I. 1. („Gerul” – Vasile Alecsandri) 1. ger, promoroacă (ţurţuri, gheaţă) 2.

Semnele de punctuaţie: punct şi virgulă de la finalul celui de-al doilea vers desparte două fraze diferite, marcând o pauză în exprimarea unor idei similare. Poetul nu foloseşte punctul, ca în finalul strofei, deoarece acesta are rol în încheierea ideii, nelăsând loc unei continuări a acesteia. 3. „Sa ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.” 4. Tema naturii sub stăpânirea iernii; motivul gerului. 5. pronume la persoana I şi a II-a: „eu”, „tu”; verbe la persoana a II-a: „vin’”; interjecţia. 6. „(gerul) sălbatic”  epitet personificator, extrem de sugestiv care arată forţa de nestăvilit a iernii geroase acaparând natura. 7. Substantivul „gerul”, reprezentând şi titlul poeziei, nu este pus la întâmplare la începutul fiecărei strofe, ci prin aceasta, poetul intensifică într-un mod aparte ideea centrală a poeziei, asprimea iernii, dându-i cititorului senzaţia de acaparare totală, accentuând imaginile sinestezice. 8. Gerul este prezentat de către poet ca o minune a iernii, ca un fenomen magic ce pune stăpânire asupra întregii naturi. În ultima stofă, gerul este invocat de către eul liric, prin propoziţia în vocativ: „O! tu, gerule năprasnic, vin”. Epitetul „(ger)năprasnic” întăreşte ideea de atotputernic, iar comparaţia „ca săgeata” întregeşte sentimentul de măreţie pe care gerul i-l inspiră poetului. Primele două versuri ale strofei prezintă o complexă imagine vizuală, ce subliniază grandoarea tabloului. 9. Vasile Alecsandri creează un pastel al iernii, de o impresionantă măreţie, prin folosirea unui limbaj expresiv, pe tot parcursul poeziei. Elementele care susţin expresivitatea sunt nenumăratele imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 2. („Pe coastele Calabrei” – Vasile Alecsandri) 1. mister = taină parfum = mireasmă 2. „sânu-i” – cratima desparte substantivul de persoana I în dativ posesiv, marcând pronunţarea într-o singură silabă. „stele-n” – cratima ţine locul vocalei „i” - în ambele cazuri, cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi contribuie, prin înlocuirea unor sunete, la păstrarea măsurii versului. 3. a călca strâmb, a călca pe bătături / nervi 4. sehastru  sihastru; Calabrei  Calabriei 5. „luna, vas de aur”, „se-nalţă-un negru munte”

6. Metafora „pare ca din sânu-i azvârle stele-n cer” transpune artistic un fenomen natural: vulcanii inactivi al căror crater izbucnesc uneori în uşoare scânteieri. 7. Verbul „fosforează”, fiind un derivat al substantivului „fosfor” exprimă o imagine vizuală, prin care este sugerată dâra de lumină, pe care vaporul o lasă în urmă în drumul său prin bezna nopţii. Adjectivul „stâncie” sugerează o imagine uşor înspăimântătoare şi totodată misterioasă, a monstrului subacvatic. Acesta duce cu gândul la „stâncă”, prin forma derivată, „stâncie” 8. Ultima strofă ne introduce într-o lume feerică. Poetul reuşeşte să emoţioneze cititorul prin atmosfera de vis, pe care o creează cu ajutorul imaginilor vizuale şi a figurilor de stil. Primul vers ne prezintă o mare liniştită, sub atomosferă caldă, luminată de frumoasa Sicilie, fapt ce reiese din folosirea epitetului „(baie) azurie”. Ultimele două versuri ne indică ajungerea la destinaţie, călătorul putând simţi „din umbră”, „parfumul oriental” al portului Syracusei. Atmosfera feerică este sugerată printr-un câmp semnatic al liniştii: „dorm”, „atmosfera caldă”, „se scaldă” 9. Poezia „Pe coastele Calabrei” este un minunat pastel, în care poetul ne prezintă drumul parcurs de vapor „pe coastele Calabrei”, până în portul Syracusei. Pastelul este presărat cu figuri de stil şi imagini vizuale de o puternică expresivitate ce reuşesc să impresioneze cititorul prin creearea unei atmosfere feerice. În prezentarea peisajului, Alecsandri foloseşte ca timp predominant prezentul, unul dintre timpurile tipice decrierii, iar folosirea repetată a epitetelor („punte argintie”) a metaforelor („luna, vas de aur”) şi a imaginilor vizuale, indică în mod cert prezenţa descrierii în poezia citată. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 3. („Privighetoarea şi măgarul” – Grigore Alexandrescu) 1. a se culca pe o ureche, a trage cu urechea 2. Virgula desparte vorbirea directă de cea indirectă şi separă propoziţia incidentă de restul enunţului. 3. cânta ≠ tăcere 4. Adjectivul „nenorocita” exprimă povara privighetoarei de a-şi cânta durerea. 5. „tot împrejuru-i era tăcere”  imagine auditivă „capul pleoştise, sau râdicase”  imagine vizuală 6. Comparaţia „ca un aspru judecător” arată revolta poetului la adresa îndrăznelii măgarului de a critica suava privighetoare, idee întărită prin epitetul „aspru”. 7. Titlul pune în relaţie de coordonare cele două personaje principale ale fabulei, anunţând antiteza ce urmează să ia amploare pe parcursul poeziei. 8. Ultima strofă a poeziei conţine morala. Concentrând-o în imagini vizuale şi figuri de stil, poetul ne transmite ideea demonstrată pe tot parcursul

2

poeziei, anume nevoia de a critica resimţită de cele mai multe ori în mod nejustificat şi absurd, prin raportarea la propria persoană. 9. Deşi prezintă structura unei poezii, opera nu întruneşte trăsăturile genului liric. Poetul nu pune accentul pe imagini artistice şi figuri de stil, ci pe prezentarea alegorică a unei întâmplari, modul de expunere nefiind descrierea, ci naraţiunea, trăsătură tipică a genului epic. De asemenea, observăm accentul pus pe personajele ce reprezintă timpuri umane. Fiind vorba de personaje-animale, ajungem la concluzia că poezia este o fabulă, specia literară ce aparţine genului epic. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 4. („Umbra lui Mircea. La Cozia” – Grigore Alexandrescu) 1. 2. intensifică suspans. 3. 4. 5. muşchi, râul, munţi, valuri punctele de suspensie, foarte des folosite în ce-a de-a patra strofă, sentimentul de nelinişte şi totodată creează o stare de permanent

a se da de ceasul morţii, a-ţi suna ceasul Tema preamăririi strămoşilor (patriotică); motivul nopţii „glasul ei se-ntinde,creşte”  imagine auditivă „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”  imagine vizuală 6. Epitetul „(chipuri) negre” sugerează întunericul nopţii ce pune stăpânire pe întregul univers şi conturează o atmosferă încărcată de mister. 7. În prima parte a poeziei se poate observa cu uşurinţă predominanţa verbelor la timpul prezent, timp specific descrierii. De aceea, şi aici are rol în prezentarea peisajului, în introducerea cititorului în atmosfera misterioasă. În final poezia este dominată de imagini motorii, poetul trecând de la descrierea peisajului nocturn la prezentarea învolburată a luptei, ce învie în ochii cititorului. Astfel se explică şi folosirea verbelor la perfectul compus, timp specific prescurtării acţiunii în plină desfăşurare. 8. Ultima strofă transmite ideea permanenţei naturii în raport cu viaţa, invocând Oltul, martor al atâtor evenimente importante, prin folosirea vocativului, cu rol personificator din primele versuri. Epitetele „(virtuţi) mari”, „(fapte) cumplite” intensifică măreţia acelor timpuri, importanţa istorică şi totodată sentimentul de recunoştinţă pe care acestea le stârnesc oricărui român. Întrebarea retorică din final face referire la domnia grandioasă a marelui conducător, al cărui nume este precizat în titlu, Mircea. 9. Poezia „Umbra lui Mircea” este un imn închinat unei figuri impozante din istoria românilor. Prezenţa numeroaselor imagini artistice şi a figurilor de stil, împreună cu vocativul „Oltule” şi imperativul „Ascultaţi” ce arată implicarea afectivă a poetului, prin vocea eului liric, dovada apetenţei poeziei la lirismul subiectiv. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol)

3

coord. cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi ţine locul vocalei „u” (nu ar avea). Tiltul poeziei exprimă simplu. Metafora pune în relaţie un element cosmic cu un simbol de glorie. 2. dar cu o notă de profunzime ce nu poate trece neobservată. 6. 9. El simte că nu îi ajunge cerul pentru a-şi exprima gratitudinea. având rol în păstrarea măsurii versului. poetul reuşind să facă tot mai adâncă fascinaţia in faţă vieţii. unde poetul îmbină atent. Luni începuseră şcoala de la ora şapte. motivul recunoştinţei. motivul divinităţii. înlocuind vocala „î” în scopul menţinerii măsurii versului 3. de mici bucurii ale vieţii pentru care nu vom putea niciodată să mulţumim suficient de mult. această strofă este ea însăşi o metaforă. 8. „să-ţi” – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. prof. candidă = pură beteală = podoabă 2. Rolul conjuncţiei coordonatoare „şi” este de a întări dorinţa poetului de a muţumi pentru nenumăratele bucurii pe care i le oferă viaţă. 6.I. Repetiţie anaforică. 12 B. atins chiar de aparenta lor banalitate. De luni de zile nu am mai auzit nimic despre el. aceste flamuri sure” dezvăluie impresia pe care norii o au asupra poetului. 5. „cuvine-se” – cratima marchează o inversiune în forma verbală cu rol în păstrarea măsurii versului. Deşi aparent destul de săracă în figuri de stil şi imagini artistice. etc. nearticulat are rol în generalizarea sentimentului mulţumirii. Elena Apostol) I. 4 . forme şi culori. recunoştinţa eului liric pentru ceea ce are cel mai de preţ de la Dumnezeu: viaţa. miresme şi senzaţii cu ajutorul înşiruirii. Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a: „să-ti mulţumesc”. Cea de-a patra strofă continuă înşiruirea numai câtorva dintre milioanele de lucruri. 7. motivul dragostei de natură. tema poeziei. „Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi” 4. („Mulţumire” – Ioan Alexandru) 1. (Alexandra Gherman. Fiind un substantiv propriu. („Crizanteme” – Dimitrie Anghel) 1. 5. cu măiestrie. folosind în mod obsesiv conjuncţia ce leagă toate aceste elemente. Metafora „nori. Ultimul vers marchează cititorul prin naturaleţea cu care este infiltrat în poezie. şi anume. motivul amintirii. ideea centrală. „mea”.

9. 7. prof. „şubredă şi pală”. motivul lunii. zarzării şi prunii. Apostroful marchează lipsa accidentală a vocalei „ă”. fata pentru care cititorul presupunea că iubirea tinereţelor a murit. având rol în menţinerea măsurii versului 3. de mâhnire. obsesive. să spuie  să spună -ntăilor  -ntâilor 7. motivul primăverii. 5. 12 B. anotimpul în care toate florile mor. şi fata singură. o paralelă între anotimpul trist şi monoton . „vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”. Substantivul „balul”. 6. pe care toamna le lasă în urmă. s-au – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. a-l trece toate apele. poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi figuri de stil. / înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii”  imagine vizuală „pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt”  imagine auditivă. a trece pragul. dar calde ale primăverii  epitet sinestezic specific simbolismului 7. Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea toamnei. zarzări. Limbajul folosit de D. 4. „pomi” fac ca titlul să reprezinte perfect 5 . Fata descrisă de poet prin două epitete o fac să se potrivească perfect decorului. „o fată şubredă şi pală”. Tiltul anunţă poezia ca pe o metaforă. 6. („Balul pomilor” – Dimitrie Anghel) 1. şi casa fetei. „caişii. pruni 2. toamna. prefăcut. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt descrise din perspectiva unei stări puternice. motivul toamnei. caişi. Putem considera că poetul sugerează pe tot parcursul poeziei o paralelă între trista toamnă. evlavios ca o vestală”: comparaţia fetei cu o vestală face din acest procedeu banal un adevărat ritual. elidarea lui e. Anghel în poezia sa este sugestiv. motivul oglinzii 5. (Alexandra Gherman. folosit cu sens metaforic pe lângă cel de-al doilea. Epitetul metaforic „roze (gesturi)” îmbină armonios mişcarea suavă a pomilor în bătaia vântului cu culorile palide. înveşmântaţi. Atât epitetul personificator „oglinzile-obosite” cât şi comparaţia „evlavios ca o vestală” adâncesc sentimentele de tristeţe. „Preschimbă florile în vase. Elena Apostol) I.3. pentru cea care „n-a fost mireasă”. În prima strofă a poeziei. a trece în nefiinţă. 8. coord. El pune la îndemâna cititorului elementele necesare pentru ca acesta să înţeleagă în maniera proprie semnificaţia versurilor. 4.

Cele două copile seamănă ca două picături de apă. poezia pregăteşte cititorul pentru furtunoasa legătură pe care procedeul creaţiei o stabileşte între opera şi creator. 4. („Epigrag” – Tudor Arghezi) 1. poetul empresionând prin forţa expresivităţii limbajului. Folosirea numeroaselor verbe la imperativ. 7. Pomii. coord. După cum arată şi titlul. 9. „porniţi”. cum ar fi: „zburaţi”. fraţi de suflet. Poezia lui Tudor Arghezi este o artă poetică ce impresionează prin limbajul folosit de poet pentru a se face înţeles şi mai ales prin relaţia dintre creaţie şi eul creator. Autorul pune toată aceasţă atmosferă feerică de noapte de primăvară doar pe seama anotimpului. Epitetul multiplu „(pustnicii) tineri. cu ajutorul cărora eul liric apare ca un comandant al armatei cuvintelor. Elena Apostol) 6 . dau cititorului senzaţia că se află în mijlocul unei adevărate „furtuni” de creaţie. 12 B. 8. înţelese şi neînţelese” 5. prof. intr-un suflet. cu sens metaforic urmat de versul „Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” exprimă dăinuirea în timp a operei artistului. fără de veşmintele catifelate pe care acesta le pune la dispoziţie. „vă” şi a adjectivelor pronominale la persoana I: „mea”. balul pomilor fiind dulcea primăvară. care îi va impresiona pe tinerii cititori. 12 B. cu sufletul la gură. „epigraf”. prof. – folosirea simbolului cromatic – sinestezie „dulci orchestre” (Alexandra Gherman. 2. a substantivelor în vocativ: „stihuri”. strălucind în lumina lunii. persoana a II-a. 8. Prima virgulă desparte un substantiv în vocativ de restul propoziţiei. Poezia are un puternic impact asupra cititorului. 9. care transformă întrega natură în sărbătoare. 3. Ultima strofă trezeşte cititorul din visare. ce o vor păstra mereu. „Pătrundeţi. Încă din primul vers al poeziei se remarcă folosirea verbului la imperativ „zburaţi”. coord. Urmează abundenţa de imagini vizuale şi figuri de stil de o impresionantă forţă. iar ce-a de-a doua separă două propoziţii / verbe la imperativ. 8. iar comparaţia stihurilor cu „păsările mici de catifea” stârneşte duioşie în sufletul cititorului.tema poeziei. pomii parcă dansează. (Alexandra Gherman. Aceasta este dată în primul rând de întrebuinţarea numeroaselor verbe la imperativ. Toamna se seamănă grâul. aducându-l din nou cu picioarele pe pământ. redevin „banalii pomi din faţa casei”. 6. care urmat de adverbul de timp „acum”. Arghezi încearcă să ne transmită ideea că orice creator poate învinge timpul şi spaţiul prin creaţia pe care o lasă în urmă. Elena Apostol) I. a pronumelor la persoana a II-a: „-ţi”. trişti şi delicaţi”. Legănându-se uşor în bătaia vântului. Poetul îmbină cu măiestrie elemente surprinzătoare.

Virgulele utilizate marchează apariţia unui substantiv în vocativ.I. adjective pronominale posesive (mea). ca prin vis. Se remarcă astfel prinadresarea directă al persoana a II-a. Epitetul simplu „uşoară (zburătoare)” subliniază delicateţea şi fragilitatea albinei. etc) ce creează surprinzător imagini artistice. („Cuvinte stricate” – Tudor Arghezi) 1. O caracteristică a limbajului poeziei argheziene aste expresivitatea obţinută din utilizarea numărului însemnat de figuri de stil (metafore: „tezaurul de ceară”. fiind folosit de fapt cu sens metaforic. 5. implicarea afectivă a eului liric. 3. 8. prin intermediul interogaţiei retorice din ultimele versuri este evidenţiată singurătatea micii vietăţi în momentul prăbuşirii din zborul ei înalt. 5. observându-se totodată şi compasiunea poetului pentru starea acesteia. metonimie – „aur şi parfum”. mod ce prezintă o acţiune îndesfăşurare. 4. Elena Apostol) I. „îs” – sunt . utilizarea verbelor la gerunziu (zăcân. („Lumină lină” – Tudor Arghezi) 1. s-au sculat. (ceva) de vis. 3. 12 B. Semnnul exclamării (semn de punctuaţie) marchează o poruncă a poetului adresată cititorului. subliniază mai mult „suferinţa” bietei vieţuitoare prin comparaţie cu somnul dulce din stup. forme verbale la persoana I (iubesc). Compasiunea sa pentru munca micilor vieţuitoare. cuvinte. 10. În cea de-a treia strofă a textului poetul prezintă moartea albinei ca o jertfă supremă în numele muncii sale sacre (tezaurul de ceară). Titlul poeziei surprinde prin aparenta lipsă a legăturii cu textul cu textul acesteia. plural a pronumelui personal „-le”. (Alexandra Gherman. buze. a ucide = a omorâ a ucide ≠ a învia 2. dormind). prof. Cratima (semn ortografic) marchează despărţirea formei verbale de forma neaccentuată de persoana a III-a. urmat de un determinant. „deştele” – degetele. neterminată. 7. Adjectivul „lină”. „Le vezi? Au căzut. coord. singular.” 4. voci 2. Deasemenea. 6. lângă substantivul „lumină” creează o metaforă de o dulce muzicalitate (obţinută prin repetarea unor sunete). forme pronominale de persoana I – „-mi” Adjective posesive de persoana I – „mele” 7 . 9. 9.

Substantivul toamna. Am băut o carafă de vin roşu. titlul anticipează tema poeziei. Imagine auditivă  „Să nu le mai cânte cumva”. Arghezi introduce procedeul esteticiiurâtului. coord. 7.). relaţia poet – material poetic. îngroape 2. 6. 5. etc. Titlul poeziei se regăseşte şi la începutul primului vers. prin exprimarea directă a trărilor. Am să vin când voi avea puţin timp. revoltă şi uimire. a exclamaţiilor şi a întrebărilor retorice („le vezi?”. 3. verbul „a fi” la perfect simplu adânceşte intensitatea trăirilor eului liric în faţa imensităţii toamnei. prof. cuvintele. Motivul toamnei. precedat de adverbul de timp cu valoare absolută „niciodată” intesifică fascinaţia poetului în faţa grandioasei toamne. „Păsările negre suie în apus/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur” – comparaţie prin care zborul păsărilor călătoare către alte meleaguri este pus în relaţie cu „boala” ce cuprinde în fiecare an carpenul (desfrunzirea). desfrunzeşte. îmbinând armonios în maniera-i caracteristică cuvintele. indicată de folosirea verbelor i pronumelor la persoana I şi a II-a (mele. Marchează pronunţarea ultimei vocale a primului cuvânt şi a primei vocale a celui de al doilea într-o singură silabă. 12 B. Exclamaţia din primul vers al strofei indică prezenţa unui eu liric dezamăgit de creaţia sa „s-au stricat cuvintele mele”. Încă din titlu. huleşte-le). „Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare”. având rol în păstrarea măsurii şi a ritmului versului. În al doilea rând. motivul trecerii timpului. imagine vizuală  „Umblă prin mocirle cu stele”. 4. „huleşte-le!”). De altfel.6. „Fâstâcite şi neroade”. Astfel se formează un epitet metaforic surprinzător prin formasa simplă. dar contrariantă tocmai prin semnificaţia adejectivului-epitet. Elena Apostol) I. 9. (Alexandra Gherman. Poezia „Cuvinte stricate” se încadrează în lirica subiectivă în primul rând prin prezenţa eului liric. 8. a sentimentelor eului liric (dezamăgire. În poezie. 8. („Niciodată toamna” – Tudor Arghezi) 1. 8 . estetica urâtului „umblă prin mocirle de stele”. Poezia marchează prin abundenţa imaginilor artistice formate din îmbinări surprinzătoare ale cuvintelor prin tehnica specificargheziană. 7. Perfectul simplu (sau trecutul definit) exprimă un fapt complet săvârşit într-un anume moment al trecutului. în care poetul îşi va „renega” propriile „cuvinte stricate”. „Păsările negre suie în apus”. „Palid aşternut e şesul cu mătasă”. În limba literară este timpul specific poeziei. Cea de-a doua strofă a poeziei exprimă dorinţa eului liric de a crea i totodată răzvrătirea sa în faţa neputinţei de a-şi găsi cuvintele. 11.

„mie”). Se observă intelectualizarea emoţiei şi intensificarea trăirilor eului liric prin prezenţa numeroaselor imagini artistice de o deosebită valoare stilistică. 2. („Psalm” –Tudor Arghezi) 1. Motivul îngerului (ca semn al divinului). 3. evident în textul dat în primul rând prin prezenţa mărcilor eului liric (verbe şi pronume la persoana I şi a II-a). 5. dar marchează în acelaşi timp şi un reproş la adresa Domnului.. Domnul. „mie”. 9. Primul catren al poeziei este un monolog adresat divinităţii în care eul liric îşi face simţită prezenţa încă din primul vers. mod ce exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală. Elena Apostol) 9 . Strofa transmite o dorinţă adâncă a eului. Băiatul acela este slab de înger. vecinicul şi bunul. Este o stea în devenire. etc. / Nu mi-ai trimis. „(mă) rog”. trăiri ale poetului (deznădejdea.. exprimat cel mai concret în primul vers: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”. Una din principalele trăsături specifice modernismului identificate în poezia lui Arghezi este subiectivismul. 7. Am cumpărat azio imensă stea de mare. prof. iar la nivel lexico-morfologic există mărci ale prezenţei acestuia („nu cer”. îmbinat cu termeni arhaici (ghies). coord. ce fac evident monologul adresat lui Dumnezeu. neputinţă = imposibilitate.” 8. 4. subliniază dorinţa arzândă a poetului de primi un semn din partea divinităţii. regretul de a nu avea „semne” din partea divinităţii). coord. Povaţă = sfat. În această poezie lirismul este de tip subiectiv deoarece sunt exprimate în mod direct stări. Elena Apostol) I. Punctele suspensie adâncescregretul poetului de a nu fi auzit de divinitate. Prezenţa eului liric este evidentă în text prin folosirea frecventă a pronumelor şi verbelor la persoana I şi a II-a: „-ţi”. şi totodată dezamăgirea sa. rezultat al lipsei „unui semn” din partea Celui de sus „doar mie. (Alexandra Gherman. 12 B. „mea”. dorinţa de concret. 12 B. niciunul. (Alexandra Gherman. „vorbeai”. Folosirea verbelor la mod indicativ. 12. Epitetul multiplu „recea (mea-)ncruntată (suferinţă)”. evidentă prin folosirea verbului „vreau”.9. 6. întăreşte motivul eului liric de a da glas reproşului. La nivel prozodic observăm cultivarea versului liber. Poezia lui Arghezi transmite un puternic sentiment de tristeţe şi dezamăgire a eului liric. evidenţiind tocmai dorinţa eului liric de a diminua distanţa dintre el şi divinitate. prof. comunicarea cu divinitatea. de când mă rog. Limbajul este familiar.

Linia de pauză marchează o structură incidentă.. 13. („De-abia plecaseşi” – Tudor Arghezi) 1. subliniază durerea încă puternică din sufletul poetului. „Voiam să pleci”. Verbe. Teoria iubirii neîmplinite. coord. persoana a II-a. „plecaseşi”). Ultima strofă se realizează în întregime pe baza antitezei între glasul inimii (cel neauzit) şi glasul minţii eului liric (gândul cel dintâi). „am rugat”. ajutând astfel la menţinearea măsurii şi ritmului versului. împreună cu cea a exclamaţiilor („nu te-ai uitat o dată înapoi!”) şi a întrebărilor retorice („de ce-ai plecat?”) marchează în poezie lirismul subiectiv. 3. 8. „am oftat”. prof. motivul iernii. „gri”. tema solitudiniii. Din cauza suferinţei a ajuns o umbră de om. „voiam şi să rămâi” 5. 6. 4. 2. singurul. a-şi pleca capul. 2. De asemenea.]/ De ce-ai plecat?de ce-ai mai fi rămas?”. 10 . a se pleca. a adeverbului abia. a verbului sugerează reproşul eului liric la adresa iubitei. Pâinea coaptă pe vatra bunicilor este cea mai bună din lume. Indecizia din sufletul poetului este redată în special în primul şi ultimul vers „Voiam să pleci. motivul plumbului. („Gri” – George Bacovia) 1. separând vorbirea directă de restul versului. motivul plecării. 12 B. Îmi va rămâne mereu în suflet vatra părintească..I. (greu)ca plumbul. Interogaţia retorică din ultima strofă transmite cititorului lupta ce se dă în sufletul poetului între glasul inimii. adjective posesive şi pronume la persoana I: „mi-am zis”. care o vrea înapoi pe fiinţa iubită „De ce-ai plecat?”. (Alexandra Gherman. 3. Inimă de plumb. „voiam”. lângă care plasat e un verb la mai mult ca perfect (timp specific unei acţiuni trecute şi demult încheiate). Titlul poeziei. Tot acel vis îngrozitor s-a dovedit a fi un semn pe care numai eu îl puteam înţelege. a pleca urechea. „ninge”. 14. voiam să şi rămâi/ [. 4. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi are rolul marcării pronunţării într-o singură silabă a prepoziţiei „de” şi a primei vocale „a”. 7. „mea”. şi glasul orgoliului rănit „de ce-ai mai fi rămas?” 6. 9. Prezenţa mărcilor eului liric (precum verbe şi pronume la persoana I şi a II-a „te-". constituit dintr-o locuţiune adverbială „de-abia”. Retorismul întrebării din finalul strofei adânceşte sentimentul melancoliei dată de regretul eului liric în faţa deciziei sale de a renunţa la iubire. „plumb” 5. Elena Apostol) I. cuprins în forma unui monolog adresat din poezie.

tema morţii. Spaţiul poetic este tensionat de imaginea repetată a mişcării corbului. cu rol în adâncirea senzaţiei de melancolie. De asemenea. 7. Elena Apostol) I. Se observă construcţia închisă marcată de apariţia versului „tăind orizontul. având rol în păstrarea măsurii şi ritmului versului. glul. devenind astfel un laitmotiv. sentimentul de vid. Folosireacratimei marchează în ambele cazuri pronunţarea într-o singură silabă a sunetelor finale din primulcuvânt şi a celor iniţiale din cel de-al doilea (valabil şi pentru al doilea cu al treilea cuvânt). în amurg. Titlul. orizont = zare. posomorât. Epitetul cromatic „câmpia albă” nu are o simplă valoare ornantă. până şi zarea îngreunându-se parcă sub forţa zăpezii „de plumb”. sugerează repetarea obsesivă a mişcării ce devine o expresie simbolică a unei stări limită. singurătate. deprimare. Zborul corbului într-o direcţie nedeterminată (în prima strofă) şi întoarcerea lui în a doua strofă. „plumb”. Cea de-a doua strofăa poeziei continuă descrierea tabloului trist de iarnă din prima strofă. „Câmpia albă – un imens rotund – ”. coord. motiv des întâlnit în opera bacoviană. sumbru = întunecat. sugerând tristeţe. construit simplu din adjectivul cromatic „gri”. 4. dar şi în cel al primei strofe. imprimând viziunii poetice un caracter ireal. întălnită şi în alte poezii bacoviene dintre monotoniadecorului exterior şi sentimentul depresiv care îl domină pe poet. „Copacii rari şi ninşi par de cristal”. 12 B. „gri”. Această stare este redată cu ajutorul imaginilor artistice. 11 . 3. 6. („Amurg de iarnă” – George Bacovia) 1.7. „plumb”. 5. în amurgul vieţii. Se observă repetarea acestuia şi în interiorul poeziei în sintagma „ninge gri” din finalul fiecăreia dintre cele două strofe. el crează un contrast expresiv su termenii care evocă insistent culoarea negru (sumbru. 2. în poezie pot fi identificate o serie de elemente din câmpul său semantic „înnegri”. 8. anticipează tema poeziei. Ideea este întărită şi de metafora „ninge gri” care adânceşte starea depresivă a eului. atât în finalul acestei strofe. Epitetul metaforic „(zarea) grea” arată senzaţia apăsătoare pe care o resimte eul liric. prof. Metafora „zarea grea de plumb” adânceşte apăsarea uriaşă din sufletul eului liric. 15. Se remarcă acea concordanţă. (Alexandra Gherman. motivul corbului. corb). diametral”. 9. îndeosebi vizuale („iar în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) şi al figurilor de stil bazate în special pe cromatica monotonă a peisajului „înnegri”. În ultima strofă a poeziei „Gri” Bacovia transmite o neagră melancolie dată de starea singurătate resimţită de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. Astfel impresia creată este de stranie mişcare în cerc.

a umbla de funza frăsinelului. carbonizat. 12 B. 9. a tăia frunze la câini. consecinţa fonetică fiind pronunţarea într-o singură silabă a celor două cuvinte. cădere şi moarte. I se asociază „parfumul de pene arse”. 6. pentru că este prezent verbul „fumegă”. mangal. marcând elidarea vocalei „î”. 17. Reluarea în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârşit de lume material şi sufletesc. parfum = miros 2. Focul şi ploaia. prezenţa simbolului. sicrie. („Pastel” – George Bacovia) 1. 12 B. prezente în text. 2. Dorinţa simboliştilor era aceea de a nu numi în mod direct stări sau sentimente. Titlul „Amurg de iarnă” este semnificativ pentru aceste pastel simbolist. arse. 4. solitudinea poetului aflat într-un spaţiu închis. 7. („Negru” – George Bacovia) 1. 12 . Se menţine măsura şi ritmul versului. Elena Apostol) I. tematica: moartea. iar prin substantivul „iarna” – o lume pustie. Linia de pauză marchează aici tocmai sfrşitul unei etape (amorul). coord. (Alexandra Gherman. 5. Metafora „noian de negru” semnifică o grămadă de scrum. în această poezie. a sugestiei. Adjectivul „negru” reprezintă un simbol des întâlnit în poezia bacoviană. sugerând prin conotaţia cuvântului „amurg” sentimentul de vid. Elena Apostol) I. 16. ci de a le sugera prin intermediul simbolului. Astfel. Iubirea a murit de curând. motivul sicriului. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite (conjuncţia coordonatoare „şi” de pronumele „-i”). Totuleste ars. Poetul pare a fi supravieţuit unei experienţe de coşmar carear fi putu avea loc în vis. ideea morţii este sugerată prin dezagregarea materiei („noian de negru”. ceea ce ar însemna că arderea nus-a produs de mult. culoarea dominantă este negrul morţii. 9. „carbonizate flori”) sau prin sfârşitul iubirii. Acesta sugerează prin repetarea obsedantă ideea morţii prezentă în toate elementele din jur. tema morţii. sentimentul vidului (Alexandra Gherman. Flacăra aruncă scântei pe pământul ud. agonizantă. tristă. Motivul centralal strofei este amorul. frunză. prof. coord.8. 3. carbonizate = arse. sunt ambele elemente ce duc la dezagregare. peste tot sunt semne ale distrugerii. 3. galbenă. 8. prof.

„chemam”. aceea de a renunţa la iubire. 7. care au pus stăpânire pe sufletul poetului. coord. 9. Epitetul personificator „grele (tălăngi) adormite” sugerează un sentiment de apăsare. de deznădejde a poetului ca urmare a ploii.4. Deşi intitulată „Pastel”. Cadrul pustiu al toamnei vine să sublinieze tristeţea. care pustieşte natura. ci unul al dezagregării materiei. al tristeţii pune stăpânire pe poet. marchează grafic regretul eului liric în faţa alegerii făcute. Ploaia. motivul ploii. 18. Nu mai pot merge la mare. prof. Elena Apostol) I. nu este un simbol al fecundităţii naturii. „spune”. „-mă”.”  imagine auditivă 5. sentimentul de vid. motivul talangei. Tema poeziei este tipic bacoviană. lăsându-l în urmă pe poet într-o stare de deznădejde. alături de linia de pauză. 6. „pică frunza/ Şi-i galbenă ca tine”  imagine vizuală „iar eu în golul toamnei/ Cheman în aiurare. cu valoare de refren („Ah. 5. dar şia verbelor la imperativ: „rămâi”.. În cea de-a doua strofă este prezentată plecarea iubitei. 12 B. Utilizarea punctelor de suspensie în finalul primului vers exprimă sentimentul de deznădejde a eului liric în faţa ploii nesfârşite. 8. („Plouă” – George Bacovia) 1. 7. Punctele de suspensie. 4. tină. plânsul tălăngii când plouă!”) ce sugerează aici atmosfera apăsătoare. Sentimentul vidului. aceste stări sunt sugerate şi prin utilizarea liniei de pauză sau a punctelor de suspensie. 6. Cea de-a treia strofă completează tabloul monoton al unei naturi înecate de ploaie. nu vine să purifice. plouă. Un procedeu tipic simbolist este repetarea unui vers în poezie. poezia bacoviană se constituie mai degrabă într-o descriere a trăirilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne agonizante. în poezia bacoviană. pierderea iubirii asociată imaginii dezolante a toamnei. În luna mai vremea este cea mai frumoasă de pe tot timpul anului. agonizantă. forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a : „n-am mai văzut”. 8. 13 . 2. Aici ea cade neîncetat. „stai”. simbolism  tematică (pierderea iubirii)  utilizarea simbolului  repetarea unor cuvinte sau sintagme (Alexandra Gherman. De asemenea. Impresia de sfârşit de lume este astfel amplificată de repetarea acestui cuvânt în versul-refren al poeziei. Prezenţa eului liric în poezie este sugerată prin folosirea verbelor şi pronumelor la persoanele I şi a II-a: „spune”. 3. „-mi”. „tine”.

în care până şi lumina pare tristă. Epitetele „tristele becuri” şi „pustiilor pieţe” sugerează o atmosferă monotonă. 6. („Ţi-am împletit.9. imagine schematică. 20. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite. cunună = coroană gravă = solemnă 14 . Ultima strofă are aceeşi structură închisă. astfel. ca şi primele două prin repetarea în debut şi în final a aceluiaşi vers („Sunt solitarul pustiilor pieţe”). (Alexandra Gherman. 8. ce îl macină pe poet. „tristele becuri cu pală lumină”. Această imagine dezolantă a eului liric bântuit de gândul morţii într-o piaţă solitară. cauzate de ploaia nesfârşită). devenit o umbră ce bântuie prin pieţele solitare. este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite către o temă tipic simbolistă: moartea prezentă în toate elementele lumii înconjurătoare. („Pălind” – George Bacovia) 1. coord. stări ale poetului (Aici agonia. 12 B. Astfel se insinuează gândul obsedant al singurătăţii. depresia. dominat de obscuritate. 2.. coord. un spaţiu în care poetul însingurat şi dezamăgit bântuie. Utilizând simbolul sau repetând anumite sintagme sau versuri sunt sugerate sentimente. obţinută cu ajutorul unui număr mic de figuri de stil (epitete). Piaţa pustie este un decor des întâlnit în poezia lui Bacovia. 4. (Alexandra Gherman. 19.” – Ion Barbu) 1. contribuie la menţinerea ritmului şi măsurii versului. „pală lumină”. O caracteristică a limbajului simbolist este sugestia. Elena Apostol) I. 9. 3. dar şi la „pălirea” sufletului poetului. cu valoare de refren. 12 B. piaţa pustie. prof. Structura închisă a acestui ultim catren sugerează la rându-i. prof. – utilizarea versului cu valoare de refren – tematica: moartea.. Titlul poeziei. O umbră de tristeţe îi răsări pe faţă. Elena Apostol) I. „pustiilor pieţe” 5. al pustiului. spaţiul închis în care agonizează poetul. tipic bacoviană. marcând pronunţarea într-o singură silabă. deznădejdea. „noapte deplină”. constituit dintr-un verb la gerunziu („pălind”) trimite cu gândul la un decor tipic bacovian. Piaţa neagră din România s-a extins în ultimii ani. lirism subiectiv  descrierea trăsăturilor interioare ale poetului  mărcile lexico-gramaticale ce marchează prezenţa eului liric (verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a) 7. lipsit de orice speranţă de a ieşi din el.

. Poezie modernistă. Teme/motive literare: tema iubirii. în vocativ. Barbu foloseşte în poezia sa sugestia ca procedeu principal al limbajului poetic.. 15 . melancolie = tristeţe. materială. „să cânte”. 7. „Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de azur” „Aşteaptă infinită şi limpede ca marea”. 6. Elena Apostol) I. 5. 3. prof. (Alexandra Gherman. Inversiunea „umedă [. constituit dintr-un verb la indicativ precedat de pronumele personal „ţi-”. arată atitudinea subiectivă a poetului şi marchează adresarea directă către „slăvita soră”. idee sugerată de verbul a cânta: „să cânt”. coord.. motivul cântecului. 9. relaţia dintre poet – creaţie sa fiind sugerată de utilizarea unor termeni su sens conotativ. Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinţa eului liric de a fi alături de femeia iubită şi de a-şi eterniza sentimentele de dragoste. de restul propoziţiei. Mesajul poetic este încifrat. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „aş vrea” şi plural: „să plutim” şi pronumele personale la persoana I singular: „mă” şi plural: „noi”. au o valenţă eliberatore şi în acelaşi timp le insuflă vitalitate. Metafora „Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt” sugerează înfocarea eului liric şi a iubitei sale şi faptul că sentimentele acestora. înlănţuiţi = uniţi. 8. astfel. Nu mi-a spus unde pleacă. Poezia poate fi privită ca o artă poetică. Cratima din structura „Dumnezeieşte-ntraripaţi” marchează elidarea vocalei î şi are scopul de a păstra ritmul şi măsura versului. „Un cântec fără moarte aş vrea să cânt”.] tiara” accentuează semnificaţia epitetului „umedă”. Se anticipează. 4. încă din titlul. virgulele despart o structură (substantiv+adjectiv). prin intensitatea lor. 12 B. 5. îi ajută să se detaşeze de zbaterile ce ţin de sfera terestră. Exprimarea ideilor şi trăsăturilor eului liric într-un limbaj atipic. „Ţi-am împletit. 4. ce simbolizează de fapt creaţia. 3. Titlul poeziei. al cărui limbaj se caracterizează prin ambiguitate. 2. cu mâna pe inimă.. 7.” aparţine liricii subiective în primul rând prin prezenţa evidentă a eului liric. Lacul era dezmierdat de mii de unde aurii. care imprimă ideea de măreţie. caracterul de artă poetică al textului barbian. trăsătură specifică poeziei moderniste. 6. un clocot interior. indicată de verbe şi pronume la persoana I şi a II-a. 31 (Dan Botta. din crearea unor figuri de stil. Cununa Ariadnei) 1.2. Verbul „să plutim” ilustrează dorinţa eului liric de a depăşi zbuciumul lumii materiale prin intermediul sentimentelor lui înălţătoare şi eliberatoare. motivul lunii. inimă de piatră.

Sintagma este folosită de doua ori pe 16 . referindu-se la iubirea trăită de toţi îndragostiţii. îmi’.valuri” 2. care sugerează legătura permanentă dintre natură şi eul liric. simbolizează dragostea eului liric pentru iubita sa. 5. prin utilizarea adverbelor negative („nu”. stabilindu-se o analogie între sunetul produs de valurile „clocotitoare” şi foşnetul frunzelor. 3. Prin intermediul metaforei cu valoare de simbol marea este asociată cu imaginea pădurii. Sentimentul de tristeţe este ilustrat cu ajutorul epitetului „braţul rece” şi al personificării „Acelaşi pescăruş în larg va plânge”. În cea de-a doua strofă sensul simbolic al cuvântului este generalizat. o incantaţie a iubirii: „Un cântec printre ani şi un descânt”. 9. „nu vreau”. devenit un motiv al poeziei. (substantiv) Parcul acela este mare. pronume şi adjective pronominale la persoana I („mi”. Luminiţa Paraipan)) I. „meu”. Cratima folosită în construcţia . valuri. prof. . „să uit”) 6.nu-mi da” are rolul de a marca elidarea vocalei .. înfocată. Astfel. Cuvântul cântec. (adjectiv) 4.. În partea a doua a poeziei se remarcă acumularea de negaţii pentru a sublinia necesitatea liniştii şi a uitării la care aspiră eului liric. Marea) 1. 7. „nici” – valoare adjectivala) ideea de singurătate şi de întoarcere către sine este foarte bine evidenţiată. . (Maria Solacolu. sentimentele lui înfocate pe care doreşte să le eternizeze.8. „mă”)..î” din forma pronominală . prin care se face o nouă trimitere la planul ceresc. plan aflat în opoziţie cu cel întunecat al lumii materiale: „Pe marginea de umbră a tunicei”. aflată în contrast cu cea dinamică. coord. spre care tinde eul liric. teme/motive literare: marea. 32 (Emil Botta. uitarea.. Este utilizat motivul mitologic al reginei Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care pare să atingă îndrăgostiţii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada Berenicei”. 12 L. Am fost la mare. iar cântecul devine asemenea unei vrăji. verbe la persoana I („nu ştiu”. creând o atmosferă melancolică.. dar şi cu al metaforei „Melancolia va luci stelar”. În ultimele două strofe eul liric îşi imaginează momentele finale ale iubirii lui. din incipitul poeziei.frunze”.

Imperfectul.. taină= secret. cratima leagă părţi de vorbire diferite şi este utilizată de asemenea din necesităţi prozodice (pentru menţinerea ritmului). ursuză = posomorâtă.abia începea’’. Luminiţa Paraipan) I. metafora(. coord. timp verbal care exprimă o acţiune începută în trecut fără a se preciza momentul încheierii acesteia.parcursul textului.. Grădinile Amăgirii) 1. la . .clocotitoare valuri’’). 8. astfel fiind accentuată asemănarea şi realizându-se o simetrie a textului. Titlul este reprezentat de un substantiv articulat hotărât – marea – care denumeşte metafora centrală a textului. 5.creşteau”. Muşcata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ). (Corina Angheloiu. În primul vers. continuând să-şi facă simţită prezenţa permanent. luna. Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ). 33 ( Mateiu I. dar şi diferite tipuri de imagini artistice vizuale sau auditive („legănare de frunze”. metafora amintită fiind explicitată pe parcursul textului liric. trecându-se de la . 3. 12 E. Pentru a marca gradaţia ascendentă a agitaţiei interioare sunt folosite figuri de stil.. face trimitere la faptul că odată ce au ieşit din starea de latenţă forţele interioare nu mai pot fi stăvilite.loveau’’ şi ... prof. titlul sugerează asemănarea evidentă în percepţia eului liric dintre freamătul pădurii şi clocotul mării. „valuri…loveau”. 2. Teme/ motive prezente în poezie: timpul. 9... precum epitetul în inversiune (. Caragiale.marea pădurii”. Astfel. Incipitul poeziei reprezintă trezirea din somnolenţă a unor forţe interioare care până acum parcă nu s-au manifestat.se trezeau’’ şi . umbra.digul pieptului meu’’). „talazuri creşteau”). o data la mijloc şi o data în finalul poeziei. 4. acest lucru fiind reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu 17 . Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristeţea. Gradaţia este marcată şi de verbele folosite.

În poezia .. În ultima strofă a sonetului predomină sentimentul de tristeţe.ursuză”. . . Inversiunea .Amăgirii”).mohorâte”... . Grupurile nominale indică faptul că tristeţea este sentimentul dominant (. grădina.searbedele zori”.mohorâte flori”. Totodată.tulburi”. Titlul . natura împărtăşindu-i parcă suferinţa. Epitetul . . prof. 6.veşted”.s-a ofilit”... tulburi nori”.văzduhul veşted” are rolul de a descrie văzduhul.. cauzat de amintirea clipelor frumoase care ţin de trecut (. clipă în care nu mai există decât amăgirea.. acesta are rolul de a arăta viziunea modificată a eului liric. .. Apare epitetul în inversiune . 9. la perioada de tinereţe pentru a simţi măcar o clipă de fericire. Astfel. Spaţiul imaginat. coord.ursuză luna” etc. apare ideea trecerii ireversibile a timpului. acesta fiind lipsit de viaţă. ...vei plânge”. Eul liric regretă că nu se mai poate întoarce în trecut.în zadar vei cere viclenei năluciri/ Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri”).. figură de stil menită să arate corespondenţa dintre trăirile eului liric şi natură. . lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el..Grădinile Amăgirii”... Eul liric simte că nu mai poate aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie.). Luminiţa Paraipan) 18 . 7. o imagine a efemerului.grădinile”) şi unul abstract (. arătându-se starea eului liric – regretul după . . Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristeţii (. .. a armoniei dar prin adăugarea celui de-al doilea termen (amăgire) se evidenţiază ideea că totul nu este decât o iluzie... nefiind mulţumit de prezent.searbedele”). inducând un sentiment de tristeţe. (Anda Marin – 12 L.apusa tinereţe”. Se creează o simetrie între natură şi starea eului liric.amara”. respectiv lucrurile frumoase să treacă fără să existe şansa de a le întoarce.văzduhul veşted”.. se arată existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric. trimite iniţial cu gândul spre o imagine a frumosului.Grădinile Amăgirii” conţine un termen concret (.nostalgie..amara soartă” arată cruzimea sorţii care face ca timpul. . mohorât... spaţiu legat de clipa prezentă. 8. care este personificat prin scrierea cu majusculă.

În structura „Descoperit-am” cratima marchează scrierea inversată a formei verbale la timpul perfect compus. figura de stil creionând atitudinea specifică poetului romantic pe care o preia şi eul liric. Reluarea epitetului „ţilindrul cel gigant”. a imaginii redingotei şi a turlei realizează paralelismul cu prima strofă. eul identificându-se cu poetul romantic de acum un secol al cărui univers este descris în strofele anterioare. relevând asemănările dintre „Poetul” de acum un secol şi eul liric. „Funebra turlă sumbră printre molifţi şi pini” 4. creaţia romantică accentuând relaţia dintre om şi natură. „eu”. 7. Coama bogată a calului demonstrează că este bine îngrijit. pronume la persoana I – „îmi”. natura. Verb la persoana I singular – “Descoperit-am”. exprimând asemănările eului cu un poet romantic de altădată. şi motivul codrului care constituie o metaforă pentru universul liric romantic. 8. Neoromantică) 1. observându-se şi trecerea de la timpul imperfect folosit pentru descrierea “Poetului”.I. Ultima strofă marchează trecerea la lirismul subiectiv. motivul lacului 5. din care „ies sirene şi undine”. întrucât natura şi mitologia sunt teme predilecte ale romantismului pe care le va aborda şi eul liric în ipostaza de poet. 6. 19 .motivul codrului. la neoromantism. Astfel lacul reprezintă un element ce aparţine spaţiului exterior poetului şi care îl inspiră. poetul. preluând de la acesta atitudinea elegantă. 34 (G. Pe coama acestui deal se cultivă pomi. Călinescu. Motivul lacului este unul specific romantismului. Repetiţia enumeraţiei „solemn şi elegant” realizează paralelismul între prima şi ultima strofă. la timpul prezent. Se reia motivul apei. 2. 3. prezenţa sa în poezie ajutând la conturarea universului poetic romantic care constituie tema textului. idee ilustrată de metafora „eu mă pierd în codri solemn şi elegant”.

cu ochii în soare. 12 E. încet”. primele trei strofe realizând portretul unui poet de acum un secol şi proiectând în exteriorul său marile teme ale creaţiei romantice. personificarea – „luna[. sugerat de dublul epitet “solemn şi elegant”. ceea ce explică titlul – reinventarea romantismului prin folosirea stilului specific curentului. apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul. cu frunte mai blajană / Îşi 20 .. „cevaşi”. Înserare) 1. „sgomot”. singurătatea. şi reluarea motivelor literare ale acestuia. „blajană” 4. luna şi stelele. coord. 7. acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile albind”). repetiţia – „încet. luna. dar într-o manieră “neoromantică”. Atmosfera strofei este de melancolie. singurătatea ş. Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere. Motivul lunii este predominant. prof. 5. Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea. tipic unei creaţii romantice. Din punct de vedere fonetic. „mă”. Luminiţa Paraipan) I. visul) justifică încadrarea textului în lirica de inspiraţie romantică. teme/motive: natura. conferind oralitate stilului. 35 (Vasile Cârlova. 6.9. „eu”. Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete – „plăcuta vreme”. care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive.. pentru ca apoi eul liric din prezent să creeze tot în manieră romantică deşi curentul apusese. aceasta este personificată.]îşi caută de cale adesea mulţumind”). Poezia are ca temă poetul romantic şi universul său liric. 3. În ultimele două versuri. singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric.a. soare cu dinţi 2. (Sorana Vieru. „tristă vale”. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură. 8. mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”.

încet…se urcă”. predominante în poezie. „adoarme”. deci se întunecă mai târziu. dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se creează imagini vizuale care arată mişcarea de alunecare a lunii fiind abia perceptibilă. Verbele la prezent. În această strofă. tema – natura. Fiind un substantiv nearticulat se creează senzaţia unei repetabilităţi. au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel.caută de cale adesea mulţumind”). 7. sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric. cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. coord. 12 L. 36 (George Coşbuc. în astă tristă vale. Pastel) 1.”). prof. Prin repetiţia „încet. I s-a întunecat faţa când m-a văzut venind spre el. 9. Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”. „tace” etc. E vară. 4. a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”. a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea plăcută vreme. linişte 6. care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii. 3. „mac” 2. Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor. „pădure”. Personificarea „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea” exprimă starea de linişte redată de contemplarea naturii. Cratimele din structura „Şi-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca rostirea legată a celor trei cuvinte. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care liniştea totală îşi pune amprenta şi asupra vegetalului. (Ruxandra Manea.. motivul – înserarea 5. Luminiţa Paraipan) I. Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului./ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu. Aceste verbe 21 . credea că o să-l cert.

12 L. au rolul de a crea o atmosferă plină de mister. Personificarea „Ea-mbracă haine-ntunecate”. coord. care sugerează relaţia directă dintre om şi natură. 37 (Aron Cotruş. Treptat. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte. din strofa a doua. indicând denumirea speciei liricii peisagistice. stare la care fac trimitere şi strofele anterioare. În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static. Luminiţa Paraipan) I. 3) Ceea ce l-a determinat să-şi părăsească drumul ales în viaţă a fost sentimentul apăsător de vină. care întregeşte starea de linişte ce a cuprins întreaga natură în momentul înserării.sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă. necuprins 2) Liniile de pauză marchează o pauză în vorbire. şi-n curând s-alină”. în toate detaliile ei. 8. 22 . o magnifică panoramă surprinsă. „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea”. Astfel. parcă. motivată fiind de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii contemplate. prin intermediul stihiilor şi al vegetalului : „Prin vişini vântul în grădină/ Cătând culcuş mai bate-abia/ Din aripi. titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colţ de natură. 9. de care nu putea să scape. prof. Se remarcă impersonalitatea vocii lirice. orice trimitere spre ideea de mişcare dispare. (Maria Ghiţă. precum şi epitetul personificator „tăcută”. prin imaginea vizuală: „amurgul moare…/ Dă semne nopţii din ponoare”. Titlul „Pastel” este sugestiv. în care poetul îşi exprimă discret sentimentele. realizată în ambele cazuri. utilizată doar în cadrul literaturii române. pentru a delimita o construcţie metaforică cu valoare apoziţională. Astfel singura marcă a prezenţei eului liric este deicticul personal „eu”. Munţii) 1) degeaba.

este evidentă la nivelul textului liric prin repetarea structurii „ca voi” atât la începutul strofei. „setea-mi” 6) Metafora „piedica-mi de humă”. Lupta vocii interioare a poetului cu propriile restrângeri este redată printr-o serie de figuri de stil : metafore („piedica-mi de humă”.Într-un moment al vieţii în care pierduse sprijinul apropriaţilor săi. aşa după cum anunţa şi titlul imaginea munţilor apare în prim-plan. lumina etc. aduce o schimbare: încercarea 23 . singurul lucru care îl motiva să-şi urmeze studiile era setea de cunoaştere. 5) „În coaja lui tirană”. „slut”. inversiuni („sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă”) şi epitete („omorâtor”. enumeraţii („să ies. iar încercările eului liric de a atinge absolutul sunt asemănate cu procesul de formare al munţilor. Comparaţia vieţii. 8) Ideea poetică din ultima strofă este conturată printr-o paralelă realizată între condiţia umană şi cea a munţilor. „seteami de lumină”). să scap. cu fenomenul de ridicare a munţilor. văzute ca o luptă continuă. cât şi spre sfârşitul acesteia. 9) Titlul poeziei poate contraria aşteptările cititorului. este o figură de stil prin care eul liric îşi exprimă viziunea asupra relaţiei dintre trup şi suflet. măsurii şi a rimei ar putea sugera. în comparaţie cu năzuinţele sale. care nu poate fi încadrată la nivel structural de constrângeri prozodice. Strofa a doua însă. astfel. Deci. astfel. „statornic” etc. ideea de limitare a individului. partea fizică a fiinţei omeneşti este văzută ca un obstacol („piedică”) în calea obţinerii desăvârşirii spirituale. prin atingerea absolutului. Lipsa armoniei ritmului. o comparaţie („ca dintr-o strâmtă ocnă”). să fug”). 7) Modalitatea în care versificaţia poeziei a fost concepută poate fi interpretată ca o încercare de a reda cât mai fidel starea interioară de nelinişte sufletească a eului liric.). Iniţial accentul pică pe modul de formare a munţilor văzut ca o „revoltă” împotriva ordinii naturale. „sălbatic”. munţii. 4) teme/motive literare: viaţa privită ca o luptă continuă.

„voi culca”. azur = albastru. 38 (Nichifor Crainic. „mea”. Teme/motive: tema dezmărginirii. „meu”. să-mi pari o piatră seacă” au rolul de a izola apoziţia „frumoasă lume” de restul propoziţiei. amară = dureroasă. de a întreprinde o ascensiune către absolut („voi sfărâma”. Ultima strofă a poeziei înfăţişează finalul ascensiunii eului liric şi accederea lui la absolut. 11 A. „voi culca” şi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I singular: „mă”. „voi sfărâma”. Astfel. prof. a-şi lua inima în dinţi. 3. tristă. 8. coord. motivul stelei. 7. motivul arhanghelului. finalul poeziei sugerează un sentiment al eului liric de tip eterogen. „s-or lumina”) şi de a accede la esenţă. (Vlad Oneţiu. a pune la inimă. manifestat atât prin admiraţie. 5. „şalupă/Ritmată de arhangheli”. 4. 2. între materialitatea de care eul liric doreşte să se detaşeze şi absolutul la care el vrea să acceadă. care reprezintă un intermediar între terestru şi ceresc.munţilor de a se ridica din „coaja” pământului este comparată cu dorinţa eului liric de a-şi depăşi propriile posibilităţi. „m-oi topi”). Esenţial în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului. a avea o inimă de aur. „voi deslipi”. Astfel. a-şi călca pe inimă. „voi deslipi”). cât şi prin invidia faţă de puterea intrinsecă a munţilor. Oximoronul „creştete de hău” sugerează 24 . norul. de a se contopi cu Divinitatea („Mă va-nvăli”. este cel care facilitează ascensiunea către Divinitate a eului liric. „-mi”. Luminiţa Paraipan) I. Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprimă dorinţa eului liric de a se detaşa de latura sa materială („mă voi sui”. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „mă voi sui”. 6. Virgulele din versul „Iar tu. frumoasă lume. Desmărginire) 1. de a se elibera de tiparele neschimbătoare impuse fiecărui individ în parte.

sugerează intensitatea sentimentului. visul. năluci – fantasme „să-nţeleg” – În această structura cratima marchează lipsa unui sunet (vocala î) despărţind două părţi de vorbire diferite şi păstrând măsura. Titlul poeziei nuanţează dorinţa de a fi captiv unui aceluiaşi timp. sugerează eliberarea de materialitate a eului liric. firea. conservare a acestui timpului. singular („mă”. 25 . Modul conjunctiv cu valoare imperativă subliniază doleanţa eului liric de stagnare. 4. coord. 39 (Leonid Dimov. „A chipurilor în amurg plăpând” 6. „mi) şi prin verbul la persoana I singular („nţeleg”).imaterialitatea planului ceresc şi imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestră. Luminiţa Paraipan) şi I. Metafora „O pretutindenească vibrare de lumină” simbolizează idealul pe care eul liric doreşte să-l atingă. 5. Să fie iarnă) 1. 12 L. noaptea etc. – sens propriu Ochii sunt oglinda sufletului. de care aminteam. Metafora „Despovărat de zgura părerilor de rău” sugerează detaşarea de grijile regretele inerente trupescului odată cu atingerea spiritualului. Valoarea imperativă. în care nimic nu e surprinzător şi totul e posibil. 2. – sens figurat teme/motive: iarna. desprinderea acestuia de lumea terestră şi de constrângerile temporale şi spaţiale şi accederea lui la absolut. 9. iar metafora „m-oi topi în boare de muzică divină” ilustrează dematerializarea acestuia şi contopirea lui cu Divinitatea. reprezentată cu ajutorul epitetului „muzică divină”. 3. Prezenţa eului liric în poezie se evidenţiază prin pronumele personale la persoana I. la Divinitate. 7. Iarna capătă conotaţiile unui moment miraculos. Titlul „Desmărginire”. jale – tristeţe. care prefigurează tema poeziei. Fata se privea într-o oglindă spartă. (Maria Solacolu. prof. element intermediar între divin şi terestru. tărâm al minunilor în contingent.

Apariţia figurilor mitologice. Iarna ar mai putea să sugereze lumea lăuntrică a eului liric. o imagine de mişcare absurdă. Motivul oglinzii subliniază limita dintre real şi ireal „Cum se lipsesc cu toţii de oglindă/ Să treacă dincolo cât mai curând”.dorinţa puternică de a se abandona într-un timp încremenit. „Cum nasc apoi năluci…”). Succesiunea imaginilor ar putea fi interpretată ca o dorinţă a acestuia de a înlătura barierele şi de a explora miraculosul. Personificarea visului care dirijează fiinţele miraculoase accentuează capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil. spre contopirea cu acesta într-un spaţiu metafizic. Oximoronul fantasmelor care „gonesc uşor” realizează sub forma unei asocieri paradoxale. care vine să demonstreze din nou faptul că în acest spaţiu concretul se dizolvă în abstract. eve/ Şi cavaleri” faptul că în acest spaţiu orice este realizabil. în sensul că nu apare termenul cu care se face comparaţia. de asemenea. Oniricul tinde spre invadarea realului. Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric. legendare reliefează prin intermediul enumeraţiei „zei. prin care se realizează câte o comparaţie de fiecare dată parcă neterminată. Prizonier al cotidianului. 8. Expresivitatea poeziei este dată de apariţia figurilor de stil şi de elementele de versificaţie. („Cum roade visul…”. în primele trei strofe configurându-se un cadru abstract. „Cum se lipesc cu toţii…”. 9. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare noapte mai adânc” sugerează faptul că acest plan secund al existenţei este întotdeauna prezent în orice „fire”. 26 . Acest lucru este sugerat prin personificarea visului care dirijează figuri legendare. Înaintarea în miraculos şi configurarea acestui cadru ar putea traduce o rezistenţă a eului liric la constrângerile şi la limitele realului. structura simetrică a începutului celor trei strofe. meandri. În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenţa unor ansambluri insolite. acesta doreşte să se afunde în inconştient „pentr-un ev întreg”. Poezia este formată din patru catrene. într-o lume de „preziceri şi colinde”. Se observă. ireal.

„mi) şi prin verbele la persoana I singular („-nţeleg”). 40 (Ştefan Augustin Doinaş. (Aurelia Bezvolev.. des utilizat din perioada modernistă până în prezent. Iedera îndrăgostită) 1. 27 . fără a marca aceasta printr-o pauză. coord. a intra în pământ de ruşine 4. pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor versuri. Autorul foloseşte acest procedeu. Luminiţa Paraipan) I. Astfel jalea creşte în „tagma suferindă”. Însa acest lucru e împiedicat de bariera reprezentată simbolic prin oglindă. „coloane” 2. Expresivitatea lirică este.. motivul timpului 5. la spectacolul accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. prof. singular („mă”. timpul să îşi piardă esenţa. a şterge de pe faţa pământului. 3. Nălucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”.absolut. În ultima strofă tensiunea lirică se amplifică. epitet (gerunziu acordat) ce sugerează dezamăgirea provenită din imposibilitatea fuziunii dintre real şi ireal. iar prezenţa eului liric se face simţită prin pronumelor personale la persoana I. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri se justifică prin faptul că poetul a utilizat ingambamentul care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor. iar el să pătrundă într-o altă formă a existenţei „pentr-un ev întreg”. Personificarea nălucilor care se plimbă călare şi oximoronul „gonind uşor” creează o imagine paradoxală care configurează un spaţiu miraculos. astfel. pentru a evidenţia mai bine o idee poetică. cât se poate de bine conturată. ordonarea timpului după succesiunea ireversibilă a fenomenelor să se anuleze. Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugerează dorinţa eului poetic de a rămâne captiv unui timp abstract. În versul „Ah. „arhitravă” . tema creaţiei. de-atunci şuvoaie-ntregi de clipe” este utilizată virgula pentru a marca interjecţia „ah”. 12 L.

iedera începe a-şi manifesta sentimentele prin mişcări lente. Odată ce a gustat din fructul dragostei. în cazul cărora nu se poate preciza momentul încheierii lor: în vreme ce meşterul „înălţa”. „mişcă”). Iniţial. cât şi prin interjecţia din versul: „ah. iar toate acţiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ. timpul prezent („muşca”. ademenită de cuvânt. construită cu ajutorul figurilor de stil: epitet multiplu („frunză. „mişca braţe gingaşe. indicând acţiuni durative. Balada întrebării lui Parsifal) 28 . prin imaginile artistice folosite . Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbracă o poveste inedită de dragoste între meşter şi planta firavă. epitet dublu: „Iat-o: frunză palidă. mereu îşi ia avânt”. După ce meşterul îi adresează chemarea prin imperativul „vino”. sihastră”. prezentată metaforic. metafora („glezna pietrelor”) şi a imaginilor vizuale („suind cu soarele pe dungi”. sihastra”. sfioasă. prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „şuvoaie. gingaşe : „se alinta”. sihastră”. Luminiţa Paraipan) I.6. Urmează o amplă personificare a sa. 12 L. iedera „încerca” zadarnic să se prindă de piciorul lui. coord. sugerează surpriza eului liric în momentul apariţiei iederei. 8. Alternarea modurilor şi a timpurilor verbale face cititorul să surprindă câteva secvenţe ce amintesc de o desfăşurare epică.ntregi de clipe”. personificare: „Iedera-mbătată de cuvânt” 7. timidă. Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”. Limbajul poetic în poezia dată se caracterizează prin expresivitate oferită de multitudinea figurilor de stil epitete „frunză. „deschide”. În prima parte a textului observăm apariţia imperfectului. metafore „glezna pietrelor”. aceasta este reţinută. care dinamizează atmosfera poeziei. palidă. (Iulia Papa. prelungi”). sihastră”). „linge”. prof. 9. palidă. iederea. „se alintă”. personificări „iederambătată de cuvânt”. de atunci şuvoaie-ntregi de clipe” şi prin imperativul „iat-o” ce denotă implicarea eului liric şi oferă o culoare vie atmosferei sugerate de poezie. începe să urce.imagini vizuale: „iat-o: frunza palida. repetiţii „şi mereu. însa odată ce meşterul o invita să-i fie alături. 41 (Ştefan Augustin Doinaş.

„streşinile toate-ntr-o aripă”. Boala Regelui Pescar pare să fi afectat toată fire. durerea bolii stăpânului. apele 6. realizându-se totodată şi pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (substantiv/pronume personal.schelete”. Cântecul îşi pierde menirea de a exprima frumosul şi ajunge doar să se transforme într-un vuiet care anunţă haosul creat de această stare apăsătoare. amplifică zbuciumul naturii care vibrează la aceeaşi intensitate cu suferinţa Regelui Pescar. sleind. Epitetul metaforic „vântul galben”.1. Natura întreagă respiră a boală. sleind.” Comparaţia „Durerea-l bântuia ca o fanfară” accentuează ideea conform căreia castelul resimte la rândului lui. formă neaccentuată). sugerează şi el boala grea care a contaminat tot locul. având şi pasaje de lirism. Caracterul descriptiv al secvenţei citate este dat pe de o parte de faptul că se prezintă un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendară”. 4. într-un mod forţat după cum arată şi comparaţia „ca un sclav”. Incipitul marchează o atmosferă de poveste. „Şi apele. cumplit = teribil. tânjea = zăcea. „apele. 9. 8. E în floarea vârstei. văzduhul însuşi fiind târât prin noroi. „Văzduhul tras prin tină”). 7. Nicio înălţare nu mai este posibilă. Imaginile vizuale care punctează acest lucru sunt cât se poate de elocvente prin enunţurile eliptice care le cuprind „Pădurile . Fragmentul citat se încadrează în definiţia speciei. Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfară”. castelul. Metafora prin care imaginea pădurilor este apropiată de cea a unor schelete. stagnau solemne” 5. în vreme ce natura este prezentată ca într-un pastel. 3. fiind personificat. teme/motive: natura. Balada desemnează specia genului epic care dezvoltă un subiect istoric. are rol de a marca elidarea vocalei î . legendar sau mitologic. În primele patru versuri. prin diferite trimiteri se realizează personificarea castelului aflat „într-o vale legendară. stagnau solemne”. 2. „Pădurile – schelete care ţipă”. iar pe de altă parte de prezenţa 29 .

Comparaţia „totul e roz şi plin ca în literatură” sugerează ineditul sentimentelor resimţite de îndrăgostiţi. Prin cea de-a doua comparaţie „totul e …ca într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea ce caracterizează povestea lor de iubire în a căror braţe se lasă purtaţi fără nicio reţinere. că te iubesc.grupurilor nominale. sărutul 6) Enumeraţia „că eşti frumoasă. „cumplit zugrav”. 12 E. „cu toate că eşti frumoasă” 5) teme / motive literare : iubirea. specifice unei descrieri („vechi castel”. 4) „m-am gândit că eşti frumoasă”. Ultimul vers al strofei reprezintă apogeul pasiunii celor doi. în câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei trăite. coord. Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…” au rolul de a accentua emoţiile trăite de eul liric şi implicarea afectivă a acestuia. 3) Am strâns mână de la mână şi am cumpărat ceva frumos. „vântul galben”). prof. poetul concentrează întreaga lor „poveste” de îndrăgostiţi. Puritatea acestei năzuinţe este subliniată de epitetul dublu „gând cuminte şi firesc”. Şi-a imaginat povestea mea cu ochii minţii. care nu pare a fi real. că aş vrea să fii întotdeauna a mea…” are rolul de a scoate în evidenţă sentimentele pe care eul liric le are faţă de femeia iubită. Doar gândul la frumuseţea iubitei. 7) În a doua strofă. Banală) 1) firesc = natural . În acea clipă tot ceea ce-i înconjoară pare că dispare. (Andrada Stancu. urăsc = detest 2) Prezenţa punctelor de suspensie în versul „că aş vrea să fi întotdeauna a mea…” se justifică prin nevoia de a accentua intensitatea sentimentelor eului liric faţă de iubită. 42 (Geo Dumitrescu. Sentimentele lui îi apar drept o consecinţă firească a reprezentării iubitei. Luminiţa Paraipan) I. 30 . trezeşte în el dorinţa de a o avea toată viaţa alături. împlinirea fizică a dragostei pe care amândoi o simt unul faţă de celălalt printr-un sărut.

12 L. iubirea începe treptat să îşi piardă din culoare şi din farmec. iubirea poate conduce de multe ori la stări contradictorii. Dacă raportăm titlul la contradicţia cuprinsă în ultima strofă („deşi faptul că te iubesc îmi apare evident”/„nu ştiu de ce te urăsc în acest moment”) apare o nouă explicaţie. reflecţii asupra propriilor 31 . motivul inspiraţiei poetice. 3. un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca fiind una banală. dar şi faptul că întregul monolog liric este adresat iubitei („aş vrea să fii întotdeauna a mea”.”. iar cei doi iubiţi să nu rămână cu nimic altceva decât cu o amintire care acum li se pare „Banală”. Însă. 2. după ce punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndrăgostiţi se consumă: „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură.. Punctele de suspensie marchează o întrerupere a enunţului. „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură”). 4. având în vedere tema acesteia (iubirea). Afirmaţia mea l-a lăsat cu gura căscată. coord. Sentiment inefabil. E toamna în sufletul meu.”.. iubirea.8) Titlul poeziei. pot marca şi o stare de melancolie. format doar din adjectivul „banal”. Luminiţa Paraipan) I. Iambul) 1. „s-auzi în el al undei şopot” / „versul cel mai plin” 5.. Astfel se poate observa cum la început dragostea este acaparatoare. ele concepţii. că te iubesc. intensă fiind prezentă în orice gând „m-am gândit că eşti frumoasă. melancolia. „ m-am gândit că eşti frumoasă”. o pauza afectivă în text. vers = stih trezind = deşteptând. pare iniţial în opoziţie cu ideile poetice ale textului. (Diana Ionescu. că aş vrea să fi întotdeauna a mea. tema creatorului/condiţia poetului. prof. 9) Poezia citată este una de dragoste. 43 (Mihai Eminescu.

6. marcată grafic prin conjuncţia adversativă „dar”. semnul exclamării fiind însă înlocuit cu linia de pauza. 9. Procedează cum vrei. Versul al doilea. pe exprimarea subiectivă a trăirilor. accentul fiind pus pe sentimente. 7. Cratima din versul „Deasupra-mi crengi de arbori se întind” are rolul de a pune în evidenţă pronunţarea împreună a două parţi de vorbire diferite. Preferă să rămână în întuneric.„ura”. Poezia se încadrează în curentul romantism prin temele şi motivele specifice (tema creatorului. mai blând şi mai pudic”. Comparaţia „măsura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine să evidenţieze şi să ridice la rang înalt elementul prozodic: măsura este asemănată cu dulceaţa şi abundenţa mierii în anotimpul precursor iernii. stelele. 4. coord. Stau în cerdacul tău…) 1. 2. 3. Reluarea lui în ultimul vers are rolul de a pune în evidenţă faptul că întreaga poezie este „închinată” iambului. Se păstrează totodată măsura şi ritmul versurilor. prin epitetul în inversiune: „dulce glas”. luna. sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers. compus din doua silabe. atâta timp cât transferul nu va bate la ochi. decât să afle că a fost trădat de propriul frate. prof. 12 L. „umeri de ninsoare” 5. care este „cel mai plin. (Ramona Mănica. 32 . Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât „iambul”. se subliniază rolul important al prozodiei clasice în creaţia lui Eminescu. „mâna ta cea fină” . senină = clară. a stării de melancolie şi revenirea la realitate. ramuri. Teme/motive: iubirea. 44 (Mihai Eminescu. „trezind în suflet patimă şi ură”. 8. sugerând întreruperea ideii poetice. melancolia). Strofa a doua debutează cu o exclamaţie melancolică. sugerează exprimarea sentimentelor în poezie. mişcă = freamătă. Ideea poetică este redată prin substantivele aflate în relaţie de antonimie: „patima”. Luminiţa Paraipan) I. menit să-l caracterizeze pe Amor. De asemenea.

Multitudinea imaginilor artistice. un ansamblu domestic întrepătruns cu un aer familiar.) contribuie la alcătuirea unui spaţiu intim... de mister. Se creează o atmosferă intimă. Titlul sonetului este reluat în primul vers din primul catren. Strofa a doua debutează cu conjuncţia adversativă „dar”. pe imaginea iubitei care este privită. Pe de altă parte. redată în prima strofă. Feminitatea nudă. fereastra este cea care permite privirii îndrăgostitului să poată admira frumuseţea şi gingăşia celei pe care o iubeşte. cât şi figurile de stil ( epitetul „umeri de ninsoare”. „tu” şi de adevăratul ritual al privirilor celor doi. fixând cadrul: „Stau în cerdacul tău. 8. Metafora „flori de umbră mă cuprind” este extrem de sugestivă în redarea ideii de analogie între sentimentele eului liric şi natură. pe de o parte. reflectând razele lunii. spaţiu al oglindirii şi al invaziei erotice. marmoreană. fapt ce presupune reveria trăirii. 33 . element recurent în lirica eminesciană reprezintă. arborii şi florile născând umbre în lumina selenară. desemnând un spaţiu intermediar. personificarea „stele tremură” etc. urmată apoi de stingerea luminii („Încet te-ardici şi sufli-n lumânare.. precum şi metafora „În val de aur părul despletind” exprimă senzualitatea celei care pierdută în gânduri se uită în lumină. Observarea iubitei se face prin intermediul unei ferestre. „ în val de aur părul despletind”.”) învăluie îndrăgostitul în efectele semiobscurităţii produse de o noapte senină. „desfaci visând pieptarul de la sân”. „încet te-ardici”). Fereastra. care mută atenţia cititorului de pe imaginea cadrului natural. în mare parte dinamice („vântul mişcă arborii-n grădină”. 7. Relaţia de apropiere dintre cei doi este evidenţiată de folosirea pronumelor personale de persoana I şi a II-a: „eu”. hotarul dintre cele două spaţii – exterior şi interior – despărţindu-i parcă pe cei doi îndrăgostiţi. Epitetul „mâna ta cea fină”. Atmosfera de intimitate este creată de acest cerdac. dominat de lumina selenară „ş-alături luna bate trist în geam”) deoarece toate mişcările sunt abia resimţite..6.”. feeric.

. a imaginaţiei şi a fanteziei. 9. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene.Cu ochii mari în lacrimi.. vreme.. evidenţiată şi în acest sonet. cu mâini subţiri şi reci”. moartea. aspectul de pustietate. cât şi exterioară.. (Sabina Scîntee . dar şi prin tema naturii.) 1..iarna” evocă ideea de singurătate. amintirea Comparaţia . asupra căreia domină lumina selenară. un motiv caracteristic curentului romantic. prof.bătrân” din pricina depărtării de iubită.. intrând în alcătuirea unei locuţiuni substantivale. contaminând natura.” aparţine liricii intime şi dezvăluie o temă romantică.O! glasul amintirii rămâie pururi mut”.apoi suspini” iremediabile. Luminiţa Paraipan) alt argument în I. aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte doar prin 34 . 7. 3. Cratima din structura .Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri” marchează grafic rostirea împreună/legată a celor două cuvinte pronunţate fără pauză. minimalizând luciditatea şi raţiunea este un sprijinul apartenenţei acestei poezii la curentul romantic. 2. nelinişte... tristeţe.bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia motivul îmbătrânirii spune ceva. 4. 5. Avem de-a face cu o natură copleşitoare.. . Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică . 12 L. fiind asociată cu vârsta celui care se simte . lipsit de viaţă. Ochii sufletului îţi arată adevărata faţă a omului.. Sonetul „ Stau în cerdacul tău. visul/ reveria.. coord.Vraja este atât erotică.Şi parc-ai vrea a-mi Teme/motive: viaţa lipsită de noroc. 45 (Mihai Eminescu. Substantivul . . Pentru el focul inimii e mai puternic decât raţiunea. Departe sunt de tine.aducerile-aminte” aflată în versul. nemuritor. prin motivul visului... clipa = moment. specifică romanticilor este reflectată şi aici. Sub raport prozodic influenţează măsura şi ritmul versului. 6. de data aceasta absolută. etern = veşnic. invadând spaţiul sacru al intimităţii. O modalitate de evadare. Cultivarea sensibilităţii.

În aceste versuri apare motivul îmbătrânirii iremediabile suferite odată cu pierderea iubirii. Trăirile eului liric sunt contradictorii. reprezintă un final melancolic şi dramatic. melancoliei. al refuzului asumării unei realităţi banale. metafora ...puterea amintirii.. Alternanţa prezent/trecut scoate în evidenţă efectele transformatoare ale iubirii. bazate pe relaţia atracţie-respingere. Adverbul „departe” are dublă perspectivă.. dar şi al dorinţei de uitare. Trăirile eului liric sunt contradictorii. amintirea-uitarea. limita expresivă a situării între vis/iluzie şi realitate. dorinţei de uitare.glasul iubirii”.. pus sub semnul regretului. Folosirea verbului la conjunctiv prezent. prof.bătrân şi singur”.aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”)-uitarea(. universul ideatic al poeziei dezvoltă o gamă variată de trăiri şi de emoţii valorificate prin imagini artistice: .. amintireuitare. 12 L. Luminiţa Paraipan) 35 . generatoare de melancolie: norocul-nenorocul. Titlul . al melancoliei. „vântul loveşte în fereşti”. Antitezele norocul (. 9. cultivarea emoţiei şi a sentimentului. înţeleasă ca amestec între fericire şi nefericire.viata-mi lipsita de noroc”)... Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipă. sugerează depărtarea fiinţei de realitate. 8..singur lângă foc”. Folosirea verbelor la viitor . epitetele . antitezele romantice. odinioară/altădată-prezentul clipei.” evidenţiază tema iubirii eterne.Departe sunt de tine. un final melancolic şi dramatic.. Trăsături romantice ale poeziei: imaginaţia este principiul fundamental de creaţiei.norocul ce-o clipa l-am avut”)-nenorocul (. dorinţa şi împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate deosebită. „rămâie” fără conjuncţia ..să” indică dorinţa de respingere a . având rolul de a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei iubite.glasului amintirii”.. noroc-nenoroc. Prezentul visării este pus sub semnul regretului. atât locativă cât şi temporală.vei fi murit” proiectează sentimentul iubirii în eternitate.. care trăieşte prin puterea amintirii. amintirea (. (Ana Duţu . Întreaga poezie este o confesiune lirică realizată pe baza relaţiilor antitetice: vis/reverie-realitate. coord.sa uit pe veci”) evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării. Amintirea e modalitatea de eternizare a iubirii.

afectivitatea. stilul confesiv poate fi un alt argument în susţinerea acestei idei. 9. umbra = amintirea. „faţa străvezie”. evidenţiază sentimentele puternice ale îndrăgostitului. iubite înger scump” desparte o apoziţie dezvoltată de restul enunţului. visul. Epitetul în vocativ „iubite” transfigurează iubirea. Titlul invocă trecerea ireversibila a timpului. apare şi la începutul primului şi ultimului vers. Gestul lui m-a impresionat până la lacrimi. 6.I. 46 (Mihai Eminescu. aduc sentimente puternice. 2. pentru imposibilitatea de a trai în prezent o iubire ideală. Ai încălzit un şarpe la sân. dar şi efortul său repetat de a-şi aminti peste timp imaginea iubitei. ireversibilitatea timpului. Structura de monolog adresat a textului este conferită de sintagme precum „iubita mea”. 7. din care se constituie titlul. umbra. 4. Iubita este descrisă cu ajutorul epitetelor („braţele de marmur”. De asemenea. 36 . zadarnic = inutil. bălai”. Poezia eminesciană „Din valurile vremii…” se încadrează în estetica romantismului prin tema şi motivele pe care le dezvoltă: iubirea pierdută. Punctele de suspensie reprezintă nostalgia. predilecţia pentru mărturisirea directă. dar şi de utilizarea verbului la persoana a II-a singular. Metafora „Din valurile vremii…”. „părul lung. dubla determinare epitetică „iubite” şi „scump”. sinceră a propriilor sentimente. 8. modul imperativ „răsai”. 3. felul în care amintirile vin în prezent din „valurile vremii”. iar epitetul „scump” sugerează imaginea perfectă a femeii în ochii îndrăgostitului. conferind textului simetrie. stelele. În metafora „iubite înger scump”. care nu mai are contururi clare odată cu trecerea timpului. Din valurile vremii…) 1. tema iubirii/ motivul visului 5. Virgula este semnul grafic care în versul „Să te ridic pe pieptu-mi. iar apoi încep să scadă în intensitate. Prima strofa evoca nostalgia eului liric faţă de timpul trecut. melancolia eului liric. „iubite înger scump”.

Ea are o inimă mare. 47 (Mihai Eminescu.„zâmbetul tău dulce”). (Claudia Tonea . şi face trimitere spre tema textului. 37 . natura. prof. toate aceste figuri de stil conturând un portret al femeii cu trăsături specifice liricii eminesciene. care marchează în prima structură pronunţia legată a două părţi de vorbire diferite („inima-mi”). luna. Epitetul „lin” redă o adiere uşoară şi tristă a codrului. 6. codrul. Mi-a promis câte-n lună şi în stele. iar în cazul celei de-a doua structuri elidarea vocalei „î”. 11 G. în care apare ca element specific recuzitei romantice „luna”. teme/motive: iubirea. Portretul este desăvârşit prin metafora „Femeie între stele şi stea între femei”. 4. care este pusă în legătură cu starea de melancolie resimţită de eul liric. starea de melancolie sub care se circumscrie poezia sunt redate şi prin întrebările retorice care alcătuiesc ultima strofă. întrucât are la baza trăsături specifice romantismului. 5. perfecţiunea iubitei. slab de inimă. 2. 3. Eul liric este îndurerat la gândul trecerii ireversibile a timpului. Prima strofă este o descriere a cadrului natural. în scopul formării unei armonii pentru a crea o imagine de armonie. din inimă Cratima este un semn de ortografie. 7. a comparaţiilor „străvezie ca faţa albei ceri”. 8. Intensitatea trăirilor eului liric. Luminiţa Paraipan) I. melancolia „Peste vârfuri trece lună. coord. În ultimele versuri apare sentimentul de tristeţe profundă. Peste vârfuri) 1. cauzat de neîmplinirea iubirii „În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu este o poezie romantică. Titlul „Peste vârfuri” se regăseşte şi în primul vers al poeziei. evidenţiind frumuseţea./ Codru-şi bate frunza lin” Inversiunea din primul vers („Peste vârfuri trece lună”) sugerează apropierea dintre spaţiul cosmic şi cel terestru. folosirea cratimei ajută la păstrarea măsurii şi a ritmului. De asemenea.

la fel ca sunetul cornului. mai departe” într-un ritm firesc. Sentimentul resimţit în faţa acestui cadru natural va fi unul de melancolie. care redă mişcarea uşoară a frunzelor din codru. a pieri – a se pierde. Toate mişcările. Poezia se încadrează în lirica romantică deoarece apar teme/motive literare specifice romantismului: noaptea. ci îşi continuă drumul „mai departe. Imaginile vizuale („Peste vârfuri trece lună/ „Codru-şi bate frunza lin”) alături de imaginea auditivă („Melancolic cornul sună”) creează un tablou dominat de armonia dată de toate elementele naturii. La steaua) 1. cosmosul. Metafora „Icoana stelei” accentuează importanţa stelei. marcând şi coordonarea prin juxtapunere între propoziţii. conţinutul meditativ şi exprimarea gnomică reprezintă alte două argumente în acest sens. Virgula este folosită pentru a marca pauza ritmică din interiorul strofei. De asemenea.dorul. a face cale întoarsă. care parcă se completează reciproc. dar şi de epitetul personificator „melancolic”. 3. prof. coord. Luminiţa Paraipan) I. amor –iubire 4. învăluind atmosfera într-o aură de mister. „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie” 7. aproape divină.timpul nu ia în seamă această suferinţa. „Melancolic cornul sună”) creează o expresivitate deosebită a versurilor din primul catren. (Simona Stancu. sunetele sunt abia perceptibile fapt sugerat de epitetul „lin”. la fel ca trecerea lunii. iubirea. 9. teme/motive: steaua. 38 . 6. a o lua pe o cale greşită 2. Inversiunile („trece luna”. care califică sunetul cornului. noaptea 5. 48 (Mihai Eminescu. Prima strofă a poeziei eminesciene descrie natura surprinsă în momentul nopţii. 11 G. Epitetul „noapte adâncă” subliniază imaginea cosmosului întunecat.

Dragostea. Luminiţa Paraipan) I. Poetul foloseşte metafora „Lumina stinsului amor” pentru a sublinia ideea că întotdeauna omul care a fost înnobilat de acest sentiment îşi va aduce aminte de frumuseţea unei iubiri. 3.. respectiv substantivul şi adjectivul posesiv). pentru a conserva măsura versurilor. Titlul poeziei „La steaua” prezintă elementul principal al textului. 12 E. care cândva i-a luminat sufletul. Steaua reprezintă punctul de reper al cosmosului dar şi al întregii omeniri. este eternă. 4. Noaptea…) 1. 49 (Mihai Eminescu. (Luciana Manolescu. molatic. lin. „ Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin. dorul care persistă. dar niciodată nu-i erau recunoscute meritele. chiar după ce sentimentul s-a consumat. Metafora „al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă” sugerează faptul că iubirea care se stinge. Mihnea a fost mereu fruntea clasei. coord. În ultimul catren poetul compară iubirea. a-şi lua un foc de pe inimă 2. somnu-i cald. 9. noaptea.” 39 . Ideea fratelui tău a făcut lumina în gândurile colegilor. prof. Ea luminează vieţile oamenilor. nu dispare ca senzaţie cu totul. dar de multe ori lumina stelei este vizibilă după ce astrul deja a dispărut. cu călătoria luminii emanată de o stea.” „ Lumânarea-i stinsă-n casă. 5. a se face foc şi pară. la fel ca şi cosmosul.8. Ultimele două versuri ale strofei fac referire la faptul că în urma unei iubiri vor rămâne amintiri veşnice. Rolul cratimei în structura „Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe fruntea-mi în mijloc” este acela de a marca pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (prepoziţia şi articolul posesiv. teme/ motive : iubirea..

somnul este cel care creează o lume aparte. „Lumânarea-i stinsă în casă”). prof.lin”).6. lin”). Spaţiul interior descris în prima strofă a poeziei este unul intim. Sentimentul dominant este cel de linişte şi chiar o uşoară moleşeală („somnu-i cald. coord. Epitetul dublu „potolit şi vânăt arde focul”. în cadrul nocturn. molatic. de desfăşurare a iubirii absolute. reconfortantă a odăii. molatic. Motivul central al poeziei este evidenţiat încă din titlu. 8. În această atmosferă. (Alina Tomescu. Luminiţa Paraipan) 40 . iubirea şi meditaţia nocturnă). lin”). 12 E. exploatându-se zona subconştientului şi visului. simbolizând spaţiul romantic de împlinire. Viziunea romantică a acestei poezii se realizează atât prin temele şi motivele sale (visul. De asemenea. calificată de trei epitete („somnu-i cald. considerat a fi mai consistent decât realul. se realizează în mod natural trecerea spre o stare plăcută de somnolenţă. comparaţia „ochii mei închişi ca somnul” demonstrând delimitarea acestui spaţiu de cel real. 9. Tabloul iubirii este constituit în jurul atmosferei de linişte. „somnu-i cald. pe lângă sugestia cromatică subliniază şi atmosfera caldă. în care exteriorul nu mai are nicio importanţă. metafora „mintea îmi adoarme” sugerând liniştea profundă şi siguranţa pe care le oferă acest cadru îndrăgostiţilor. de visare. iubirea fiind încununată de puritatea iubitei („albă ca zăpada iernii”) într-un momentul propice visării. aceasta născându-se din starea de contemplaţie şi de visare. de cotidian. pe care nimic nu pare s-o poată leza. cât şi prin prezenţa numeroaselor figuri de stil cu rol de a accentua ideea iubirii absolute desfăşurată într-un cadru propice („potolit…arde focul”. molatic. „Dintr-un colţ pe-o sofa roşă”. 7. raţiunea lasă locul stării de reverie („mintea îmi adoarme” metaforă). al căderii într-o stare meditativă: noaptea. fiind surprinse detalii sugestive prin intermediul imaginilor vizuale („arde focul în cămin”.somnul. Urmărind cu privirea jocul liniştitor al focului din cămin.

ci sugerează şi 41 . Titlul „De câte ori. ostenite=istovite pierzându-se=dispărând 2. imposibilitatea de a străbate această distanţă. Între cele două există o evidentă legătură. 7. El a plecat departe de casă. „mă-ntunec şi îngheţ” 6. linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia explicativă „o pată". 5. iubito…) 1. De câte ori. 8. deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii afective a eului liric. deoarece stările resimţite de eul liric odată cu pierderea iubirii.o pată". o stea nu se arată”. marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia. ca ideal al eului liric. „pierzându-se-n apus”. În versul „Departe doară luna cea galbenă . Vocativul „iubito” nu redă doar raportul relaţiei dintre cei doi. Metafora „Oceanul cel de gheaţă” simbolizează imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire. Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdute. precum şi tema poeziei (iubirea pierdută) sunt două argumente care încadrează textul în estetica romantică. 3. „pe bolta alburie. referitoare la „luna cea galbenă". Versurile poeziei fac distincţia între planul circumscris de natură şi cel al interiorităţii eului liric.I. iar gheaţa. Linia de pauză are rol stilistic. Momentele petrecute împreună sunt atât de departe… 4. 50 Mihai Eminescu. Epitetul personificator „priviri suferitoare" are ca rol redarea stării de tristeţe ce survine odata cu pierderea iubirii. „o pasăre pluteşte cu aripi ostenite”. găseşte ecou în toate elementele naturii. Substantivul „oceanul" ilustrează distanţa ce s-a creat între cei doi îndrăgostiţi.

sentimentul de melancolie al eului liric, punctele de suspensie prelungind parcă, într-un timp nedefinit, acest sentiment. Structura „de câte ori” exprimă frecvenţa amintirii, neputinţa eului liric de a uita fericirea trecută şi devenită acum “ocean de gheaţă”. 9. Incipitul poeziei reia titlul, „De câte ori iubito…”, exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute, care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice, simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheaţă” care-i chinuieşte sufletul. Revenirea iubirii, sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic „bolta aurie”, este imposibilă, întrucât la orizont nu se arată nicio stea – simbol al deznădejdii. Luna, ca astru tutelar şi martor al fostei iubiri, este palidă de tristeţe, ipostază exprimată prin epitetul cromatic „luna cea galbenă” şi prin apoziţia explicativă „o pată”. (Ana Ionete, 12 L; prof. coord. Luminiţa Paraipan)

I. 51. (Horia Furtună, Balada lunii) 1. tăinuit = ascuns, secret; fugară = scurtă, de moment; 2. Linia de pauză din versul „Din fiecare-ndrăgostit – poet” are rolul de a sublinia prin izolare substantivul „poet”, de a evidenţia astfel efectul farmecului “blând şi liniştit” al lunii şi totodată de a păstra, prin cezură, sonoritatea poeziei. 3. a ieşi în lume, cât lumea şi pământul, gura lumii etc. 4. motivul lunii, al iubirii, al visului 5. monologul liric adresat, descrierea 6. Sinestezia „Întâiul vis sub raza ta lunară/ Îşi fâlfâie din suflete pornirea” are rolul de a îmbina imaginea vizuală cu cea auditivă pentru a personifica “întâiul vis”. Metafora-oximoron „izvorul de dureri”, explicată prin apoziţie (iubirea), constituie un clişeu poetic eminescian, care trimite la ambiguitatea sentimentului, reunind bucuria şi tristeţea. 7. Deşi Horia Furtună este un poet simbolist minor, discursul liric din Balada lunii este mai curând romantic, deoarece poetul se foloseşte de recuzita romantică atât la nivelul conţinutului (luna, noaptea, visul, iubirea) cât şi la nivelul expresiei:

42

invocaţia retorică adresată lunii, descrisă eminescian („farmecul tău blând şi liniştit”) ca obiect divin, pentru că are puterea de a transforma omul în îndrăgostit, iar îndrăgostitul în poet. Indicaţia de gen – baladă – pe care o conţine titlul poeziei constituie o altă trăsătură specifică a romantismului. 8. Cea de-a treia strofă a poeziei conturează rolul farmecului lunii, acela de a metamorfoza fiinţa umană întru frumos şi armonie, de a face „Din fiecare om – îndrăgostit / Din fiecare-ndrăgostit – poet”. Epitetele „blând” şi „liniştit” şi personificarea „alunecându-şi raza-ncet” atribuite farmecului selenar au rolul de a melancoliza omul, de a ilustra calea discretă prin care îl transformă pe om în îndrăgostit şi pe îndrăgostit în poet. 9. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Titlul poeziei date este alcătuit din substantivul „balada”, care reprezintă specia literară: cântecul închinat lunii, iar doilea substantiv din titlu, „luna”, este laitmotivul poeziei. Acesta este semnificativ, astfel încât poetul descrie admirativ prin intermediul versurilor însuşirile lunii şi puterea acesteia de a schimba omul. (Alexandra Uşurelu, 12 I; coord. prof. dr. Anca Roman)

I. 52. (Barbu Fundoianu, Herţa) 1. „ploaie”, „toamna”,”vântul”, „iedera” 2. Virgula marcheaza în vorbire o pauză scurtă. În cazul primului vers al poeziei Herţa, virgula este folosita pentru a separa doi termeni dintr-o enumeraţie („a ploaie, a toamnă”). 3. „Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?” 4. motivul toamnei, al aducerii aminte, al trecerii ireversibile a timpului, al spaţiului natal văzut ca geografie mitică. 5. Prima secvenţă din textul liric dat descrie peisajul Herţei, tabloul naturii şi al târgului cuprins de toamnă. Descrierea subiectivă este realizată încă din primul vers prin imaginea olfactivă „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, care are rolul de a purta cititorul în universul satului moldovean. Urmează, apoi, numeroase imagini vizuale „vântul nisip aduce”, „fetele aşteaptă în uliţa murdară, „căruţe fugărite de ploaie” care detaliază peisajul trist şi dezolant al târgului provincial cuprins de toamnă, de ploaie şi de vânt. Se remarcă abundenţa grupului nominal (substantive şi adjective), timpul prezent al verbelor, prezenţa indicilor spaţiali şi temporali, figurile de stil variate – toate specifice textului literar descriptiv.

43

6. Metafora „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” din a doua secvenţă a discursului liric are rolul de a surprinde tinereţea trecută a bătrânilor „de la casa cea veche” Motivul toamnei din poezia Herţa este o metaforă a vârstei, iar sintagma „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” este ca o amintire a tinereţii care luceşte în ochii bătrânilor, împreună cu sclipirea fugară a unor elemente din spaţiul natal. Amintirea vremurilor trecute, contemplate cu naivitatea copilăriei. 7. Poezia Herţa este realizată printr-o îmbinare a stilului tradiţionalist cu cel modernist. Motivul aducerii aminte şi al trecerii timpului sunt tipic tradiţionaliste, iar descrierea unui peisaj tipic românesc, a satului/târgului provincial, aparţine ideologiei tradiţionaliste care cuprinde conservarea specificului românesc. Discursul liric este creat prin folosirea unor termeni colocviali, neaşteptaţi sau a unor imagini menite să şocheze precum „uliţe murdare”, „gâşte, cu pantofi galbeni”, „căruţe fugărite”, „grilajul de iederă coclit”, „...azi/ şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, „liniştea...mucegăieşte”, toate mărci ale modernismului. Tema şi motivele textului ţin de curentul tradiţionalist, dar anumite imagini sunt create în stil modernist. 8. Ultima secvenţă este ca o concluzie a discursului liric. Ideea poetică a ultimelor cinci strofe este trecerea ireversibila a timpului şi amintirea tinereţii care a rămas doar sub forma unor poze într-un album. Trecutul este „ascuns” în pozele facute în tinereţe, prezentul fiind doar o trista imagine plina de riduri, văzută în oglindă. Mijloacele artistice concretizează ideea poetică prin metaforele „Ne-ascund atât de bine albumele cu clampă / de-alamă, tinereţea!” şi „trecutu-i lânga lampă”, prin imagini vizuale „plină e oglinda cu cute în obraz”, prin comparaţia expresivă „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. Comparaţia din ultimele doua versuri aminteşte de zilele copilăriei lipsite de griji, liniştite, de mult pierdute „e-aşa de lungă vremea”. 9. Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate datorită folosirii imaginilor artistice „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, „auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz”, „plină e oglinda cu cute în obraz” şi a figurilor de stil: comparaţia „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, epitete „factorul greoi şi surd”, „tăcerea lungă şi gri”, „albumele cu clampă de-alamă”, metafore „liniştea în lucruri de mult mucegăieşte”, „un zâmbet de iaz, de şes, cuminte”. (Sandra Marcovici, 12I; coord. prof. dr. Anca Roman) I. 53. (Octavian Goga, Sonet) 1. biserică, altarul. 2. În versul „Şi ele-adorm de tine alinate”, cratima este folosită pentru păstrarea măsurii medii a poeziei de 11 silabe, prin transformarea hiatului în diftong. 3. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic.

44

(Andra Maria Pricină. precum mersul la biserică. fără a face diferenţe. Poezia este un monolog liric adresat. personificarea poeziei în sine. ascultând păcatele şi oprind amarul. O figură de stil prezentă în strofa a doua este personificarea „patimile… adorm” prin care poeziei îi este atribuită însuşirea omenească de a avea puterea alinării durerilor sufleteşti. coord. Anca Roman) I. Limbajul poetic se caracterizează prin reflexivitate. ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor şi a credinţelor străvechi. de a le face uitate. caracterizată drept „tainică. 54 (Octavian Goga. oferind substantivului o poziţie-cheie. 9. prof. prin cultul spiritului religios şi valorizarea riturilor străvechi. Poezia este de esenţă spirituală. transformat într-un ritual religios. ea este tainică. pronumele personal „tu” din primul vers având rolul de a exprima subiectivitatea. curată Poezie”. 8. Scrierea cu majusculă a substantivului Poezie evidenţiază importanţa acordată de către autor poeziei. reliefând procesului de transformare a poeziei în hrană pentru spirit. dezvăluie legătura între poezie şi religie. putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi. 5. 6. personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului. marcă a tipului de adresare directă şi a substantivului Poezie scris cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie. „Biserică cu porţi neîncuiate”. curată şi senină” şi mai ales. caz afectiv. realizată cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserică cu porţi neîncuiate”.dr. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainică. Poezia Sonet de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar. 7. a spovedi şi altar. predispoziţie spre meditaţie. Metafora centrală a poeziei. căreia i se atribuie însuşiri omeneşti. dar şi prin expresivitate. Iubirea mea) 1.În partea estică a Europei bate Crivăţul. fiind o marcă a tipului direct de adresare. un rol central în structura poeziei. În prima strofă. 12I. creştetele = adâncul 45 . prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserică cu porţi neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor stravechi. spoveditul. având porţile deschise pentru toată lumea. alinarea şi purificarea sufletească. prin utilizarea termenilor religioşi biserică. ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa umană se împărtăşeşete cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”. 4.

al pasiunii puse pe seama elementelor naturii. În esenţă. la nivel sintactic un atribut apoziţional. Adverbul de mod aşa are rolul de a sublinia ideea că iubirea. 9. nu este chip 4.dr. reacţia undelor lacului în momentul întâlnirii cu razele soarelui. 5. 12I. Comparaţia „aşa-i iubirea mea. „tremur”. Soarele alintă cu razele lui lacul aşa cum iubirea alintă sufletul omului Pentru eul liric iubirea este cea care încălzeşte sufletul şi-i dă viaţă. asemeni acestei largi cetăţi de unde” sugerează imensitatea sentimentului dominant – iubirea. iar strălucirea razelor dă viaţă acestuia până în adâncuri. 7. Bătrâni) 46 . şi marchează totodata o pauză mai mică decât pauza indicată de punct. al soarelui. „spuma albă înfiorată''. sentiment trăit de eul poetic. coord. În versul „Spre ceriuri braţele-şi întinde să-i vie dragul mire: Soarele!” cele doua puncte anunţă o explicaţie. Poezia este structurată ca o amplă comparaţie între natură şi iubire: uniunea simbolică a elementelor firii. „cetăţi de unde”. în nici un chip. Cuvântul horă semnifică bucuria adâncului. înfiorate permanent de atingerea razelor de soare. al apei. Apariţia soarelui reprezintă trezirea la viaţă a lacului. 8. apa şi soarele. misterioasă şi statornică precum apele lacului de munte. poetul ilustrează. (Mădălina Coţofană. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. 55 (Octavian Goga. Termenii folosiţi aparţin câmpului semantic al sentimentelor împărtăşite. este profundă. tema naturii. care semnifică măreţia pură a lacului dintre munţi. prin personificare. Sintagma conţine şi o metaforă sugestiva. „prelung şi pătimaş tresare”. aşa cum soarele veghează asupra lacului şi-i trezeşte sentimente arzătoare.În penultima strofă a poeziei. Anca Roman) I. tema iubirii. este asemănătoare cu comuniunea sufletească dintre cei doi îndrăgostiţi. funcţia emotivă şi funcţia poetică 6. Titlul poeziei Iubirea mea este format dintr-un substantiv comun şi un adjectiv posesiv şi se află în strânsă legatură cu tema iubirii prezentă în poezie. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. Un animism simbolic străbate tabloul: „razele sărută faţa undei”. motivul nostalgiei. în fel şi chip. 3.2. metafora curcubeului sugerează iubirea împlinită. prof.

6. 5. parinţii îşi pun nadejdea în credinţă. 4. Trecerea ireversibila a timpului este resimţită de părinţi. expresivitatea textului ţine de recuzita tradiţionalistă: tendinţa de epicizare a liricului. / Şi-n barbă plânge tata. De asemenea. fiind dat de regretul înstrăinării. dr. subliniază regretul părăsirii satului. coasă 2..” marchează elidarea vocalei î şi reducerea numărului de silabe prin evitarea hiatului. Textul poetic are o structură clasică : are cinci strofe. coord. Poezia Bătrâni de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului. dar şi prin verbul „vă treceţi”. prozodie clasică. ceea ce creează o sonoritate amplă. subliniind generalitatea. 9.1. prin rostirea versurilor două câte două. rima apare doar la versurile 2 şi 4. mărci specifice ale subiectivităţii poetice.. Specific lumii satului.. Substantivul din titlu este nearticulat. specific poporanismului) predomină în întregul text poetic. faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă. 7. catrene. ” Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic. titlul Bătrâni evidenţiază mesajul textului poetic. singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. la parinţi şi la sat ca la un univers al credinţei. Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I: m. care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul.. figuri de stil lipsite de ambiguitate. „să fi rămas”. repetat în ultimele două versuri din prima strofă. Ultima strofă începe cu un adverb de mod „Aşa…”. reprezentând o marcă a implicării afective. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. prof. urmat de puncte de suspensie. Astfel se păstreaza măsura şi ritmul poeziei.Cratima utilizată în versul „Şi-n barbă plânge tata. cu nuanţe stilistice. plug. 3. pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe. Astfel. 12 I. (Diana Ivaşcu. alăturat substantivului „bătrâni ”. văzut ca o matrice existenţială. al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. Anca Roman) 47 . văzut ca o matrice existenţială: „Să fi rămas fecior la plug. Regretul înstrăinării (motivul dezrădăcinării. timpul perfect. Măsura este de şapte-opt silabe. mi . eul liric raportându-se la trecut.Verbul la modul conjunctiv. eu şi prin verbele la persoana I: „rătăceam”. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei a doua evidenţiază dorinţa de a fi ramas în satul natal. 8. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ”. / Să fi rămas la coasă”.

Toate afirmaţiile din text sunt observaţii ale naturii umane în raport cu viaţa şi cu moartea. ascunzând în interior „viermi profunzi”: frică. Ultima strofă. prin evitarea hiatului. poetul utilizează inversiunea („în inimi dac-am strâns”). concluzia discursului liric. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. motivul sensului existenţei. de perechea propoziţie principală – circumstanţială opoziţională. 6. şi epitetul metaforic „zile vii” (amintind parcă de îndemnul „Carpe Diem”). motivul învingerii fiinţei de către timp (al condiţiei umane finite) 5. ce ne dau impresia puterii. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezintă aparenta putere şi imortalitate. Victorii negre. Victorii negre) 1. 8. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. mulţumit cu meschina „izbândă” asupra zilei ce a trecut. tumult = zbucium. ideile din strofele precedente.. am adunat 2. I plural sugerează ca tema poeziei este una universal valabilă: „ne credem stânci. Acest aspect este reliefat şi de metafora miezului „viermuit”. Cratima marcheaza elidarea vocalei ă pentru menţinerea măsurii şi a ritmului din versul respectiv. căci aparenţa este 48 . căci aceştia vor putea zâmbi la urmă („în loc să izbucnim în plâns”). 7. caracteristică oamenilor care au trăit momentul şi l-au preţuit. Utilizarea pers. Titlul poeziei. Antiteza zâmbim – izbucnim în plâns este susţinută. a mai murit puţin. „cu atât” 4. pentru o mai bună identificare a cititorului cu autorul. de fapt.. sub negura incertitudinii şi a înfrângerii de către forţe mai mari decât noi. dar care se află. puse în relaţie cu această ultimă idee. la nivel sintactic. 9. Este prezentă o nota de optimism. ne vrem granit”. este deschisă de o disjuncţie pentru a accentua. pentru a păstra rima şi ritmul. în acelaşi timp.I. slăbiciune. ideea poetică nefiind enunţată într-un singur vers. Ca mijloace artistice. am strâns = am cuprins. versurile care încep cu literă mică sugerează continuitatea ideii. Pe parcursul întregii poezii observăm tehnica ingambamentului. care pun în evidenţă diferenţa de atitudine a omului. 3. se referă la victoriile mici. în loc să fie neliniştit de faptul că în ziua aceea . fragilitate. 56 (Radu Gyr. „în orice zi”. motivul morţii. Tema trecerii timpului. calităţi dorite de om şi pe care uneori consideră ca le are.

3. „morele” – forma literară: morile. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. oamenii fiind întotdeauna învinşi. topica afectivă / cezura. (Mădălina Constantiniu. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului. verbele la timpul prezent. Zburătorul) 1. propice pentru apariţia Zburatorului. „nesaţiu” – forma literară: nesaţ. iar rima este încrucişată. N-am cumparat două veste. noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru. al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială. N-am nicio veste de la rude. cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. marcă a adresării directe. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. ci una. Anca Roman) I. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu. prof. persoana I singular „tremur”. coord. înghiţite de moarte. deci nici un locutor. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt. un superlativ afectiv. 5. până la urma. contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă. încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte. în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser). Locutorul devine mai abstract. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. Repetiţia epitetului „înaltă”. Măsura versurilor este de 13-14 silabe. Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă. 12I. fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului. motivul nopţii. întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la 49 . 2. larg. 8. Este momentul aprinderii stelelor pe cer. la nivelul expresiei. motivul literar al zburătorului. „semănat cu stele”. 57 (Ion Heliade Rădulescu. motivul comuniunii omului cu natura. dr. 4. „prinz” – forma literară: prind.”(Eugen Simion) 7. încât. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexicogramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”. prin condiţia lor efemeră. motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv.întotdeauna alta decât esenţa şi victoriile trecătoare sunt. al somnului etc. 6. părând ca se exprimă pe sine. idilicul rural ).

Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii. făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară. 3. a se speria (chiar şi) de umbra sa 50 . a face umbră pământului. 12I. nici vântul nu suspină. „inima-mi zvâcneşte!”. ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase. „tremur de nesaţiu”.. „îmi ard buzele”. coord. prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate. el fiind pretutindeni şi nicăieri. Fata este derutată. prin interogaţii. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea. exclamaţii şi vocative: „Vezi. În poezia Zburătorul. incapabilă de a se stăpâni. 58 (Şt.maximum. participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate. 9. de o vibraţie profunda. prof. „un foc s-aprinde-n mine”. Iosif. / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”.. într-un paradis terestru. de la bucurie la tristeţe şi plâns. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie. senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah. şi rece. / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat. cuprinzând întregul trup. undeva la graniţa dintre real şi ireal. „răcori mă iau la spate”. ce mă doare!”. înger şi demon în acelasi timp. (Carmen Dumitrescu. se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul. Cântăreţul) 1. Anca Roman) I. corpul tremură. Dragostea se manifestă ca o boala. „-mi furnică prin vine”. „obrajii-mi se palesc”. pururea = mereu. Noaptea. impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. şi zboară de la mine! / [.. „n-am nimica şi parcă am ceva”. „ochii-mi văpăiază”. aflate în antiteză. mă vezi.] Şi cald.nu-ş ce-mi cere”. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol. Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti.. totdeauna. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat. bulversată de senzaţiile contradictorii. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină. trudit= obosit. „Că uite. un tablou imobil. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere.dr. ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”. fără oprire. mamă?”. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă. uite că-mi furnică prin vine. încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. / Nici frunza nu se mişcă.. tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta. un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real. / Şi apele dorm duse şi morele au stat”.. mamă. în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală. ostenit 2. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. O. inima-mi zvâcneşte!.

se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia. „să treacă nebăgat în seamă”. 12I. ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între. să elibereze. „slova de foc şi slova făurită”. asociat casei. Poetul este un meşteşugar. 9. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ. Nu omul în sine. desemnând atât poetul cât şi condiţia sa. iar poezia pare a se naşte. 8. De asemenea. aşa cum ar spune Arghezi. despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. 59 (Emil Isac. spaimă = groază. care modelează poezia. împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”. Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei. Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. teamă 51 . Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului. posibilă. poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă. ci rodul creaţiei sale trebuie să fie cunoscut şi împărtăşit de ceilalţi. muzical. sau a celui romantic ca în poezia eminesciană. pare a spune vocea poetică. este important. fiinţa biologică. prin intermediul efortului creator. Anca Roman) I. prof. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită. Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului. armonios al poeziei. El vrea să-şi înstrăineze suferinţa. dr. dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar. dar şi lumea în care acesta vieţuieşte. „pe faţa lui de chin brăzdată” 6.. Orice titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic.. coord. (Iulia Nicolau. odată sublimată în Text.4. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat. sugerează caracterul orfic. poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea. La început. melodios. ca la Arghezi. epitetul personificator „sihastră”. 5. Vânturile nopţii. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”. reală. ca în Antichitate. ele vizează o imagine ideală a poetului. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor. Poezia este o artă poetică deoarece în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”). frică.) 1. Poetul este cel care „făureşte”. Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”. Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug. interiorizarea poetului şi a universului său. viziunea despre artă. ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”. o alinare pentru fiecare suflet. să scape = să salveze. un poet ce pare să aspire către anonimat. 7. ca artă.

semnul exclamării este folosit la sfârşitul unui enunţ exclamativ. „A-nceput blestemul groapa să mi-o sape” : personificarea din ultimul vers al celei de-a patra strofe (terţine) pune în evidenţă spaima şi disperarea eului liric. pronumele personale la persoana I sg: mă. I mă cufund. 5.2. nenumit. prof. Vânturile nopţii…. precum şi tema răului existenţial. La nivel tematic. 12I. Anca Roman) 52 . trăiri specifice poeziei moderne. evocată de motivul morţii şi cel al singurătăţii. Cea de-a doua strofă exprimă începutul disperării şi al spaimei. transformând totul într-o noapte totală. impusă. interogaţiile retorice reprezintă mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii. disperarea). În poezie este prezentă tema naturii. a replica) m-am aşteptat să nu-mi răspundă la scrisoare. În structura „O. evidente încă de la început: natura îşi dezlanţuie forţele şi blesteamă întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. poezia Vânturile nopţii… este o creaţie modernă întrucât predomină excepţia şi straniul. întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul. (a reacţiona. Antiteza alb negru. mi. nesfârşită. De asemenea. lumină – întuneric devine astfel expresivă. 9. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidenţiaza frica şi cufundarea în întuneric. prezenţa interjecţiei afective o. marchează intonaţia imperativă a versului. sentimentul dominant transmis de poezie este spaima. evidenţiată de motivul nopţii. ce reliefează atmosfera încordată. încercarea eului liric de a se salva de un rău existenţial profund. încete plânsul! Sufletele doarmă!” ilustrează o uimire forţată. Titlul este alcătuit dintr-un grup nominal. în tenebrele propriei fiinţe. vocea poetică dezvăluindu-şi dorinţa de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna albă care să mă scape?”. punându-se în evidenţă o stare afectivă (tristeţea. Mi-a răspuns cu promptitudine la întrebare. angoasă şi înstrăinare. 7. şi oferă o cheie în dezlegarea înţelesului poeziei. Cele două exclamaţii din finalul primei strofe. Astfel. dr. 3. punctele de suspensie menţin tesiunea şi creează o atmosferă stranie. ce-şi simte sfârsitul din ce în ce mai aproape. 8. (a scrie) A răspuns exigentelor noastre. Primele două strofe marchează începutul unei stări de nelinişte. acesta se află în strânsa legatură cu conţinutul. încete plânsul!” virgula izolează interjectia afectivă o de restul propoziţiei. în care întunericul se aşterne pe neaşteptate şi pune stăpânire pe tot ce găseşte în cale. poate. (a corespunde) Nu 4. „O. care se menţine pe tot parcursul poeziei. moartea şi spaima. „(sufletu)-mi”. (Andreea Scarlat. 6. coord. Verbul la pers. neliniştea. De asemenea. vocea poetică este marcată de anormalitate.

Respectând trăsăturile specifice rondelului. ca dezintegrare cosmică. contribuind. motivul rozelor. de asemenea. „vălmăşaguri de suspine” 6. Ultima strofă ilustrează deprimarea eului liric în faţa condiţiei efemere sugerată de „amurgu-ntristător" şi de suspinele ce se manifestă în „vălmăşaguri". este sugerată de metafora „marea noaptea care vine". ce „Duioase-şi pleacă fruntea lor". tema naturii. tema trecerii timpului. rezultând un limbaj poetic expresiv. prevestită de rozele care îşi pleacă podoaba corolei. metaforă a plenitudinii fiinţei. Cadenţa ritmică impecabilă asigură o fluiditate desăvârşită. Privesc frunţile de piatră ale munţilor. 8. 4. cât şi la sfârşitul poeziei se transformă în laitmotivul acesteia şi susţine tema poeziei.I. Se remarcă. 3. Moartea. bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. Tristeţea faţă de trecerea timpului. în întreaga poezie existând numai două substantive concrete din lumea materială: „roze" şi „grădini". Regăsindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei. principiu estetic fundamental al simboliştilor. vălmăşaguri = valuri. Cratima leagă forma neaccentuată a pronumelui reflexiv de adjectivul duioase. fior = înfiorare. oamenii – nu pot decât să-şi plece fruntea. Personificarea florilor. prin evitarea hiatului. 9. Poezia lirică este o formă de poezie prin care autorul încearcă să transmită propriile sentimente şi starea de spirit. „E vremea rozelor ce mor" se constituie într-un refren. freamăt. nostalgia faţă de vară. În fruntea călăreţilor se afla hatmanul însuşi. 7. restul fiind din zona abstractului şi definind stări interioare. Cuvintele au sens conotativ. Metaforele „amurgu-ntristător” şi „marea noaptea care vine” sunt simboluri ale morţii iminente. la păstrarea măsurii şi a rimului din vers. din structura emoţională: 53 . învolburări 2. al morţii. formulele artistice de factură ideatică. tremur. amplifică tragismul stărilor sufleteşti ale fiinţei umane copleşite de tristeţe din cauza trecerii lor efemere prin lumea materială: „E vremea rozelor ce mor". versul amplasat atât la începutul. Tema efemerităţii fiinţei. ce contribuie la muzicalitatea versurilor. al tristeţii. 60 ( Alexandru Macedonski. S-a lovit la frunte. care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit inevitabil fiinţele vremelnice – rozele. funcţie emotivă şi estetică. 5. modurile de expunere fiind monologul liric şi descrierea. Rondelul rozelor ce mor) 1.

a inocenţei ( „visul ce şoptea”). 9. 5. Epitetul din sintagma „alba dimineaţă” intensifică. crinii suavi. refuzul de a numi obiectele realităţii. (Aniko Remeny. de nostalgie faţa de pierderea sufletului inocent de altădată: „curatul argint deodinioară”. Acest epitet constituie totodata şi o imagine cromatică. construcţia poate fi o metaforă a vârstei tinere şi inocente de odinioară.. corespondenţe ale sentimentului 54 . a da apă la moară. În acelaşi timp. de beatitudine melancolică a eului poetic. norii albi). intensitatea luminii sau seninătatea. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii. în lumina proaspătă a dimineţii („barca... a-i lăsa gura apă. În cazul de faţă. Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. reluat în incipit. şi anume a sentimentului efemerităţii. – voioase / Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase” 6. prof. „Albeţi neprihănite curgeau din cer. 61 (Alexandru Macedonski. cât şi evocării unei vârste trecute. Prezenţa eului liric constituie de asemenea o trăsătură a poeziei lirice. la un pastel. 7. Dublarea sa. Anca Roman) I. motivul trecerii timpului. ne duce cu gândul la un peisaj din natură.. expunându-şi trăirile prin prisma ideii centrale a poeziei. Titlul oricărei opere literare induce cititorului ei un orizont de aşteptare pe care aceasta îl poate confirma sau infirma. coord. plutea”. de fapt. tehnica repetiţiilor şi cromatica sugestivă. împreună cu adăugarea exclamaţiei „Oh!” accentuează starea de melancolie. titlul poeziei Pe balta clară. Punctele de suspensie marchează întreruperea discursului poetic. care se reflectă şi asupra sufletului. punând în evidenţă starea ambiguă. Titlul pregăteşte cititorul pentru ceea ce constituie esenţa operei şi oferă o cheie de intepretare textului. prin inversiune. Tuşele de lumină şi culoare care sugerează un peisaj acvatic în strălucirea dimineţii sunt. Imperfectul creează iluzia duratei. pe apa Sâmbetei 2.„fior". sugestia de puritate a întregului cadru. „zâmbeau. dr. 12H. muzicalitatea textului poetic. conturând un peisaj lacustru. Tema naturii. răsfrângeri argintoase”). Culoarea albă poate sugera şi luminozitatea. 4. Pe balta clară) 1. 8. pauză stilistică sugerând starea contemplativă a fiinţei. „suspine". tema visului. 3. precum folosirea simbolurilor (lumina albei dimineţi. apă de ploaie. . În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste. dar estetica simbolistă înseamnă antimimesis.

Anca Roman) I. textul contrazice aşteptările cititorului. în momentul apariţiei iubitei. odată cu apariţia iubitei. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac începe sã se schimbe. În al doilea vers. înflorind. conştiente de propriul sfârşit. timpurie. motivul trecerii timpului. stârneşte „groaza” ramurilor plãpânde. 7. stuful de liliac înfloreşte magic. „stuful de liliac” descoperã un alt regn şi un alt rol al existenţei sale. 8. „O! Doamne” 6. se usucã odatã cu aceasta. 12H. condamnatã la efemeritate şi mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”. „nu mai suntem doi”.nostalgic ce evocă nevinovăţia unei vârste (copilărie sau tinereţe): analogia se face prin simbolul argintului şi al oglindirii. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin pronume şi verbe la persoana I. ambele prezente în discursul poetic. 9. Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac. acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiţi. cratima care leagă prepoziţia de articolul posesiv este utilizatã pentru pãstrarea măsurii. a ritmului şi a rimei (prin inversiune) 3. motivul iubirii. 4. cel puţin pe cele ale unui cititor neavizat. dar şi prin exclamaţii şi interjecţii afective: „peste noi” . Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii. dr. Stuful de liliac) 1. „gemea” . 5. la nivelul expresiei. „ vãitându-se” 2. iniţial condamnat la moarte încã înainte de a înflori. cât şi pe cel obiectiv. Situaţia are însã sã se schimbe. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. Prin urmare. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico- 55 . creând un spaţiu protector pentru îndragostiţi. plângându-şi soarta potrivnică. Adverbul ce este menit să accentueze trecerea timpului. precum şi caracterul sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostiţii le-au petrecut în cadrul protector al naturii fiind acum doar o amintire. Tema naturii ca spaţiu protector (martor al iubirii). Dintr-un element ce aparţinea strict regnului vegetal. 62 (Alexandru Macedonski. însã în final. Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv. liliacul se transformã. (Bogdan Bădescu. coord. prof. Devenind martor al iubirii dintre cei doi. Moartea iminentă. Astfel. îşi atinge totuşi scopul fiinţei sale prin intermediul iubirii.

dar şi spaţiul rural („pe drumuri nămolite gemeau care aplecate”. motivul toamnei. „cimitirul” 2. impresionant pentru privitor. „înmormânta”. iar limbajul este modernist. Imagine auditivă – „tânguind pustietate”. expresia interjecţională „O! Doamne”. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură (pastelul din primele trei strofe) în faţa cititorului şi doar imaginarul poetic sugerează personalizarea discursului liric. rememorarea. „groparii”. Imagine vizuală – „copaci roşcaţi [. „cimitirul cerului”.] s-au despuiat”. Tradiţionalismul promovează valorile tradiţionale.” 6. susţinerea confesiunii lirice. 5. topica afectivă. verbul „nu mai suntem” la timpul prezent. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de grupul verbal (verb + determinant antepus) şi totodată marchează cezura acestuia. Verbele la imperfect folosite în text evocă un moment trecut. motivul furtunii. arzând pucioasă”). o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. este sobră. prin viziunea frapantă a cristalizării norilor. coord. dr. 12 H. de asemenea. dar viziunea poetului. „arături”. furtuna declanşată într-o zi rece de toamnă. prof. 3. Anca Roman) I. 63 (Adrian Maniu. „nuci mocirloşi au gâlgâit. (Lavinia Dragomirescu. motivul morţii. În textul dat. prin fulgurantul efect verzui care sfâşie întunecimea şi.gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I plural noi. Versificaţia este clasică. Metafora „fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor” creează o imagine vizuală expresivă. deşi unul dintre întemeietorii Gândirii. o viziune macabră („rece se înmormânta un leş de soare”. prin evocarea vremurilor de odinioară. „leş”. 7. „Treceau cocorii”. 56 . Imperfectul sugerează.. 4. vocea lirică descrie natura. plasată inegal. pierdut. sparţi în ţăndări de fulgerele terifiante. „ţipa.. Este de remarcat mai curând ca trăsătură tradiţionalistă o sugestie a unui fantastic de tip folcloric. specificul naţional. prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. poezia pare a idiliza trecutul („Miros de humă şi de cremeni desfunda vechimi”). Furtună de toamnă) 1. mai ales. Tema naturii. „vie”). impunători. stolul cocorilor.

Imaginarul are o notă de fabulos macabru. de plictiseală şi artificialitate.. În a doua strofă este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre argaţii care „grăbiră ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau picături „strâmb din zare”. sugerată prin metafore şi comparaţii: „rece se înmormânta un leş de soare”. (Marius Molea. 9. în urma ei nerămânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva. „nu răsună decât paşii celor care merg. motivul citadin. „cimitirul cerului”. de parcă ar avea loc „înmormântarea” ultimei apariţii a soarelui şi compararea grabei argaţilor cu aceea a groparilor aduc o notă funebră discursului poetic. Epitete precum „nuci mocirloşi”. marcat de ploaia monotonă. Anca Roman) I. argaţii se grăbesc ca groparii pe care îi apucă ploaia. motivul ploii programate. „miros de humă şi de cremeni”. Sonoritatea textului minulescian este remarcabilă. dr.. Oamenii „ par păpuşi automate” (comparaţie) pentru că 57 . el intră într-o imagine auditivă marcată de o tăcere stranie pentru un loc de regulă agitat.. 3. auditive şi olfactive: „treceau cocorii tânguind pustietate". 64 (Ion Minulescu. a face primul pas. Motivul ploii programate conturează universul banal.”). ce suspină”. Prima strofă zugrăveşte universul citadin. 4. pas cu pas. sunt relevante expresivitatea şi sugestia. 7. al sfârşitului. Cadenţa picăturilor de ploaie şi sunetul monoton al paşilor trecătorilor dau impresia unei lumi artificiale în care totul se repetă. 12H. devenit refren şi laitmotiv al discursului poetic. al durerii.”. „[. Pe plan stilistic. 5. „scorpie cleioasă” (în acelaşi timp metaforă a ploii) sau metafora „cocoaşa lumii” sună arghezian. „cadenţa picăturilor de ploaie” (imagini auditive) 6. Imaginea vizuală a cerului acoperit de nori.8. Cratima păstrează ritmul şi măsura de 16 silabe a versului-refren. monoton şi artficial al oraşului. a ţine pasul etc... Adverbul decât într-o construcţie negativă este sinonim cu doar sau numai şi introduce un circumstanţial de excepţie. la tot pasul. fiind obţinută prin reluarea versului „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. prin elidarea vocalei î a prepoziţiei şi a articolului hotărât al substantivului oraşul.] vechile umbrele. coord. prof.. aşa cum este oraşul („Nu răsună decât paşii celor care merg. 2. Tema universului banal. concretizate de autor prin imagini vizuale. tumultuos şi zgomotos. Parii din vii sunt adunaţi pentru că toamna este anotimpul morţii. În cazul poeziei de faţă. Acuarelă) 1.

motivul corăbiei (vaporul). Universul exterior este o reflexie. bizară şi nemotivată („Orăşenii. iar absenţa semnificaţiei devine o trăsătură modernă.populeză un spaţiu în care nimic nu se schimbă. motivul ploii şi spleenul sunt elemente specifice liricii simboliste. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. titlul este unul foarte sugestiv. izolează circumstanţialele cauzale. prof. care domină întregul text liric. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş. pe trotuare. Ea marchează. sunt reduse la ritmul pur. aliteraţii discrete. 65 (Ion Minulescu. Plimbarea orăşenilor. Muzicalitatea se impuneprin imaginile sonore (ploaia în sine. Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă. Tema despărţirii îndrăgostiţilor. o proiecţie a celui interior. / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune aproape absurdă: mişcările nu au conţinut sau intenţie. „Şi-am să te uit”). de blazare absolută. de asemenea. ipotetică a scenariului de după despărţirea celor doi îndrăgostiţi. marcat de plictis şi blazare. tema universului citadin. fluiditatea ingambamentului. prin ritm şi refren. „fu scris” 2. efectele eufonice fiind obţinute prin tehnica refrenului. subliniind impresia de monotonie repetitivă. motivul poeziei. dar şi suspinele vechilor umbrele. „ritmul unui vers”. de lipsă de orizont. 12 H. se impune muzicalitatea. „versul”. coord. 9. Linia de pauză folosită simetric în prima strofă. subliniind desfăşurarea imaginară. prin repetiţii (paralelism sintactic). Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. „cântăreţ”. 58 . 3. Anca Roman) I. motivul călătoriei. 8. dr. Trei lacrimi reci de călătoare) 1. (Bogdan Barbu. prin paralelismul sintactic. anularea cezurii fixe. motivul visului. care denumeşte tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă. o atitudine afectivă. alături de timpul viitor („te vei gândi”) şi de modul prezumtiv („l-o duce”). totul este estompat. Totul pare automat. Adverbul poate reprezintă un modalizator al discursului poetic. La nivelul formei. la fel ca în tehnica amintită. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun. prin sacadarea textului. elementul uman este contaminat şi el de starea de monotonie şi mecanic. până şi mişcările oamenilor. principiu estetic fundamental al simboliştilor. personificate). după cele două enunţuri afirmativ-categorice („Şi-ai să mă uiţi”. 4. Având în vedere conţinutul ideilor exprimate prin acest text liric. totul pare egal cu sine. „ diluat” de apa ploii. La nivelul conţinutului. cu rol explicativ.

8. prof. 66 (Ion Minulescu. inversiuni („urmărivei”. deşi discursul poetic aparţine eului poetic. Muzicalitatea vine din repetiţii (paralelism sintactic). „trei lacrimi reci”. Nucleul narativ al poeziei (despărţirea îndrăgostiţilor. Liniile de pauză separă construcţia incidentă cu valoare afectivă de restul enunţului: „Dar într-o zi o fată – bat-o focul –” 59 . Comparaţia „urmări-vei ţărmul. Poezia de dragoste. refren („trei lacrimi reci de călătoare”) şi rimă. Imaginea este clişeizată şi sentimentală. celui care rămâne mâhnit pe ţărmul mării.5. „eu”. Poezia lui Ion Minulescu aparţine simbolismului mai ales prin estetism şi prin muzicalitatea cantabilă. pe care poetul o va transpune în versuri. coord. 12 H. (Mircea Burduşa. bagaj. asemenea mesajelor din sticlă ale marinarilor naufragiaţi. topindu-se ca noru-n zare”. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „ai să mă uiţi”. „am să te uit”. însă doar „trei lacrimi reci”. „până la tine”. „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”. „întunecatu-mi chip” sugerează caracterul ipotetic al desfăşurării poveştii de dragoste. sugerează mişcarea lentă a vaporului ce se îndepărtează de ţărm. topindu-se ca noru-n zare”. deşi putem încadra aceluiaşi curent şi motivul călătoriei. suferinţa transformată în poezie). dorul şi nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanşează o stare lirică. Interesantă este perspectiva inversă a privirii care aici aparţine iubitei care pleacă şi vede ţărmul topindu-se încet. dr. Iubita pleacă. „mi-eşti pierdut㔄versul meu”. a călători. Anca Roman) I. însoţind-o cu privirea. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. cuplul erotic se desparte. Cifra trei. iar imaginea plecării sale este urmărită nostalgic de pe ţărm. motiv frecvent la Minulescu. „privi-voi vaporu-n repedele-i mers” (imagini vizuale) 6. Estetismul înseamnă asumarea teatralităţii şi a clişeelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii ironice (uitarea înscrisă în scenariul erotic şi asumată de fiecare. Verbele la viitor. „ţărmul. 9. călător 2. drum. aduce o sugestie magică. „lăcrima-vor”). plânsul cumva obligatoriu unei despărţiri. va ajunge poate la călătoare şi-i va reaminti chipul uitat al iubitului de altădată. a colinda. „ca şi mine” etc. Cântec de drum) 1. plecarea femeii. precum şi epitetele „palidul vis”. 7.

a cânta. „călăuzit de-o stea”. deoarece a renunţat la propria traiectorie în viaţa de până atunci. prin semantica muzicală a substantivului „Cântec" şi determinantul „de drum". ca orice om. prof. Celei care pleacă) 1. iar simbolul drumului semnifică existenţa umană pe pământ. bătătorite” 6. Eul poetic are un sentiment de regret. melodie 60 . (Diana Dumitrescu. Formula ludică a iubirii. „am colindat" etc. bătătorite" sugerează căile dificile străbătute de orice om. motivul nopţii. dar şi autoadresarea prin interogaţie retorică: „ – Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…" 7. nu ştiam) sugerează ambiguitatea începuturilor. 4. „am colindat”. eul liric întrebându-se. 67 (Ion Minulescu. dr. oricum. acţiunea lor neavând finalitate. cu iubirea care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta. stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie. Semnificaţia subtilă a iubirii este ilustrată în ultimul vers. Epitetul triplu: „drumuri lungi şi vechi. Tema iubirii. din orice epocă în căutarea iubirii. „voiam". coord. care ar fi fost soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea. expresie plină de gingăşie şi haz. Titlul „Cântec de drum” este specific simbolismului. Verbele la imperfect din prima strofă (voiam. Ultima strofă a poeziei reprezintă momentul întâlnirii bărbatului. cântec. sugerând ideea aluzivă că tot norocul vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit. amintind însă de pământeana Cătălina din Luceafărul eminescian. Anca Roman) I.3. dar şi lipsa oricăror stări optimiste. Imagine vizuală: „Pe drumuri lungi şi vechi. Simbolul cântecului exprimă bucuria şi muzica inimii îndrăgostite. refren. motivul drumului (al călătoriei) 5. în drumul său spre un ideal. 8. 9. care sugerează apariţia iubirii în viaţa omului. care. Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le trăieşte şi eul liric. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele şi pronumele la persoana I: „am pornit”. i se părea obositoare. „mea”. iubita fiind alintată prin sintagma „bat-o focul". 12 H. este şi aici o viziune specifică a sentimentului.. autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi persiflantă totodată. eternitate. În finalul discursului liric. prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu. ştiam.

unde vraja iubirii se transformă în cântec adus din puncte geografice îndepartate.. 5. Apostroful. „marginile albului fiord” etc. devenit chiar unul aprig. incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie având un rol afectiv în incipit. prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine. motivul cântecului etc. Specia romanţei. ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici. pe un ţărm uitat. În strofa a treia există o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”. dar împăcată oarecum. cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite. „albastrul răzvrătit al altor mări”. Iubirea-melodie s-a sfârşit. Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. „un ţărm de mare”. sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns. acum destrămat. marinarii. de exemplu. 3. iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”. „Eu cred”.2. sugerând nostalgia rememorării. niciodată”. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist. „Noi nu vom şti-o. 4. iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice. locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. contrazice sugestia nostalgică. motivul visului. care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”. prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie. 8. 9. elegiacă a titlului. Prin simbolurile călătoriei (păsările albe. 6. Tema şi motivele 61 . „O melodie / Ce n-am cântat-o. iar starea sufletească este vag nostalgică. construit pe tehnica surprizei. „un cântec trist”. „păsări albe”. „refrenul unor triolete”. marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată. poate. tristă. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric. ca orice cântec sau ca orice vis. lirică şi sentimentală. Discursul poetic. pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv). Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu. ca un refren şi laitmotiv. 7. pescarii.. motivul călătoriei. greu de explorat.” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic.. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. semn ortografic.. Tema iubirii.

„tu poţi crede". În opinia mea. fluidizează ritmul versului. pescarii. oglinda. Cu toate acestea. „miroşi". „insomnia mea” 6. fără o descifrare precisă a eului. ci mai degrabă printr-o lipsă. 8. fără a-i surprinde corect reflecţia. prin urmare duce cu gândul la mister. eul liric se referă atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic. 62 . motive: iluzia simţurilor. Astfel. Oglinda oarbă) 1. Comparaţiile metaforice au rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric. neaşteptate. „auzi" 2. vizual) plasate în contexte subtile. pătrunderea prin uşă este simbol al trecerii de la profan la sacru şi deschide calea spre revelaţie. îi dă. Muzicalitatea este importantă. Comparaţia „insomnie…ca golul unei uşi" se referă la dificultatea de a descrie o insomnie. Oglinda oarbă se remarcă prin lipsa totală a semnelor de punctuaţie. 12 H. În sine. Transcendenţa pare accesibilă prin această stare de veghe permanentă. cântecul). şi o notă de autenticitate şi contribuie la atmosfera generală de confuzie în faţa contopirii spaţiului visării cu cel al realitaţii. suprarealismului în cazul de faţă. pentru a sugera plecarea. sporind marca oralităţii şi părând să urmărească fluxul abrupt al gândurilor eului liric. Flacăra vieţii încă mai ardea în el. precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare. cât şi la cea a autocunoaşterii. 7. prin excesul de transparenţă al versurilor. fiind atât element de construcţie al poeziei. Cratima care leagă forma atonă a pronumelui personal de relativul care menţine un ton informal / colocvial. Cultul artificialităţii. prof. 4. Din punct de vedere prozodic. 68 (Gellu Naum. Lipsa punctuaţiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste. păsările albe. vocea lirică o identifică nu prin prezenţa a ceva. semnificând o dorinţă puternică şi o comandă adresată celuilalt. iar prin enumerarea simţurilor (olfactiv. de asemenea. Din punct de vedere ortografic.sunt specifice acestui curent artistic. tactil. Tema identităţii. auditiv. dr. „să mă miroşi". Anca Roman) I. cât şi motiv al imaginarului liric. despărţirea cuplului erotic. estetismul simbolist se manifestă prin folosirea neologismului şi a denumirilor cosmopolite. deşirarea. curiozitate şi stare de veghe. În ultima strofă verbul „vreau" e repetat aproape obsesiv. coord. deşi lipsa punctuaţiei îngreuneaza înţelegerea operei. (Cristian Vicenţiu Dîngă. „Golul unei uşi" poate semnifica gaura cheii. oglinda rămâne oarbă în continuare. 5. insomnia. marinarii. 3.

simţurile fiind înşelătoare şi lăsând sentimentul unei angoase a lipsei de claritate. în construcţia „să vorbim de memorie" e frapantă discordanţa dintre exterioritate şi interioritate. marea”. „tânărul pârâu”. Astfel. predomină caracterul ambiguu. Valoarea expresivă a adverbului tot. tot mai repede fuge” 4. Tema naturii. utilizând metaforele mării şi pârâului: „tu. 5. „tu”. afirma Gellu Naum cândva. Personificarea în inversiune. constă în faptul ca acesta amplifică. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază subiectivitatea eului liric în poezie sunt: pronumele personale. Laitmotivul ambiguităţii persistă şi în ultima strofă. ţărmul. voiosul şi clarul pârâu: / El iute aleargă spre zări fără frâu” 6. De asemenea. prof. „Poetul vede în măsura în care orbeşte”. întinsă. Din punct de vedere al limbajului poetic. corelând totodată cele trei atribute adjectivale. întinsă. adâncă”. 12 H. „Zglobiul. sugerând o experienţă de contopire până la confuzie între corp şi sfera artificială. accentuează intensitatea momentului. aflat în opoziţie cu „marea bătrână. întinsă. voioşia pârâului. Ultima strofă ilustrează tema iubirii. sugerează vivacitatea. eul liric se regăseşte în 63 . lână. În strofa a doua. 7. inumană. tema iubirii. orbirea poate fi semnul unei experienţe iniţiatice: a ignora aparenţele înşelătoare ale lumii şi a cunoaşte realitatea secretă. Anca Roman) I.9. Pe de altă parte. pârâul zglobiu – iar eu. dr. adjectivul pronominal posesiv „mea”. coord. tutun şi flăcari. 3. precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios. folosit în strofa a patra. descompunându-se în fire de sânge. barierele dintre cele două fiind redefinite. de persoana I şi a II-a. motivul mării. Pârâul şi marea) 1. motivul pârâului. redată prin alegorie în întregul poem. 8. (Armina Stepan-Cazazian. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenţa enumeraţiei in text: „Vezi marea: bătrână. pârâul. valuri 2. adâncă”. „eu”. Imaginarul poetic creează o poveste de iubire. În prima strofă. Imagini vizuale: „Vezi marea: bătrână. întâlnită în prima strofă a poemului. 69 (Miron Radu Paraschivescu. redată iniţial prin repetiţia verbului fuge. dintre vis şi realitate. eul liric pare să se deşire. esenţele. este explorat contrastul dintre aparenţă şi esenţă. marea. adâncă”.

. rugii – forme literare actuale. Acesta reflectă numele personajelor principale ale poveştii de iubire. 4. înălţimea. care sunt reprezentative pentru ideea poetică regăsită în text. 2. înţeleaptă şi statornică. Această ultimă strofă este asemenea pildei care se află la sfârşitul fiecărei fabule. purtătoare a atributelor divine pe pământ. „dulcea pocăinţă” etc). rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară.ipostaza mării – bătrână. prin intermediul fiinţei feminine. prof. În ultima strofă. 9. 5.. (Larisa Pârcălăbelu. imagine a purităţii sacre. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. amurg. 64 . ceea că dă un aer glumeţ. Uniunea dintre cei doi este însă inevitabilă. metaforizate şi transpuse în cadrul natural. roze = trandafiri. 6. iar la nivel stilistic identifică o exclamaţie retorică. motivul rozelor. Titlul poeziei citate este alcătuit din substantivele articulate „pârâul şi marea”. jucăuş.. înserare = seară. coord. selectarea cuvintelor din sfera religioasă. însoţit de determinanţi. comparaţia „. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. 12H. Prima virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei. plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei. prezenţa unei interjecţii afective (o). crepuscul. 3. după „dulcea pocăinţă”. Anca Roman) I. Titlul este un element esenţial al receptării. fiind cea care dezleagă misterul asupra întregii poezii. iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea.” reprezintă un elogiu adus fecioarei în alb. punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii.. exprimarea la persoana I („aş putea”). În a doua strofă. metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire. pure şi angelice. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului. al purităţii. iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut). a binecuvântat-o. iar iubita în ipostaza unui „tânăr pârâu”. 70 (Ştefan Petică. IV) 1. dr. Fecioara în alb. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final. discursului liric. căruia „nu-i pasă ce ţărm va ajunge”. motivul fecioarei în alb. Tema adoraţiei. a unei viziuni personale asupra lumii. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul. schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”.

„Tu eşti o sfântă rugăciune”.nälţimea” – înälţimea „rugei” — rugii 3) Virgula din al patrulea vers marchează intercalarea unui circumstanţial de mod.cu rol stilistic. Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic. amestec de livresc şi senzualitate. muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproape imaterială. „Tu eşti o calmă rugăciune”. în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel). versul repetat în mod simetric reprezintă un paralelism sintactic. 4) Angelitatea feminină.asfinţit. inocenţei. sugestiile cromatice şi olfactive. a ideii de divin sau o reprezentare a aspiraţiei erotice. (Maria Constantin. În acelaşi timp. IV) 1) roze . al binecuvântării divine). 65 . laitmotivul şi refrenul discursului liric. Simbolul rozelor. 9. muzicalitatea. apus 2) . Epitetele subliniază. al icoanei. coord. flori înserare . Fecioara în alb. pocăinţa intră în categoria motivelor literare. azuriu). prof. vaporos. Anca Roman) I. Repetiţia metaforei fecioara-rugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice. Tehnica sugestiei (simbolul rozelor.trandafiri. sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan. prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”.”) marchează pauza necesară după interjecţie. spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”).. 71 (Ştefan Petică. fiecare. a fecioarei în alb. „asemenea binecuvântărei”). Virgula („O. câte o trăsătură: albă – culoare asociată purităţii. puritatea. fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate. blândă – delicateţea. ideală. rugăciunea. rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. sugerează manierismul arhaizant. Semnul exclamării de la sfârşitul strofei marchează intonaţia exclamativă. imaginea olfactivă. vag. dar şi paliditatea romantică a îngerului. calmă – liniştea. „Tu eşti o blândă rugăciune”. Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică. sfântă – caracterul sacru. 8. Primul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive. cromatica delicată (alb. în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”. divin. dr. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. serenitatea.7. 12H.

Glasuri) 1.caldă”. Poetul reia aceeaşi imagine. cu o evidentă conştiinţă a păcatului. . asemenea binecuvântării” sprijină sugestia sacralităţii figurii feminine. Astfel se evită hiatul si se păstrează măsura metrică. “tăceri” / ”glasuri” 2. Comparaţia . . 9) Consider că textul este expresiv în special prin imaginea unui eu care aspiră către puritate. conturează o stare de spirit şi se confundă cu lirismul... cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare dată epitete pentru substantivul .ceasul clar al dimineţii”.. . Cu toate acestea... . de dimineaţă şi de înserare. 6) Metafora .templu”.. (sens denotativ) 66 ..dulcea pocăinţă”. angelitate.. Dumitriţa Stoica) I.tu eşti. prezent ”gramatical” în ultima strofă (persoana I singular a verbului aș putea ) și prin patetismul adresării insistente către un tu care numește persoana iubită.albă rugăciune”. Philippide.privirea de madonă”. alcătuită pe baza sugestiei. din atitudinea celui pierdut în rugăciune. de rugăciune. . prof. Abundenţa imaginilor care conturează un asemenea motiv este evidentă: ... 7) Poezia simbolistă este una a universului interior. In structura “din vremi de-odinioară” cratima marchează pronunţarea într-o singura silabă a doua vocale din cuvinte diferite..blândă”..val de lină armonie” intră în seria imaginilor cu aceeaşi valoare din a doua strofă..albă”. . Apar termeni ca . Acestea au o puternică valoare expresivă şi nu necesită descrieri mai ample ca în cazul romantismului...clar”. care vorbesc despre . 72 (Al. 8) Cele patru adjective. e un procedeu al sugestiei simboliste. (Ana-Maria Anghel.. mai ales. Astfel poetul creează o poezie lirică. . Un aer de „morbidezza” se desprinde din repetiţia insistentã a imaginii femeii-rugăciune.. sugestie centrală a textului.... Multe dintre ele sunt metafore sau au un sens simbolic.azurie”.5) Lirismul subiectiv se concretizează aici printr-un eu liric. Prezenţa multor substantive şi adjective care au legătura directă cu ceea ce se vede. . . către sacru.rouă”. nuanţând-o după modelul muzical al temei cu variaţiuni. prin urmare o poezie simbolistă. coord. ..albă”.înaripată”. poetul parcă pictează atmosfera de pace. . . În piaţă s-a adunat multă lume.sfântă”. texul nu transmite o viziune categoric seninã. frunţi”.rugăciune”. Prin multitudinea figurilor de stil. 12 F. din parfumul rozelor şi al anemonelor şi. . 3. aparţin de fapt aceluiaşi câmp semantic.roze”. antonime: “jos” / ”sus”.binecuvântarea” pe care o poate răspândi sacrul asupra lumii terestre. Universul interior este aici marcat de subiectivitate.

prin intermediul armoniei. Sintagma “priviri de stele” este o metaforă personificatoare care sugerează contemplaţia. 5. “priviri de stele”. Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care călăuzesc sufletul după moarte 9. Secrete şi mistere) 1. interogaţia retorică. îmbrăţişată sau pereche conferă muzicalitate poeziei. Poezia lirică este o creaţie artistică exprimând sau sugerând emoţii. eul aspirând spre lumea revelată de aceste glasuri. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”. prin intermediul invocaţiei si al interogaţiei retorice arată că eul liric meditează la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”. ritmului si imaginilor. de a fi purtat 'prin vămile văzduhului'. Eul îşi imaginează doua posibilităţi. sentimente. coord. dar care pot fi percepute în plan spiritual. dar si de speranţă. uşor steril= nefertil.”). În prima strofă rima este monorima iar în a doua strofă rima este îmbrăţişată . Imaginea “cosmosului fără sus si jos” arată că acesta este infinit şi că în viaţa de apoi nu mai sunt aceleaşi repere ca în viata trecătoare de pe pământ. dr. prof. Rima încrucişată. (sens conotativ) 4. de aspiraţie către perfecţiunea spirituală. invocaţia 8. Epitetul multiplu “atât de limpezi şi de pline” se referă la glasurile invocate de eul liric care par a fi nişte voci ale universului. (Ioana Bărboi. la fel ca multe alte suflete care au dispărut. neproductiv 2.. virgula separă vocativul “tu” de restul propoziţiei. Dumitriţa Stoica) I. de provenienţă supranaturală. Ultima strofă. Metafora “glas” are sensul de suflet.. Figura de stil semnifică armonia si perfecţiunea.. Valoarea expresivă a verbelor la timpul viitor din poezie se realizează prin includerea lor într-o invocaţie (“O.molcom= încet.. sau de a fi părăsit si uitat “în vreun străin ungher”. Textul citat exprimă sentimentele eului liric de incertitudine.. “Tu.Ochii sunt ferestre către o lume interioară. uimit de însuşirile lor si de propria stare sufletească. sugerând drumul către cer al sufletului. de fiinţă imaterială. de provenienţă romantică. 7. 67 . monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers. al stelelor şi al cerului. / Mă veţi lua pe calea de apoi / Prin vămile văzduhului cu voi /Sau mă veţi părăsi. glasuri. 73 (Alexandru Philippide. 12 F. ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si de sugestie a stării sufleteşti. Se accentuează relaţia dintre suflet si natură prin motivul. 6.

5. “Portice lungi”.imaginea vizuală conţine un epitet şi simbolizează grandoarea. Astrul care. Aici luna ne este înfăţişată ca un plat pustiu. Prin el poetul îşi exprimă resemnarea. devine aici urât. ci numai sa fie martor la manifestarea acestora. istoric. “Da-n stele nu ajung decât poeţii”. cu savanta alipire a ultimelor două din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât să întărească ideea poetică. descifrarea misterelor lumii. steril. urat ” – în acest vers. steril. Privind restul poeziei ca un monolog adresat. ultimul vers pare a fi răspunsul la întrebările puse anterior. aşa cum reiese încă din titlu. rămânând în urmă doar pietre. urât”. 3. şterge totul. poetul se întreabă “ o să jungem oare şi la stele?”. poetul se resemnează şi încetează să mai descifreze mistere şi secrete. Motivat de gândul că sar putea să găsească totusi “secretul universului şi-al vieţii”. “să ajungem”. Titlul anunţă tema poemului. Prezenţa eului liric se evidenţiază în text prin verbele la persoana I plural ”să dezlegăm”. urât”. 8. în care nu găseste niciun răspuns. În final. În acelaşi fel în care Eminescu se raportează la planul terestru făcând comparaţie cu universul. “cine-a cioplit acele chipuri” 4. lipsit de secrete. “sărac”. apare în cadre idilice. precum şi prin întrebările retorice din cuprinsul poemului : “cine ştie?”. cu planul cosmic..imaginea vizuală conţine patru epitete. atributele adjectivale “pustiu”. Timpul. Alexandru Philippide schimbă planul terestru. de obicei. sterp şi nu mai prezintă niciun interes pentru omul avid de cunoaştere. virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel. nu găseşte altceva decât “un plat pustiu. “urât” şi “steril”. mijloacele artistice folosite (întrebările retorice: “o să ajungem. “ajunşi în lună”. Tema poemului “Secrete şi mistere” este. Titlul poeziei este format din două substantive ce aparţin aceluiaşi câmp lexical legate prin conjuncţia “şi”. de viaţă. urât”. sarac. sărac.“Un plat pustiu. întrucât “secretele” 68 . misterioase chiar. este un vers conclusiv. “Ajunşi pe lună n-am gasit decât / un plat pustiu.”. Ultimul vers al poeziei se evidenţiază prin faptul că a fost voit izolat de poet. mărimea galeriilor prin care se plimba împăratul roman Caligula. O alta temă este trecerea timpului. mai precis. catrenele. Însă nici aici.. Răspunsul este ironic şi denotă tristeţe: “da-n stele nu ajung decât poeţii”. Având în vedere că tema poeziei este misterul. sărac. 6. sărac. El întelege că omului de rând nu îi este menit să descifreze misterele vieţii. 7. “O să ajungem oare şi la stele. enumeraţia:“pustiu. steril. 9. spune el. steril./ cu gândul să descoperim în ele/ secretul universului şi-al vieţii?”.

simţurile se armonizează. dorinţa eului liric de a se apropia de libertatea absolută. iar eul nu mai percepe decât temporalitatea. 7.motivul drumului 6. 8. a pierde timpul. Ele au o topică inversă. Cratima este folosită cu scopul de a marca alipirea. Se sugerează astfel o posibilă temă a textului. cu timpul 2. eliberându-se de spaţiu. Apropieri) 1. provenit din adverb: apropieri. Faldurile draperiilor „ ţesute parcă numai din sunet şi culoare” constituie o astfel de imagine : eul poetic regăseşte în ele coexistenţa sunetului şi a culorii.El doreşte să se integreze “în senina voluptate nouă “.De asemenea. un simbol pentru depăşirea unor limite ale cunoaşterii. fiind în legătură cu imagini importante în poezie. dr. 5. Structurile care conţin imagini vizuale sunt: “neagră catifea”. gustând din ea şi pierzându-se în eternitate. 12 F. Sfinxul . Modul conjunctiv exprimă o acţiune posibilă. 74 (Alexandru Philippide. coord. 3. a oamenilor. prof. lumea noastră.şi “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntaţe mai apoi în text: porticele prin care se spune că se plimba Caligula. 4. ipotetică. Primele două versuri au valoare de incipit si prezintă un cadru nocturn. Acest cuvânt. Poezia are un titlu format dintr-un substantiv comun la numărul plural. prin simplitatea sa. Poetul analizează posibilitatea unei conexiuni între simţuri(privire şi auz). Metafora “puntea dintre privire şi auz” exprimă o ipotetică armonie între simţuri. Epitetul cromatic „neagră catifea” întăreşte ideea de necunoscut. Este o metaforă care sugerează eliberarea de constrângeri. În versurile următoare. motivul urcuşului. „faldurile unor înalte draperii”. dorită. ceea ce sugerează intensitatea cu care eul poetic trăieşte momentul descoperirii unui “lin urcuş de neagră catifea”. adică în timpul “scăpat de spaţiu”. chipurile stranii de pe insula pierdută. “putea-voi” fiind o formă în care auxiliarul urmează după verbul de conjugat.aceea a călătoriei iniţiatice. are o puternică încărcătură expresivă. este conştient de raritatea spectacolului la care ia parte. (Andra Dobroiu. şi până la urmă lumea întreagă. şi doreşte o apropiere 69 . a fi în contratimp. Această imagine este un epitet-inversiune şi în acelaşi timp o metaforă a drumului spre inedit. Dumitriţa Stoica) I. se transmite ideea că la capătul acestei călătorii şi în prezenţa dorită a unei călăuze.cratima ajută la formarea inversiunii.

Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie. în acest caz. 70 . prin faptul că aceasta facilitează cititorului descifrarea textului. între timp şi spaţiu. marea. sugerând o puternică încărcătură emoţională . măsura: 8 silabe rimă: îmbrăţişată 6. a ţine minte . Dumitriţa Stoica) I. pasărea. de această dată la grad avansat . iubirea. 9. 7. cu cît mai concisă.Philippide pătrunde într-un spaţiu ireal din voluptatea căruia doreşte să preia pentru ca. oase. i-au fost înfrânte. a învăţa minte.75 (Camil Petrescu. El imaginează o conexiune o irealului în care este proiectat. un fund de mare în care zac peşti. (Alexandra-Raluca Manga. Primele strofe.permanentă a acestor două elemente. structurate de enumeraţie descriu un spaţiu straniu şi întunecat. poezia susţine ambiguitatea imaginilor. Al.”fără călăuză” .Imaginarul poetic atinge nivelul spaţio-temporal în finalul textului. 4. Această metaforă este întărită de o alta: “zbor de pasăre uitată”. pentru că totul constă în această înşirare de lucruri atinse de moarte. bivoli.Sentimentul dominant în poezie este cel de tristeţe şi de teamă de necunoscut. aripi . Cocorul) 1. cultivând sugestia unei lumi mai bune . Predicatul ar fi fost inutil.dar care nu îl anulează pe acesta din urmă. 3.se doreşte o nouă corespondenţă . ideea de apropiere . cu realul în care se va intoarce şi unde speră la o materializare a acestor „aeriene fermecătorii” . de asemenea . singurătatea 5. prof. „scăpat de spaţiu” . zdravăn la minte 2. şi anume . într-o „ punte”. ochiul. Este vorba de o apropiere a celui care parcurge poezia de sensul adevărat al acesteia. 12 F. poate şi profunzimea sentimentului de frică în faţa necunoscutului. dr. dorinţa. cu atât mai aproape de deznădejde. Scrisă pe un fundament modernist. O existenţă simultană a acestor două coordonate implică un timp infinit. Metafora “aripi reci” identifică faptul că aspiraţia. să beneficieze şi în spaţiul real de acest spectacol cromatic şi auditiv. Rima împerecheată susţine . coord. poate chiar eterne : “cu un timp scăpat de spaţiu”. Odată realizată o legătură între elementele constitutive ale cadrului restrâns. viziune modernistă de fapt a lipsei de speranţă. Rezonanţele simbolice sunt. de asemenea prezentate .

iar această ”călătorie” este pentru el permanentă.76 (Alexandru Philippide. precum metafora “aripi reci” sau epitetul din construcţiile “creste lungi de os” şi “poartă călătoare”. veghea fiind. “să îndemn” -. “să am”. Este vorba de aşa-zisul prezent etern. cum poate fi la fel şi pentru cititorul care îl însoţeşte. 12 F. epitetul. orb. Eul lui Philippide ”călătoreşte” prin sine ca printr-o lume obscură şi cu ascunse dureri.8. Cratima marchează rostirea într-o singură silabă a unui cuvânt şi a unei părţi de cuvânt diferite. cerul 7. Strofa a III-a este un catren alcătuit dintr-o interogaţie retorică ce sugerează aspiraţia către înălţimi. 9. care încadrează un eu insomniac. sufletul. prin somn pământul geme. pământul. ( pronumele personal de persoana I ) 6. comparația dublă. O altă trăsătură a poeziei lirice sunt mărcile lexico-gramaticale. veghea. (adjectivul pronominal posesiv de pers.pronumele la persoana I.tăcut. O trăsătură a poeziei lirice este faptul că autorul îşi exprimă direct deznădejdea că nu poate accede la lumea absolutului prin cocor. somnul.“creşte”. care este simbolul zborului către înălţimi.unghere-colţuri. Verbele la timpul prezent fixează o experienţă cu valoare exemplară. starea 71 . “îmi”şi imaginile artistice create de figuri de stil. dr. coord. fără legătură cu un moment temporal anume. ci cu generalitatea unei situaţii. In preajma mea. către idealuri înalte care nu pot fi atinse. conversiune-meu 4. Dispariţia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silabă cu prima vocală a verbului. imaginarul vizionar al textului se opreşte la cele două limite exterioare. se zbate. Dumitriţa Stoica) I. aspiraţia sa fiind identificată prin metafora “porţii călătoare” pe care autorul se întreabă dacă o va ajunge. Astfel.Veghe) 1. (Daniela Cristina Manole.se frământă 2. eul liric subiectiv (prezenţa lui fiind indentificată prin mărcile lexico-gramaticale: verbe la persoana I singular -“ vei ajunge”. pasăre călătoare. În ultima strofă. 8.tot versul 5. verbe la persoana I .derivare-căpătâiul. I) Un glas în mine prinde să mă cheme. prof.”să am”-) nu găseşte niciun reazăm pentru raţiune. cred. tăcerea.“mi”. 3. prin urmare la reducerea numărului de silabe din vers şi la obţinerea unei anume măsuri.

Cerul. 3) a da viată. aproape arghezian. 5) imagine auditivă: Când şopteşte valea de cântecele morii . pe dealuri de podgorii. viaţa.. să aud. 72 . enumerăm: să desluşesc. Dintre verbele la modul precizat.dramatică a celui care percepe continuu curgerea timpului şi insuportabila cruzime a lumii. dealul. motive: râul. (prof. traseul unei coborări în sine reflexive. diferenţierea între prezent şi amintire. Poetul pătrunde în această selva oscura (pădure întunecată). adică între două spaţii obscure. Eul lui Philippide se defineşte. Dumitriţa Stoica) I. Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci. înconjurat de tăcere. Pridvorul este un simbol al dăinuirii pe pământul românesc. Dintre figurile de stil din această strofă. Versul neregulat susţine tensiunea lirică a unui text modernist prin vizionarism şi prin puternica impresie de înstrăinare a omului de orice sens al lumii. 6) tema: timpul. cu liniştea mult dorită. astfel. de fructele oferite de livezile de pruni. imagine vizuală: Acolo-n pacea nopţii. dr. a-şi da viaţa 4) Verbele la modul conjunctiv din ultimele două strofe exprimă dorinţa eului liric de a se cufunda în amintirea trecutului. la nivel semantic. an 2) Linia de pauză marchează. străbunii 7) Pacea nopţii este o metaforă a armoniei acestui spaţiu rural. care nu-i oferă decât experienţa morţii. 8) Strofa a treia a poeziei se referă la dorinţa omului de a se retrage la ţară. a lua viaţa. cât şi pentru separarea celor două momente ale trăirii sale. cum ar spune Dante. o “tăcere” a eului liric. Expresivitatea textului se datorează. alb Negoiu). amintirea. cu stelele asemenea unor vineţi dinţi (metaforă). cu bogăţiile pe care le oferă. Cerul gol poate fi o imagine simbolică a divinităţii care ne-a abandonat.. amintim: epitete (pridvorul străbun. este orb (epitet). în faţa focului din vatra. cu un oarecare grad de ambiguitate. al stabilităţii împotriva trecerii timpului. a scindării şi alienării. iar Negoiu străpunge cerul cu a sa înălţime. ci într-una modernă. al ritmurilor naturale şi al belşugului. când toamna se apropie. să stau. atât pentru intensificarea emoţiei. comparaţii (globul terestru ca o minge). este spaţiul zbuciumului existenţial (vezi antiteza dragoste/ ură şi metafora un spasm. Pământul. şi descoperă în ea pământul şi cerul. prins în capcană între două nopţi. dar nu în esenţa lor tradiţional armonioasă. Eul liric doreşte să se bucure de roadele pomilor. 9.77 (Ion Pillat. Ctitorii) 1) vreme. de a reface comuniunea cu pământul.). acelor imagini care conturează. prima limită. trecutul. a doua limită. în special.

78 (Ion Pillat. 2.9) Titlul poeziei. O caracteristică a traditionalismului este localizarea intr-un spaţiu rural. Relaţia dintre titlu şi poezie constă în modul în care elementele naturii din cadrul copilăriei (râurile. la nivel auditiv . la fel de repede ca o bătaie de aripi. livezile) şi-au lăsat amprenta asupra poetului. 5. cu casa. Floarea era vie când a primit-o. 7. el nu poate să înteleagă frumuseţea locurilor: “Şi crezi.. este alcătuit dintr-un substantiv simplu. 6. (Irina Albăstroiu. De asemenea. ce se referă la cei ce clădesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori unui lucru. Acestea pot fi considerate ctitorii primilor paşi ai eului-copil. au modelat amintirea cel va însoţi toată viaţa. “Vrr. podgoriile. o clipă” conţine o imagine vizuală. coord. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”.“Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus.. 8. pe de-o parte zborul vrăbiilor.. la aflarea veştii. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera . A venit toamna în sufletul ei. Ctitorii. iar pe de altă parte .că tot astfel trece şi timpul . În fiecare toamnă plecăm la ţară. la plural. “Florica e acolo. 3. ia seamă”. 4. Enumeraţia din prima strofă. care se produce instantaneu. „Străinul” venit la moşie pare că nu reuşeşte să descifreze peisajul şi îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine./ Că ai cuprins Florica.dar n-ai zărit.livezi”. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizaţi cu împrejurimile.. evidenţiind frumuseţea şi bogăţia locului. 9. livezi”. “cu casă. pe care cutremurat l-ascult” conţine o imagine auditivă.. În structura “venit-ai” cratima marchează forma inversată a perfectului compus “ai venit”. parc. prof. exprimă vizual tot ceea ce aparţine acestei moşii. Străinul) 1. Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri şi corespondenţe: “Pealbastra depărtare a luncii de demult” sugerează scurgerea timpului. Dumitriţa Stoica) I. “ce-ar străluci” ori metafora “rănit de-un dor târziu” accentuează ideea poetică.timpu-n zbor. întorcându-se şi acum cu drag la pridvorul bătrân sau la vechea vatră. articulat.dr. iar o a doua trăsatură este preferinţa pentru spaţiul autohton. 12 F. moşia Florica aici. parc . unde cenuşa stingea toate şoaptele. sugestia se realizează şi prin pauzele 73 . pe-amurg ca pe-o ramă”. care este în continuare fermecat de tot ceea ce ţine de trecut.

prof. 9. 6. Modalitatea în sine a descrierii în cazul căreia vizualul este dominant este specifică textului liric. Dumitriţa Stoica) I.. melancoliei și nostalgiei: ”Că ai cuprins Florica. Din păcate. caracterul tradiţionalist se resimte prin tonul elegiac.prof. Dumitriţa Stoica) 74 . Căderea sunetelor la sfârşit de substantive şi la început de verb reduce numărul de silabe din vers. personificarea “noapte şoptitoare” creează un fundal muzical melancolic. subliniază trecerea lentă a timpului care se reflectă şi asupra naturii înconjurătoare prin nuanţele soarelui la apus. În “Amurg în deltă” acesteia i se alătură motive ca amurgul. la amurg. Metafora “ ochi de apă moartă” dă poeziei o uşoară nuanţă melancolică şi poate arăta o incetinire a trecerii timpului. 4. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserării. dureros scâncind = plângând 2. Rima este incrucişată. iar măsura versurilor . a vieţii in deltă. o stagnare. 8. coord. de 11 şi 10 silabe. tabloul este totuşi încărcat de emoţie. o ilustrare concisă a temei acesteia. In ultima strofă.dr. apa şi o notă istorică (“cai tătari”). cu rol chromatic.. Amurg în deltă) 1.. 12 F. din perspective unui observator neutru.din discursul liric. Natura este o temă des întâlnită în poeziile lui Ion Pillat.. Astfel. 7. (Ioana Alexandra Glăvan. pauze ale emoţiei. atât l-a tăiat capul să facă. 5.” (Raluca Ana Rădulescu. Cratima uneşte într-o singură silabă părţi din cuvinte diferite. dr. Aparent un cadru de natură. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunării (“sat lipovenesc”). ia seamă.. iar metafora “aur vânăt”. În “Amurg în deltă” caracterul liric al poeziei se face simţit prin nota de uşoară melancolie. 79 (Ion Pillat.dar n-ai zărit. 12 F. trist = amar. dintre viaţă şi moarte. Ne-a tăiat calea o pisică neagră. Epitetul personificator ”sfâşietor de trist” sau cromatismul insistent şi contrastant (aur / vânăt ) conturează un spaţiu al disputei dintre lumină şi întuneric. 3. marcate de punctele de suspensie. fapt necesar pentru păstrarea măsurii. coord. Titlul ”Amurg in deltă” este un fel de rezumat al poeziei.

ochi de vultur.Prin folosirea pluralului articulat „paşii”. deoarece poetul îşi exprimă sentimentele pe care i le trezeşte trecerea timpului. prin verbe la persoana I („aud” . Titlul reprezintă. 3. Comparaţia „îngălbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arăta efectele trecerii timpului asupra omului. 6. nemãrginite = întinse solitari = singuri 2. 7. o realitate palpabilă( „pasul” timpului îi bate în inimă). Ca de obicei. „Banul. de fapt. 12 F: coord. centrală fiind aceea a unui eu liric pentru care timpul ajunge. fragilitatea omului şi existenţa sa limitată. 8. prof.I. 81 (Iuliu C. „fără ieri şi fară azi” 2. aceea a trecerii timpului. Timpul) 1. de asemenea. 80 (Ion Pillat. (Sabina Iordache. „paşii”. se pune accent pe acest substantiv. 5. Prima virgulă separă apoziţia-metaforă ”în ceasul cu nisip…” de restul enunţului. „simt”). În această poezie apar tema timpului şi motivul morţii. Omul s-a confruntat dintotdeauna cu efectele timpului. Această operă este o poezie lirică. iar în aceasta poezie eul liric îşi exprimă tristeţea şi un fel de conştiinţă a imposibilităţii de a schimba ceva în această privinţă. totuşi. Dumitriţa Stoica) I. şi anume. 3. aşa cum filele de cărţi se îngălbenesc datorită vechimii. compunere –dintotdeauna derivare cu prefix-recheamă 4. a pierde din ochi. ochiul dracului” 75 . În prima strofă negaţiile au rolul de a întări ideea poetului că timpul nu este ceva palpabil şi că acesta reprezintă o realitate abstractă. La Polul Nord) 1. dr. cum ar fi „aud”. a sorbi din ochi. iar a doua separa două propoziţii coordonate. cu scopul de a eviden ţia greutatea şi apãsarea cu care calcã „marii urşi”. si verbe la persoana I. Săvescu.”Nu-i în apus şi nici în auroră” . „simt”. Prezenţa eului liric în această poezie se face remarcată prin adjectivul posesiv la persoana I. 9. Aceasta sugerează. Percepţia acută a acestei treceri este sugerată prin imagini poetice. eul liric este marcat. tema poeziei. „mei”. ca prezenţă.

dar mai ales prin repetiţia simetricã a unor cuvinte la începutul şi sfârşitul unei strofe (“La Polul Nord”. şi aduce cu sine pierderea oricãrei sperante din sufletul poetului. într-un oftat adânc şi greu” 7. chin şi frig lãuntric.“La Polul Sud” etc. solitudine care în poezia de faţã devine apãsãtoare. 5. La nivel morfologic se remarcã abundenţa verbelor la timpul prezent: “sentind”. prof. Nicolae Scurtu) I.). “La Polul Nord”. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al simbolismului.4. aducând monotonie. 9. 8. prezintã câteva caracteristici specifice liricii simboliste. intensificând sentimentele şi dând veridicitate întregului poem. coord. încât par desprinşi din universul terestru. aceştia sunt atât de înalţi. Astfel. obişnuitã numai prin ritmuri şi rime perfecte. Prin intermediul laitmotivului. “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare” “ Şi urşii albi. ce sugereazã permanenţa stãrii de angoasã. prin motive precum motivul singurãtãţii. culoare simbolizând stări şi atitudini poetice de izolare. dr. Cromatica este astfel sugeratã prin culoarea alb. “dorm adânc”-“dorm mereu”. “se-aude” etc. nevrozã.“La Polul Sud”). 82 (Marin Sorescu. înduioşaţi. prin evidenţierea unei muzicalitaţi exterioare. Boala) 76 . 12 G. “munţii solitari” Epitetul personificator “munţii solitari” este folosit pentru a evidenţia mareţia şi înãlţimea munţilor. Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. Gãvescu. întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea eului liric. “se văd”. care dominã peste câmpii si vãi. Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea exterioarã. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. la fel ca şi repetiţia şi simetria unor cuvinte la începutul şi şfârşitul unei strofe ( “munţii solitari”. imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului iarna. o atmosferã prin intermediul cãrora eul liric îşi exprimã starile sufleteşti nelãmurite şi confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã. în poezia “La Polul Nord”. (Andra Achim. “dorm”. obţinutã prin ritmuri si rime perfecte. pustietatea (“munţii solitari”. care dominã întreg ţinutul prin “albul dezolant” . Altã caracteristicã ce încadreazã poezia în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist şi dezolant. prin albul care dominã. Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor. devenind singuratici. “câmpii nemãrginite”). “adorm”. iarna are rezonanţã în sufletul omului. Cadrul natural este unul trist şi dezolant. 6. este asociatã cu izolarea. “îngalbeneşte”.

„Oameni. “mi” 5. un început de detaşare de această lume. “am citit”. senzaţie = percepţie 2. venind din interiorul ca o conştientizare a pieirii. Nicolae Scurtu) I. se eschivează. prof. Eul liric încearcă să evite aceste simptome. iar „medicamentele” (ura. cititul. am vorbit cu oameni şi m-am gândit. “ziua mă doare soarele. am fost bun şi am fost frumos” – enumeraţia sugerează strădania depusă pentru a învinge „boala” fiinţei. am învăţat să citesc şi chiar am citit niste cărţi. sugerat de epitetul “mortal”. cititul) sunt încercări de a trăi intens viata. priveşte moartea ca pe o boala. cea cu care ne naştem. Iubirea. „Boala”. Lumea înconjurătoare devine o povara. prost ca noaptea 4. este o metaforă sugerând moartea. continente” – virgula desparte mai multe elemente ale unei enumeraţii şi. pronume la persoana I singular “mă”. Se realizează ca moartea în final nu are loc. adresarea directă (“Doctore”). Se vorbeşte despre moarte. de la primele simptome. degeaba = zadarnic. moartea. a se trezi cu noaptea în cap. a fi bun. (Alexandra Niţă. de a simţi în fiecare moment. din punct de vedere sintactic. viaţa fiind antidotul pentru moarte. În prima strofă a poeziei se descrie sentimentul morţii. separă elementele unui subiect multiplu. Pleacă trenul) 1. încercarea de a ne face viaţa cât mai frumoasă. 83 (Marin Sorescu. 12 G. gând . pe care încearcă să o înfrângă. Titlul poeziei. 3. 9. 77 . Se observă o Moarte generală. Eul liric consideră că a-ţi face viaţa frumoasă te îndepartează de moarte. o moarte care incepe de la inceputul vietii. 7. Cratima marchează căderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nue” într-o singură silabă. dr. desi “am cheltuit pe ele o groază de ani” şi că singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este trăirea intensă. Discursul liric este confesiv. “ aici în regiunea fiinţei mele”. “cand m-am nascut”. ura. iubirea. Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva morţii pe care o simte încă de la începutul vieţii. 6. a fi frumos. coord.1. “am urât şi am iubit. toate înseamnă a fi viu. oraşe. direct. a gândi 2.gândire. noapte luna şi stelele”. prin substantivul în vocativ „Doctore” şi prin folosirea persoanei I singular a verbelor şi a pronumelor. gânditor. 8. a trăi. verbe la persoana I singular: “simt”.

a-şi lua lumea în cap 4. condamnat de sine să privească. ca un strigăt debusolat. ca lumea. hurducat de căruţă ». eul liric este cel purtat. « Tu » doar eşti în tren. Ideea « Toata viaţa am privit pe fereastra » exprimă neimplicare. care aduce în prim-plan şi ideea detaşării. limitându-se astfel la o cunoaştere superficială. « Pleacă trenul » este o metaforă. eul liric nu îşi asumă viaţa. Ultima strofa expune metafora dramei călătorului. indiferent din ce parte se produce acţiunea. ruptura tot se produce. dar îi este teamă să simtă. timpul tot se scurge. Revolta şi mâhnirea capătă forma finală în aceste ultime două versuri. de vapor. că facem alegeri. copacii fug. care vede. nu să se şi apropie de ea. se încearcă o anulare a responsabilităţii acţiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iţi mai aparţine. dar nu priveşte. el nu acţionează. devenind legătura sa cu tot ceea ce îl înconjoară. cât şi efectele ei. Totul stă. de tren.3. când de fapt suntem victime ale pasivităţii noastre. continente » când. iar el fuge. tristeţea omului călător care nu reuşeşte să cunoască niciodată lumea pentru că are timp numai să o vadă. Din nou. expusă ideea trecerii ireversibile a timpului şi a incapacităţii de a-l trăi : avem de multe ori impresia că ne trăim viaţa. de când lumea şi pământul. iar întrebările sunt adresate sieşi. Resemnarea vine odată cu conştientizarea că în curând va pleca şi trenul tău. efectul este acelaşi. cu riscuri şi frământări. de lume. Pasiv. ce concentrează şi expune drama omului care ştie. Efectul este acelaşi: fie că trenul merge sau stă. lipsa trăirii în mijlocul lumii şi în prezenţa ei. el reuşeşte să privească lumea. niciodată „tu”. dar să nu cunoască. a aceluia blocat în pasivitate. Întreaga strofa este o metaforă ce sugerează viaţa omului care doreşte să vadă. marcă a eului liric şi indică autoadresarea. Fug « copacii. Astfel. de asemenea. frica de ataşament şi de cunoaşterea necunoscutului. 7. el nu fuge. iar timpul trece pe lângă noi. Astfel. « Trenul » este cel care se pune în mişcare. confuz. 9. eul liric preferând pasivitatea şi detaşarea. Tema poeziei o constituie îndepărtarea. Titlul poeziei sugerează pasivitate şi detaşare. oameni. lucru sugerat de enumeraţia « de autobuz. lăsându-se purtat inert de mersul lucrurilor. « privirea » fiind element cheie al acestei poezii. « De ce ?» este o interogaţie retorică. Interogaţia « De ce ? » accentuează ideea poetica expusa în celelalte strofe. 8. confuzia si totodată resemnarea : nu se ştie cine a plecat. el este cel care nu se opreşte la ele. reprezentând atât despărţirea. fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » şi sintagma « m-am uitat pe fereastra ». trăirea. oraşe. fără a apuca să o şi cunoască. că luptăm. responsabilitatea nu este asumată. Mai este. dar se conştientizează ruptura . dar nu cunoaşte. un tren tot se pune în mişcare. trenul face acţiunea: trenul stă sau trenul se duce. 5. « Tu » este un pronume personal. 78 . 6. el nu stă. de fapt.

peste iarbă. prof. –a avea nevoie de ceva ca de aer . 12 G. a da ocol. tema iubirii . 7. romantică. nenfaşura) 9. Sărutul) 1. 3. -prezenţa monologului liric adresat -mărci ale eului liric şi prezenţa verbelor la persoana I plural (ne sărutam. 85 (Marin Sorescu. vag 2. 8.motivul cuplului adamic 6. 5. coord. 12 G. a da cu bâta-n baltă. prof. de a sublinia sentimentele de duioşie ale îndrăgostitului şi de a sugera că prin dragoste omul poate accede la absolut. se-adumbrea= se intuneca stins= imperceptibil. coord.a rămâne în aer 4. fiind un simbol al iubirii. Din punct de vedere sintactic virgula coordonează circumstanţialele de loc iar din punct de vedere stilistic are rolul de a coordona termenii unei enumeraţii. a da vrabia din mâna pe cioara de pe gard. Titlul are rolul de a-l introduce pe cititor in universul de ficţiune propus de autor şi de a oferi o cheie de lectură a textului. Prin intermediul simbolurilor. 79 . fapt sugerat de sintagmele care unesc cele două lumi (şi păsări mari se coborau pe bănci/ şi pe statui..a avea un aer preocupat . dr. Alchimie) 1. omul poate atinge absolutul. « de ce ? » vine ca o răbufnire. o încununare a emoţiilor exprimate pe parcursul poeziei. Metafora steaua neagră este formată din doi termeni aproape antitetici şi rolul său este de a crea o atmosferă ireală. Nicolae Scurtu) I..a-şi da aere . a da de veste. îndrăgostitul îşi exprimă concepţia despre iubire şi consecinţele pe care aceasta le are asupra eului interior şi asupra universului. 84 (Nichita Stănescu.motivul iubirii creatoare de lumi .Interogaţia din final. Verbele din prima strofă creează o atmosferă aproape ireală şi sugerează un timp mitic al iubirii. În ultima strofă se regăseşte motivul iubirii creatoare de lumi şi motivul cuplului adamic. Atmosfera mitică este subliniată de versul liber şi măsura de 11 silabe.). pe cabluri. o conştientizare a irosirii: « Toată viaţa m-am uitat pe fereastră […] De ce am impresia că am cunoscut lumea ? » (Ioana Raluca Cristea. (Anca Maria Pricop.motivul relaţiei omului cu transcendenţa . Nicolae Scurtu) I. dr. Îndrăgostitul sugerează faptul că prin iubire.

5.. piatra filosofală..”) şi adresarea directă prin folosirea formelor verbale şi pronominale la persoana a II-a („Aţi greşit calculele.. şi care foloseşte calcule şi formule imprecise bazate pe intuiţii eronate. 7. „mele”). Plutoniul. un număr rotund. 8. Deci titlul simbolizează căutarea orbească a fericirii.” . Titlul poeziei este un simbol ce ne arată unghiul din care trebuie să citim poezia pentru a înţelege semnificaţia urmărită de autor. Opoziţia din strofa a doua dintre ideea de înţelepciune şi cea de fericire reliefează asemănarea dintre cele două noţiuni în concepţia umană dar ele au valori şi înţelesuri diferite. Acest procedeu artistic permite exprimarea mai directă a sentimentului de dezolare şi creşte intensitatea mesajului transmis. 6. Mărcile gramaticale ale prezenţei eului liric în textul dat sunt formele verbale la persoana I („Ce sa fac eu. Invocaţia este folosită în discursul liric pentru a accentua sentimentul de frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii.”. Fericirea este un scop în timp ce înţelepciunea este un mijloc de a atinge scopul. „Vă dau jumătate. radiul şi poloniul sunt elemente chimice radioactive. sunt insuficiente. Virgula desparte în text elementele componente ale enumeraţiei. Altă marcă gramaticală existentă în textul dat este prezenţa formei pronominale a persoanei I („eu”. „mea”. Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv prin mărcile lexicogramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 şi prin adresarea directă prin invocaţie retorică care accentuează subiectivismul poeziei. 4.mai arunc sub cazanul vostru... întreg. deoarece nu sunt o sută. Marin Sorescu în ultima strofă a poeziei „Alchimie” foloseşte metafora şi un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arăta risipa ce se realizează în căutarea pietrei filosofale. „.2.”.”). Nu am putut găsi la magazin calorifere cu şapte elemenţi. fericirea. număr fatidic. asemenea elementelor chimice din tabelul periodic al elementelor. Cele nouăzeci şi nouă de elemente. Risipa se realizează prin consumarea timpului dat fiecăruia să-l trăiască în întreţinerea reacţiei chimice care ne promite drept produs final fericirea. 9.. „daţi-mi”. „vă dau jumătate. 80 .. El transformă toată frământarea omului de a obţine fericirea într-o pseudo-ştiinţă cum este alchimia ce are un ţel final imposibil.. 3. Ele sunt trecute în tabloul fiinţei sale ordonat.. Dar din păcate reacţia continuă la nesfârşit fară un rezultat..

a realităţii necruţătoare generează deznădejde. angoasă. precum metafora. Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viaţă precum frunzele uscate de vânt. Prin referire la specia genului liric. dezolare. 3. reluat în cadrul fiecărei strofe. „preumblă-te” 5. aceea a spulberării iluziilor şi speranţelor la gândul perisabilităţii fiinţei umane. Chinuit de ideea efemerităţii fiinţei umane şi de regretul vremurilor apuse. Este dezvăluit şi elementul central în jurul căruia gravitează întregul discurs liric. se remarcă personificarea „frunzele sub paşi. inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice. sentimentele dominante fiind melancolia. 86 (Radu Stanca. a disperării şi tristeţii eului liric. Frunzele – Elegie de toamnă) 1. „Frunzele-Elegie de toamnă”. Formele de imperativ exprimă voinţa hotărâtă şi cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate fiinţei iubite. elegia. dr. Frunzele moarte purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea fiinţei umane cât şi cât de nesimnificativ şi neputincios este omul în faţa naturii. toamna. 12 G. 9. În cadrul poeziei. prof. cadru necesar exprimării unor trăiri de o asemenea gravitate şi intensitate. a-i suna ceasul 4. frunzele. 2. Astfel. Astfel. Sinonimul contextual pentru cuvântul învăluită este „îmbrăcată” şi pentru a depăna este „a desfăşura”. şi care. Tonul autoritar. regretul. coord. neputând să se împotrivească destinului. durerea. Conştientizarea dramei umane. Structurile care pun în evidenţă prezenţa eului liric sunt: „Aşează-mi-te alăturea”. „Fă focul”. în raport cu universul. în ceasul al doisprezecelea. Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marcă a lirismului subiectiv şi implicit a eului liric. De asemenea. Cuvântul a cărui formă nu mai este conformă cu normele limbii literare actuale este „alăturea”. eul liric este înspăimântat. 7. titlul prefigurează ideea de ansamblu a textului. toamna cu frunzele moarte. Astfel. 8.(Cezar Laurenţiu Blănaru. fixează motivul central al acesteia. acesta doreşte cu tărie să evadeze din realitatea dezolantă. este anticipată încărcătura afectivă a poeziei. personificarea. „Fereşte-mă”. căutând refugiu şi alinare în iubire. Nicolae Scurtu) I. deznădejdea şi durerea provocate 81 . trecerea ireversibilă a timpului şi un motiv literar este cel al toamnei şi al frunzelor moarte. Titlul poeziei. ritmul alert al confesiunii este susţinut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea şi disperarea eului liric. 6. cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistică auditivă. expresivitatea este realizată prin figurile de stil existente. Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. Astfel. a se da de ceasul morţii. accentuează ideea deznădejdii. este cuprins de tristeţe. Personificarea e menită sa exprime zbuciumul interior. O temă prezentă în text este efemeritatea fiinţei umane. încă din titlu este fixat cadrul natural metaforic. poezia capătă forma unui monolog adresat.

. “n-o să piară”. Cel de-al doilea catren nuanţează eternizarea sentimentului de iubire. expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizează prin intermediul figurilor de stil folosite în cadrul poeziei. cum este cea din versul „Să nu simt frunzele cum zboară în vânt”. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită şi de uzitarea metaforei./şi multe. Eul liric ar dori să se sustragă acestei realităţi dureroase şi să oprească timpul.de drama omului a cărui speranţe s-au spulberat. Amploarea suferinţei interioare şi a temerilor este evidenţiată prin inversiunea „vasta urgie”. Adresarea directă a eului liric este subliniată prin pronumele de persoana a II a singular ”-ţi”. Persona încercată de acest afect. (Mara Moroşeanu.dar . focalizând accentul asupra iubirii. “va dăinui “. Pronumele de persoana I singular “-mă”. ea . Verbul la condiţional-optativ “ar mai trece“ şi cel la viitor “n-o să dispară “exprimă dorinţa eului liric de a conserva acest sentiment. Expresivitatea este realizată prin repetiţia anaforică (“şi chiar. dar şi prin adjectivul pronominal de persoana a II a singular „tale”. prod. “dăinui-ntre”) ajută la păstrarea măsurii de 10-11 silabe. “la nesfărşit”. coord.“n-o să moară” 2. Ea este o slăbiciune.. nicicând n-o să dispară” are rolul de a izola o apoziţie (“ea”). nicicând n-o să dispară “.. totodată posibilitatea împlinirii unui scenariu ideatic. Iubirea lui nu va muri nicicând. 82 . 8. Apoziţia “ea”. Cele doua virgule din versul “Iubirea. Legatura afectivă dintre eul liric şi iubită e redată simbolic prin folosirea pronumelui de persoana I plural ”noi”. 12 G. Sonet) 1. implicarea afectivă a eului liric. (Radu Stanca.Iubirea este un sentiment ce creează o anumită vulnerabilitate.”) şi prin inversiunile cu rol prozodic. “înc-o “. căci raţiunea nu mai are putere în faţa sentimentului intens. ea.. 87.”n-o să dispară“. acest lucru evidenţiând totodată unitatea cuplului. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranţele. 7. “eu” marchează prezenţa lirismului subiectiv.. ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „Să nu simt”. 5. 4. subliniază importanţa iubirii pentru eul liric. Astfel. Iubirea devine elementul de conexiune între cei 2 : „Iubirea.” “Şi dragostea . nu l-am crezut. “Iubirea. Rima este încrucişată.nicicând n-o să dispară”. Apar sintagme care marchează permanenţa iubirii:”înc-o seară “. dr. Nici când mi-a arătat dovada. de a-l proiecta într-un plan ireal şi. Folosirea cratimei. de accentuare a sentimentului de iubire (“ea. devine astfel subiectivă şi reuşeşte să treacă peste toate defectele celui/celei asupra căruia/careia îsi răsfrânge iubirea. Confesiunea lirică evidenţiată prin mărcile eului liric (pronumele personal de persoana I plural – “noi”). nicicând n-o să dispară. 3. Nicolae Scurtu) I. “tainice cununi”).” 6. reliefează lirismul subiectiv. ea . pentru elidarea unor vocale (“dac-ar”. ea n-a murit. vezi.

Nicolae Scurtu) I. marchează elipsa predicatelor. speranţe. “nedreptate” suprimă insolitul imaginilor artistice. într-una: Într-una din zilele vacanţei voi merge la mare. acel laser lingvistic = acel cuvânt 83 . dr. dr. „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?”. (Victor Niculae. prin folosirea verbelor la pers. dragoste 4. prezenţa interogaţiilor retorice 8. antonimie: realitatea-visul despărţind-unind 2. 12G. Nicolae Scurtu) I.9. 6. prof. duioşie. Inserate între versurile 7-13 se regăsesc epitete personificatoare atribuite tristeţii şi dragostei: “urâtă”. a tăia frunza la câini. iar din punct de vedere stilistic accentuează importanţa ochilor şi a picioarelor în cadrul vieţii şi. orice poet. 12 G. care luptă cu sine. Astfel. Necuvintele) 1. poezia contrariază permanent aşteptările cititorului. Astfel. Nedreptate) 1. a trage cu urechea. ducând la confruntarea dintre creator şi gânditor. inclusiv prin ermetismul expresiei. dar şi evidenţierea ideii poetice. figurile de stil creează ambiguitatea limbajului împinsa până la aparenţa de nonsens. coord. nedreptatea firescului. “înfrigurată”. a duioşiei în planul iubirii. a-l tăia capul 4. dar totodată. tristeţe. întotdeauna. prof. întruna: După spectacol mă bătea la cap întruna! 3. “noi”. Virgula. o desprindere de contingent. coord. de absurd. pusă în relaţie antitetică cu depăşirea limitelor 7. (Cornelia Badea. prezenţa eului liric implicat. prima interogaţie retorică pune sub semnul întrebării normalul şi sugerează ieşirea din limitele banalului. 3. 18 silabe 5. Mijloacele artistice la care apelează . Titlul exprimă şi subliniază apariţia eului liric subiectiv. 89 (Nichita Stănescu. mai ales. din punct de vedere gramatical. au drept scop înfrumuseţarea versurilor. 88 (Nichita Stănescu. a se culca pe o ureche 2. I plural. Lirismul subiectiv se caracterizează prin prezenţa monologului liric adresat şi prin intermediul mărcilor eului liric (pronumle de persoana I singular şi plural): “eu”. 9. a tăia elanul. prin răsturnarea firescului.

iar al doilea i este articol hotărât. poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru. pentru că descrie cel mai bine atmosfera create şi anume aceea a necuvintelor. a filosofării pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în vis. Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului. 9. prof. În text se repetă verbul “a naşte” (“născând”) care are rolul de a evidenţia procesul creator. Lauda omului) 1. Cu ajutorul limbajului. plutind. (Victor Niculae. Poezia „Necuvintele” se prezintă ca o artă poetică prin faptul că poetul îşi arăt propria concepţie despre modelul de poezie. Nichita Stănescu este un înnoitor al poeziei prin faptul că aduce atât elemente noi. 5. / care bat. 6. de a nuanţa naşterea unei noi lumi. 2. 84 . 8. 7. Nichita Stănescu se foloseşte de o metodă a contemplării. o creaţie a esenţei lucrurilor. „adăugată” – înlăturată. „înlăuntru” – exterior. şi a soluţiei găsite de el pentru obţinerea unei noi lumi se conturează o veritabilă artă poetică. coord. a-şi bate gura degeaba. În acest sens titlul este semnificativ. cu excepţia strofei a treia în care primele două versuri se repetă. cât şi o altfel de gândire asupra poeziei moderne. În ultima strofă. a temei. “Necuvintele” reprezintă o artă poetică deoarece arată ideea autorului despre poezie şi despre lumea înconjurătoare în general. Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească. 12G. să atingă absolutul.5. bătut de soartă / de Dumnezeu 4. 3. a se bate cu morile de vânt. planând”. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv. Tema poeziei este creaţia ca înnoire a universului. iar celelalte versuri sunt alcătuite independent de poeziile clasice. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsită de rimă. dr. referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. 90 (Nichita Stănescu. a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente. Nicolae Scurtu) I. adevăr reprezentat de un singur cuvânt. Strofa a doua evidenţiază dorinţa autorului de a afla adevărul.

sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare. mediul păsărilor. în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor. Titlul este un element esenţial al receptării. Dimineaţă marină) 85 . A imagina aripi crescute înlăuntru. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. vâslind în aerul gândului. Titlul poeziei. Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”.” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect. Lauda omului. Anca Roman) I.6. în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului. sporesc impresia de dinamism continuu. pietrele şi aerul. făcând apel la propria lor sferă semantică. pe parcursul celor trei strofe. ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă. a pietrelor şi a aerului. adânci şi de o mare plasticitate intelectuală. 9. chiar dacă cu valoare generalizatoare. În poezie. din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. „care e gândul“. 7. Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii. identifică specia lirică cu o odă. Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă. prof.. aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru. Cea de-a treia strofă. trei trepte ale unui fel de silogism poetic. complementare una alteia. definitive. Ultimele doua imagini. 12 H. în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. dr. eul liric este sugerat. să aiba un „punct de vedere“ despre Om. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă. Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare. deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor. Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al . 91 (Nichita Stănescu. copacii. De asemenea. un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului. vocea lirică este prezentă în text prin adresarea directă. pentru că redă ceea ce gândesc pomii. pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină. pietrele şi aerul.. precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe. „ce-o zăreşti”. ca pentru a purta în ele adevăruri absolute. (Cătălina Ivan. coord. oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer. în tipare sintactice de neclintit. toate trei cu privire la Om. 8. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric. ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele lumii materiale. este a elogia la maximum intelectul uman. Pentru aer.

Sentimentul este generator de sens. numai că dimineaţa devine o metaforă a trezirii conştiinţei: fiinţa cosmicizată se trezeşte din somnul necunoaşterii. (Ştefania Raisa Ciulacu. motivul luminii. dr. Titlul poeziei citate este alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un adjectiv cu valoare de epitet. dar dincolo de cuvânt se deschide o altă lume. Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinţă supremă. „frunte”. „şi plopii. „sprâncene”. 3. schimbându-i contururile. a şti ca pe apă. 92 (Nichita Stănescu. având drept caracteristici lirsmul reflexiv şi imagismul metaforic. universul material prinde viaţă. 9. într-o viziune monumentală. a se îmbăta cu apă rece. motivul ascensiunii. reinterpretarea miturilor (geneza este aici individuală. coord. Poezia se face pe sine ca obiect şi se construieşte cu fiecare vers. 12 H. moment auroral privilegiat. fiecare cuvânt. „umeri” . glorificând momentul naşterii lucide. „ochii”. Imaginea vizuală a soarelui şi sinestezia „lumina-n ape o să-mpungă” conturează o lume a obiectelor şi a fiinţelor aflate într-o relaţie de întrepătrundere. Rima este încrucişată. 5. devenind o prelungire a universului uman. Adolescenţi pe mare) 86 . al iluminării. natura se trezeşte la conştiinţă). Tema trezirii conştiinţei / a naşterii lucide. 1-3 feminină şi 2-4 masculină. Textul aparţine neomodernismului. Anca Roman) I. în lumină. trezindu-se brusc” – personificare. a da apă la moară. într-un moment al zilei. Cuvintele au valoare în sine. Orice titlu induce un anumit nivel de lectură a textului poetic şi generează un orizont de aşteptare. identificându-se cu soarele. prof. pe apa Sîmbetei 4. 8. ţine lumea în fiinţă. 7. măsura variază între 10 14 silabe (într-o rostire rapidă a primului vers al acestei strofe) 6.1. Discursul liric confirmă parţial şi completează înţelesurile sugerate de titlu. „tâmplele” 2. Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enunţului şi reliefează semnificaţia sintagmei: o personificare. omul devine centru al universului. Nicolae Manolescu vorbeşte despre substanţializarea limbajului şi poetizarea realului. Titlul sugerează un tablou de natură. motivul somnului. prin personificare.

firesc. 12 H. 2. a tăia drumul / calea cuiva. care stabileşte o opoziţie cu ideea din versurile anterioare. tema adolescenţei. prelungit şi în neomodernism. fără a se marca fiecare vers prin majusculă (scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite). coord. 93 (Nichita Stănescu. În primele patru versuri – rimă încrucişată. 3. cunoaştere de sine. motivul biblic al mersului pe valuri 5.1. numit ingambament. „zvelţi” şi „calmi”. fără multe figuri de stil. măsură de 16 silabe în primul vers. 8. consecinţele elidării acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor. tinerii au căpătat deprinderea de a „merge pe valuri”. fapt subliniat şi prin utilizarea conjuncţiei adversative „dar”. semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice şi al încrederii pe care adolescenţii o au în ei înşişi. 6. Apostroful din versul: „măcar pân' la genunchi în valul diafan” marchează absenţa vocalei “ă”. Ultimele două versuri reprezintă un fel de concluzie / constatare a întregii poezii. ca un dans cosmic. impulsionaţi spre descoperire. reprezintă calităţi ale tinerilor. a adolescenţilor cuprinşi de elanuri impetuoase. a-i tăia cuiva (toată) pofta. ca Isus. 7. a tăia frunză la câini etc. rostirea într-o singură silabă / tempo rapid. Spre deosebire de aşteptarea celui care îi contemplă. dr. Scrierea cu literă mică este un procedeu prozodic specific modernismului. 9. pentru că poezia nu se mai bazează pe reprezentare. prof. motivul mării. Epitetul „lenta înaintare” semnifică plutirea lină. ci este ea însăşi un act. lentă = lină. Cele două epitete. 4. Transparenţa ideii poetice este ilustrată aici de imagini artistice şi de prezenţa eului liric ca spectator. 14 silabe în al doilea vers. (Alecsandra Zugravu. Anca Roman) I . calmă. Ploaie în luna lui Marte) 87 . pe mare. care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stănescu. 12 silabe în al treilea vers şi 15 silabe în al patrulea vers. împlinire şi desăvârşire a fiinţei. Adverbul „simultan” evidenţiază ideea unei alinieri ca într-o competiţie care-i ajută să se cunoască. prezentă şi în această poezie şi este datorată unui limbaj simplu. ţeapănă = puternică.

1. „infernal", „concretă", „mansarde” 2. Substantivul Marte este scris cu majusculă deoarece reprezintă numele zeităţii romane a războiului şi a vegetaţiei. 3. a pune suflet, a-şi da sufletul, din suflet, cu sufletul la gură 4. Tema iubirii; motivul ploii, motivul zborului, motivul Lorelei, motivul zeului Marte. 5. Rima strofei a treia este încrucişată şi feminină. Măsura strofei a treia este de 9 -11 silabe. 6. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare nostalgică a trecutului. Iubirea de altădată este proiectată în mit cu ajutorul imperfectului („ne iubeam”, „ploua”, „dansau”) 7. Personificarea „Pereţii odăii erau / neliniştiţi [...]" este folosită pentru a sublinia că în faţa iubirii celor doi, până şi lucrurile care, de obicei, sunt de neclinit, îşi pierd această calitate, sentimentele îndrăgostiţilor reflectându-se în tot ceea ce îi înconjoară. Tot prin personificare, „sufletele noastre dansau”, se exprimă bucuria existenţială intensă, căci pentru îndrăgostit lumea apare ca un miraj continuu. 8. În penultima strofă se prefigurează ruptura dintre îndrăgostiţi, lucru sugerat de primele doua versuri, care conţin o imagine vizuală: „Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia". Uitarea odăii unde ei se iubeau şi înălţarea marchează distanţarea îndrăgostitului de iubita sa. De altfel, chemarea iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanică, sirenă a Rinului care atrăgea corăbierii într-o zonă stâncoasă, provocându-le moartea), asociat iubirii tragice, imposibile în romantism, sugerează destrămarea cuplului erotic. Imaginea auditivă „Tu mă strigai din urmă", urmată de repetiţia „răspundemi, răspunde-mi" vin să sugereze faptul ca îndrăgostitul îşi lasă iubirea undeva departe, el îndreptându-se spre alte idealuri, iar vocea iubitei răsună ca un ecou îndepărtat. Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorică din partea iubitei, care îl pune pe îndrăgostit să aleagă între iubirea lor („oamenii") şi alte idealuri, înalţătoare, dar care pot fi efemere („ploaia") 9. Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic dată de multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice regăsite în text. În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu, întâlnim imagini vizuale ca „norii curgeau", care fluidizează ideea trecerii implacabile a timpului. De asemenea, se remarcă personificările „Pereţii odăii erau / nelinistiti [...]" şi „Sufletele noastre dansau", care sugerează fericirea îndrăgostiţilor şi rezonanţa universului înconjurător la sentimentele lor. Ploaia este o metaforă a vieţii, a instinctului, a bucuriei existenţei.

88

Metafora „mie-mi plouă zborul, cu pene" sporeşte expresivitatea textului, la fel ca şi imaginea vizuală „Şi mă-nălţam", ambele impunâd motivul zborului, al înălţării, al depăşirii limitelor banalului, prin iubire. Epitetul superlativ „ploaie de tot nebunească", din ultima strofă, este ca o ultimă aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trăit-o „în luna lui Marte". (Alexandra Chiriţă, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman) I. 94 (Gheorghe Tomozei, Septemvrie) 1. septemvrie, târzii 2. Rolul punctelor de suspensie din primul vers, „Septemvrie…” , este de a marca o pauză afectivă în rostirea poeziei , pentru a sugera nostalgia. 3. „septemvrie, „rădvanul”, „carte”, „frunze”, „iubire” sunt cuvinte din fondul vechi al limbii. 4. Tema trecerii timpului, asociindu-şi mai multe motive, precum toamna, amintirea, singurătatea, copilăria, exprimă starea de tristeţe a fiinţei. 5. Rima încrucişată (1-3 feminină, 2-4 masculină) şi măsura de 10-11 silabe. 6. Utilizarea verbelor la modul indicativ, timpul imperfect creează durată şi simultaneitate, prelungeşte durata momentului evocat şi o imobilizează într-un tablou sensibil şi melancolic. 7. Epitetul „frunze târzii” sugerează efectul venirii toamnei. Frunzele simt trecerea timpului şi , la timpul lor, cad „domol”. Acestea „ruginesc”, îmbătrânesc şi se sting, asemenea unei fiinţe umane. Metafora „rădvanul toamnei” exprimă plastic apariţia regală a toamnei, de după himericele clăi de fân ale verii, într-o continuă rotaţie calmă a anotimpurilor, ca la Virgiliu. 8. Ideea poetică este tristeţea indusă de venirea toamnei şi este evidenţiată prin epitete : „surâsul meu amar” ce exprima atât amăraciunea, cât şi falsitatea zâmbetului, deprimarea fiinţei care se identifică cu „cel mai trist şcolar”, râvnind după mângâierea doamnei învăţătoare, o alinare mult aşteptată, dar care nu va mai veni niciodată, pentru că timpul copilăriei a trecut. Strofa curentă, implicit şi poezia, se termină cu puncte de suspensie pentru a invita cititorul la reflecţie. 9. Limbajul poetic în poezia citată este caracterizat de reflexivitate, lasă cititorul în suspans. Poezia are o predispoziţie spre meditaţie, datorită punctelor de suspensie prezente atât în fiecare strofă, cât şi în ultimul vers, care te invită să gândeşti la rostul lumii şi al fiinţei aflate sub puterea timpului. (Daniela Tărăşenie, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman)

89

I. 95 (Ion Vinea, Declin) 1. Când îi cer explicaţii, se înroşeşte tot şi se eschivează. (cer = verb la persoana I, singular; omonim lexico-gramatical) 2. Virgula folosită în versul „Cântecul trist, cântecul cel mai trist” are rolul de a izola, parţial doar, întrucât cea de-a doua virgula cerută de situaţia gramaticală lipseşte, apoziţia dezvoltată „cântecul cel mai trist” de determinantul sau („cântecul trist”). Sintagma „cântecul cel mai trist” este, aşadar, o lămurire asupra primei sintagme, având, de asemenea, şi rol de gradare a intensităţii. 3. viaţă de câine; pe viaţă; în viaţă; de-o viaţă, a lua viaţă 4. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei şi cea a toamnei, care declanşează melancolia eului liric şi care declanşează monotonia bolnăvicioasă în planul exterior ( „arborii neajunşi la cer”, „turmele ce-şi pasc soarta”, „frunzele care se dau în vânt” ).

5. Mărci ale subiectivităţii: „în mine”, „(nu)-mi” (pronume personale, persoana I, singular)

6. Expresivitatea rezultată din repetiţia prepoziţiei „între” în ultima strofă a poeziei (anaforă) constă în sublinierea ideii că intreaga natură este cuprinsă de tristeţea toamnei. Atât lumea vegetală, prin „arborii neajunşi la cer”, cât şi lumea animală, prin „turmele ce-şi pasc soarta”, şi chiar şi elementele naturii, prin „apele ce-şi urmează albia”, sunt cuprinse de vraja morbidă a anotimpului.

7. Tristeţea eului poetic, care „întârzie” în planul său interior, este transpusă în planul exterior şi corelată cu toamna târzie. Aşa cum întreaga natură aşteaptă prima zăpadă din an pentru a se sparge monotonia existenţei, pentru a rupe şirul de zile derulate identic, una după cealaltă, la fel şi fiinţa aşteaptă „sărutul” care să îi încălzească sufletul. În aşteptarea elementului salvator (iarna, respectiv sărutul), cele două planuri au atitudini diferite. Astfel, lumea interioară, a sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multă melancolie, aspirând tristeţea peisajului tomnatic, astfel încât omul pare a avea un aer bolnăvios. Pe de altă parte, natura îşi urmează vechiile obiceiuri şi nu manifestă nici revoltă, nici nerăbdare, acestea fiindu-I atribuite de către privitor, ca urmare a sentimentelor proprii de nelinişte şi tristeţe. 90

ocărau = huleau 2. se „dă în vânt”. tristeţe şi care reflectă o orientare a eului liric către visare şi izolare.. folosite cu sensurile lor denotative. Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate. renunţă aşadar. „glasul sterp”. „umilinţa tălăngilor”. Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zăcea” este acela de a realiza pronunţarea legată a celor două parţi de vorbire diferite: substantivul şi pronumele neaccentuat în cazul dativ. Elementele cadrului natural sunt numite şi nu doar sugerate. 9. „frunzele care se dau în vânt” ). Utilizarea acestei din urmă expresii poate conduce către ideea că eul liric este interesat el însuşi de posibilitatea sinuciderii. autorul nelăsând cititorului doar indici asupra ceea ce doreşte să exprime. 3. ci numindu-şi sentimentele în mod direct. sub impulsul unui pesimism continuu şi a obsesiei pentru moarte. imagini vizuale ( „Măslini fără de deunze dormeau). imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) şi pentru că redă dimensiunea spaţială („Pe stâncile Golgotei”. 96 (Vasile Voiculescu. a-şi duce crucea. în cruce 4. Unele sintagme sunt totuşi destul de dure („glasul sterp”. ca în poeziile simboliste. de exemplu. (Elena Racu. „lumea cea pribeagă”). în cea mai mare parte.8. termenii îşi menţin proprietăţiile. coord. Anca Roman) I. 12 I. „arborii neajunşi la cer”. continuă. Declin. a-şi face cruce. Prezenţa acestor trăsături demonstrează caracterul elegiac al poeziei.. demult uitată în sine ( „o tristeţe întârzie în mine” ). concisă. vagă. „curata-i frunte”. Elegia este specia poeziei lirice care exprimă sentimente de melancolie. „În vale…dormea Ierusalimul”). Eul liric din poezia Declin trăieşte o tristeţe anonimă. 91 . Pe cruce) 1. imaginile sugerează destrămarea lentă a fiinţei. oboseala existenţială. pentru a se salva. pustietatea. pentru că „E toată viaţa care doare aşa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”. prof. care îl determină să observe doar ceea ce este deprimant şi dureros în jurul său (“cântecul cel mai trist”. Puse sub semnul metaforic al titlului. „turmele ce-şi pasc soarta”). arşiţă = dogoare. Discursul liric este descriptiv pentru că prezintă numeroase figuri de stil epitete („arşiţa grozavă”. Cuvintele din poezia lui Vinea sunt. acest lucru având drept efect o exprimare coerentă. Imaginea creată de aceste versuri este aceea a unei bucăţi de lume cuprinse de melancolie şi care. dr.

11 G. mijloacele artistice (figuri de stil. 9. în final moartea lui Iisus. Redarea cât mai fidelă a răstignirii lui Isus se subordonează încercării de recuperare a rădăcinilor. reacţiile celorlalte personaje lirice. natura se dezlănţuie violent prin arşiţa grozavă şi prin vărsarea lavei. Prima strofă a poeziei prezintă apropierea morţii lui Isus. Versul „Şi-adânc zbucnea blestemul în inima de mamă” face referire la suferinţa Mariei. spinii. Apoi. Chiar înainte ca Isus să moară. În concluzie. determinând şi schimbările naturii. Poezie) 92 . disperarea mamei. prin simplitatea ei şi prin alăturarea numelui lui Isus de verbul la imperfect „murea” accentuează tragicul şi solemnitatea momentului. neputinţa ucenicilor accentuează şi mai bine momentul făcând apel la conştiinţa creştină. mama lui Isus. cerul) este învinsă de moarte. ţipatul Mariei Magdalena. 97 (Vasile Voiculescu. Folosirea cuvântului „blestem” pentru a arăta nenorocirea personajului liric Isus arată imposibilitatea de a schimba ceva şi faptul că destinul trebuie împlinit. însă prin intermediul acestora se vede faptul că natura simte pierderea. 8. Textul aparţine tradiţionalismului interbelic şi are ca temă centrală tema caracteristică a acestui curent şi anume conştiinţa religioasă ortodoxă. dezlănţuită. reprezentată de elemente precum sângerase.5. tema centrală a tradiţionalismului interbelic. Sintagma „Inima de mamă” înduioşează. „Ierusalimul doarme”. În primul rând. viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese foarte expresiv din versuri. (Cristina Juverdeanu. Cadrul exterior se află în relaţie directă cu personajul liric. 6. Nu în ultimul rând. Prima propoziţie. chinurile şi. Natura. dramatismul versurilor. Pornind de la acest vers se poate presupune că poetul prezintă momentul în care viaţa. Când Iisus este cuprins de somnul morţii chinul se sfârşeşte şi pentru natura. Viaţa lui Iisus redată prin metafora „pălea fruntea-i curată” se stinge din cauza sângerării şi a spinilor. Adverbul „adânc”. La fel şi măslinii. sporind tragicul. poezia „Pe cruce” redă viziunea poetului reuşind în acelaşi timp să sensibilizeze ctitorul. adaptarea naturii la suferinţele personajului liric Iisus este un element prezent şi în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea religioasă. reprezentată de elementele legate de credinţă (cruce. când suferinţa lui este maximă. pus în faţa verbului „zbucnea” sugerează violenţa şi profunzimea chinurilor interioare ale mamei. Invocarea pasajului biblic este o altă temă caracteristică şi anume aceea a întoarcerii spre primar. personificată se dezlănţuie şi participă la acest moment de răscruce. prof. propoziţii scurte) reuşesc să redea tragicul şi gravitatea momentului. 7. curat. Luminiţa Paraipan) I. Ea este urmată de epitetul „arşiţa grozavă” care face legătura între personajul liric şi exterior. căci ei sunt fără frunze. coord. În opinia mea. spre primordial.

iar cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup. Poezia aparţine tradiţionalismului prin tematică. neputând trece 93 . Strofa finală începe cu îndemnul „Loc. cuvânt de cuvânt. 8. Metafora „plumbul închisorii” se referă la imaginea minţii neinstruite asemănată cu o temniţă de plumb.”) În ultimele versuri apare dezamăgirea că deşi poetul şi-a pus în slujba poeziei toate darurile. 3. buzdugan. se pare că rimele nu mai au aceeaşi valoare. Poezia este o artă poetică deoarece ideile poetice cuprinse în text fac referire la modul în care este realizată creaţia. în rime şi versuri pentru a umple „albele pagini”. 9. redat prin personificarea „Amuţesc. Cele două puncte de la sfârşitul primului vers marchează o pauză în vorbire. 98 (Vasile Voiculescu. Prezenţa eului liric este marcată de verbele şi pronumele la persoana I singular: „le momesc”. speriaţi. caii răzvrătiţi. „mă”. „m-”. 5. iar menirea poetului este aceea de a-şi folosi toate darurile în migăloasa muncă de a potrivi cuvintele. menirea poetului. cuvântul 5. totul se destramă. fapt subliniat de metafora „se destramă crăiasa de imagini”. Metafora „surugiu la cuvinte” sugerează rolul poetului şi anume acela de a conduce cuvintele şi de a le potrivi cât mai bine în rime şi versuri. (am depăşit) Călăuzele au trecut imigranţii peste graniţă. dar şi la menirea poetului. buchi – arhaism. (Ramona Dănac. 3. poezia văzută ca un basm şi prin tonalitatea elegiacă din final. zurgălăii de rime”. 7. Creaţia este văzută ca un basm. totul dispare rămânând doar urme pe paginile albe. Mintea neluminată de puterea eliberatoare a cărţilor este închisă de propriile-i limite. coord. având rolul de a introduce enumeraţia realizată de următoarele trei versuri. Prezenţa eului liric poate fi evidenţiată prin apariţia mărcilor sale specifice cum ar fi pronumele personal de persoana a II-a „Tu” ce marchează adresarea directă sau a verbului la persoana I plural „avem”. (au transportat) 2. De asemenea. prof. a pune pe gânduri. iar paginile care trebuiau umplute rămân albe. cosmos – neologism 4. prin micşorarea numărului de silabe este realizată încadrarea în măsura versurilor de 10 silabe. când predomină sentimentul de tristeţe deoarece poetul nu a reuşit să creeze ce şi-a propus. 12 L. „le strunesc”. Am trecut cu bine peste sesiune. În sintagma „duhurile-nchise” cratima marchează elidarea vocalei „î”.loc!”. 6. De acum se instalează un haos. a bate gândul 4. Cartea) 1. palat. crăiasă 2. a zbura ca gândul şi ca vântul. menit să anunţe sosirea rădvanului dar şi destrămarea a tot ce se realizase.1. Luminiţa Paraipan) I. a cădea pe gânduri. teme/motive literare: creaţia.

ducând aşadar la „moartea” lor.. pornind de la rolul cărţii de a transmite informaţii în timp şi spaţiu. Îl doare la inimă când vede atâta risipă. Această lipsă de cunoştinţe atârnă greutăţi de plumb de aripile gândirii libere. rolul poetului este acela de a trece „sucul nemuririi”. nevoia credinţei în zei a dispărut. văzută ca un „stup”.mi-am făurit” are rolul de a marca grafic despărţirea a doua părţi de vorbire diferite: pronumele . 9. 8. coord. a bate palma... care poate fi identificată la nivelul textului este tema timpului. 7. care ar fi putut perpetua mitul. Cratima din structura . 3. explicându-se în felul acesta şi dispariţia zeilor care nu au cunoscut „Magic-ul cosmos strâns în scoarţe”. Măsura este 10 -11 silabe. a bate pasul pe loc. 99 (Vasile Voiculescu. Una dintre trăsăturile tradiţionalismului interbelic.De asemenea.a avea”. Fenomenele mai complexe ce nu puteau fi explicate cu ajutorul mijloacelor contemporane erau aşadar plasate în sfera unui anumit plan supranatural al cărui stăpâni erau zeii. bazându-se majoritatea pe pura observaţie a mediului înconjurător.mi” de verbal auxiliar . locuţiuni/expresii: a fi bătut în cap. O altă interpretare s-ar putea referi la dispariţia zeilor datorită inexistenţei cărţilor. Luminiţa Paraipan) I. (Mircea Ciobanu. În Antichitate. cratima s-a folosit şi pentru păstrarea ritmului şi măsurii poeziei. îmbunătăţite în funcţie de condiţiile existente pentru a extinde limitele cunoaşterii umane. cartea a reuşit să învingă efemerul prin anduranţă. în vreme. Autoportret romantic) 1. prof.peste anumite bariere ridicate de ignoranţa personală. 2. „seminţe-ale ideii”. iar rima este îmbrăţişată. 6. propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. În viziunea autorului. Ultima idee prezentată este aceea conform căreia cunoaşterea prezentă prin intermediul cărţilor a luat locul supranaturalului în explicarea majorităţii elementelor vieţii. În cărţi sunt cuprinse noţiuni general valabile. 11 A. apelând la metaforele „polenul lumii” şi „sucul nemuririi”. ca modalitate de transmitere a experienţei acumulate de omenire către generaţiile următoare şi de transcendere în nemurire sub forma neuitării. ce sunt dezvoltate şi aprofundate de fiecare generaţie în parte. Scrierile poetului cuprinse în cărţi au darul de a transmite cititorului peste generaţii „seminţele ideii” şi de a „spinteca bezna suferinţii”. Sonetul „Cartea” este o operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric. 4. Consider că uneori chipul iubirii e schimbător. cunoştinţele generale ale omenirii erau limitate. 94 . a bate o carte. posterităţii prin opera sa. Pe măsură ce cunoştinţele au avansat şi au început să dea un sens raţional acestor evenimente. fără a fi nevoie de contactul direct cu sursa acestor informaţii. Penultima strofă prezintă imaginea cărţii.

precum epitetul cromatic . . unui monolog.pajişte firavă’’... 95 . Titlul poeziei .ca faldul unui steag” evidenţiază expresiv însuşirea. Expresivitatea se referă şi la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică idei cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă.Autoportret romantic” este o artă poetică chiar dacă interesul este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume.. Elementele naturii ajută şi ele la creionarea autoportretului – metafora . Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu. coord.. Anii care au trecut şi-au lăsat urmele . steagul sunt elemente care atestă trecerea timpului.ca în toiag”.Mă sprijin în condei ca în toiag”).păr alb”. trăsătura fízică. poet-creaţie. prezentat într-o manieră avangardistă.. timpul se scurge implacabil pentru om. metaforele . fiind sugerată şi ideea timpului ce se scurge ireversibil. Talazurile..ca faldul unui steag”. iar prin folosirea pronumelui „tu” se accentuează destinatarul mesajul numit şi în titlul textului.inimă ratacită”. 5. deoarece într-o manieră nostalgică poetul îşi conturează imaginea.. prof. 7. prin conturarea atât a trăsăturilor fizice (epitetul cromatic . sunt redate propriile idei despre lume.. nava. . neatinsă. cât şi a celor morale (meafora . creionând în tuşe grave propriile trăsături fizice. 12 L.Visez mereu. Comparaţia „obişnuinţa e pe umerii tăi ca o cămaşă uzată” sugerează ideea de acomodare cu o existenţă absolut banală. Poezia nu este numai un autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectuţii..păr alb”. „acum strada te primeşte ca o cutie poştală”. „uzată”=nefolosită. Prin mijloacele artistice.. în care elementul surprinzător nu poate să intervină. metafora .Autoportret romantic” este sugestiv. a duce dorul (cuiva) 4. 9. Ulise) 1. ajutând la creionarea autoportretului. În prima strofa se realizează autoportretul artistului. deoarece marchează interjecţia şi totodată intervenţia afectivă a eului liric. singurul sprijin la bătrâneţe fiind creaţia sa (.. dar creează şi o stare de singurătate. 6.bântuita navă”. „credincios”=necredincios 2.. Textul ia forma unei confesiuni. apăsare. . Luminiţa Paraipan) I. a duce grija. 3. dovadă fiind motivul visului (.pieptul liber”). „strada e aici la picioarele tale precum un câine credincios”.. punând în lumină propria stare sufletească. dar într-o viziune romantică.chip uscat”). Expresivitatea se realizează în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de stil. numindu-l pe celebrul erou grec care a participat la războiul troian. că visul mi-e trezie”).bătrâneţe bravă”.Comparaţia . comparaţiile . 8. 100 (Ilarie Voronca. nimeni şi nimic nu pare să-l surprindă pe acest Ulise. În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamării. a duce cu vorba. 7. Conţinutul textului însă contrariază 5... (Ana Duţu . 6. Poezia . Poezia este un monolog adresat.

aşteptările cititorului. folosindu-se cuvinte sau combinaţii mai neobişnuite. punctul de vedere. Apare implicarea eului liric prin interjecţia „o!”. utilizarea limbajul uzual. 8. coord. (Mădălina Niculae. prof. identificându-se trăsături precum nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber. iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidenţiază caracterul adresat al textului. Luminiţa Paraipan) 96 . în platitudinea vieţii comune. cum ar fi „zgomote iţi ling tâmplele arterele”. Prin metafora „arcul din pupilele tale”. În ultimele şase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al interiorităţii. 9. ingambamentul (continuarea unei idei în următorul vers cu literă mică). folosind puţine figuri de stil şi evidenţierea spiritului ludic. Textul aparţine mişcării de avangardă. este „întors” de altcineva. deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului. eul liric doreşte să sugereze că viziunea. iar cele două substantive enumerate („tâmplele” „arterele”) nu sunt despărţite prin virgulă. poezia dezvăluie o parte ludică. adică modificat sau concretizat de o putere exterioară individului. 12 L. schimbarea planului fiind realizată prin conjuncţia adversativă „dar”. Fiind scrisă în spirit avangardist.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful