reprezintă apogeul pasiunii celor doi. 4) „m-am gândit că eşti frumoasă”.

Dacă raportăm titlul la contradicţia cuprinsă în ultima strofă („deşi faptul că te iubesc îmi apare evident”/„nu ştiu de ce te urăsc în acest moment”) apare o nouă explicaţie. 2. 4. vers = stih trezind = deşteptând. „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură”). iubirea poate conduce de multe ori la stări contradictorii.8) Titlul poeziei. Iambul) 1.. Punctele de suspensie marchează o întrerupere a enunţului. un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca fiind una banală.”. 43 (Mihai Eminescu. format doar din adjectivul „banal”. prof. tema creatorului/condiţia poetului. reflecţii asupra propriilor 31 . coord. că aş vrea să fi întotdeauna a mea. 12 L. o pauza afectivă în text. melancolia.. 3. motivul inspiraţiei poetice. pot marca şi o stare de melancolie. „ m-am gândit că eşti frumoasă”.. intensă fiind prezentă în orice gând „m-am gândit că eşti frumoasă. (Diana Ionescu. Sentiment inefabil. după ce punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndrăgostiţi se consumă: „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură. ele concepţii. 9) Poezia citată este una de dragoste.”. că te iubesc. având în vedere tema acesteia (iubirea). iubirea începe treptat să îşi piardă din culoare şi din farmec. dar şi faptul că întregul monolog liric este adresat iubitei („aş vrea să fii întotdeauna a mea”. Însă. Luminiţa Paraipan) I. Astfel se poate observa cum la început dragostea este acaparatoare. iar cei doi iubiţi să nu rămână cu nimic altceva decât cu o amintire care acum li se pare „Banală”. „s-auzi în el al undei şopot” / „versul cel mai plin” 5. iubirea. pare iniţial în opoziţie cu ideile poetice ale textului. Afirmaţia mea l-a lăsat cu gura căscată. E toamna în sufletul meu.

De asemenea. Cratima din versul „Deasupra-mi crengi de arbori se întind” are rolul de a pune în evidenţă pronunţarea împreună a două parţi de vorbire diferite. Stau în cerdacul tău…) 1.„ura”. Se păstrează totodată măsura şi ritmul versurilor. stelele. prin epitetul în inversiune: „dulce glas”. 44 (Mihai Eminescu. Procedează cum vrei. 32 . 2. menit să-l caracterizeze pe Amor. Poezia se încadrează în curentul romantism prin temele şi motivele specifice (tema creatorului. pe exprimarea subiectivă a trăirilor. mai blând şi mai pudic”. luna. prof. Luminiţa Paraipan) I. ramuri. 8. compus din doua silabe. sugerând întreruperea ideii poetice. 12 L. Preferă să rămână în întuneric. a stării de melancolie şi revenirea la realitate. decât să afle că a fost trădat de propriul frate. Versul al doilea. 3. sugerează exprimarea sentimentelor în poezie. Teme/motive: iubirea. care este „cel mai plin. mişcă = freamătă. 4. atâta timp cât transferul nu va bate la ochi. senină = clară. coord. marcată grafic prin conjuncţia adversativă „dar”. Strofa a doua debutează cu o exclamaţie melancolică. melancolia). semnul exclamării fiind însă înlocuit cu linia de pauza. se subliniază rolul important al prozodiei clasice în creaţia lui Eminescu. sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers. „trezind în suflet patimă şi ură”. 9. accentul fiind pus pe sentimente. Comparaţia „măsura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine să evidenţieze şi să ridice la rang înalt elementul prozodic: măsura este asemănată cu dulceaţa şi abundenţa mierii în anotimpul precursor iernii. Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât „iambul”. (Ramona Mănica. „mâna ta cea fină” .6. „umeri de ninsoare” 5. 7. Ideea poetică este redată prin substantivele aflate în relaţie de antonimie: „patima”. Reluarea lui în ultimul vers are rolul de a pune în evidenţă faptul că întreaga poezie este „închinată” iambului.

urmată apoi de stingerea luminii („Încet te-ardici şi sufli-n lumânare. Se creează o atmosferă intimă. dominat de lumina selenară „ş-alături luna bate trist în geam”) deoarece toate mişcările sunt abia resimţite.. personificarea „stele tremură” etc. marmoreană. Fereastra. de mister. element recurent în lirica eminesciană reprezintă. Observarea iubitei se face prin intermediul unei ferestre.6. reflectând razele lunii. Titlul sonetului este reluat în primul vers din primul catren. Multitudinea imaginilor artistice. arborii şi florile născând umbre în lumina selenară. Relaţia de apropiere dintre cei doi este evidenţiată de folosirea pronumelor personale de persoana I şi a II-a: „eu”. pe de o parte. fixând cadrul: „Stau în cerdacul tău. Epitetul „mâna ta cea fină”. desemnând un spaţiu intermediar. spaţiu al oglindirii şi al invaziei erotice. Feminitatea nudă. 8.. Strofa a doua debutează cu conjuncţia adversativă „dar”. hotarul dintre cele două spaţii – exterior şi interior – despărţindu-i parcă pe cei doi îndrăgostiţi. feeric. 7. un ansamblu domestic întrepătruns cu un aer familiar. cât şi figurile de stil ( epitetul „umeri de ninsoare”. fapt ce presupune reveria trăirii. fereastra este cea care permite privirii îndrăgostitului să poată admira frumuseţea şi gingăşia celei pe care o iubeşte. în mare parte dinamice („vântul mişcă arborii-n grădină”. Metafora „flori de umbră mă cuprind” este extrem de sugestivă în redarea ideii de analogie între sentimentele eului liric şi natură.”) învăluie îndrăgostitul în efectele semiobscurităţii produse de o noapte senină.. „tu” şi de adevăratul ritual al privirilor celor doi.) contribuie la alcătuirea unui spaţiu intim.”.. Pe de altă parte. precum şi metafora „În val de aur părul despletind” exprimă senzualitatea celei care pierdută în gânduri se uită în lumină. care mută atenţia cititorului de pe imaginea cadrului natural. „desfaci visând pieptarul de la sân”. „încet te-ardici”). 33 . Atmosfera de intimitate este creată de acest cerdac. pe imaginea iubitei care este privită. redată în prima strofă. „ în val de aur părul despletind”.

” aparţine liricii intime şi dezvăluie o temă romantică.) 1. 2. 45 (Mihai Eminescu. 9.bătrân” din pricina depărtării de iubită.. Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică . a imaginaţiei şi a fanteziei. 7. prin motivul visului. aspectul de pustietate. cât şi exterioară. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene. Sub raport prozodic influenţează măsura şi ritmul versului. . asupra căreia domină lumina selenară. Sonetul „ Stau în cerdacul tău. 4.. dar şi prin tema naturii.aducerile-aminte” aflată în versul.. 5..Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri” marchează grafic rostirea împreună/legată a celor două cuvinte pronunţate fără pauză.. aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte doar prin 34 .. specifică romanticilor este reflectată şi aici. Cratima din structura .. O modalitate de evadare. moartea. tristeţe. Departe sunt de tine.Cu ochii mari în lacrimi. Pentru el focul inimii e mai puternic decât raţiunea.Şi parc-ai vrea a-mi Teme/motive: viaţa lipsită de noroc. 3.. Luminiţa Paraipan) alt argument în I.. . un motiv caracteristic curentului romantic. (Sabina Scîntee . lipsit de viaţă. Ochii sufletului îţi arată adevărata faţă a omului. minimalizând luciditatea şi raţiunea este un sprijinul apartenenţei acestei poezii la curentul romantic.. Cultivarea sensibilităţii. nemuritor. coord. evidenţiată şi în acest sonet. visul/ reveria. etern = veşnic. amintirea Comparaţia . Avem de-a face cu o natură copleşitoare. vreme.apoi suspini” iremediabile. Substantivul . fiind asociată cu vârsta celui care se simte .. prof.Vraja este atât erotică. intrând în alcătuirea unei locuţiuni substantivale. clipa = moment.. cu mâini subţiri şi reci”.iarna” evocă ideea de singurătate. 6.O! glasul amintirii rămâie pururi mut”. invadând spaţiul sacru al intimităţii. de data aceasta absolută.bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia motivul îmbătrânirii spune ceva. contaminând natura. 12 L. nelinişte..

. melancoliei. noroc-nenoroc.. Întreaga poezie este o confesiune lirică realizată pe baza relaţiilor antitetice: vis/reverie-realitate. Trăirile eului liric sunt contradictorii.glasul iubirii”.. 9. Folosirea verbelor la viitor .viata-mi lipsita de noroc”). reprezintă un final melancolic şi dramatic. având rolul de a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei iubite. 8. 12 L. metafora . „vântul loveşte în fereşti”. înţeleasă ca amestec între fericire şi nefericire. (Ana Duţu ... În aceste versuri apare motivul îmbătrânirii iremediabile suferite odată cu pierderea iubirii. al refuzului asumării unei realităţi banale. Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipă.Departe sunt de tine. sugerează depărtarea fiinţei de realitate. prof.. bazate pe relaţia atracţie-respingere. Alternanţa prezent/trecut scoate în evidenţă efectele transformatoare ale iubirii. al melancoliei. generatoare de melancolie: norocul-nenorocul.. pus sub semnul regretului. amintirea-uitarea. Adverbul „departe” are dublă perspectivă. antitezele romantice. dorinţei de uitare.norocul ce-o clipa l-am avut”)-nenorocul (. amintirea (.să” indică dorinţa de respingere a ..aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”)-uitarea(. Prezentul visării este pus sub semnul regretului. Antitezele norocul (.” evidenţiază tema iubirii eterne. care trăieşte prin puterea amintirii.. dar şi al dorinţei de uitare. limita expresivă a situării între vis/iluzie şi realitate. coord.sa uit pe veci”) evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării. Trăsături romantice ale poeziei: imaginaţia este principiul fundamental de creaţiei. Luminiţa Paraipan) 35 . Trăirile eului liric sunt contradictorii. atât locativă cât şi temporală.. amintireuitare. Amintirea e modalitatea de eternizare a iubirii.puterea amintirii. Folosirea verbului la conjunctiv prezent.vei fi murit” proiectează sentimentul iubirii în eternitate.. Titlul .. cultivarea emoţiei şi a sentimentului.singur lângă foc”. un final melancolic şi dramatic. epitetele . „rămâie” fără conjuncţia .glasului amintirii”.bătrân şi singur”. dorinţa şi împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate deosebită.. universul ideatic al poeziei dezvoltă o gamă variată de trăiri şi de emoţii valorificate prin imagini artistice: . odinioară/altădată-prezentul clipei.

apare şi la începutul primului şi ultimului vers. dubla determinare epitetică „iubite” şi „scump”. conferind textului simetrie. Metafora „Din valurile vremii…”.I. zadarnic = inutil. sinceră a propriilor sentimente. umbra = amintirea. „iubite înger scump”. Din valurile vremii…) 1. iubite înger scump” desparte o apoziţie dezvoltată de restul enunţului. din care se constituie titlul. Titlul invocă trecerea ireversibila a timpului. 3. 36 . 46 (Mihai Eminescu. Ai încălzit un şarpe la sân. iar epitetul „scump” sugerează imaginea perfectă a femeii în ochii îndrăgostitului. tema iubirii/ motivul visului 5. iar apoi încep să scadă în intensitate. De asemenea. predilecţia pentru mărturisirea directă. melancolia eului liric. 7. „părul lung. felul în care amintirile vin în prezent din „valurile vremii”. stilul confesiv poate fi un alt argument în susţinerea acestei idei. Punctele de suspensie reprezintă nostalgia. Iubita este descrisă cu ajutorul epitetelor („braţele de marmur”. Epitetul în vocativ „iubite” transfigurează iubirea. dar şi efortul său repetat de a-şi aminti peste timp imaginea iubitei. Prima strofa evoca nostalgia eului liric faţă de timpul trecut. Virgula este semnul grafic care în versul „Să te ridic pe pieptu-mi. visul. 2. umbra. stelele. aduc sentimente puternice. Gestul lui m-a impresionat până la lacrimi. În metafora „iubite înger scump”. dar şi de utilizarea verbului la persoana a II-a singular. evidenţiază sentimentele puternice ale îndrăgostitului. care nu mai are contururi clare odată cu trecerea timpului. afectivitatea. 8. Structura de monolog adresat a textului este conferită de sintagme precum „iubita mea”. „faţa străvezie”. 9. modul imperativ „răsai”. 6. ireversibilitatea timpului. Poezia eminesciană „Din valurile vremii…” se încadrează în estetica romantismului prin tema şi motivele pe care le dezvoltă: iubirea pierdută. 4. pentru imposibilitatea de a trai în prezent o iubire ideală. bălai”.

De asemenea. În ultimele versuri apare sentimentul de tristeţe profundă. coord. Luminiţa Paraipan) I. 47 (Mihai Eminescu. Mi-a promis câte-n lună şi în stele. 8. Titlul „Peste vârfuri” se regăseşte şi în primul vers al poeziei. starea de melancolie sub care se circumscrie poezia sunt redate şi prin întrebările retorice care alcătuiesc ultima strofă. teme/motive: iubirea. prof. Portretul este desăvârşit prin metafora „Femeie între stele şi stea între femei”. Epitetul „lin” redă o adiere uşoară şi tristă a codrului. şi face trimitere spre tema textului. slab de inimă. din inimă Cratima este un semn de ortografie. perfecţiunea iubitei. 6. 37 . 7. Prima strofă este o descriere a cadrului natural. luna. în care apare ca element specific recuzitei romantice „luna”. care marchează în prima structură pronunţia legată a două părţi de vorbire diferite („inima-mi”). în scopul formării unei armonii pentru a crea o imagine de armonie. Eul liric este îndurerat la gândul trecerii ireversibile a timpului. natura. toate aceste figuri de stil conturând un portret al femeii cu trăsături specifice liricii eminesciene. 2. codrul. 5. care este pusă în legătură cu starea de melancolie resimţită de eul liric./ Codru-şi bate frunza lin” Inversiunea din primul vers („Peste vârfuri trece lună”) sugerează apropierea dintre spaţiul cosmic şi cel terestru. evidenţiind frumuseţea. întrucât are la baza trăsături specifice romantismului. „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu este o poezie romantică. folosirea cratimei ajută la păstrarea măsurii şi a ritmului. melancolia „Peste vârfuri trece lună. iar în cazul celei de-a doua structuri elidarea vocalei „î”. a comparaţiilor „străvezie ca faţa albei ceri”. Intensitatea trăirilor eului liric. cauzat de neîmplinirea iubirii „În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. 11 G. 3. Peste vârfuri) 1.„zâmbetul tău dulce”). (Claudia Tonea . Ea are o inimă mare. 4.

Virgula este folosită pentru a marca pauza ritmică din interiorul strofei. sunetele sunt abia perceptibile fapt sugerat de epitetul „lin”. marcând şi coordonarea prin juxtapunere între propoziţii. conţinutul meditativ şi exprimarea gnomică reprezintă alte două argumente în acest sens. care redă mişcarea uşoară a frunzelor din codru. 9. cosmosul. „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie” 7. care califică sunetul cornului. 11 G. Luminiţa Paraipan) I. a pieri – a se pierde. coord. Toate mişcările. aproape divină. la fel ca trecerea lunii. 6.dorul. Inversiunile („trece luna”. La steaua) 1. dar şi de epitetul personificator „melancolic”. la fel ca sunetul cornului. care parcă se completează reciproc.timpul nu ia în seamă această suferinţa. Imaginile vizuale („Peste vârfuri trece lună/ „Codru-şi bate frunza lin”) alături de imaginea auditivă („Melancolic cornul sună”) creează un tablou dominat de armonia dată de toate elementele naturii. prof. a o lua pe o cale greşită 2. „Melancolic cornul sună”) creează o expresivitate deosebită a versurilor din primul catren. Prima strofă a poeziei eminesciene descrie natura surprinsă în momentul nopţii. Sentimentul resimţit în faţa acestui cadru natural va fi unul de melancolie. Metafora „Icoana stelei” accentuează importanţa stelei. 48 (Mihai Eminescu. teme/motive: steaua. noaptea 5. Poezia se încadrează în lirica romantică deoarece apar teme/motive literare specifice romantismului: noaptea. 3. De asemenea. ci îşi continuă drumul „mai departe. mai departe” într-un ritm firesc. 38 . învăluind atmosfera într-o aură de mister. amor –iubire 4. a face cale întoarsă. iubirea. Epitetul „noapte adâncă” subliniază imaginea cosmosului întunecat. (Simona Stancu.

a-şi lua un foc de pe inimă 2. respectiv substantivul şi adjectivul posesiv). Noaptea…) 1. Dragostea. a se face foc şi pară. cu călătoria luminii emanată de o stea. Ea luminează vieţile oamenilor. Luminiţa Paraipan) I. noaptea. este eternă. coord. Rolul cratimei în structura „Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe fruntea-mi în mijloc” este acela de a marca pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (prepoziţia şi articolul posesiv. dorul care persistă. În ultimul catren poetul compară iubirea. chiar după ce sentimentul s-a consumat. teme/ motive : iubirea. (Luciana Manolescu. 12 E. 3.” 39 . la fel ca şi cosmosul. Titlul poeziei „La steaua” prezintă elementul principal al textului. Metafora „al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă” sugerează faptul că iubirea care se stinge.” „ Lumânarea-i stinsă-n casă. Poetul foloseşte metafora „Lumina stinsului amor” pentru a sublinia ideea că întotdeauna omul care a fost înnobilat de acest sentiment îşi va aduce aminte de frumuseţea unei iubiri. molatic. „ Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin. somnu-i cald. pentru a conserva măsura versurilor. Steaua reprezintă punctul de reper al cosmosului dar şi al întregii omeniri. 4. Ultimele două versuri ale strofei fac referire la faptul că în urma unei iubiri vor rămâne amintiri veşnice.8. nu dispare ca senzaţie cu totul. care cândva i-a luminat sufletul.. dar niciodată nu-i erau recunoscute meritele. dar de multe ori lumina stelei este vizibilă după ce astrul deja a dispărut. prof. Ideea fratelui tău a făcut lumina în gândurile colegilor. 49 (Mihai Eminescu. Mihnea a fost mereu fruntea clasei. lin. 5.. 9.

Viziunea romantică a acestei poezii se realizează atât prin temele şi motivele sale (visul. se realizează în mod natural trecerea spre o stare plăcută de somnolenţă. în cadrul nocturn. comparaţia „ochii mei închişi ca somnul” demonstrând delimitarea acestui spaţiu de cel real.lin”). lin”). metafora „mintea îmi adoarme” sugerând liniştea profundă şi siguranţa pe care le oferă acest cadru îndrăgostiţilor. (Alina Tomescu. Tabloul iubirii este constituit în jurul atmosferei de linişte. somnul este cel care creează o lume aparte. fiind surprinse detalii sugestive prin intermediul imaginilor vizuale („arde focul în cămin”. considerat a fi mai consistent decât realul. molatic. Motivul central al poeziei este evidenţiat încă din titlu. aceasta născându-se din starea de contemplaţie şi de visare. de visare. Sentimentul dominant este cel de linişte şi chiar o uşoară moleşeală („somnu-i cald. Epitetul dublu „potolit şi vânăt arde focul”. În această atmosferă. reconfortantă a odăii. exploatându-se zona subconştientului şi visului. lin”). prof. molatic. coord. iubirea şi meditaţia nocturnă). pe lângă sugestia cromatică subliniază şi atmosfera caldă. 8. De asemenea. de cotidian. cât şi prin prezenţa numeroaselor figuri de stil cu rol de a accentua ideea iubirii absolute desfăşurată într-un cadru propice („potolit…arde focul”. Luminiţa Paraipan) 40 . raţiunea lasă locul stării de reverie („mintea îmi adoarme” metaforă). în care exteriorul nu mai are nicio importanţă.somnul. iubirea fiind încununată de puritatea iubitei („albă ca zăpada iernii”) într-un momentul propice visării. Urmărind cu privirea jocul liniştitor al focului din cămin. „Lumânarea-i stinsă în casă”). 7. molatic. calificată de trei epitete („somnu-i cald. 12 E. pe care nimic nu pare s-o poată leza.6. de desfăşurare a iubirii absolute. simbolizând spaţiul romantic de împlinire. „Dintr-un colţ pe-o sofa roşă”. Spaţiul interior descris în prima strofă a poeziei este unul intim. 9. al căderii într-o stare meditativă: noaptea. „somnu-i cald.

„mă-ntunec şi îngheţ” 6. deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii afective a eului liric. referitoare la „luna cea galbenă". precum şi tema poeziei (iubirea pierdută) sunt două argumente care încadrează textul în estetica romantică. Vocativul „iubito” nu redă doar raportul relaţiei dintre cei doi. 50 Mihai Eminescu. 8.o pată". „o pasăre pluteşte cu aripi ostenite”. Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. Versurile poeziei fac distincţia între planul circumscris de natură şi cel al interiorităţii eului liric. Linia de pauză are rol stilistic. Între cele două există o evidentă legătură. „pierzându-se-n apus”. 5. imposibilitatea de a străbate această distanţă. iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdute. o stea nu se arată”. deoarece stările resimţite de eul liric odată cu pierderea iubirii. iubito…) 1. 7. Titlul „De câte ori. El a plecat departe de casă. găseşte ecou în toate elementele naturii. De câte ori. În versul „Departe doară luna cea galbenă .I. ci sugerează şi 41 . Metafora „Oceanul cel de gheaţă” simbolizează imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire. iar gheaţa. 3. Epitetul personificator „priviri suferitoare" are ca rol redarea stării de tristeţe ce survine odata cu pierderea iubirii. ca ideal al eului liric. marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia. Momentele petrecute împreună sunt atât de departe… 4. ostenite=istovite pierzându-se=dispărând 2. Substantivul „oceanul" ilustrează distanţa ce s-a creat între cei doi îndrăgostiţi. „pe bolta alburie. linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia explicativă „o pată".

sentimentul de melancolie al eului liric, punctele de suspensie prelungind parcă, într-un timp nedefinit, acest sentiment. Structura „de câte ori” exprimă frecvenţa amintirii, neputinţa eului liric de a uita fericirea trecută şi devenită acum “ocean de gheaţă”. 9. Incipitul poeziei reia titlul, „De câte ori iubito…”, exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute, care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice, simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheaţă” care-i chinuieşte sufletul. Revenirea iubirii, sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic „bolta aurie”, este imposibilă, întrucât la orizont nu se arată nicio stea – simbol al deznădejdii. Luna, ca astru tutelar şi martor al fostei iubiri, este palidă de tristeţe, ipostază exprimată prin epitetul cromatic „luna cea galbenă” şi prin apoziţia explicativă „o pată”. (Ana Ionete, 12 L; prof. coord. Luminiţa Paraipan)

I. 51. (Horia Furtună, Balada lunii) 1. tăinuit = ascuns, secret; fugară = scurtă, de moment; 2. Linia de pauză din versul „Din fiecare-ndrăgostit – poet” are rolul de a sublinia prin izolare substantivul „poet”, de a evidenţia astfel efectul farmecului “blând şi liniştit” al lunii şi totodată de a păstra, prin cezură, sonoritatea poeziei. 3. a ieşi în lume, cât lumea şi pământul, gura lumii etc. 4. motivul lunii, al iubirii, al visului 5. monologul liric adresat, descrierea 6. Sinestezia „Întâiul vis sub raza ta lunară/ Îşi fâlfâie din suflete pornirea” are rolul de a îmbina imaginea vizuală cu cea auditivă pentru a personifica “întâiul vis”. Metafora-oximoron „izvorul de dureri”, explicată prin apoziţie (iubirea), constituie un clişeu poetic eminescian, care trimite la ambiguitatea sentimentului, reunind bucuria şi tristeţea. 7. Deşi Horia Furtună este un poet simbolist minor, discursul liric din Balada lunii este mai curând romantic, deoarece poetul se foloseşte de recuzita romantică atât la nivelul conţinutului (luna, noaptea, visul, iubirea) cât şi la nivelul expresiei:

42

invocaţia retorică adresată lunii, descrisă eminescian („farmecul tău blând şi liniştit”) ca obiect divin, pentru că are puterea de a transforma omul în îndrăgostit, iar îndrăgostitul în poet. Indicaţia de gen – baladă – pe care o conţine titlul poeziei constituie o altă trăsătură specifică a romantismului. 8. Cea de-a treia strofă a poeziei conturează rolul farmecului lunii, acela de a metamorfoza fiinţa umană întru frumos şi armonie, de a face „Din fiecare om – îndrăgostit / Din fiecare-ndrăgostit – poet”. Epitetele „blând” şi „liniştit” şi personificarea „alunecându-şi raza-ncet” atribuite farmecului selenar au rolul de a melancoliza omul, de a ilustra calea discretă prin care îl transformă pe om în îndrăgostit şi pe îndrăgostit în poet. 9. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Titlul poeziei date este alcătuit din substantivul „balada”, care reprezintă specia literară: cântecul închinat lunii, iar doilea substantiv din titlu, „luna”, este laitmotivul poeziei. Acesta este semnificativ, astfel încât poetul descrie admirativ prin intermediul versurilor însuşirile lunii şi puterea acesteia de a schimba omul. (Alexandra Uşurelu, 12 I; coord. prof. dr. Anca Roman)

I. 52. (Barbu Fundoianu, Herţa) 1. „ploaie”, „toamna”,”vântul”, „iedera” 2. Virgula marcheaza în vorbire o pauză scurtă. În cazul primului vers al poeziei Herţa, virgula este folosita pentru a separa doi termeni dintr-o enumeraţie („a ploaie, a toamnă”). 3. „Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?” 4. motivul toamnei, al aducerii aminte, al trecerii ireversibile a timpului, al spaţiului natal văzut ca geografie mitică. 5. Prima secvenţă din textul liric dat descrie peisajul Herţei, tabloul naturii şi al târgului cuprins de toamnă. Descrierea subiectivă este realizată încă din primul vers prin imaginea olfactivă „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, care are rolul de a purta cititorul în universul satului moldovean. Urmează, apoi, numeroase imagini vizuale „vântul nisip aduce”, „fetele aşteaptă în uliţa murdară, „căruţe fugărite de ploaie” care detaliază peisajul trist şi dezolant al târgului provincial cuprins de toamnă, de ploaie şi de vânt. Se remarcă abundenţa grupului nominal (substantive şi adjective), timpul prezent al verbelor, prezenţa indicilor spaţiali şi temporali, figurile de stil variate – toate specifice textului literar descriptiv.

43

6. Metafora „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” din a doua secvenţă a discursului liric are rolul de a surprinde tinereţea trecută a bătrânilor „de la casa cea veche” Motivul toamnei din poezia Herţa este o metaforă a vârstei, iar sintagma „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” este ca o amintire a tinereţii care luceşte în ochii bătrânilor, împreună cu sclipirea fugară a unor elemente din spaţiul natal. Amintirea vremurilor trecute, contemplate cu naivitatea copilăriei. 7. Poezia Herţa este realizată printr-o îmbinare a stilului tradiţionalist cu cel modernist. Motivul aducerii aminte şi al trecerii timpului sunt tipic tradiţionaliste, iar descrierea unui peisaj tipic românesc, a satului/târgului provincial, aparţine ideologiei tradiţionaliste care cuprinde conservarea specificului românesc. Discursul liric este creat prin folosirea unor termeni colocviali, neaşteptaţi sau a unor imagini menite să şocheze precum „uliţe murdare”, „gâşte, cu pantofi galbeni”, „căruţe fugărite”, „grilajul de iederă coclit”, „...azi/ şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, „liniştea...mucegăieşte”, toate mărci ale modernismului. Tema şi motivele textului ţin de curentul tradiţionalist, dar anumite imagini sunt create în stil modernist. 8. Ultima secvenţă este ca o concluzie a discursului liric. Ideea poetică a ultimelor cinci strofe este trecerea ireversibila a timpului şi amintirea tinereţii care a rămas doar sub forma unor poze într-un album. Trecutul este „ascuns” în pozele facute în tinereţe, prezentul fiind doar o trista imagine plina de riduri, văzută în oglindă. Mijloacele artistice concretizează ideea poetică prin metaforele „Ne-ascund atât de bine albumele cu clampă / de-alamă, tinereţea!” şi „trecutu-i lânga lampă”, prin imagini vizuale „plină e oglinda cu cute în obraz”, prin comparaţia expresivă „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. Comparaţia din ultimele doua versuri aminteşte de zilele copilăriei lipsite de griji, liniştite, de mult pierdute „e-aşa de lungă vremea”. 9. Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate datorită folosirii imaginilor artistice „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, „auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz”, „plină e oglinda cu cute în obraz” şi a figurilor de stil: comparaţia „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, epitete „factorul greoi şi surd”, „tăcerea lungă şi gri”, „albumele cu clampă de-alamă”, metafore „liniştea în lucruri de mult mucegăieşte”, „un zâmbet de iaz, de şes, cuminte”. (Sandra Marcovici, 12I; coord. prof. dr. Anca Roman) I. 53. (Octavian Goga, Sonet) 1. biserică, altarul. 2. În versul „Şi ele-adorm de tine alinate”, cratima este folosită pentru păstrarea măsurii medii a poeziei de 11 silabe, prin transformarea hiatului în diftong. 3. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic.

44

având porţile deschise pentru toată lumea. 54 (Octavian Goga. 9. 6. curată Poezie”. predispoziţie spre meditaţie. pronumele personal „tu” din primul vers având rolul de a exprima subiectivitatea. putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi. Metafora centrală a poeziei. ascultând păcatele şi oprind amarul. dezvăluie legătura între poezie şi religie. oferind substantivului o poziţie-cheie. realizată cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserică cu porţi neîncuiate”. coord. fiind o marcă a tipului direct de adresare.dr. caz afectiv. alinarea şi purificarea sufletească. 4. În prima strofă. „Biserică cu porţi neîncuiate”. Limbajul poetic se caracterizează prin reflexivitate. prin utilizarea termenilor religioşi biserică. dar şi prin expresivitate. Scrierea cu majusculă a substantivului Poezie evidenţiază importanţa acordată de către autor poeziei. Poezia Sonet de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar. marcă a tipului de adresare directă şi a substantivului Poezie scris cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie. personificarea poeziei în sine. prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserică cu porţi neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor stravechi. transformat într-un ritual religios. O figură de stil prezentă în strofa a doua este personificarea „patimile… adorm” prin care poeziei îi este atribuită însuşirea omenească de a avea puterea alinării durerilor sufleteşti. (Andra Maria Pricină. spoveditul. de a le face uitate. precum mersul la biserică. 7. ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa umană se împărtăşeşete cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”. Iubirea mea) 1. ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor şi a credinţelor străvechi. 5. ea este tainică. un rol central în structura poeziei. curată şi senină” şi mai ales. 8. creştetele = adâncul 45 . 12I. reliefând procesului de transformare a poeziei în hrană pentru spirit. căreia i se atribuie însuşiri omeneşti. Poezia este un monolog liric adresat. prin cultul spiritului religios şi valorizarea riturilor străvechi. prof. a spovedi şi altar.În partea estică a Europei bate Crivăţul. personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului. fără a face diferenţe. Anca Roman) I. caracterizată drept „tainică. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainică. Poezia este de esenţă spirituală.

Comparaţia „aşa-i iubirea mea. care semnifică măreţia pură a lacului dintre munţi.În penultima strofă a poeziei. Bătrâni) 46 . În esenţă. 8. al apei. 5. tema iubirii. prof. „cetăţi de unde”. 55 (Octavian Goga. în fel şi chip. coord. la nivel sintactic un atribut apoziţional. înfiorate permanent de atingerea razelor de soare. poetul ilustrează. 7. al pasiunii puse pe seama elementelor naturii. 9. Soarele alintă cu razele lui lacul aşa cum iubirea alintă sufletul omului Pentru eul liric iubirea este cea care încălzeşte sufletul şi-i dă viaţă. 12I. aşa cum soarele veghează asupra lacului şi-i trezeşte sentimente arzătoare. Poezia este structurată ca o amplă comparaţie între natură şi iubire: uniunea simbolică a elementelor firii. Termenii folosiţi aparţin câmpului semantic al sentimentelor împărtăşite. Titlul poeziei Iubirea mea este format dintr-un substantiv comun şi un adjectiv posesiv şi se află în strânsă legatură cu tema iubirii prezentă în poezie. metafora curcubeului sugerează iubirea împlinită. al soarelui. misterioasă şi statornică precum apele lacului de munte. „tremur”. prin personificare. 3. Anca Roman) I. În versul „Spre ceriuri braţele-şi întinde să-i vie dragul mire: Soarele!” cele doua puncte anunţă o explicaţie. iar strălucirea razelor dă viaţă acestuia până în adâncuri. Un animism simbolic străbate tabloul: „razele sărută faţa undei”. este profundă. sentiment trăit de eul poetic. reacţia undelor lacului în momentul întâlnirii cu razele soarelui. în nici un chip. şi marchează totodata o pauză mai mică decât pauza indicată de punct. Sintagma conţine şi o metaforă sugestiva. „spuma albă înfiorată''. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. este asemănătoare cu comuniunea sufletească dintre cei doi îndrăgostiţi. apa şi soarele. funcţia emotivă şi funcţia poetică 6.2. Apariţia soarelui reprezintă trezirea la viaţă a lacului. motivul nostalgiei. „prelung şi pătimaş tresare”. (Mădălina Coţofană. asemeni acestei largi cetăţi de unde” sugerează imensitatea sentimentului dominant – iubirea. Cuvântul horă semnifică bucuria adâncului. tema naturii. nu este chip 4.dr. Adverbul de mod aşa are rolul de a sublinia ideea că iubirea.

7. 4. timpul perfect.Verbul la modul conjunctiv. Textul poetic are o structură clasică : are cinci strofe. specific poporanismului) predomină în întregul text poetic. ceea ce creează o sonoritate amplă. eu şi prin verbele la persoana I: „rătăceam”.” marchează elidarea vocalei î şi reducerea numărului de silabe prin evitarea hiatului. ” Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei a doua evidenţiază dorinţa de a fi ramas în satul natal. 5. 9. „să fi rămas”. subliniind generalitatea. Substantivul din titlu este nearticulat. văzut ca o matrice existenţială. catrene. pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. prof.. / Să fi rămas la coasă”. titlul Bătrâni evidenţiază mesajul textului poetic. 6. coasă 2.Cratima utilizată în versul „Şi-n barbă plânge tata. la parinţi şi la sat ca la un univers al credinţei. repetat în ultimele două versuri din prima strofă. al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. prin rostirea versurilor două câte două. care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul. coord. fiind dat de regretul înstrăinării. rima apare doar la versurile 2 şi 4. 3. subliniază regretul părăsirii satului.. Regretul înstrăinării (motivul dezrădăcinării. Astfel se păstreaza măsura şi ritmul poeziei. eul liric raportându-se la trecut. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ”. 12 I. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. reprezentând o marcă a implicării afective. Trecerea ireversibila a timpului este resimţită de părinţi. figuri de stil lipsite de ambiguitate. alăturat substantivului „bătrâni ”. mărci specifice ale subiectivităţii poetice. urmat de puncte de suspensie. dr. prozodie clasică. 8. Măsura este de şapte-opt silabe. (Diana Ivaşcu. parinţii îşi pun nadejdea în credinţă. singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov. Ultima strofă începe cu un adverb de mod „Aşa…”.. văzut ca o matrice existenţială: „Să fi rămas fecior la plug. expresivitatea textului ţine de recuzita tradiţionalistă: tendinţa de epicizare a liricului. dar şi prin verbul „vă treceţi”. Specific lumii satului. faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă. De asemenea. mi . plug. Astfel. Anca Roman) 47 .1.. cu nuanţe stilistice. Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I: m. Poezia Bătrâni de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului. / Şi-n barbă plânge tata.

. am adunat 2. sub negura incertitudinii şi a înfrângerii de către forţe mai mari decât noi. prin evitarea hiatului. ne vrem granit”. 6. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Acest aspect este reliefat şi de metafora miezului „viermuit”. de perechea propoziţie principală – circumstanţială opoziţională. 7. Ca mijloace artistice. pentru o mai bună identificare a cititorului cu autorul. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezintă aparenta putere şi imortalitate. versurile care încep cu literă mică sugerează continuitatea ideii. Tema trecerii timpului. ce ne dau impresia puterii. 8. Antiteza zâmbim – izbucnim în plâns este susţinută. se referă la victoriile mici. motivul învingerii fiinţei de către timp (al condiţiei umane finite) 5. în loc să fie neliniştit de faptul că în ziua aceea . fragilitate. 9. am strâns = am cuprins. în acelaşi timp. este deschisă de o disjuncţie pentru a accentua. Cratima marcheaza elidarea vocalei ă pentru menţinerea măsurii şi a ritmului din versul respectiv.I. Toate afirmaţiile din text sunt observaţii ale naturii umane în raport cu viaţa şi cu moartea. Victorii negre. motivul morţii. motivul sensului existenţei. „în orice zi”. ascunzând în interior „viermi profunzi”: frică. I plural sugerează ca tema poeziei este una universal valabilă: „ne credem stânci.. ideile din strofele precedente. Titlul poeziei. Pe parcursul întregii poezii observăm tehnica ingambamentului. poetul utilizează inversiunea („în inimi dac-am strâns”). la nivel sintactic. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. calităţi dorite de om şi pe care uneori consideră ca le are. Victorii negre) 1. puse în relaţie cu această ultimă idee. concluzia discursului liric. 56 (Radu Gyr. caracteristică oamenilor care au trăit momentul şi l-au preţuit. căci aparenţa este 48 . care pun în evidenţă diferenţa de atitudine a omului. mulţumit cu meschina „izbândă” asupra zilei ce a trecut. „cu atât” 4. pentru a păstra rima şi ritmul. tumult = zbucium. dar care se află. 3. slăbiciune. a mai murit puţin. şi epitetul metaforic „zile vii” (amintind parcă de îndemnul „Carpe Diem”). căci aceştia vor putea zâmbi la urmă („în loc să izbucnim în plâns”). ideea poetică nefiind enunţată într-un singur vers. Ultima strofă. Utilizarea pers. de fapt. Este prezentă o nota de optimism.

N-am nicio veste de la rude. motivul comuniunii omului cu natura. 4. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. Repetiţia epitetului „înaltă”. oamenii fiind întotdeauna învinşi. Este momentul aprinderii stelelor pe cer. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială. N-am cumparat două veste. întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la 49 . Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt. „prinz” – forma literară: prind. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexicogramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”. la nivelul expresiei. ci una. prof. 57 (Ion Heliade Rădulescu. încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei. fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului. 2. Locutorul devine mai abstract. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu. „semănat cu stele”. marcă a adresării directe. „nesaţiu” – forma literară: nesaţ. Anca Roman) I. Zburătorul) 1. 12I. părând ca se exprimă pe sine. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. propice pentru apariţia Zburatorului. un superlativ afectiv. 5. în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser). motivul literar al zburătorului. iar rima este încrucişată.”(Eugen Simion) 7. „morele” – forma literară: morile. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. larg. verbele la timpul prezent. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ. Măsura versurilor este de 13-14 silabe. Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului.întotdeauna alta decât esenţa şi victoriile trecătoare sunt. până la urma. prin condiţia lor efemeră. topica afectivă / cezura. motivul nopţii. al somnului etc. cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. coord. înghiţite de moarte. noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru. 6. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. (Mădălina Constantiniu. idilicul rural ). deci nici un locutor. încât. contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă. motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv. 3. dr. 8. persoana I singular „tremur”.

şi rece.dr...nu-ş ce-mi cere”. Anca Roman) I. corpul tremură. 12I. a se speria (chiar şi) de umbra sa 50 . punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. „Că uite. uite că-mi furnică prin vine. fără oprire. inima-mi zvâcneşte!. un tablou imobil.] Şi cald. undeva la graniţa dintre real şi ireal. de la bucurie la tristeţe şi plâns. Iosif. (Carmen Dumitrescu.. Noaptea. încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. „tremur de nesaţiu”. 58 (Şt. „-mi furnică prin vine”. mă vezi. un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real. „inima-mi zvâcneşte!”. ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase.. într-un paradis terestru. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere. cuprinzând întregul trup. Dragostea se manifestă ca o boala. senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală. Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii. el fiind pretutindeni şi nicăieri. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă. Fata este derutată. 3. / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină. Cântăreţul) 1. de o vibraţie profunda. coord. exclamaţii şi vocative: „Vezi. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti. / Nici frunza nu se mişcă. bulversată de senzaţiile contradictorii. participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate. În poezia Zburătorul. mamă. / Şi apele dorm duse şi morele au stat”. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea. Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică. trudit= obosit. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. şi zboară de la mine! / [. „îmi ard buzele”. „ochii-mi văpăiază”. aflate în antiteză. a face umbră pământului. tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta.maximum. / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat. năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah. impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară. se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul. prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate. „obrajii-mi se palesc”. prin interogaţii. ostenit 2. nici vântul nu suspină. mamă?”. pururea = mereu. 9. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie. „n-am nimica şi parcă am ceva”. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat. O. înger şi demon în acelasi timp. „un foc s-aprinde-n mine”.. ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol. totdeauna.. incapabilă de a se stăpâni. prof. „răcori mă iau la spate”. ce mă doare!”.

se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia. epitetul personificator „sihastră”. este important. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”.) 1. coord. fiinţa biologică. 8. ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”. desemnând atât poetul cât şi condiţia sa. Poezia este o artă poetică deoarece în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”). Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. ci rodul creaţiei sale trebuie să fie cunoscut şi împărtăşit de ceilalţi. pare a spune vocea poetică. Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”. muzical. Orice titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic. 5. care modelează poezia. posibilă. frică. „pe faţa lui de chin brăzdată” 6. sugerează caracterul orfic.. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului. asociat casei. un poet ce pare să aspire către anonimat. iar poezia pare a se naşte. „slova de foc şi slova făurită”.. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită. 9. aşa cum ar spune Arghezi.4. armonios al poeziei. sau a celui romantic ca în poezia eminesciană. Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei. Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa. Nu omul în sine. 7. El vrea să-şi înstrăineze suferinţa. dar şi lumea în care acesta vieţuieşte. „să treacă nebăgat în seamă”. interiorizarea poetului şi a universului său. Poetul este un meşteşugar. ca în Antichitate. Vânturile nopţii. viziunea despre artă. ca artă. ele vizează o imagine ideală a poetului. să elibereze. poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă. odată sublimată în Text. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ. ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între. dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar. despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. La început. prof. 12I. dr. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor. 59 (Emil Isac. ca la Arghezi. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat. Anca Roman) I. De asemenea. să scape = să salveze. (Iulia Nicolau. prin intermediul efortului creator. reală. spaimă = groază. o alinare pentru fiecare suflet. teamă 51 . poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea. melodios. Poetul este cel care „făureşte”. Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug. împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului.

„(sufletu)-mi”. „A-nceput blestemul groapa să mi-o sape” : personificarea din ultimul vers al celei de-a patra strofe (terţine) pune în evidenţă spaima şi disperarea eului liric. disperarea). coord. prezenţa interjecţiei afective o. (a scrie) A răspuns exigentelor noastre. evidente încă de la început: natura îşi dezlanţuie forţele şi blesteamă întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. ce-şi simte sfârsitul din ce în ce mai aproape. încercarea eului liric de a se salva de un rău existenţial profund. acesta se află în strânsa legatură cu conţinutul. impusă. marchează intonaţia imperativă a versului. punctele de suspensie menţin tesiunea şi creează o atmosferă stranie. 7. sentimentul dominant transmis de poezie este spaima. poate. Vânturile nopţii…. „O. în care întunericul se aşterne pe neaşteptate şi pune stăpânire pe tot ce găseşte în cale. semnul exclamării este folosit la sfârşitul unui enunţ exclamativ. Antiteza alb negru. I mă cufund. Titlul este alcătuit dintr-un grup nominal. a replica) m-am aşteptat să nu-mi răspundă la scrisoare. În poezie este prezentă tema naturii. punându-se în evidenţă o stare afectivă (tristeţea. pronumele personale la persoana I sg: mă. nesfârşită. 12I. în tenebrele propriei fiinţe. angoasă şi înstrăinare. şi oferă o cheie în dezlegarea înţelesului poeziei. ce reliefează atmosfera încordată. încete plânsul! Sufletele doarmă!” ilustrează o uimire forţată. Mi-a răspuns cu promptitudine la întrebare. 6. neliniştea. Astfel. poezia Vânturile nopţii… este o creaţie modernă întrucât predomină excepţia şi straniul. care se menţine pe tot parcursul poeziei. evocată de motivul morţii şi cel al singurătăţii. 8. nenumit. întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul. prof. (a corespunde) Nu 4. vocea poetică dezvăluindu-şi dorinţa de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna albă care să mă scape?”.2. Cea de-a doua strofă exprimă începutul disperării şi al spaimei. 9. evidenţiată de motivul nopţii. transformând totul într-o noapte totală. Verbul la pers. trăiri specifice poeziei moderne. 3. dr. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidenţiaza frica şi cufundarea în întuneric. lumină – întuneric devine astfel expresivă. (Andreea Scarlat. De asemenea. încete plânsul!” virgula izolează interjectia afectivă o de restul propoziţiei. Primele două strofe marchează începutul unei stări de nelinişte. vocea poetică este marcată de anormalitate. Anca Roman) 52 . În structura „O. De asemenea. interogaţiile retorice reprezintă mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii. Cele două exclamaţii din finalul primei strofe. La nivel tematic. precum şi tema răului existenţial. moartea şi spaima. mi. 5. (a reacţiona.

ca dezintegrare cosmică. Regăsindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei. nostalgia faţă de vară. „E vremea rozelor ce mor" se constituie într-un refren. bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. Respectând trăsăturile specifice rondelului. contribuind. restul fiind din zona abstractului şi definind stări interioare. Privesc frunţile de piatră ale munţilor. amplifică tragismul stărilor sufleteşti ale fiinţei umane copleşite de tristeţe din cauza trecerii lor efemere prin lumea materială: „E vremea rozelor ce mor". care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit inevitabil fiinţele vremelnice – rozele. motivul rozelor. În fruntea călăreţilor se afla hatmanul însuşi. formulele artistice de factură ideatică. Tristeţea faţă de trecerea timpului. metaforă a plenitudinii fiinţei. Personificarea florilor. 3. 4. ce „Duioase-şi pleacă fruntea lor". al morţii. 8. de asemenea. Poezia lirică este o formă de poezie prin care autorul încearcă să transmită propriile sentimente şi starea de spirit. Tema efemerităţii fiinţei. Rondelul rozelor ce mor) 1. S-a lovit la frunte. vălmăşaguri = valuri. cât şi la sfârşitul poeziei se transformă în laitmotivul acesteia şi susţine tema poeziei. Ultima strofă ilustrează deprimarea eului liric în faţa condiţiei efemere sugerată de „amurgu-ntristător" şi de suspinele ce se manifestă în „vălmăşaguri". prevestită de rozele care îşi pleacă podoaba corolei. modurile de expunere fiind monologul liric şi descrierea. Metaforele „amurgu-ntristător” şi „marea noaptea care vine” sunt simboluri ale morţii iminente. din structura emoţională: 53 . Se remarcă. la păstrarea măsurii şi a rimului din vers. tema naturii. funcţie emotivă şi estetică. fior = înfiorare. 7. oamenii – nu pot decât să-şi plece fruntea. prin evitarea hiatului. Cuvintele au sens conotativ.I. tremur. ce contribuie la muzicalitatea versurilor. rezultând un limbaj poetic expresiv. Cratima leagă forma neaccentuată a pronumelui reflexiv de adjectivul duioase. 60 ( Alexandru Macedonski. 9. tema trecerii timpului. versul amplasat atât la începutul. Cadenţa ritmică impecabilă asigură o fluiditate desăvârşită. „vălmăşaguri de suspine” 6. freamăt. al tristeţii. principiu estetic fundamental al simboliştilor. 5. Moartea. în întreaga poezie existând numai două substantive concrete din lumea materială: „roze" şi „grădini". învolburări 2. este sugerată de metafora „marea noaptea care vine".

12H. Imperfectul creează iluzia duratei. apă de ploaie. în lumina proaspătă a dimineţii („barca. Culoarea albă poate sugera şi luminozitatea. prin inversiune. 5. expunându-şi trăirile prin prisma ideii centrale a poeziei. 7. – voioase / Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase” 6. coord. prof. Anca Roman) I. 3. de fapt. a da apă la moară. intensitatea luminii sau seninătatea. În cazul de faţă. Titlul oricărei opere literare induce cititorului ei un orizont de aşteptare pe care aceasta îl poate confirma sau infirma.. precum folosirea simbolurilor (lumina albei dimineţi.„fior". cât şi evocării unei vârste trecute. la un pastel. Titlul pregăteşte cititorul pentru ceea ce constituie esenţa operei şi oferă o cheie de intepretare textului. Acest epitet constituie totodata şi o imagine cromatică. În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste. pauză stilistică sugerând starea contemplativă a fiinţei. Tema naturii. 9. „suspine". şi anume a sentimentului efemerităţii. Tuşele de lumină şi culoare care sugerează un peisaj acvatic în strălucirea dimineţii sunt. Epitetul din sintagma „alba dimineaţă” intensifică. „zâmbeau. tema visului. (Aniko Remeny. Punctele de suspensie marchează întreruperea discursului poetic. a inocenţei ( „visul ce şoptea”).. care se reflectă şi asupra sufletului. 61 (Alexandru Macedonski. sugestia de puritate a întregului cadru. a-i lăsa gura apă.. dr. 4. ne duce cu gândul la un peisaj din natură. reluat în incipit. răsfrângeri argintoase”). „Albeţi neprihănite curgeau din cer. refuzul de a numi obiectele realităţii. împreună cu adăugarea exclamaţiei „Oh!” accentuează starea de melancolie. tehnica repetiţiilor şi cromatica sugestivă. motivul trecerii timpului. Prezenţa eului liric constituie de asemenea o trăsătură a poeziei lirice. norii albi). dar estetica simbolistă înseamnă antimimesis. de beatitudine melancolică a eului poetic. muzicalitatea textului poetic. plutea”. . de nostalgie faţa de pierderea sufletului inocent de altădată: „curatul argint deodinioară”.. construcţia poate fi o metaforă a vârstei tinere şi inocente de odinioară. crinii suavi. titlul poeziei Pe balta clară. pe apa Sâmbetei 2. Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. corespondenţe ale sentimentului 54 . 8. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii. conturând un peisaj lacustru. Dublarea sa. Pe balta clară) 1. punând în evidenţă starea ambiguă. În acelaşi timp.

însã în final. iniţial condamnat la moarte încã înainte de a înflori. Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac. cât şi pe cel obiectiv. odată cu apariţia iubitei. 5. 4. Anca Roman) I. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac începe sã se schimbe. prof. Prin urmare. plângându-şi soarta potrivnică. 62 (Alexandru Macedonski. îşi atinge totuşi scopul fiinţei sale prin intermediul iubirii. „stuful de liliac” descoperã un alt regn şi un alt rol al existenţei sale. acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiţi. Astfel. motivul trecerii timpului. la nivelul expresiei. cel puţin pe cele ale unui cititor neavizat. stârneşte „groaza” ramurilor plãpânde. conştiente de propriul sfârşit. Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii. „gemea” . timpurie. (Bogdan Bădescu. Moartea iminentă. Dintr-un element ce aparţinea strict regnului vegetal. 7. ambele prezente în discursul poetic. dr. „ vãitându-se” 2. creând un spaţiu protector pentru îndragostiţi. liliacul se transformã. 12H. stuful de liliac înfloreşte magic. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. „nu mai suntem doi”. motivul iubirii. „O! Doamne” 6. Tema naturii ca spaţiu protector (martor al iubirii). dar şi prin exclamaţii şi interjecţii afective: „peste noi” . înflorind. Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv. Adverbul ce este menit să accentueze trecerea timpului. Stuful de liliac) 1. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico- 55 . textul contrazice aşteptările cititorului. se usucã odatã cu aceasta. precum şi caracterul sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostiţii le-au petrecut în cadrul protector al naturii fiind acum doar o amintire. În al doilea vers. cratima care leagă prepoziţia de articolul posesiv este utilizatã pentru pãstrarea măsurii. 9. Devenind martor al iubirii dintre cei doi. în momentul apariţiei iubitei. 8. condamnatã la efemeritate şi mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”.nostalgic ce evocă nevinovăţia unei vârste (copilărie sau tinereţe): analogia se face prin simbolul argintului şi al oglindirii. a ritmului şi a rimei (prin inversiune) 3. coord. Situaţia are însã sã se schimbe. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin pronume şi verbe la persoana I.

dar şi spaţiul rural („pe drumuri nămolite gemeau care aplecate”. 12 H.” 6. Furtună de toamnă) 1. plasată inegal. poezia pare a idiliza trecutul („Miros de humă şi de cremeni desfunda vechimi”). expresia interjecţională „O! Doamne”. Este de remarcat mai curând ca trăsătură tradiţionalistă o sugestie a unui fantastic de tip folcloric. „groparii”. este sobră. 63 (Adrian Maniu. „cimitirul cerului”.. (Lavinia Dragomirescu. Imagine vizuală – „copaci roşcaţi [. Tradiţionalismul promovează valorile tradiţionale. impunători. prin fulgurantul efect verzui care sfâşie întunecimea şi. stolul cocorilor. susţinerea confesiunii lirice. Imperfectul sugerează. Tema naturii. iar limbajul este modernist. prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri. Metafora „fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor” creează o imagine vizuală expresivă. „ţipa. prof. sparţi în ţăndări de fulgerele terifiante. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de grupul verbal (verb + determinant antepus) şi totodată marchează cezura acestuia. topica afectivă. 5. motivul morţii. „arături”. Versificaţia este clasică. Anca Roman) I. arzând pucioasă”). 3.gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I plural noi. o viziune macabră („rece se înmormânta un leş de soare”. dr.. motivul toamnei. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură (pastelul din primele trei strofe) în faţa cititorului şi doar imaginarul poetic sugerează personalizarea discursului liric. mai ales.] s-au despuiat”. „vie”). „cimitirul” 2. „nuci mocirloşi au gâlgâit. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. prin evocarea vremurilor de odinioară. specificul naţional. „leş”. dar viziunea poetului. deşi unul dintre întemeietorii Gândirii. coord. vocea lirică descrie natura. 56 . verbul „nu mai suntem” la timpul prezent. prin viziunea frapantă a cristalizării norilor. 7. de asemenea. pierdut. „Treceau cocorii”. „înmormânta”. 4. furtuna declanşată într-o zi rece de toamnă. impresionant pentru privitor. motivul furtunii. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. Verbele la imperfect folosite în text evocă un moment trecut. rememorarea. În textul dat. Imagine auditivă – „tânguind pustietate”.

.. motivul citadin. Imaginea vizuală a cerului acoperit de nori. „nu răsună decât paşii celor care merg. Tema universului banal. „cimitirul cerului”. Cratima păstrează ritmul şi măsura de 16 silabe a versului-refren. 4. (Marius Molea. Prima strofă zugrăveşte universul citadin. Epitete precum „nuci mocirloşi”. de parcă ar avea loc „înmormântarea” ultimei apariţii a soarelui şi compararea grabei argaţilor cu aceea a groparilor aduc o notă funebră discursului poetic. el intră într-o imagine auditivă marcată de o tăcere stranie pentru un loc de regulă agitat. sunt relevante expresivitatea şi sugestia. coord.”. În cazul poeziei de faţă. 64 (Ion Minulescu. „cadenţa picăturilor de ploaie” (imagini auditive) 6.. Pe plan stilistic.. Parii din vii sunt adunaţi pentru că toamna este anotimpul morţii. 5. al sfârşitului. Imaginarul are o notă de fabulos macabru. „miros de humă şi de cremeni”. auditive şi olfactive: „treceau cocorii tânguind pustietate". sugerată prin metafore şi comparaţii: „rece se înmormânta un leş de soare”.8. Cadenţa picăturilor de ploaie şi sunetul monoton al paşilor trecătorilor dau impresia unei lumi artificiale în care totul se repetă. „scorpie cleioasă” (în acelaşi timp metaforă a ploii) sau metafora „cocoaşa lumii” sună arghezian. 3.] vechile umbrele. Motivul ploii programate conturează universul banal. pas cu pas. „[. motivul ploii programate. marcat de ploaia monotonă.”). la tot pasul. de plictiseală şi artificialitate. Sonoritatea textului minulescian este remarcabilă. argaţii se grăbesc ca groparii pe care îi apucă ploaia. fiind obţinută prin reluarea versului „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. ce suspină”. Acuarelă) 1. În a doua strofă este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre argaţii care „grăbiră ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau picături „strâmb din zare”. 2. dr. a face primul pas.. monoton şi artficial al oraşului. a ţine pasul etc. tumultuos şi zgomotos. Oamenii „ par păpuşi automate” (comparaţie) pentru că 57 .. 12H. Anca Roman) I. aşa cum este oraşul („Nu răsună decât paşii celor care merg. prin elidarea vocalei î a prepoziţiei şi a articolului hotărât al substantivului oraşul. 7. Adverbul decât într-o construcţie negativă este sinonim cu doar sau numai şi introduce un circumstanţial de excepţie. devenit refren şi laitmotiv al discursului poetic. concretizate de autor prin imagini vizuale. al durerii. 9. prof. în urma ei nerămânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva.

4. dar şi suspinele vechilor umbrele. prin sacadarea textului. 9. Ea marchează. Linia de pauză folosită simetric în prima strofă. o proiecţie a celui interior. Trei lacrimi reci de călătoare) 1. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun. prin paralelismul sintactic. subliniind impresia de monotonie repetitivă. prof. „versul”. Plimbarea orăşenilor. până şi mişcările oamenilor. la fel ca în tehnica amintită. Totul pare automat. personificate). Tema despărţirii îndrăgostiţilor. principiu estetic fundamental al simboliştilor. bizară şi nemotivată („Orăşenii. Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. marcat de plictis şi blazare. elementul uman este contaminat şi el de starea de monotonie şi mecanic. anularea cezurii fixe. alături de timpul viitor („te vei gândi”) şi de modul prezumtiv („l-o duce”). sunt reduse la ritmul pur. efectele eufonice fiind obţinute prin tehnica refrenului. motivul visului. pe trotuare. motivul poeziei. de lipsă de orizont. aliteraţii discrete. tema universului citadin. „cântăreţ”. / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune aproape absurdă: mişcările nu au conţinut sau intenţie. Având în vedere conţinutul ideilor exprimate prin acest text liric. care denumeşte tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă. totul este estompat. de asemenea.populeză un spaţiu în care nimic nu se schimbă. care domină întregul text liric. titlul este unul foarte sugestiv. fluiditatea ingambamentului. „ritmul unui vers”. „fu scris” 2. Muzicalitatea se impuneprin imaginile sonore (ploaia în sine. cu rol explicativ. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş. ipotetică a scenariului de după despărţirea celor doi îndrăgostiţi. „ diluat” de apa ploii. 12 H. se impune muzicalitatea. (Bogdan Barbu. după cele două enunţuri afirmativ-categorice („Şi-ai să mă uiţi”. 3. 65 (Ion Minulescu. Universul exterior este o reflexie. de blazare absolută. motivul ploii şi spleenul sunt elemente specifice liricii simboliste. Anca Roman) I. Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă. motivul corăbiei (vaporul). o atitudine afectivă. subliniind desfăşurarea imaginară. „Şi-am să te uit”). La nivelul conţinutului. izolează circumstanţialele cauzale. prin repetiţii (paralelism sintactic). 8. 58 . La nivelul formei. motivul călătoriei. prin ritm şi refren. coord. Adverbul poate reprezintă un modalizator al discursului poetic. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. totul pare egal cu sine. iar absenţa semnificaţiei devine o trăsătură modernă. dr.

călător 2. „întunecatu-mi chip” sugerează caracterul ipotetic al desfăşurării poveştii de dragoste. motiv frecvent la Minulescu. cuplul erotic se desparte. „mi-eşti pierdut㔄versul meu”. 9. „ţărmul. va ajunge poate la călătoare şi-i va reaminti chipul uitat al iubitului de altădată. Liniile de pauză separă construcţia incidentă cu valoare afectivă de restul enunţului: „Dar într-o zi o fată – bat-o focul –” 59 . plânsul cumva obligatoriu unei despărţiri.5. Muzicalitatea vine din repetiţii (paralelism sintactic). 66 (Ion Minulescu. (Mircea Burduşa. „privi-voi vaporu-n repedele-i mers” (imagini vizuale) 6. refren („trei lacrimi reci de călătoare”) şi rimă. deşi discursul poetic aparţine eului poetic. însoţind-o cu privirea. Iubita pleacă. „trei lacrimi reci”. a colinda. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „ai să mă uiţi”. plecarea femeii. dr. sugerează mişcarea lentă a vaporului ce se îndepărtează de ţărm. Verbele la viitor. „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”. dorul şi nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanşează o stare lirică. pe care poetul o va transpune în versuri. topindu-se ca noru-n zare”. 8. prof. a călători. deşi putem încadra aceluiaşi curent şi motivul călătoriei. topindu-se ca noru-n zare”. coord. celui care rămâne mâhnit pe ţărmul mării. Poezia de dragoste. „am să te uit”. inversiuni („urmărivei”. drum. „ca şi mine” etc. Comparaţia „urmări-vei ţărmul. asemenea mesajelor din sticlă ale marinarilor naufragiaţi. „până la tine”. iar imaginea plecării sale este urmărită nostalgic de pe ţărm. „eu”. 12 H. Estetismul înseamnă asumarea teatralităţii şi a clişeelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii ironice (uitarea înscrisă în scenariul erotic şi asumată de fiecare. Anca Roman) I. Nucleul narativ al poeziei (despărţirea îndrăgostiţilor. precum şi epitetele „palidul vis”. Poezia lui Ion Minulescu aparţine simbolismului mai ales prin estetism şi prin muzicalitatea cantabilă. 7. suferinţa transformată în poezie). Cifra trei. însă doar „trei lacrimi reci”. „lăcrima-vor”). Cântec de drum) 1. aduce o sugestie magică. Imaginea este clişeizată şi sentimentală. Interesantă este perspectiva inversă a privirii care aici aparţine iubitei care pleacă şi vede ţărmul topindu-se încet. bagaj.

eul liric întrebându-se. „am colindat”. în drumul său spre un ideal. expresie plină de gingăşie şi haz. iubita fiind alintată prin sintagma „bat-o focul". Anca Roman) I. nu ştiam) sugerează ambiguitatea începuturilor. cântec. dar şi autoadresarea prin interogaţie retorică: „ – Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…" 7. melodie 60 . care ar fi fost soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea. Titlul „Cântec de drum” este specific simbolismului. 67 (Ion Minulescu. oricum. Ultima strofă a poeziei reprezintă momentul întâlnirii bărbatului. „călăuzit de-o stea”. sugerând ideea aluzivă că tot norocul vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit. autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi persiflantă totodată. dr. este şi aici o viziune specifică a sentimentului. 4. coord. În finalul discursului liric. (Diana Dumitrescu. din orice epocă în căutarea iubirii. prof. „mea”. refren. prin semantica muzicală a substantivului „Cântec" şi determinantul „de drum".. Verbele la imperfect din prima strofă (voiam. prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu. motivul drumului (al călătoriei) 5. acţiunea lor neavând finalitate. „am colindat" etc. Imagine vizuală: „Pe drumuri lungi şi vechi.3. ca orice om. 9. Formula ludică a iubirii. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele şi pronumele la persoana I: „am pornit”. amintind însă de pământeana Cătălina din Luceafărul eminescian. deoarece a renunţat la propria traiectorie în viaţa de până atunci. Semnificaţia subtilă a iubirii este ilustrată în ultimul vers. stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie. care sugerează apariţia iubirii în viaţa omului. Simbolul cântecului exprimă bucuria şi muzica inimii îndrăgostite. Epitetul triplu: „drumuri lungi şi vechi. motivul nopţii. bătătorite” 6. dar şi lipsa oricăror stări optimiste. Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le trăieşte şi eul liric. 12 H. „voiam". a cânta. eternitate. i se părea obositoare. iar simbolul drumului semnifică existenţa umană pe pământ. Tema iubirii. bătătorite" sugerează căile dificile străbătute de orice om. ştiam. care. Eul poetic are un sentiment de regret. 8. cu iubirea care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta. Celei care pleacă) 1.

poate. motivul visului. de exemplu. contrazice sugestia nostalgică. elegiacă a titlului. unde vraja iubirii se transformă în cântec adus din puncte geografice îndepartate. Iubirea-melodie s-a sfârşit. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist.. Specia romanţei. 8. ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici. „Noi nu vom şti-o. „păsări albe”. sugerând nostalgia rememorării. devenit chiar unul aprig. prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie. iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice. dar împăcată oarecum. „marginile albului fiord” etc. motivul cântecului etc. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. Discursul poetic. niciodată”. greu de explorat.” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic. Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu. ca un refren şi laitmotiv. a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine. iar starea sufletească este vag nostalgică. pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv). construit pe tehnica surprizei. 4. Prin simbolurile călătoriei (păsările albe. 7. lirică şi sentimentală. pe un ţărm uitat. pescarii. acum destrămat. sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns. „Eu cred”. 3. „refrenul unor triolete”. marinarii. În strofa a treia există o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”. „albastrul răzvrătit al altor mări”. „un ţărm de mare”. tristă. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. semn ortografic. incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie având un rol afectiv în incipit. cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite.. motivul călătoriei... care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva. „un cântec trist”. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric. ca orice cântec sau ca orice vis. marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată. locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. „O melodie / Ce n-am cântat-o. prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. Apostroful. 9. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”. 5.2. 6. iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”. Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării. Tema şi motivele 61 . Tema iubirii.

curiozitate şi stare de veghe. deşi lipsa punctuaţiei îngreuneaza înţelegerea operei. neaşteptate. cât şi motiv al imaginarului liric. Oglinda oarbă se remarcă prin lipsa totală a semnelor de punctuaţie. vocea lirică o identifică nu prin prezenţa a ceva. Din punct de vedere prozodic. pentru a sugera plecarea. 8. În ultima strofă verbul „vreau" e repetat aproape obsesiv. cântecul). 68 (Gellu Naum. 12 H. 62 . fiind atât element de construcţie al poeziei. îi dă. Cultul artificialităţii. de asemenea. prof. dr. „miroşi". semnificând o dorinţă puternică şi o comandă adresată celuilalt. 5. „Golul unei uşi" poate semnifica gaura cheii. pescarii. 4. Lipsa punctuaţiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste. fără o descifrare precisă a eului. eul liric se referă atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic. şi o notă de autenticitate şi contribuie la atmosfera generală de confuzie în faţa contopirii spaţiului visării cu cel al realitaţii. „să mă miroşi". păsările albe. pătrunderea prin uşă este simbol al trecerii de la profan la sacru şi deschide calea spre revelaţie. „tu poţi crede". În opinia mea. deşirarea. auditiv. motive: iluzia simţurilor. Comparaţiile metaforice au rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric. Din punct de vedere ortografic. „insomnia mea” 6. „auzi" 2. fără a-i surprinde corect reflecţia. suprarealismului în cazul de faţă. Comparaţia „insomnie…ca golul unei uşi" se referă la dificultatea de a descrie o insomnie. precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare. cât şi la cea a autocunoaşterii. coord. (Cristian Vicenţiu Dîngă. Muzicalitatea este importantă. Transcendenţa pare accesibilă prin această stare de veghe permanentă. prin excesul de transparenţă al versurilor. estetismul simbolist se manifestă prin folosirea neologismului şi a denumirilor cosmopolite. Astfel. insomnia. Cu toate acestea. despărţirea cuplului erotic. ci mai degrabă printr-o lipsă. oglinda rămâne oarbă în continuare. Anca Roman) I. fluidizează ritmul versului. 3. Tema identităţii. vizual) plasate în contexte subtile. sporind marca oralităţii şi părând să urmărească fluxul abrupt al gândurilor eului liric. prin urmare duce cu gândul la mister.sunt specifice acestui curent artistic. tactil. oglinda. marinarii. Cratima care leagă forma atonă a pronumelui personal de relativul care menţine un ton informal / colocvial. Oglinda oarbă) 1. Flacăra vieţii încă mai ardea în el. În sine. 7. iar prin enumerarea simţurilor (olfactiv.

sugerează vivacitatea. predomină caracterul ambiguu. 7. inumană. constă în faptul ca acesta amplifică. marea. „tu”. valuri 2. întâlnită în prima strofă a poemului. tema iubirii. „tânărul pârâu”. 12 H. orbirea poate fi semnul unei experienţe iniţiatice: a ignora aparenţele înşelătoare ale lumii şi a cunoaşte realitatea secretă. „Zglobiul. Astfel. motivul mării. pârâul. esenţele. sugerând o experienţă de contopire până la confuzie între corp şi sfera artificială.9. „eu”. Personificarea în inversiune. 3. barierele dintre cele două fiind redefinite. adâncă”. voioşia pârâului. Din punct de vedere al limbajului poetic. descompunându-se în fire de sânge. (Armina Stepan-Cazazian. motivul pârâului. dr. lână. întinsă. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază subiectivitatea eului liric în poezie sunt: pronumele personale. afirma Gellu Naum cândva. de persoana I şi a II-a. întinsă. întinsă. dintre vis şi realitate. adâncă”. „Poetul vede în măsura în care orbeşte”. redată prin alegorie în întregul poem. folosit în strofa a patra. prof. coord. tot mai repede fuge” 4. 69 (Miron Radu Paraschivescu. accentuează intensitatea momentului. Ultima strofă ilustrează tema iubirii. Pârâul şi marea) 1. pârâul zglobiu – iar eu. tutun şi flăcari. 8. redată iniţial prin repetiţia verbului fuge. Imaginarul poetic creează o poveste de iubire. În prima strofă. marea”. simţurile fiind înşelătoare şi lăsând sentimentul unei angoase a lipsei de claritate. ţărmul. corelând totodată cele trei atribute adjectivale. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenţa enumeraţiei in text: „Vezi marea: bătrână. Tema naturii. De asemenea. aflat în opoziţie cu „marea bătrână. Imagini vizuale: „Vezi marea: bătrână. este explorat contrastul dintre aparenţă şi esenţă. adâncă”. Laitmotivul ambiguităţii persistă şi în ultima strofă. precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios. eul liric pare să se deşire. 5. Valoarea expresivă a adverbului tot. în construcţia „să vorbim de memorie" e frapantă discordanţa dintre exterioritate şi interioritate. eul liric se regăseşte în 63 . adjectivul pronominal posesiv „mea”. În strofa a doua. Anca Roman) I. voiosul şi clarul pârâu: / El iute aleargă spre zări fără frâu” 6. utilizând metaforele mării şi pârâului: „tu. Pe de altă parte.

ceea că dă un aer glumeţ. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului. Tema adoraţiei. jucăuş. căruia „nu-i pasă ce ţărm va ajunge”. 4. a binecuvântat-o. prof. Fecioara în alb. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii. 3. Acesta reflectă numele personajelor principale ale poveştii de iubire. amurg. Prima virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei. care sunt reprezentative pentru ideea poetică regăsită în text. după „dulcea pocăinţă”. În a doua strofă. iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut). 2. motivul fecioarei în alb. 5.. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. discursului liric. motivul rozelor.ipostaza mării – bătrână. Anca Roman) I. În ultima strofă. 6.. purtătoare a atributelor divine pe pământ. pure şi angelice. 12H. al purităţii. metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire. imagine a purităţii sacre. Titlul este un element esenţial al receptării.” reprezintă un elogiu adus fecioarei în alb. schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”. comparaţia „. rugii – forme literare actuale. crepuscul. iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea. Această ultimă strofă este asemenea pildei care se află la sfârşitul fiecărei fabule. fiind cea care dezleagă misterul asupra întregii poezii. metaforizate şi transpuse în cadrul natural. selectarea cuvintelor din sfera religioasă. coord. plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei. iar iubita în ipostaza unui „tânăr pârâu”.. 9. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final. Uniunea dintre cei doi este însă inevitabilă. iar la nivel stilistic identifică o exclamaţie retorică. IV) 1. „dulcea pocăinţă” etc). exprimarea la persoana I („aş putea”). a unei viziuni personale asupra lumii. (Larisa Pârcălăbelu. dr. 70 (Ştefan Petică. Titlul poeziei citate este alcătuit din substantivele articulate „pârâul şi marea”. roze = trandafiri. punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. înţeleaptă şi statornică. rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară. înserare = seară. prezenţa unei interjecţii afective (o). prin intermediul fiinţei feminine. însoţit de determinanţi. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. înălţimea.. 64 .

fiecare. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie.. versul repetat în mod simetric reprezintă un paralelism sintactic. sugestiile cromatice şi olfactive. flori înserare .nälţimea” – înälţimea „rugei” — rugii 3) Virgula din al patrulea vers marchează intercalarea unui circumstanţial de mod. 8. 9. sfântă – caracterul sacru. Tehnica sugestiei (simbolul rozelor. a ideii de divin sau o reprezentare a aspiraţiei erotice. dr. prof. fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate. Fecioara în alb. „Tu eşti o calmă rugăciune”. în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”. Virgula („O. Semnul exclamării de la sfârşitul strofei marchează intonaţia exclamativă. divin. a fecioarei în alb. dar şi paliditatea romantică a îngerului.trandafiri.”) marchează pauza necesară după interjecţie. rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproape imaterială. azuriu). câte o trăsătură: albă – culoare asociată purităţii. „asemenea binecuvântărei”). calmă – liniştea. cromatica delicată (alb. Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică. Epitetele subliniază. 71 (Ştefan Petică. muzicalitatea. laitmotivul şi refrenul discursului liric. pocăinţa intră în categoria motivelor literare. al icoanei. În acelaşi timp. ideală. amestec de livresc şi senzualitate. blândă – delicateţea. inocenţei. 4) Angelitatea feminină. coord. Anca Roman) I. 65 . Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic. „Tu eşti o sfântă rugăciune”. IV) 1) roze . prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”. rugăciunea. 12H. vaporos. spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”). Primul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive. sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan. puritatea. Repetiţia metaforei fecioara-rugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice. (Maria Constantin. vag. imaginea olfactivă. „Tu eşti o blândă rugăciune”. în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel).asfinţit. serenitatea.cu rol stilistic. al binecuvântării divine). sugerează manierismul arhaizant. apus 2) . Simbolul rozelor.7.

roze”.5) Lirismul subiectiv se concretizează aici printr-un eu liric...dulcea pocăinţă”.albă”. din atitudinea celui pierdut în rugăciune.. Philippide.azurie”. . . Astfel se evită hiatul si se păstrează măsura metrică. sugestie centrală a textului. 9) Consider că textul este expresiv în special prin imaginea unui eu care aspiră către puritate. texul nu transmite o viziune categoric seninã. frunţi”. 7) Poezia simbolistă este una a universului interior. mai ales. nuanţând-o după modelul muzical al temei cu variaţiuni. Dumitriţa Stoica) I.. Prin multitudinea figurilor de stil.albă”. În piaţă s-a adunat multă lume. Un aer de „morbidezza” se desprinde din repetiţia insistentã a imaginii femeii-rugăciune.. cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare dată epitete pentru substantivul . poetul parcă pictează atmosfera de pace.clar”.albă rugăciune”. prin urmare o poezie simbolistă.. .. asemenea binecuvântării” sprijină sugestia sacralităţii figurii feminine. antonime: “jos” / ”sus”... către sacru...binecuvântarea” pe care o poate răspândi sacrul asupra lumii terestre. alcătuită pe baza sugestiei. Abundenţa imaginilor care conturează un asemenea motiv este evidentă: . 8) Cele patru adjective.. Prezenţa multor substantive şi adjective care au legătura directă cu ceea ce se vede.ceasul clar al dimineţii”. Universul interior este aici marcat de subiectivitate.. Astfel poetul creează o poezie lirică. Apar termeni ca . care vorbesc despre . Multe dintre ele sunt metafore sau au un sens simbolic. . “tăceri” / ”glasuri” 2. Glasuri) 1.caldă”. Cu toate acestea. coord. . In structura “din vremi de-odinioară” cratima marchează pronunţarea într-o singura silabă a doua vocale din cuvinte diferite..rouă”. e un procedeu al sugestiei simboliste.tu eşti. . . (sens denotativ) 66 . . prezent ”gramatical” în ultima strofă (persoana I singular a verbului aș putea ) și prin patetismul adresării insistente către un tu care numește persoana iubită. Comparaţia . cu o evidentă conştiinţă a păcatului. prof.templu”. din parfumul rozelor şi al anemonelor şi. angelitate. 72 (Al.rugăciune”... ..înaripată”. 6) Metafora . Acestea au o puternică valoare expresivă şi nu necesită descrieri mai ample ca în cazul romantismului. de dimineaţă şi de înserare. ... .. . de rugăciune. Poetul reia aceeaşi imagine..privirea de madonă”. aparţin de fapt aceluiaşi câmp semantic. 12 F. (Ana-Maria Anghel.sfântă”. conturează o stare de spirit şi se confundă cu lirismul.val de lină armonie” intră în seria imaginilor cu aceeaşi valoare din a doua strofă. 3.blândă”. .

Textul citat exprimă sentimentele eului liric de incertitudine. sau de a fi părăsit si uitat “în vreun străin ungher”. îmbrăţişată sau pereche conferă muzicalitate poeziei. “Tu. sentimente. Imaginea “cosmosului fără sus si jos” arată că acesta este infinit şi că în viaţa de apoi nu mai sunt aceleaşi repere ca în viata trecătoare de pe pământ. al stelelor şi al cerului. 7. Secrete şi mistere) 1. 67 .. de fiinţă imaterială... prin intermediul armoniei. Se accentuează relaţia dintre suflet si natură prin motivul. glasuri. eul aspirând spre lumea revelată de aceste glasuri. ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si de sugestie a stării sufleteşti. 6. Sintagma “priviri de stele” este o metaforă personificatoare care sugerează contemplaţia. neproductiv 2. interogaţia retorică.. coord. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”. Dumitriţa Stoica) I. Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care călăuzesc sufletul după moarte 9. Epitetul multiplu “atât de limpezi şi de pline” se referă la glasurile invocate de eul liric care par a fi nişte voci ale universului. prin intermediul invocaţiei si al interogaţiei retorice arată că eul liric meditează la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”. sugerând drumul către cer al sufletului. Ultima strofă. invocaţia 8. (sens conotativ) 4. la fel ca multe alte suflete care au dispărut. uimit de însuşirile lor si de propria stare sufletească.molcom= încet. 5. / Mă veţi lua pe calea de apoi / Prin vămile văzduhului cu voi /Sau mă veţi părăsi. dar si de speranţă. uşor steril= nefertil. Metafora “glas” are sensul de suflet. 73 (Alexandru Philippide. de a fi purtat 'prin vămile văzduhului'.Ochii sunt ferestre către o lume interioară. 12 F. Valoarea expresivă a verbelor la timpul viitor din poezie se realizează prin includerea lor într-o invocaţie (“O.”). dar care pot fi percepute în plan spiritual. de aspiraţie către perfecţiunea spirituală. Poezia lirică este o creaţie artistică exprimând sau sugerând emoţii. Rima încrucişată. ritmului si imaginilor. “priviri de stele”. Figura de stil semnifică armonia si perfecţiunea. Eul îşi imaginează doua posibilităţi. dr. monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers.. În prima strofă rima este monorima iar în a doua strofă rima este îmbrăţişată . (Ioana Bărboi. de provenienţă romantică. prof. virgula separă vocativul “tu” de restul propoziţiei. de provenienţă supranaturală.

catrenele.”. urât”. În final. 9. sărac./ cu gândul să descoperim în ele/ secretul universului şi-al vieţii?”. “Ajunşi pe lună n-am gasit decât / un plat pustiu.. Prin el poetul îşi exprimă resemnarea. Tema poemului “Secrete şi mistere” este.imaginea vizuală conţine un epitet şi simbolizează grandoarea. “cine-a cioplit acele chipuri” 4. În acelaşi fel în care Eminescu se raportează la planul terestru făcând comparaţie cu universul.imaginea vizuală conţine patru epitete. “Da-n stele nu ajung decât poeţii”. cu savanta alipire a ultimelor două din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât să întărească ideea poetică. cu planul cosmic. spune el. istoric. Astrul care. este un vers conclusiv. nu găseşte altceva decât “un plat pustiu. “să ajungem”. poetul se întreabă “ o să jungem oare şi la stele?”. sărac. poetul se resemnează şi încetează să mai descifreze mistere şi secrete. apare în cadre idilice. steril. 3. Însă nici aici. Timpul. în care nu găseste niciun răspuns. Prezenţa eului liric se evidenţiază în text prin verbele la persoana I plural ”să dezlegăm”. de obicei. “Portice lungi”. enumeraţia:“pustiu.. Având în vedere că tema poeziei este misterul. urât”. de viaţă. virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel. şterge totul. 5. urat ” – în acest vers. Alexandru Philippide schimbă planul terestru. steril. Aici luna ne este înfăţişată ca un plat pustiu. sterp şi nu mai prezintă niciun interes pentru omul avid de cunoaştere. sarac. Titlul anunţă tema poemului. ultimul vers pare a fi răspunsul la întrebările puse anterior. Răspunsul este ironic şi denotă tristeţe: “da-n stele nu ajung decât poeţii”. mai precis. lipsit de secrete. precum şi prin întrebările retorice din cuprinsul poemului : “cine ştie?”. “ajunşi în lună”. “sărac”. Privind restul poeziei ca un monolog adresat. O alta temă este trecerea timpului. “O să ajungem oare şi la stele. devine aici urât. 6. ci numai sa fie martor la manifestarea acestora. mărimea galeriilor prin care se plimba împăratul roman Caligula. Titlul poeziei este format din două substantive ce aparţin aceluiaşi câmp lexical legate prin conjuncţia “şi”. mijloacele artistice folosite (întrebările retorice: “o să ajungem. steril. “urât” şi “steril”. urât”. aşa cum reiese încă din titlu. Ultimul vers al poeziei se evidenţiază prin faptul că a fost voit izolat de poet. rămânând în urmă doar pietre. steril. atributele adjectivale “pustiu”. întrucât “secretele” 68 . 8. Motivat de gândul că sar putea să găsească totusi “secretul universului şi-al vieţii”.“Un plat pustiu. descifrarea misterelor lumii. sărac. 7. El întelege că omului de rând nu îi este menit să descifreze misterele vieţii. misterioase chiar.

aceea a călătoriei iniţiatice. un simbol pentru depăşirea unor limite ale cunoaşterii.El doreşte să se integreze “în senina voluptate nouă “.cratima ajută la formarea inversiunii. 8. are o puternică încărcătură expresivă. (Andra Dobroiu. ceea ce sugerează intensitatea cu care eul poetic trăieşte momentul descoperirii unui “lin urcuş de neagră catifea”.De asemenea. ipotetică. 5. a pierde timpul. prof.motivul drumului 6.şi “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntaţe mai apoi în text: porticele prin care se spune că se plimba Caligula. motivul urcuşului. Structurile care conţin imagini vizuale sunt: “neagră catifea”. simţurile se armonizează. “putea-voi” fiind o formă în care auxiliarul urmează după verbul de conjugat. se transmite ideea că la capătul acestei călătorii şi în prezenţa dorită a unei călăuze. Epitetul cromatic „neagră catifea” întăreşte ideea de necunoscut. provenit din adverb: apropieri. Faldurile draperiilor „ ţesute parcă numai din sunet şi culoare” constituie o astfel de imagine : eul poetic regăseşte în ele coexistenţa sunetului şi a culorii. Cratima este folosită cu scopul de a marca alipirea. adică în timpul “scăpat de spaţiu”. chipurile stranii de pe insula pierdută. dorinţa eului liric de a se apropia de libertatea absolută. cu timpul 2. este conştient de raritatea spectacolului la care ia parte. gustând din ea şi pierzându-se în eternitate. şi până la urmă lumea întreagă. Este o metaforă care sugerează eliberarea de constrângeri. 7. Metafora “puntea dintre privire şi auz” exprimă o ipotetică armonie între simţuri. Poezia are un titlu format dintr-un substantiv comun la numărul plural. 4. Sfinxul . 3. şi doreşte o apropiere 69 . eliberându-se de spaţiu. Modul conjunctiv exprimă o acţiune posibilă. iar eul nu mai percepe decât temporalitatea. Se sugerează astfel o posibilă temă a textului. fiind în legătură cu imagini importante în poezie. Ele au o topică inversă. dr. 74 (Alexandru Philippide. lumea noastră. Apropieri) 1. Dumitriţa Stoica) I. 12 F. coord. Acest cuvânt. a fi în contratimp. Primele două versuri au valoare de incipit si prezintă un cadru nocturn. dorită. prin simplitatea sa. a oamenilor. În versurile următoare. Această imagine este un epitet-inversiune şi în acelaşi timp o metaforă a drumului spre inedit. Poetul analizează posibilitatea unei conexiuni între simţuri(privire şi auz). „faldurile unor înalte draperii”.

Această metaforă este întărită de o alta: “zbor de pasăre uitată”. să beneficieze şi în spaţiul real de acest spectacol cromatic şi auditiv. poezia susţine ambiguitatea imaginilor. de asemenea . coord. 9. pasărea. Este vorba de o apropiere a celui care parcurge poezia de sensul adevărat al acesteia. Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie. bivoli. un fund de mare în care zac peşti. prin faptul că aceasta facilitează cititorului descifrarea textului. măsura: 8 silabe rimă: îmbrăţişată 6. Cocorul) 1. Rezonanţele simbolice sunt. „scăpat de spaţiu” . Odată realizată o legătură între elementele constitutive ale cadrului restrâns. a ţine minte . zdravăn la minte 2. Scrisă pe un fundament modernist. 7. sugerând o puternică încărcătură emoţională .Imaginarul poetic atinge nivelul spaţio-temporal în finalul textului. poate chiar eterne : “cu un timp scăpat de spaţiu”. între timp şi spaţiu. pentru că totul constă în această înşirare de lucruri atinse de moarte. El imaginează o conexiune o irealului în care este proiectat. 3.Sentimentul dominant în poezie este cel de tristeţe şi de teamă de necunoscut.”fără călăuză” . Dumitriţa Stoica) I. 12 F.Philippide pătrunde într-un spaţiu ireal din voluptatea căruia doreşte să preia pentru ca.75 (Camil Petrescu.se doreşte o nouă corespondenţă . oase. (Alexandra-Raluca Manga. Rima împerecheată susţine .dar care nu îl anulează pe acesta din urmă. structurate de enumeraţie descriu un spaţiu straniu şi întunecat. cu realul în care se va intoarce şi unde speră la o materializare a acestor „aeriene fermecătorii” . dr. a învăţa minte. Al. marea. cu cît mai concisă. ochiul. ideea de apropiere . singurătatea 5. dorinţa. 4. de această dată la grad avansat . poate şi profunzimea sentimentului de frică în faţa necunoscutului. Metafora “aripi reci” identifică faptul că aspiraţia.permanentă a acestor două elemente. prof. 70 . de asemenea prezentate . aripi . i-au fost înfrânte. cu atât mai aproape de deznădejde. Predicatul ar fi fost inutil. cultivând sugestia unei lumi mai bune . O existenţă simultană a acestor două coordonate implică un timp infinit. viziune modernistă de fapt a lipsei de speranţă. şi anume . într-o „ punte”. Primele strofe. în acest caz. iubirea.

se zbate. prin urmare la reducerea numărului de silabe din vers şi la obţinerea unei anume măsuri. Este vorba de aşa-zisul prezent etern. care este simbolul zborului către înălţimi. Verbele la timpul prezent fixează o experienţă cu valoare exemplară. “să am”.tăcut. aspiraţia sa fiind identificată prin metafora “porţii călătoare” pe care autorul se întreabă dacă o va ajunge.8. I) Un glas în mine prinde să mă cheme. tăcerea.76 (Alexandru Philippide. Cratima marchează rostirea într-o singură silabă a unui cuvânt şi a unei părţi de cuvânt diferite. conversiune-meu 4. care încadrează un eu insomniac. somnul. cerul 7. Strofa a III-a este un catren alcătuit dintr-o interogaţie retorică ce sugerează aspiraţia către înălţimi. iar această ”călătorie” este pentru el permanentă. sufletul. cum poate fi la fel şi pentru cititorul care îl însoţeşte. precum metafora “aripi reci” sau epitetul din construcţiile “creste lungi de os” şi “poartă călătoare”.”să am”-) nu găseşte niciun reazăm pentru raţiune. “să îndemn” -.“creşte”.Veghe) 1. ( pronumele personal de persoana I ) 6. ci cu generalitatea unei situaţii. epitetul. 9.tot versul 5. starea 71 . verbe la persoana I . pământul. orb. O trăsătură a poeziei lirice este faptul că autorul îşi exprimă direct deznădejdea că nu poate accede la lumea absolutului prin cocor. dr. (adjectivul pronominal posesiv de pers. coord. (Daniela Cristina Manole.pronumele la persoana I. În ultima strofă. către idealuri înalte care nu pot fi atinse. Dispariţia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silabă cu prima vocală a verbului.derivare-căpătâiul. veghea fiind. prin somn pământul geme. “îmi”şi imaginile artistice create de figuri de stil. veghea. comparația dublă. prof. Eul lui Philippide ”călătoreşte” prin sine ca printr-o lume obscură şi cu ascunse dureri. In preajma mea.se frământă 2. Astfel. O altă trăsătură a poeziei lirice sunt mărcile lexico-gramaticale.unghere-colţuri. fără legătură cu un moment temporal anume. 3. Dumitriţa Stoica) I. cred. imaginarul vizionar al textului se opreşte la cele două limite exterioare. pasăre călătoare.“mi”. eul liric subiectiv (prezenţa lui fiind indentificată prin mărcile lexico-gramaticale: verbe la persoana I singular -“ vei ajunge”. 12 F. 8.

cu un oarecare grad de ambiguitate. dr. când toamna se apropie.dramatică a celui care percepe continuu curgerea timpului şi insuportabila cruzime a lumii. Eul lui Philippide se defineşte. Dintre figurile de stil din această strofă. amintim: epitete (pridvorul străbun. şi descoperă în ea pământul şi cerul. atât pentru intensificarea emoţiei. prins în capcană între două nopţi. trecutul. imagine vizuală: Acolo-n pacea nopţii. pe dealuri de podgorii. străbunii 7) Pacea nopţii este o metaforă a armoniei acestui spaţiu rural. astfel. Poetul pătrunde în această selva oscura (pădure întunecată). Ctitorii) 1) vreme. aproape arghezian. de a reface comuniunea cu pământul. an 2) Linia de pauză marchează. 6) tema: timpul. Cerul gol poate fi o imagine simbolică a divinităţii care ne-a abandonat. Pridvorul este un simbol al dăinuirii pe pământul românesc.. cu liniştea mult dorită. a scindării şi alienării.. a lua viaţa. Dumitriţa Stoica) I. al ritmurilor naturale şi al belşugului. ci într-una modernă. de fructele oferite de livezile de pruni. traseul unei coborări în sine reflexive. să stau. acelor imagini care conturează. cât şi pentru separarea celor două momente ale trăirii sale. a doua limită. Eul liric doreşte să se bucure de roadele pomilor. viaţa. Dintre verbele la modul precizat. în faţa focului din vatra. (prof. Cerul. motive: râul. al stabilităţii împotriva trecerii timpului. Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci. 72 . să aud. Versul neregulat susţine tensiunea lirică a unui text modernist prin vizionarism şi prin puternica impresie de înstrăinare a omului de orice sens al lumii. cum ar spune Dante. iar Negoiu străpunge cerul cu a sa înălţime. adică între două spaţii obscure. alb Negoiu). care nu-i oferă decât experienţa morţii. 9. o “tăcere” a eului liric. a-şi da viaţa 4) Verbele la modul conjunctiv din ultimele două strofe exprimă dorinţa eului liric de a se cufunda în amintirea trecutului. la nivel semantic. cu bogăţiile pe care le oferă. Expresivitatea textului se datorează. în special. comparaţii (globul terestru ca o minge). Pământul. 3) a da viată.).77 (Ion Pillat. enumerăm: să desluşesc. 5) imagine auditivă: Când şopteşte valea de cântecele morii . diferenţierea între prezent şi amintire. prima limită. cu stelele asemenea unor vineţi dinţi (metaforă). este orb (epitet). dar nu în esenţa lor tradiţional armonioasă. este spaţiul zbuciumului existenţial (vezi antiteza dragoste/ ură şi metafora un spasm. înconjurat de tăcere. amintirea. 8) Strofa a treia a poeziei se referă la dorinţa omului de a se retrage la ţară. dealul.

cu casa. pe-amurg ca pe-o ramă”. livezi”.. la nivel auditiv .“Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus. Dumitriţa Stoica) I. 8. 9... 5.. la aflarea veştii. 78 (Ion Pillat. Străinul) 1. 4. prof. 12 F. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizaţi cu împrejurimile. „Străinul” venit la moşie pare că nu reuşeşte să descifreze peisajul şi îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine. este alcătuit dintr-un substantiv simplu. Enumeraţia din prima strofă. parc . coord. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera .dar n-ai zărit. podgoriile. pe care cutremurat l-ascult” conţine o imagine auditivă. unde cenuşa stingea toate şoaptele. 7. ia seamă”. iar o a doua trăsatură este preferinţa pentru spaţiul autohton. 6.că tot astfel trece şi timpul .9) Titlul poeziei.timpu-n zbor. parc.livezi”. la fel de repede ca o bătaie de aripi.. ce se referă la cei ce clădesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori unui lucru. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”. moşia Florica aici. 2. exprimă vizual tot ceea ce aparţine acestei moşii. “Vrr. au modelat amintirea cel va însoţi toată viaţa. “ce-ar străluci” ori metafora “rănit de-un dor târziu” accentuează ideea poetică. evidenţiind frumuseţea şi bogăţia locului. Relaţia dintre titlu şi poezie constă în modul în care elementele naturii din cadrul copilăriei (râurile. sugestia se realizează şi prin pauzele 73 . “Florica e acolo. De asemenea. care se produce instantaneu./ Că ai cuprins Florica. articulat. Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri şi corespondenţe: “Pealbastra depărtare a luncii de demult” sugerează scurgerea timpului. “cu casă. În fiecare toamnă plecăm la ţară. Floarea era vie când a primit-o. Ctitorii. o clipă” conţine o imagine vizuală. iar pe de altă parte . Acestea pot fi considerate ctitorii primilor paşi ai eului-copil. A venit toamna în sufletul ei. O caracteristică a traditionalismului este localizarea intr-un spaţiu rural. livezile) şi-au lăsat amprenta asupra poetului. În structura “venit-ai” cratima marchează forma inversată a perfectului compus “ai venit”.dr. care este în continuare fermecat de tot ceea ce ţine de trecut. la plural. pe de-o parte zborul vrăbiilor. (Irina Albăstroiu. el nu poate să înteleagă frumuseţea locurilor: “Şi crezi. 3. întorcându-se şi acum cu drag la pridvorul bătrân sau la vechea vatră.

Metafora “ ochi de apă moartă” dă poeziei o uşoară nuanţă melancolică şi poate arăta o incetinire a trecerii timpului. marcate de punctele de suspensie. caracterul tradiţionalist se resimte prin tonul elegiac.prof. Dumitriţa Stoica) I. Dumitriţa Stoica) 74 . 4. dureros scâncind = plângând 2. coord. Modalitatea în sine a descrierii în cazul căreia vizualul este dominant este specifică textului liric. Cratima uneşte într-o singură silabă părţi din cuvinte diferite. o ilustrare concisă a temei acesteia. În “Amurg în deltă” acesteia i se alătură motive ca amurgul. Căderea sunetelor la sfârşit de substantive şi la început de verb reduce numărul de silabe din vers. (Ioana Alexandra Glăvan. trist = amar.dr. iar măsura versurilor . ia seamă. dr. la amurg. coord.. dintre viaţă şi moarte. fapt necesar pentru păstrarea măsurii. 12 F. 3. apa şi o notă istorică (“cai tătari”). a vieţii in deltă. 7. Amurg în deltă) 1.. 6. 5. tabloul este totuşi încărcat de emoţie. pauze ale emoţiei. o stagnare.” (Raluca Ana Rădulescu. Rima este incrucişată. 9.. Ne-a tăiat calea o pisică neagră. Aparent un cadru de natură.dar n-ai zărit. atât l-a tăiat capul să facă. 8. de 11 şi 10 silabe. din perspective unui observator neutru. Din păcate. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserării. In ultima strofă.. 79 (Ion Pillat. melancoliei și nostalgiei: ”Că ai cuprins Florica. În “Amurg în deltă” caracterul liric al poeziei se face simţit prin nota de uşoară melancolie. cu rol chromatic. personificarea “noapte şoptitoare” creează un fundal muzical melancolic. prof.din discursul liric. Astfel. Natura este o temă des întâlnită în poeziile lui Ion Pillat. 12 F. iar metafora “aur vânăt”. Titlul ”Amurg in deltă” este un fel de rezumat al poeziei.. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunării (“sat lipovenesc”). subliniază trecerea lentă a timpului care se reflectă şi asupra naturii înconjurătoare prin nuanţele soarelui la apus. Epitetul personificator ”sfâşietor de trist” sau cromatismul insistent şi contrastant (aur / vânăt ) conturează un spaţiu al disputei dintre lumină şi întuneric.

6. a pierde din ochi. Titlul reprezintă. prin verbe la persoana I („aud” . a sorbi din ochi. Dumitriţa Stoica) I. ochi de vultur. La Polul Nord) 1. „simt”. În prima strofă negaţiile au rolul de a întări ideea poetului că timpul nu este ceva palpabil şi că acesta reprezintă o realitate abstractă. 3.Prin folosirea pluralului articulat „paşii”. deoarece poetul îşi exprimă sentimentele pe care i le trezeşte trecerea timpului. Prezenţa eului liric în această poezie se face remarcată prin adjectivul posesiv la persoana I. ca prezenţă. totuşi. În această poezie apar tema timpului şi motivul morţii. o realitate palpabilă( „pasul” timpului îi bate în inimă). se pune accent pe acest substantiv. Aceasta sugerează. aceea a trecerii timpului.I. „mei”. „simt”). ochiul dracului” 75 . fragilitatea omului şi existenţa sa limitată. iar a doua separa două propoziţii coordonate. Comparaţia „îngălbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arăta efectele trecerii timpului asupra omului. Această operă este o poezie lirică. tema poeziei. Prima virgulă separă apoziţia-metaforă ”în ceasul cu nisip…” de restul enunţului. 12 F: coord. iar în aceasta poezie eul liric îşi exprimă tristeţea şi un fel de conştiinţă a imposibilităţii de a schimba ceva în această privinţă. Percepţia acută a acestei treceri este sugerată prin imagini poetice. 7. compunere –dintotdeauna derivare cu prefix-recheamă 4. Timpul) 1. Ca de obicei. „paşii”. Omul s-a confruntat dintotdeauna cu efectele timpului. 3. eul liric este marcat. cu scopul de a eviden ţia greutatea şi apãsarea cu care calcã „marii urşi”. „fără ieri şi fară azi” 2. 9. de asemenea. 80 (Ion Pillat. „Banul. si verbe la persoana I. cum ar fi „aud”. 81 (Iuliu C. aşa cum filele de cărţi se îngălbenesc datorită vechimii. nemãrginite = întinse solitari = singuri 2. şi anume. 8.”Nu-i în apus şi nici în auroră” . de fapt. dr. prof. (Sabina Iordache. centrală fiind aceea a unui eu liric pentru care timpul ajunge. Săvescu. 5.

obţinutã prin ritmuri si rime perfecte. într-un oftat adânc şi greu” 7. 82 (Marin Sorescu. iarna are rezonanţã în sufletul omului. Gãvescu. “dorm”. “dorm adânc”-“dorm mereu”. Nicolae Scurtu) I. solitudine care în poezia de faţã devine apãsãtoare. 9. Cromatica este astfel sugeratã prin culoarea alb. “îngalbeneşte”. Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor. 6. prin evidenţierea unei muzicalitaţi exterioare. Prin intermediul laitmotivului.“La Polul Sud”). “adorm”.“La Polul Sud” etc. Cadrul natural este unul trist şi dezolant. prin motive precum motivul singurãtãţii. La nivel morfologic se remarcã abundenţa verbelor la timpul prezent: “sentind”. 8. “munţii solitari” Epitetul personificator “munţii solitari” este folosit pentru a evidenţia mareţia şi înãlţimea munţilor. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea exterioarã. o atmosferã prin intermediul cãrora eul liric îşi exprimã starile sufleteşti nelãmurite şi confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã. nevrozã. care dominã întreg ţinutul prin “albul dezolant” . culoare simbolizând stări şi atitudini poetice de izolare. (Andra Achim. “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare” “ Şi urşii albi.). înduioşaţi.4. 12 G. Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. dar mai ales prin repetiţia simetricã a unor cuvinte la începutul şi sfârşitul unei strofe (“La Polul Nord”. ce sugereazã permanenţa stãrii de angoasã. la fel ca şi repetiţia şi simetria unor cuvinte la începutul şi şfârşitul unei strofe ( “munţii solitari”. pustietatea (“munţii solitari”. “se văd”. coord. chin şi frig lãuntric. întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea eului liric. “câmpii nemãrginite”). imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului iarna. “La Polul Nord”. în poezia “La Polul Nord”. “se-aude” etc. aceştia sunt atât de înalţi. 5. obişnuitã numai prin ritmuri şi rime perfecte. prof. Altã caracteristicã ce încadreazã poezia în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist şi dezolant. Astfel. şi aduce cu sine pierderea oricãrei sperante din sufletul poetului. prezintã câteva caracteristici specifice liricii simboliste. prin albul care dominã. aducând monotonie. este asociatã cu izolarea. devenind singuratici. dr. Boala) 76 . care dominã peste câmpii si vãi. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al simbolismului. intensificând sentimentele şi dând veridicitate întregului poem. încât par desprinşi din universul terestru.

prof. „Oameni. Se vorbeşte despre moarte. sugerat de epitetul “mortal”. ura. se eschivează. separă elementele unui subiect multiplu. desi “am cheltuit pe ele o groază de ani” şi că singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este trăirea intensă. gând . cititul) sunt încercări de a trăi intens viata. din punct de vedere sintactic. Nicolae Scurtu) I. 12 G. verbe la persoana I singular: “simt”. iubirea. prin substantivul în vocativ „Doctore” şi prin folosirea persoanei I singular a verbelor şi a pronumelor. am învăţat să citesc şi chiar am citit niste cărţi. (Alexandra Niţă. “ziua mă doare soarele. de a simţi în fiecare moment. moartea. “am citit”. senzaţie = percepţie 2. Iubirea. 6. a fi frumos. Eul liric consideră că a-ţi face viaţa frumoasă te îndepartează de moarte. Pleacă trenul) 1. “ aici în regiunea fiinţei mele”. o moarte care incepe de la inceputul vietii. toate înseamnă a fi viu. a se trezi cu noaptea în cap. a trăi. priveşte moartea ca pe o boala. 8. “cand m-am nascut”.1. cea cu care ne naştem. noapte luna şi stelele”. gânditor. Se realizează ca moartea în final nu are loc. Se observă o Moarte generală. de la primele simptome. un început de detaşare de această lume. dr. am vorbit cu oameni şi m-am gândit. oraşe. Titlul poeziei. continente” – virgula desparte mai multe elemente ale unei enumeraţii şi. “am urât şi am iubit. viaţa fiind antidotul pentru moarte. 77 . Cratima marchează căderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nue” într-o singură silabă. venind din interiorul ca o conştientizare a pieirii. prost ca noaptea 4. 7. În prima strofă a poeziei se descrie sentimentul morţii. 83 (Marin Sorescu. Eul liric încearcă să evite aceste simptome.gândire. adresarea directă (“Doctore”). iar „medicamentele” (ura. 3. Discursul liric este confesiv. este o metaforă sugerând moartea. 9. direct. a fi bun. cititul. pe care încearcă să o înfrângă. Lumea înconjurătoare devine o povara. a gândi 2. pronume la persoana I singular “mă”. coord. „Boala”. Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva morţii pe care o simte încă de la începutul vieţii. încercarea de a ne face viaţa cât mai frumoasă. am fost bun şi am fost frumos” – enumeraţia sugerează strădania depusă pentru a învinge „boala” fiinţei. “mi” 5. degeaba = zadarnic.

Interogaţia « De ce ? » accentuează ideea poetica expusa în celelalte strofe. « De ce ?» este o interogaţie retorică. Astfel. lucru sugerat de enumeraţia « de autobuz. 78 . care aduce în prim-plan şi ideea detaşării. Ideea « Toata viaţa am privit pe fereastra » exprimă neimplicare. timpul tot se scurge. nu să se şi apropie de ea. dar nu priveşte. de lume. Mai este. confuz. « privirea » fiind element cheie al acestei poezii. de vapor. iar timpul trece pe lângă noi. oraşe. « Pleacă trenul » este o metaforă. a aceluia blocat în pasivitate. Resemnarea vine odată cu conştientizarea că în curând va pleca şi trenul tău. 7. el este cel care nu se opreşte la ele. 8. se încearcă o anulare a responsabilităţii acţiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iţi mai aparţine. trăirea. ca lumea. de fapt. limitându-se astfel la o cunoaştere superficială. cu riscuri şi frământări. Ultima strofa expune metafora dramei călătorului. trenul face acţiunea: trenul stă sau trenul se duce. eul liric nu îşi asumă viaţa. efectul este acelaşi. de tren. de asemenea. Din nou. lăsându-se purtat inert de mersul lucrurilor. Efectul este acelaşi: fie că trenul merge sau stă. reprezentând atât despărţirea. ca un strigăt debusolat. fără a apuca să o şi cunoască. confuzia si totodată resemnarea : nu se ştie cine a plecat. niciodată „tu”. eul liric preferând pasivitatea şi detaşarea. Întreaga strofa este o metaforă ce sugerează viaţa omului care doreşte să vadă. el nu acţionează. ruptura tot se produce. cât şi efectele ei. că facem alegeri. oameni. 5. Totul stă. un tren tot se pune în mişcare. Revolta şi mâhnirea capătă forma finală în aceste ultime două versuri. 6. care vede. el nu fuge. responsabilitatea nu este asumată. dar nu cunoaşte. « Tu » doar eşti în tren. marcă a eului liric şi indică autoadresarea. fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » şi sintagma « m-am uitat pe fereastra ».3. condamnat de sine să privească. iar el fuge. indiferent din ce parte se produce acţiunea. dar îi este teamă să simtă. dar se conştientizează ruptura . dar să nu cunoască. Fug « copacii. eul liric este cel purtat. frica de ataşament şi de cunoaşterea necunoscutului. expusă ideea trecerii ireversibile a timpului şi a incapacităţii de a-l trăi : avem de multe ori impresia că ne trăim viaţa. a-şi lua lumea în cap 4. el reuşeşte să privească lumea. continente » când. Titlul poeziei sugerează pasivitate şi detaşare. când de fapt suntem victime ale pasivităţii noastre. 9. de când lumea şi pământul. lipsa trăirii în mijlocul lumii şi în prezenţa ei. devenind legătura sa cu tot ceea ce îl înconjoară. Pasiv. că luptăm. ce concentrează şi expune drama omului care ştie. « Trenul » este cel care se pune în mişcare. el nu stă. Astfel. iar întrebările sunt adresate sieşi. Tema poeziei o constituie îndepărtarea. copacii fug. « Tu » este un pronume personal. tristeţea omului călător care nu reuşeşte să cunoască niciodată lumea pentru că are timp numai să o vadă. hurducat de căruţă ».

dr. nenfaşura) 9. se-adumbrea= se intuneca stins= imperceptibil. a da cu bâta-n baltă. dr. -prezenţa monologului liric adresat -mărci ale eului liric şi prezenţa verbelor la persoana I plural (ne sărutam.. o încununare a emoţiilor exprimate pe parcursul poeziei. pe cabluri. Titlul are rolul de a-l introduce pe cititor in universul de ficţiune propus de autor şi de a oferi o cheie de lectură a textului. de a sublinia sentimentele de duioşie ale îndrăgostitului şi de a sugera că prin dragoste omul poate accede la absolut. (Anca Maria Pricop. Alchimie) 1. a da ocol. Îndrăgostitul sugerează faptul că prin iubire. 5. 85 (Marin Sorescu. În ultima strofă se regăseşte motivul iubirii creatoare de lumi şi motivul cuplului adamic.a rămâne în aer 4.motivul iubirii creatoare de lumi . 7. Metafora steaua neagră este formată din doi termeni aproape antitetici şi rolul său este de a crea o atmosferă ireală. a da de veste. « de ce ? » vine ca o răbufnire.motivul cuplului adamic 6. romantică. –a avea nevoie de ceva ca de aer .).Interogaţia din final. 12 G.a-şi da aere . prof. peste iarbă. a da vrabia din mâna pe cioara de pe gard. 12 G. 84 (Nichita Stănescu. fiind un simbol al iubirii. Nicolae Scurtu) I. Prin intermediul simbolurilor. Atmosfera mitică este subliniată de versul liber şi măsura de 11 silabe. 8. coord. coord.motivul relaţiei omului cu transcendenţa . fapt sugerat de sintagmele care unesc cele două lumi (şi păsări mari se coborau pe bănci/ şi pe statui. Sărutul) 1. 3. Nicolae Scurtu) I. Verbele din prima strofă creează o atmosferă aproape ireală şi sugerează un timp mitic al iubirii. o conştientizare a irosirii: « Toată viaţa m-am uitat pe fereastră […] De ce am impresia că am cunoscut lumea ? » (Ioana Raluca Cristea. Din punct de vedere sintactic virgula coordonează circumstanţialele de loc iar din punct de vedere stilistic are rolul de a coordona termenii unei enumeraţii. prof. tema iubirii .a avea un aer preocupat . vag 2. îndrăgostitul îşi exprimă concepţia despre iubire şi consecinţele pe care aceasta le are asupra eului interior şi asupra universului.. 79 . omul poate atinge absolutul.

radiul şi poloniul sunt elemente chimice radioactive. Deci titlul simbolizează căutarea orbească a fericirii. 8. 9.”..”) şi adresarea directă prin folosirea formelor verbale şi pronominale la persoana a II-a („Aţi greşit calculele.”. Opoziţia din strofa a doua dintre ideea de înţelepciune şi cea de fericire reliefează asemănarea dintre cele două noţiuni în concepţia umană dar ele au valori şi înţelesuri diferite. Titlul poeziei este un simbol ce ne arată unghiul din care trebuie să citim poezia pentru a înţelege semnificaţia urmărită de autor. Ele sunt trecute în tabloul fiinţei sale ordonat. Fericirea este un scop în timp ce înţelepciunea este un mijloc de a atinge scopul. 6.2.. un număr rotund.. 7... Virgula desparte în text elementele componente ale enumeraţiei. Mărcile gramaticale ale prezenţei eului liric în textul dat sunt formele verbale la persoana I („Ce sa fac eu. fericirea. Risipa se realizează prin consumarea timpului dat fiecăruia să-l trăiască în întreţinerea reacţiei chimice care ne promite drept produs final fericirea. „mea”. Altă marcă gramaticală existentă în textul dat este prezenţa formei pronominale a persoanei I („eu”. „vă dau jumătate. şi care foloseşte calcule şi formule imprecise bazate pe intuiţii eronate.. întreg. „mele”). 5.”). 3. Marin Sorescu în ultima strofă a poeziei „Alchimie” foloseşte metafora şi un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arăta risipa ce se realizează în căutarea pietrei filosofale... Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv prin mărcile lexicogramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 şi prin adresarea directă prin invocaţie retorică care accentuează subiectivismul poeziei. Dar din păcate reacţia continuă la nesfârşit fară un rezultat. Acest procedeu artistic permite exprimarea mai directă a sentimentului de dezolare şi creşte intensitatea mesajului transmis. „Vă dau jumătate.. El transformă toată frământarea omului de a obţine fericirea într-o pseudo-ştiinţă cum este alchimia ce are un ţel final imposibil. număr fatidic. 4. piatra filosofală. „daţi-mi”. Invocaţia este folosită în discursul liric pentru a accentua sentimentul de frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii. Plutoniul. asemenea elementelor chimice din tabelul periodic al elementelor.mai arunc sub cazanul vostru. 80 . Nu am putut găsi la magazin calorifere cu şapte elemenţi. sunt insuficiente. „. deoarece nu sunt o sută.. Cele nouăzeci şi nouă de elemente.” .

Astfel. eul liric este înspăimântat. prof. „Fereşte-mă”. Personificarea e menită sa exprime zbuciumul interior. 3. Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. toamna cu frunzele moarte. O temă prezentă în text este efemeritatea fiinţei umane. precum metafora. De asemenea. 12 G. „Frunzele-Elegie de toamnă”. Formele de imperativ exprimă voinţa hotărâtă şi cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate fiinţei iubite. a disperării şi tristeţii eului liric. Conştientizarea dramei umane. Sinonimul contextual pentru cuvântul învăluită este „îmbrăcată” şi pentru a depăna este „a desfăşura”. regretul. elegia. durerea. În cadrul poeziei. Nicolae Scurtu) I. a-i suna ceasul 4. Astfel.(Cezar Laurenţiu Blănaru. Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viaţă precum frunzele uscate de vânt. cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistică auditivă. încă din titlu este fixat cadrul natural metaforic. cadru necesar exprimării unor trăiri de o asemenea gravitate şi intensitate. este anticipată încărcătura afectivă a poeziei. acesta doreşte cu tărie să evadeze din realitatea dezolantă. titlul prefigurează ideea de ansamblu a textului. a realităţii necruţătoare generează deznădejde. Astfel. ritmul alert al confesiunii este susţinut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea şi disperarea eului liric. expresivitatea este realizată prin figurile de stil existente. dezolare. coord. căutând refugiu şi alinare în iubire. Este dezvăluit şi elementul central în jurul căruia gravitează întregul discurs liric. Cuvântul a cărui formă nu mai este conformă cu normele limbii literare actuale este „alăturea”. frunzele. Structurile care pun în evidenţă prezenţa eului liric sunt: „Aşează-mi-te alăturea”. Prin referire la specia genului liric. „preumblă-te” 5. aceea a spulberării iluziilor şi speranţelor la gândul perisabilităţii fiinţei umane. dr. Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marcă a lirismului subiectiv şi implicit a eului liric. 6. accentuează ideea deznădejdii. a se da de ceasul morţii. se remarcă personificarea „frunzele sub paşi. Tonul autoritar. 7. este cuprins de tristeţe. trecerea ireversibilă a timpului şi un motiv literar este cel al toamnei şi al frunzelor moarte. inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice. Chinuit de ideea efemerităţii fiinţei umane şi de regretul vremurilor apuse. Frunzele – Elegie de toamnă) 1. 8. Astfel. în ceasul al doisprezecelea. angoasă. şi care. toamna. Frunzele moarte purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea fiinţei umane cât şi cât de nesimnificativ şi neputincios este omul în faţa naturii. 9. 86 (Radu Stanca. 2. neputând să se împotrivească destinului. Titlul poeziei. reluat în cadrul fiecărei strofe. poezia capătă forma unui monolog adresat. fixează motivul central al acesteia. personificarea. în raport cu universul. sentimentele dominante fiind melancolia. deznădejdea şi durerea provocate 81 . „Fă focul”.

“n-o să moară” 2. Nicolae Scurtu) I. “înc-o “. căci raţiunea nu mai are putere în faţa sentimentului intens. dr. Adresarea directă a eului liric este subliniată prin pronumele de persoana a II a singular ”-ţi”... 7./şi multe.” 6. pentru elidarea unor vocale (“dac-ar”. Amploarea suferinţei interioare şi a temerilor este evidenţiată prin inversiunea „vasta urgie”. totodată posibilitatea împlinirii unui scenariu ideatic. nicicând n-o să dispară” are rolul de a izola o apoziţie (“ea”). Cele doua virgule din versul “Iubirea. “eu” marchează prezenţa lirismului subiectiv.. Iubirea lui nu va muri nicicând. Ea este o slăbiciune. Pronumele de persoana I singular “-mă”. dar şi prin adjectivul pronominal de persoana a II a singular „tale”. devine astfel subiectivă şi reuşeşte să treacă peste toate defectele celui/celei asupra căruia/careia îsi răsfrânge iubirea. 5. nicicând n-o să dispară “.dar . Confesiunea lirică evidenţiată prin mărcile eului liric (pronumele personal de persoana I plural – “noi”). Eul liric ar dori să se sustragă acestei realităţi dureroase şi să oprească timpul. de a-l proiecta într-un plan ireal şi. expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizează prin intermediul figurilor de stil folosite în cadrul poeziei. vezi. nu l-am crezut. ea n-a murit.” “Şi dragostea .”n-o să dispară“. 12 G. Iubirea devine elementul de conexiune între cei 2 : „Iubirea. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită şi de uzitarea metaforei. 8. Apar sintagme care marchează permanenţa iubirii:”înc-o seară “. Rima este încrucişată. 87. “dăinui-ntre”) ajută la păstrarea măsurii de 10-11 silabe. subliniază importanţa iubirii pentru eul liric.Iubirea este un sentiment ce creează o anumită vulnerabilitate. Persona încercată de acest afect. Expresivitatea este realizată prin repetiţia anaforică (“şi chiar.. Apoziţia “ea”. “Iubirea. coord. Astfel. ea . “va dăinui “. 4. ea.de drama omului a cărui speranţe s-au spulberat. (Radu Stanca. ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „Să nu simt”. Folosirea cratimei. Sonet) 1. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranţele.. nicicând n-o să dispară. Legatura afectivă dintre eul liric şi iubită e redată simbolic prin folosirea pronumelui de persoana I plural ”noi”. Nici când mi-a arătat dovada.”) şi prin inversiunile cu rol prozodic. (Mara Moroşeanu. implicarea afectivă a eului liric. prod. ea . focalizând accentul asupra iubirii. 82 . Verbul la condiţional-optativ “ar mai trece“ şi cel la viitor “n-o să dispară “exprimă dorinţa eului liric de a conserva acest sentiment. “la nesfărşit”. “tainice cununi”). cum este cea din versul „Să nu simt frunzele cum zboară în vânt”.nicicând n-o să dispară”. Cel de-al doilea catren nuanţează eternizarea sentimentului de iubire. de accentuare a sentimentului de iubire (“ea. acest lucru evidenţiând totodată unitatea cuplului. “n-o să piară”. 3. reliefează lirismul subiectiv.

coord. prezenţa interogaţiilor retorice 8. prin răsturnarea firescului. prin folosirea verbelor la pers. au drept scop înfrumuseţarea versurilor. dragoste 4. de absurd. “nedreptate” suprimă insolitul imaginilor artistice. Titlul exprimă şi subliniază apariţia eului liric subiectiv. „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?”. inclusiv prin ermetismul expresiei. Nedreptate) 1. 88 (Nichita Stănescu. speranţe. Nicolae Scurtu) I. 12 G. (Cornelia Badea. 12G. iar din punct de vedere stilistic accentuează importanţa ochilor şi a picioarelor în cadrul vieţii şi. 3. Inserate între versurile 7-13 se regăsesc epitete personificatoare atribuite tristeţii şi dragostei: “urâtă”. Mijloacele artistice la care apelează . care luptă cu sine. într-una: Într-una din zilele vacanţei voi merge la mare. antonimie: realitatea-visul despărţind-unind 2. din punct de vedere gramatical. a-l tăia capul 4. Virgula. dr. poezia contrariază permanent aşteptările cititorului. 18 silabe 5. coord. 9. prof. 6. acel laser lingvistic = acel cuvânt 83 . nedreptatea firescului. tristeţe. dar şi evidenţierea ideii poetice. marchează elipsa predicatelor. Nicolae Scurtu) I. ducând la confruntarea dintre creator şi gânditor. Astfel. întotdeauna. mai ales. “noi”. o desprindere de contingent. a trage cu urechea. dar totodată. (Victor Niculae.9. I plural. a tăia elanul. “înfrigurată”. a tăia frunza la câini. a se culca pe o ureche 2. Lirismul subiectiv se caracterizează prin prezenţa monologului liric adresat şi prin intermediul mărcilor eului liric (pronumle de persoana I singular şi plural): “eu”. prof. dr. prima interogaţie retorică pune sub semnul întrebării normalul şi sugerează ieşirea din limitele banalului. întruna: După spectacol mă bătea la cap întruna! 3. a duioşiei în planul iubirii. Necuvintele) 1. figurile de stil creează ambiguitatea limbajului împinsa până la aparenţa de nonsens. Astfel. orice poet. duioşie. 89 (Nichita Stănescu. pusă în relaţie antitetică cu depăşirea limitelor 7. prezenţa eului liric implicat.

cât şi o altfel de gândire asupra poeziei moderne. 6. 5. “Necuvintele” reprezintă o artă poetică deoarece arată ideea autorului despre poezie şi despre lumea înconjurătoare în general. În text se repetă verbul “a naşte” (“născând”) care are rolul de a evidenţia procesul creator. cu excepţia strofei a treia în care primele două versuri se repetă. iar al doilea i este articol hotărât. să atingă absolutul. Lauda omului) 1. poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru. dr. 12G. prof. În acest sens titlul este semnificativ. pentru că descrie cel mai bine atmosfera create şi anume aceea a necuvintelor. 3. În ultima strofă. Cu ajutorul limbajului. „adăugată” – înlăturată. planând”. / care bat. iar celelalte versuri sunt alcătuite independent de poeziile clasice. Poezia „Necuvintele” se prezintă ca o artă poetică prin faptul că poetul îşi arăt propria concepţie despre modelul de poezie. a filosofării pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în vis. 7. Tema poeziei este creaţia ca înnoire a universului. a temei. coord. Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv. 90 (Nichita Stănescu. 84 . 9. şi a soluţiei găsite de el pentru obţinerea unei noi lumi se conturează o veritabilă artă poetică. a se bate cu morile de vânt. referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. „înlăuntru” – exterior. de a nuanţa naşterea unei noi lumi. Nichita Stănescu se foloseşte de o metodă a contemplării. Strofa a doua evidenţiază dorinţa autorului de a afla adevărul.5. plutind. (Victor Niculae. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”. adevăr reprezentat de un singur cuvânt. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsită de rimă. 8. Nichita Stănescu este un înnoitor al poeziei prin faptul că aduce atât elemente noi. 2. bătut de soartă / de Dumnezeu 4. a-şi bate gura degeaba. a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente. Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească. o creaţie a esenţei lucrurilor. Nicolae Scurtu) I.

91 (Nichita Stănescu. Ultimele doua imagini. 12 H. aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru. oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer. toate trei cu privire la Om. în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. trei trepte ale unui fel de silogism poetic. Dimineaţă marină) 85 . Cea de-a treia strofă. pe parcursul celor trei strofe. pietrele şi aerul. să aiba un „punct de vedere“ despre Om. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă.. vocea lirică este prezentă în text prin adresarea directă. în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor. A imagina aripi crescute înlăuntru. coord.. 8. este a elogia la maximum intelectul uman. sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare. adânci şi de o mare plasticitate intelectuală. precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe. 7. pietrele şi aerul. În poezie. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă. (Cătălina Ivan. pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină. „ce-o zăreşti”. dr. Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare.6. făcând apel la propria lor sferă semantică. un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului. a pietrelor şi a aerului. deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. mediul păsărilor. Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al . complementare una alteia. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. ca pentru a purta în ele adevăruri absolute. Titlul poeziei. copacii. din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. în tipare sintactice de neclintit. vâslind în aerul gândului. Anca Roman) I. identifică specia lirică cu o odă. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric. Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii. chiar dacă cu valoare generalizatoare.” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect. ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele lumii materiale. 9. definitive. prof. Lauda omului. „care e gândul“. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor. De asemenea. Titlul este un element esenţial al receptării. Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”. Pentru aer. eul liric este sugerat. pentru că redă ceea ce gândesc pomii. ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă. sporesc impresia de dinamism continuu. în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului.

ţine lumea în fiinţă. „şi plopii. prof. universul material prinde viaţă. Sentimentul este generator de sens. 92 (Nichita Stănescu. pe apa Sîmbetei 4. „umeri” . motivul somnului. Discursul liric confirmă parţial şi completează înţelesurile sugerate de titlu. „frunte”. Orice titlu induce un anumit nivel de lectură a textului poetic şi generează un orizont de aşteptare. Anca Roman) I. Adolescenţi pe mare) 86 . a şti ca pe apă. a da apă la moară. motivul ascensiunii. coord. Rima este încrucişată. în lumină. Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enunţului şi reliefează semnificaţia sintagmei: o personificare. dr. Titlul sugerează un tablou de natură. „tâmplele” 2. Textul aparţine neomodernismului. identificându-se cu soarele. într-o viziune monumentală. 5. glorificând momentul naşterii lucide. Poezia se face pe sine ca obiect şi se construieşte cu fiecare vers. numai că dimineaţa devine o metaforă a trezirii conştiinţei: fiinţa cosmicizată se trezeşte din somnul necunoaşterii. Nicolae Manolescu vorbeşte despre substanţializarea limbajului şi poetizarea realului. Imaginea vizuală a soarelui şi sinestezia „lumina-n ape o să-mpungă” conturează o lume a obiectelor şi a fiinţelor aflate într-o relaţie de întrepătrundere. moment auroral privilegiat. fiecare cuvânt. „ochii”. al iluminării. schimbându-i contururile. trezindu-se brusc” – personificare. 9. a se îmbăta cu apă rece. Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinţă supremă. dar dincolo de cuvânt se deschide o altă lume. având drept caracteristici lirsmul reflexiv şi imagismul metaforic. într-un moment al zilei. Tema trezirii conştiinţei / a naşterii lucide.1. 1-3 feminină şi 2-4 masculină. măsura variază între 10 14 silabe (într-o rostire rapidă a primului vers al acestei strofe) 6. „sprâncene”. motivul luminii. omul devine centru al universului. natura se trezeşte la conştiinţă). Cuvintele au valoare în sine. 8. 12 H. prin personificare. devenind o prelungire a universului uman. Titlul poeziei citate este alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un adjectiv cu valoare de epitet. 3. (Ştefania Raisa Ciulacu. reinterpretarea miturilor (geneza este aici individuală. 7.

fără a se marca fiecare vers prin majusculă (scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite). În primele patru versuri – rimă încrucişată. coord. ci este ea însăşi un act. motivul mării. prof. 4. Cele două epitete. Adverbul „simultan” evidenţiază ideea unei alinieri ca într-o competiţie care-i ajută să se cunoască. măsură de 16 silabe în primul vers. consecinţele elidării acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor. ţeapănă = puternică. 8. prelungit şi în neomodernism. a tăia frunză la câini etc. motivul biblic al mersului pe valuri 5. a adolescenţilor cuprinşi de elanuri impetuoase. 12 H. fără multe figuri de stil. 12 silabe în al treilea vers şi 15 silabe în al patrulea vers. rostirea într-o singură silabă / tempo rapid. Spre deosebire de aşteptarea celui care îi contemplă. Anca Roman) I . ca Isus. semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice şi al încrederii pe care adolescenţii o au în ei înşişi. împlinire şi desăvârşire a fiinţei. numit ingambament. a tăia drumul / calea cuiva. firesc. fapt subliniat şi prin utilizarea conjuncţiei adversative „dar”. Scrierea cu literă mică este un procedeu prozodic specific modernismului. tema adolescenţei. Ultimele două versuri reprezintă un fel de concluzie / constatare a întregii poezii. reprezintă calităţi ale tinerilor. calmă. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stănescu. 2. (Alecsandra Zugravu. 9. pentru că poezia nu se mai bazează pe reprezentare. impulsionaţi spre descoperire. ca un dans cosmic. 93 (Nichita Stănescu. Ploaie în luna lui Marte) 87 . „zvelţi” şi „calmi”. 7. prezentă şi în această poezie şi este datorată unui limbaj simplu.1. care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare. lentă = lină. cunoaştere de sine. a-i tăia cuiva (toată) pofta. Epitetul „lenta înaintare” semnifică plutirea lină. dr. Apostroful din versul: „măcar pân' la genunchi în valul diafan” marchează absenţa vocalei “ă”. tinerii au căpătat deprinderea de a „merge pe valuri”. pe mare. 14 silabe în al doilea vers. Transparenţa ideii poetice este ilustrată aici de imagini artistice şi de prezenţa eului liric ca spectator. care stabileşte o opoziţie cu ideea din versurile anterioare. 6. 3.

1. „infernal", „concretă", „mansarde” 2. Substantivul Marte este scris cu majusculă deoarece reprezintă numele zeităţii romane a războiului şi a vegetaţiei. 3. a pune suflet, a-şi da sufletul, din suflet, cu sufletul la gură 4. Tema iubirii; motivul ploii, motivul zborului, motivul Lorelei, motivul zeului Marte. 5. Rima strofei a treia este încrucişată şi feminină. Măsura strofei a treia este de 9 -11 silabe. 6. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare nostalgică a trecutului. Iubirea de altădată este proiectată în mit cu ajutorul imperfectului („ne iubeam”, „ploua”, „dansau”) 7. Personificarea „Pereţii odăii erau / neliniştiţi [...]" este folosită pentru a sublinia că în faţa iubirii celor doi, până şi lucrurile care, de obicei, sunt de neclinit, îşi pierd această calitate, sentimentele îndrăgostiţilor reflectându-se în tot ceea ce îi înconjoară. Tot prin personificare, „sufletele noastre dansau”, se exprimă bucuria existenţială intensă, căci pentru îndrăgostit lumea apare ca un miraj continuu. 8. În penultima strofă se prefigurează ruptura dintre îndrăgostiţi, lucru sugerat de primele doua versuri, care conţin o imagine vizuală: „Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia". Uitarea odăii unde ei se iubeau şi înălţarea marchează distanţarea îndrăgostitului de iubita sa. De altfel, chemarea iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanică, sirenă a Rinului care atrăgea corăbierii într-o zonă stâncoasă, provocându-le moartea), asociat iubirii tragice, imposibile în romantism, sugerează destrămarea cuplului erotic. Imaginea auditivă „Tu mă strigai din urmă", urmată de repetiţia „răspundemi, răspunde-mi" vin să sugereze faptul ca îndrăgostitul îşi lasă iubirea undeva departe, el îndreptându-se spre alte idealuri, iar vocea iubitei răsună ca un ecou îndepărtat. Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorică din partea iubitei, care îl pune pe îndrăgostit să aleagă între iubirea lor („oamenii") şi alte idealuri, înalţătoare, dar care pot fi efemere („ploaia") 9. Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic dată de multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice regăsite în text. În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu, întâlnim imagini vizuale ca „norii curgeau", care fluidizează ideea trecerii implacabile a timpului. De asemenea, se remarcă personificările „Pereţii odăii erau / nelinistiti [...]" şi „Sufletele noastre dansau", care sugerează fericirea îndrăgostiţilor şi rezonanţa universului înconjurător la sentimentele lor. Ploaia este o metaforă a vieţii, a instinctului, a bucuriei existenţei.

88

Metafora „mie-mi plouă zborul, cu pene" sporeşte expresivitatea textului, la fel ca şi imaginea vizuală „Şi mă-nălţam", ambele impunâd motivul zborului, al înălţării, al depăşirii limitelor banalului, prin iubire. Epitetul superlativ „ploaie de tot nebunească", din ultima strofă, este ca o ultimă aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trăit-o „în luna lui Marte". (Alexandra Chiriţă, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman) I. 94 (Gheorghe Tomozei, Septemvrie) 1. septemvrie, târzii 2. Rolul punctelor de suspensie din primul vers, „Septemvrie…” , este de a marca o pauză afectivă în rostirea poeziei , pentru a sugera nostalgia. 3. „septemvrie, „rădvanul”, „carte”, „frunze”, „iubire” sunt cuvinte din fondul vechi al limbii. 4. Tema trecerii timpului, asociindu-şi mai multe motive, precum toamna, amintirea, singurătatea, copilăria, exprimă starea de tristeţe a fiinţei. 5. Rima încrucişată (1-3 feminină, 2-4 masculină) şi măsura de 10-11 silabe. 6. Utilizarea verbelor la modul indicativ, timpul imperfect creează durată şi simultaneitate, prelungeşte durata momentului evocat şi o imobilizează într-un tablou sensibil şi melancolic. 7. Epitetul „frunze târzii” sugerează efectul venirii toamnei. Frunzele simt trecerea timpului şi , la timpul lor, cad „domol”. Acestea „ruginesc”, îmbătrânesc şi se sting, asemenea unei fiinţe umane. Metafora „rădvanul toamnei” exprimă plastic apariţia regală a toamnei, de după himericele clăi de fân ale verii, într-o continuă rotaţie calmă a anotimpurilor, ca la Virgiliu. 8. Ideea poetică este tristeţea indusă de venirea toamnei şi este evidenţiată prin epitete : „surâsul meu amar” ce exprima atât amăraciunea, cât şi falsitatea zâmbetului, deprimarea fiinţei care se identifică cu „cel mai trist şcolar”, râvnind după mângâierea doamnei învăţătoare, o alinare mult aşteptată, dar care nu va mai veni niciodată, pentru că timpul copilăriei a trecut. Strofa curentă, implicit şi poezia, se termină cu puncte de suspensie pentru a invita cititorul la reflecţie. 9. Limbajul poetic în poezia citată este caracterizat de reflexivitate, lasă cititorul în suspans. Poezia are o predispoziţie spre meditaţie, datorită punctelor de suspensie prezente atât în fiecare strofă, cât şi în ultimul vers, care te invită să gândeşti la rostul lumii şi al fiinţei aflate sub puterea timpului. (Daniela Tărăşenie, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman)

89

I. 95 (Ion Vinea, Declin) 1. Când îi cer explicaţii, se înroşeşte tot şi se eschivează. (cer = verb la persoana I, singular; omonim lexico-gramatical) 2. Virgula folosită în versul „Cântecul trist, cântecul cel mai trist” are rolul de a izola, parţial doar, întrucât cea de-a doua virgula cerută de situaţia gramaticală lipseşte, apoziţia dezvoltată „cântecul cel mai trist” de determinantul sau („cântecul trist”). Sintagma „cântecul cel mai trist” este, aşadar, o lămurire asupra primei sintagme, având, de asemenea, şi rol de gradare a intensităţii. 3. viaţă de câine; pe viaţă; în viaţă; de-o viaţă, a lua viaţă 4. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei şi cea a toamnei, care declanşează melancolia eului liric şi care declanşează monotonia bolnăvicioasă în planul exterior ( „arborii neajunşi la cer”, „turmele ce-şi pasc soarta”, „frunzele care se dau în vânt” ).

5. Mărci ale subiectivităţii: „în mine”, „(nu)-mi” (pronume personale, persoana I, singular)

6. Expresivitatea rezultată din repetiţia prepoziţiei „între” în ultima strofă a poeziei (anaforă) constă în sublinierea ideii că intreaga natură este cuprinsă de tristeţea toamnei. Atât lumea vegetală, prin „arborii neajunşi la cer”, cât şi lumea animală, prin „turmele ce-şi pasc soarta”, şi chiar şi elementele naturii, prin „apele ce-şi urmează albia”, sunt cuprinse de vraja morbidă a anotimpului.

7. Tristeţea eului poetic, care „întârzie” în planul său interior, este transpusă în planul exterior şi corelată cu toamna târzie. Aşa cum întreaga natură aşteaptă prima zăpadă din an pentru a se sparge monotonia existenţei, pentru a rupe şirul de zile derulate identic, una după cealaltă, la fel şi fiinţa aşteaptă „sărutul” care să îi încălzească sufletul. În aşteptarea elementului salvator (iarna, respectiv sărutul), cele două planuri au atitudini diferite. Astfel, lumea interioară, a sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multă melancolie, aspirând tristeţea peisajului tomnatic, astfel încât omul pare a avea un aer bolnăvios. Pe de altă parte, natura îşi urmează vechiile obiceiuri şi nu manifestă nici revoltă, nici nerăbdare, acestea fiindu-I atribuite de către privitor, ca urmare a sentimentelor proprii de nelinişte şi tristeţe. 90

Puse sub semnul metaforic al titlului. acest lucru având drept efect o exprimare coerentă. coord. Anca Roman) I. Utilizarea acestei din urmă expresii poate conduce către ideea că eul liric este interesat el însuşi de posibilitatea sinuciderii. „arborii neajunşi la cer”. arşiţă = dogoare. a-şi duce crucea. „curata-i frunte”. Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zăcea” este acela de a realiza pronunţarea legată a celor două parţi de vorbire diferite: substantivul şi pronumele neaccentuat în cazul dativ.. „În vale…dormea Ierusalimul”). a-şi face cruce. 3. ca în poeziile simboliste. 91 . Prezenţa acestor trăsături demonstrează caracterul elegiac al poeziei. Eul liric din poezia Declin trăieşte o tristeţe anonimă. renunţă aşadar. folosite cu sensurile lor denotative. vagă. Unele sintagme sunt totuşi destul de dure („glasul sterp”. „frunzele care se dau în vânt” ). pentru a se salva. Discursul liric este descriptiv pentru că prezintă numeroase figuri de stil epitete („arşiţa grozavă”. ocărau = huleau 2. prof. (Elena Racu. de exemplu. tristeţe şi care reflectă o orientare a eului liric către visare şi izolare. ci numindu-şi sentimentele în mod direct. pustietatea. în cruce 4. continuă. pentru că „E toată viaţa care doare aşa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”. imagini vizuale ( „Măslini fără de deunze dormeau). autorul nelăsând cititorului doar indici asupra ceea ce doreşte să exprime. Elementele cadrului natural sunt numite şi nu doar sugerate. demult uitată în sine ( „o tristeţe întârzie în mine” ). dr. „lumea cea pribeagă”). termenii îşi menţin proprietăţiile. concisă. în cea mai mare parte. imaginile sugerează destrămarea lentă a fiinţei. 9. „turmele ce-şi pasc soarta”). 12 I. imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) şi pentru că redă dimensiunea spaţială („Pe stâncile Golgotei”. Imaginea creată de aceste versuri este aceea a unei bucăţi de lume cuprinse de melancolie şi care. se „dă în vânt”. Elegia este specia poeziei lirice care exprimă sentimente de melancolie. sub impulsul unui pesimism continuu şi a obsesiei pentru moarte.. care îl determină să observe doar ceea ce este deprimant şi dureros în jurul său (“cântecul cel mai trist”. Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate. Declin. Cuvintele din poezia lui Vinea sunt. „umilinţa tălăngilor”. „glasul sterp”.8. 96 (Vasile Voiculescu. oboseala existenţială. Pe cruce) 1.

(Cristina Juverdeanu. adaptarea naturii la suferinţele personajului liric Iisus este un element prezent şi în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea religioasă. reprezentată de elementele legate de credinţă (cruce. Redarea cât mai fidelă a răstignirii lui Isus se subordonează încercării de recuperare a rădăcinilor. Chiar înainte ca Isus să moară. Textul aparţine tradiţionalismului interbelic şi are ca temă centrală tema caracteristică a acestui curent şi anume conştiinţa religioasă ortodoxă. Apoi. Luminiţa Paraipan) I. când suferinţa lui este maximă. Versul „Şi-adânc zbucnea blestemul în inima de mamă” face referire la suferinţa Mariei. reprezentată de elemente precum sângerase. Prima strofă a poeziei prezintă apropierea morţii lui Isus. reacţiile celorlalte personaje lirice. spinii. dramatismul versurilor. 97 (Vasile Voiculescu. La fel şi măslinii. 11 G. propoziţii scurte) reuşesc să redea tragicul şi gravitatea momentului. „Ierusalimul doarme”. viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese foarte expresiv din versuri. Pornind de la acest vers se poate presupune că poetul prezintă momentul în care viaţa. pus în faţa verbului „zbucnea” sugerează violenţa şi profunzimea chinurilor interioare ale mamei. natura se dezlănţuie violent prin arşiţa grozavă şi prin vărsarea lavei. Invocarea pasajului biblic este o altă temă caracteristică şi anume aceea a întoarcerii spre primar. Poezie) 92 . Ea este urmată de epitetul „arşiţa grozavă” care face legătura între personajul liric şi exterior. Adverbul „adânc”. mama lui Isus. Prima propoziţie. 8. însă prin intermediul acestora se vede faptul că natura simte pierderea. În primul rând. Sintagma „Inima de mamă” înduioşează. prin simplitatea ei şi prin alăturarea numelui lui Isus de verbul la imperfect „murea” accentuează tragicul şi solemnitatea momentului. spre primordial. Nu în ultimul rând. tema centrală a tradiţionalismului interbelic. 6. sporind tragicul. 7. dezlănţuită. Viaţa lui Iisus redată prin metafora „pălea fruntea-i curată” se stinge din cauza sângerării şi a spinilor.5. chinurile şi. În concluzie. determinând şi schimbările naturii. Cadrul exterior se află în relaţie directă cu personajul liric. Natura. poezia „Pe cruce” redă viziunea poetului reuşind în acelaşi timp să sensibilizeze ctitorul. în final moartea lui Iisus. cerul) este învinsă de moarte. coord. Folosirea cuvântului „blestem” pentru a arăta nenorocirea personajului liric Isus arată imposibilitatea de a schimba ceva şi faptul că destinul trebuie împlinit. prof. curat. În opinia mea. disperarea mamei. mijloacele artistice (figuri de stil. 9. Când Iisus este cuprins de somnul morţii chinul se sfârşeşte şi pentru natura. ţipatul Mariei Magdalena. căci ei sunt fără frunze. personificată se dezlănţuie şi participă la acest moment de răscruce. neputinţa ucenicilor accentuează şi mai bine momentul făcând apel la conştiinţa creştină.

caii răzvrătiţi. buchi – arhaism. De acum se instalează un haos. (am depăşit) Călăuzele au trecut imigranţii peste graniţă. teme/motive literare: creaţia. Prezenţa eului liric este marcată de verbele şi pronumele la persoana I singular: „le momesc”.loc!”. prin micşorarea numărului de silabe este realizată încadrarea în măsura versurilor de 10 silabe. iar paginile care trebuiau umplute rămân albe.”) În ultimele versuri apare dezamăgirea că deşi poetul şi-a pus în slujba poeziei toate darurile. iar menirea poetului este aceea de a-şi folosi toate darurile în migăloasa muncă de a potrivi cuvintele. Am trecut cu bine peste sesiune. Cele două puncte de la sfârşitul primului vers marchează o pauză în vorbire. se pare că rimele nu mai au aceeaşi valoare. neputând trece 93 . a pune pe gânduri. Metafora „plumbul închisorii” se referă la imaginea minţii neinstruite asemănată cu o temniţă de plumb. Luminiţa Paraipan) I. prof. 12 L. Cartea) 1. Mintea neluminată de puterea eliberatoare a cărţilor este închisă de propriile-i limite. „mă”. a cădea pe gânduri. a bate gândul 4. palat. Prezenţa eului liric poate fi evidenţiată prin apariţia mărcilor sale specifice cum ar fi pronumele personal de persoana a II-a „Tu” ce marchează adresarea directă sau a verbului la persoana I plural „avem”.1. Creaţia este văzută ca un basm. 98 (Vasile Voiculescu. buzdugan. 9. 3. în rime şi versuri pentru a umple „albele pagini”. Metafora „surugiu la cuvinte” sugerează rolul poetului şi anume acela de a conduce cuvintele şi de a le potrivi cât mai bine în rime şi versuri. Poezia aparţine tradiţionalismului prin tematică. (Ramona Dănac. coord. cosmos – neologism 4. cuvânt de cuvânt. Strofa finală începe cu îndemnul „Loc. iar cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup. „le strunesc”. menirea poetului. redat prin personificarea „Amuţesc. (au transportat) 2. totul se destramă. cuvântul 5. crăiasă 2. 7. totul dispare rămânând doar urme pe paginile albe. când predomină sentimentul de tristeţe deoarece poetul nu a reuşit să creeze ce şi-a propus. fapt subliniat de metafora „se destramă crăiasa de imagini”. În sintagma „duhurile-nchise” cratima marchează elidarea vocalei „î”. speriaţi. De asemenea. „m-”. 3. Poezia este o artă poetică deoarece ideile poetice cuprinse în text fac referire la modul în care este realizată creaţia. având rolul de a introduce enumeraţia realizată de următoarele trei versuri. dar şi la menirea poetului. menit să anunţe sosirea rădvanului dar şi destrămarea a tot ce se realizase. a zbura ca gândul şi ca vântul. 8. 6. poezia văzută ca un basm şi prin tonalitatea elegiacă din final. 5. zurgălăii de rime”.

rolul poetului este acela de a trece „sucul nemuririi”. Consider că uneori chipul iubirii e schimbător. a bate palma. a bate pasul pe loc. O altă interpretare s-ar putea referi la dispariţia zeilor datorită inexistenţei cărţilor. bazându-se majoritatea pe pura observaţie a mediului înconjurător. care ar fi putut perpetua mitul. locuţiuni/expresii: a fi bătut în cap. îmbunătăţite în funcţie de condiţiile existente pentru a extinde limitele cunoaşterii umane. în vreme. Luminiţa Paraipan) I. 94 . văzută ca un „stup”. Sonetul „Cartea” este o operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric. coord. Ultima idee prezentată este aceea conform căreia cunoaşterea prezentă prin intermediul cărţilor a luat locul supranaturalului în explicarea majorităţii elementelor vieţii. În cărţi sunt cuprinse noţiuni general valabile. „seminţe-ale ideii”. Cratima din structura .a avea”. Una dintre trăsăturile tradiţionalismului interbelic. 3. ducând aşadar la „moartea” lor. propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. care poate fi identificată la nivelul textului este tema timpului. cratima s-a folosit şi pentru păstrarea ritmului şi măsurii poeziei. Autoportret romantic) 1.. posterităţii prin opera sa. Măsura este 10 -11 silabe. apelând la metaforele „polenul lumii” şi „sucul nemuririi”. fără a fi nevoie de contactul direct cu sursa acestor informaţii.mi-am făurit” are rolul de a marca grafic despărţirea a doua părţi de vorbire diferite: pronumele .. ca modalitate de transmitere a experienţei acumulate de omenire către generaţiile următoare şi de transcendere în nemurire sub forma neuitării..mi” de verbal auxiliar . a bate o carte. În Antichitate. pornind de la rolul cărţii de a transmite informaţii în timp şi spaţiu. 2. 6. cunoştinţele generale ale omenirii erau limitate. Pe măsură ce cunoştinţele au avansat şi au început să dea un sens raţional acestor evenimente.peste anumite bariere ridicate de ignoranţa personală. Fenomenele mai complexe ce nu puteau fi explicate cu ajutorul mijloacelor contemporane erau aşadar plasate în sfera unui anumit plan supranatural al cărui stăpâni erau zeii. explicându-se în felul acesta şi dispariţia zeilor care nu au cunoscut „Magic-ul cosmos strâns în scoarţe”.De asemenea. prof. 9. 4. nevoia credinţei în zei a dispărut. 99 (Vasile Voiculescu. Penultima strofă prezintă imaginea cărţii. 8. 11 A. În viziunea autorului. Scrierile poetului cuprinse în cărţi au darul de a transmite cititorului peste generaţii „seminţele ideii” şi de a „spinteca bezna suferinţii”. iar rima este îmbrăţişată. ce sunt dezvoltate şi aprofundate de fiecare generaţie în parte. cartea a reuşit să învingă efemerul prin anduranţă. Această lipsă de cunoştinţe atârnă greutăţi de plumb de aripile gândirii libere. 7. Îl doare la inimă când vede atâta risipă. (Mircea Ciobanu.

metaforele . neatinsă. 12 L. punând în lumină propria stare sufletească. Elementele naturii ajută şi ele la creionarea autoportretului – metafora . „uzată”=nefolosită. timpul se scurge implacabil pentru om. Expresivitatea se referă şi la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică idei cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă. Conţinutul textului însă contrariază 5.. apăsare. numindu-l pe celebrul erou grec care a participat la războiul troian. precum epitetul cromatic .. Prin mijloacele artistice. sunt redate propriile idei despre lume. 100 (Ilarie Voronca. Ulise) 1. În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamării. dar creează şi o stare de singurătate. Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu.Comparaţia . deoarece marchează interjecţia şi totodată intervenţia afectivă a eului liric. prezentat într-o manieră avangardistă. „acum strada te primeşte ca o cutie poştală”.inimă ratacită”. 5. fiind sugerată şi ideea timpului ce se scurge ireversibil. dovadă fiind motivul visului (.păr alb”.Mă sprijin în condei ca în toiag”). În prima strofa se realizează autoportretul artistului. Talazurile. a duce cu vorba. creionând în tuşe grave propriile trăsături fizice. ajutând la creionarea autoportretului... „strada e aici la picioarele tale precum un câine credincios”.. 7.. Poezia .ca faldul unui steag” evidenţiază expresiv însuşirea. nimeni şi nimic nu pare să-l surprindă pe acest Ulise. 8. nava.bântuita navă”. Anii care au trecut şi-au lăsat urmele . Textul ia forma unei confesiuni. unui monolog. că visul mi-e trezie”).ca în toiag”. în care elementul surprinzător nu poate să intervină. Luminiţa Paraipan) I.. deoarece într-o manieră nostalgică poetul îşi conturează imaginea. .. 95 . Expresivitatea se realizează în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de stil. prof.Autoportret romantic” este sugestiv. a duce dorul (cuiva) 4. trăsătura fízică. 9. . steagul sunt elemente care atestă trecerea timpului. a duce grija. Poezia este un monolog adresat. prin conturarea atât a trăsăturilor fizice (epitetul cromatic .pajişte firavă’’. singurul sprijin la bătrâneţe fiind creaţia sa (.bătrâneţe bravă”. cât şi a celor morale (meafora .. coord. 6. . iar prin folosirea pronumelui „tu” se accentuează destinatarul mesajul numit şi în titlul textului.. Comparaţia „obişnuinţa e pe umerii tăi ca o cămaşă uzată” sugerează ideea de acomodare cu o existenţă absolut banală. 6.. „credincios”=necredincios 2. (Ana Duţu .pieptul liber”). 3..Visez mereu. Titlul poeziei .. comparaţiile .. dar într-o viziune romantică.ca faldul unui steag”.chip uscat”). 7..Autoportret romantic” este o artă poetică chiar dacă interesul este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume. Poezia nu este numai un autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectuţii.păr alb”. poet-creaţie. metafora .

aşteptările cititorului. iar cele două substantive enumerate („tâmplele” „arterele”) nu sunt despărţite prin virgulă. (Mădălina Niculae. folosindu-se cuvinte sau combinaţii mai neobişnuite. poezia dezvăluie o parte ludică. iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidenţiază caracterul adresat al textului. Textul aparţine mişcării de avangardă. punctul de vedere. este „întors” de altcineva. eul liric doreşte să sugereze că viziunea. identificându-se trăsături precum nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber. cum ar fi „zgomote iţi ling tâmplele arterele”. În ultimele şase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al interiorităţii. schimbarea planului fiind realizată prin conjuncţia adversativă „dar”. 8. Fiind scrisă în spirit avangardist. 9. deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului. în platitudinea vieţii comune. coord. adică modificat sau concretizat de o putere exterioară individului. Luminiţa Paraipan) 96 . Apare implicarea eului liric prin interjecţia „o!”. utilizarea limbajul uzual. Prin metafora „arcul din pupilele tale”. folosind puţine figuri de stil şi evidenţierea spiritului ludic. ingambamentul (continuarea unei idei în următorul vers cu literă mică). prof. 12 L.