subiectul 1

I. 1. („Gerul” – Vasile Alecsandri) 1. ger, promoroacă (ţurţuri, gheaţă) 2.

Semnele de punctuaţie: punct şi virgulă de la finalul celui de-al doilea vers desparte două fraze diferite, marcând o pauză în exprimarea unor idei similare. Poetul nu foloseşte punctul, ca în finalul strofei, deoarece acesta are rol în încheierea ideii, nelăsând loc unei continuări a acesteia. 3. „Sa ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.” 4. Tema naturii sub stăpânirea iernii; motivul gerului. 5. pronume la persoana I şi a II-a: „eu”, „tu”; verbe la persoana a II-a: „vin’”; interjecţia. 6. „(gerul) sălbatic”  epitet personificator, extrem de sugestiv care arată forţa de nestăvilit a iernii geroase acaparând natura. 7. Substantivul „gerul”, reprezentând şi titlul poeziei, nu este pus la întâmplare la începutul fiecărei strofe, ci prin aceasta, poetul intensifică într-un mod aparte ideea centrală a poeziei, asprimea iernii, dându-i cititorului senzaţia de acaparare totală, accentuând imaginile sinestezice. 8. Gerul este prezentat de către poet ca o minune a iernii, ca un fenomen magic ce pune stăpânire asupra întregii naturi. În ultima stofă, gerul este invocat de către eul liric, prin propoziţia în vocativ: „O! tu, gerule năprasnic, vin”. Epitetul „(ger)năprasnic” întăreşte ideea de atotputernic, iar comparaţia „ca săgeata” întregeşte sentimentul de măreţie pe care gerul i-l inspiră poetului. Primele două versuri ale strofei prezintă o complexă imagine vizuală, ce subliniază grandoarea tabloului. 9. Vasile Alecsandri creează un pastel al iernii, de o impresionantă măreţie, prin folosirea unui limbaj expresiv, pe tot parcursul poeziei. Elementele care susţin expresivitatea sunt nenumăratele imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 2. („Pe coastele Calabrei” – Vasile Alecsandri) 1. mister = taină parfum = mireasmă 2. „sânu-i” – cratima desparte substantivul de persoana I în dativ posesiv, marcând pronunţarea într-o singură silabă. „stele-n” – cratima ţine locul vocalei „i” - în ambele cazuri, cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi contribuie, prin înlocuirea unor sunete, la păstrarea măsurii versului. 3. a călca strâmb, a călca pe bătături / nervi 4. sehastru  sihastru; Calabrei  Calabriei 5. „luna, vas de aur”, „se-nalţă-un negru munte”

6. Metafora „pare ca din sânu-i azvârle stele-n cer” transpune artistic un fenomen natural: vulcanii inactivi al căror crater izbucnesc uneori în uşoare scânteieri. 7. Verbul „fosforează”, fiind un derivat al substantivului „fosfor” exprimă o imagine vizuală, prin care este sugerată dâra de lumină, pe care vaporul o lasă în urmă în drumul său prin bezna nopţii. Adjectivul „stâncie” sugerează o imagine uşor înspăimântătoare şi totodată misterioasă, a monstrului subacvatic. Acesta duce cu gândul la „stâncă”, prin forma derivată, „stâncie” 8. Ultima strofă ne introduce într-o lume feerică. Poetul reuşeşte să emoţioneze cititorul prin atmosfera de vis, pe care o creează cu ajutorul imaginilor vizuale şi a figurilor de stil. Primul vers ne prezintă o mare liniştită, sub atomosferă caldă, luminată de frumoasa Sicilie, fapt ce reiese din folosirea epitetului „(baie) azurie”. Ultimele două versuri ne indică ajungerea la destinaţie, călătorul putând simţi „din umbră”, „parfumul oriental” al portului Syracusei. Atmosfera feerică este sugerată printr-un câmp semnatic al liniştii: „dorm”, „atmosfera caldă”, „se scaldă” 9. Poezia „Pe coastele Calabrei” este un minunat pastel, în care poetul ne prezintă drumul parcurs de vapor „pe coastele Calabrei”, până în portul Syracusei. Pastelul este presărat cu figuri de stil şi imagini vizuale de o puternică expresivitate ce reuşesc să impresioneze cititorul prin creearea unei atmosfere feerice. În prezentarea peisajului, Alecsandri foloseşte ca timp predominant prezentul, unul dintre timpurile tipice decrierii, iar folosirea repetată a epitetelor („punte argintie”) a metaforelor („luna, vas de aur”) şi a imaginilor vizuale, indică în mod cert prezenţa descrierii în poezia citată. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 3. („Privighetoarea şi măgarul” – Grigore Alexandrescu) 1. a se culca pe o ureche, a trage cu urechea 2. Virgula desparte vorbirea directă de cea indirectă şi separă propoziţia incidentă de restul enunţului. 3. cânta ≠ tăcere 4. Adjectivul „nenorocita” exprimă povara privighetoarei de a-şi cânta durerea. 5. „tot împrejuru-i era tăcere”  imagine auditivă „capul pleoştise, sau râdicase”  imagine vizuală 6. Comparaţia „ca un aspru judecător” arată revolta poetului la adresa îndrăznelii măgarului de a critica suava privighetoare, idee întărită prin epitetul „aspru”. 7. Titlul pune în relaţie de coordonare cele două personaje principale ale fabulei, anunţând antiteza ce urmează să ia amploare pe parcursul poeziei. 8. Ultima strofă a poeziei conţine morala. Concentrând-o în imagini vizuale şi figuri de stil, poetul ne transmite ideea demonstrată pe tot parcursul

2

poeziei, anume nevoia de a critica resimţită de cele mai multe ori în mod nejustificat şi absurd, prin raportarea la propria persoană. 9. Deşi prezintă structura unei poezii, opera nu întruneşte trăsăturile genului liric. Poetul nu pune accentul pe imagini artistice şi figuri de stil, ci pe prezentarea alegorică a unei întâmplari, modul de expunere nefiind descrierea, ci naraţiunea, trăsătură tipică a genului epic. De asemenea, observăm accentul pus pe personajele ce reprezintă timpuri umane. Fiind vorba de personaje-animale, ajungem la concluzia că poezia este o fabulă, specia literară ce aparţine genului epic. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 4. („Umbra lui Mircea. La Cozia” – Grigore Alexandrescu) 1. 2. intensifică suspans. 3. 4. 5. muşchi, râul, munţi, valuri punctele de suspensie, foarte des folosite în ce-a de-a patra strofă, sentimentul de nelinişte şi totodată creează o stare de permanent

a se da de ceasul morţii, a-ţi suna ceasul Tema preamăririi strămoşilor (patriotică); motivul nopţii „glasul ei se-ntinde,creşte”  imagine auditivă „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”  imagine vizuală 6. Epitetul „(chipuri) negre” sugerează întunericul nopţii ce pune stăpânire pe întregul univers şi conturează o atmosferă încărcată de mister. 7. În prima parte a poeziei se poate observa cu uşurinţă predominanţa verbelor la timpul prezent, timp specific descrierii. De aceea, şi aici are rol în prezentarea peisajului, în introducerea cititorului în atmosfera misterioasă. În final poezia este dominată de imagini motorii, poetul trecând de la descrierea peisajului nocturn la prezentarea învolburată a luptei, ce învie în ochii cititorului. Astfel se explică şi folosirea verbelor la perfectul compus, timp specific prescurtării acţiunii în plină desfăşurare. 8. Ultima strofă transmite ideea permanenţei naturii în raport cu viaţa, invocând Oltul, martor al atâtor evenimente importante, prin folosirea vocativului, cu rol personificator din primele versuri. Epitetele „(virtuţi) mari”, „(fapte) cumplite” intensifică măreţia acelor timpuri, importanţa istorică şi totodată sentimentul de recunoştinţă pe care acestea le stârnesc oricărui român. Întrebarea retorică din final face referire la domnia grandioasă a marelui conducător, al cărui nume este precizat în titlu, Mircea. 9. Poezia „Umbra lui Mircea” este un imn închinat unei figuri impozante din istoria românilor. Prezenţa numeroaselor imagini artistice şi a figurilor de stil, împreună cu vocativul „Oltule” şi imperativul „Ascultaţi” ce arată implicarea afectivă a poetului, prin vocea eului liric, dovada apetenţei poeziei la lirismul subiectiv. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol)

3

Elena Apostol) I. tema poeziei. forme şi culori. motivul recunoştinţei. Repetiţie anaforică. motivul dragostei de natură. această strofă este ea însăşi o metaforă. De luni de zile nu am mai auzit nimic despre el.I. coord. 2. Rolul conjuncţiei coordonatoare „şi” este de a întări dorinţa poetului de a muţumi pentru nenumăratele bucurii pe care i le oferă viaţă. 12 B. Cea de-a patra strofă continuă înşiruirea numai câtorva dintre milioanele de lucruri. („Mulţumire” – Ioan Alexandru) 1. motivul divinităţii. având rol în păstrarea măsurii versului. candidă = pură beteală = podoabă 2. 5. folosind în mod obsesiv conjuncţia ce leagă toate aceste elemente. motivul amintirii. Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a: „să-ti mulţumesc”. unde poetul îmbină atent. de mici bucurii ale vieţii pentru care nu vom putea niciodată să mulţumim suficient de mult. „cuvine-se” – cratima marchează o inversiune în forma verbală cu rol în păstrarea măsurii versului. („Crizanteme” – Dimitrie Anghel) 1. poetul reuşind să facă tot mai adâncă fascinaţia in faţă vieţii. recunoştinţa eului liric pentru ceea ce are cel mai de preţ de la Dumnezeu: viaţa. Deşi aparent destul de săracă în figuri de stil şi imagini artistice. 5. 6. 7. 9. înlocuind vocala „î” în scopul menţinerii măsurii versului 3. atins chiar de aparenta lor banalitate. Tiltul poeziei exprimă simplu. „Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi” 4. aceste flamuri sure” dezvăluie impresia pe care norii o au asupra poetului. Fiind un substantiv propriu. nearticulat are rol în generalizarea sentimentului mulţumirii. El simte că nu îi ajunge cerul pentru a-şi exprima gratitudinea. etc. cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi ţine locul vocalei „u” (nu ar avea). 8. (Alexandra Gherman. 6. Luni începuseră şcoala de la ora şapte. Ultimul vers marchează cititorul prin naturaleţea cu care este infiltrat în poezie. cu măiestrie. Metafora pune în relaţie un element cosmic cu un simbol de glorie. dar cu o notă de profunzime ce nu poate trece neobservată. miresme şi senzaţii cu ajutorul înşiruirii. 4 . „mea”. ideea centrală. „să-ţi” – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. Metafora „nori. şi anume. prof.

pentru cea care „n-a fost mireasă”. Elena Apostol) I. motivul toamnei. Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea toamnei. poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi figuri de stil. anotimpul în care toate florile mor. zarzări. (Alexandra Gherman. 4. prefăcut. 6. motivul oglinzii 5. a trece pragul. o paralelă între anotimpul trist şi monoton . Epitetul metaforic „roze (gesturi)” îmbină armonios mişcarea suavă a pomilor în bătaia vântului cu culorile palide. pe care toamna le lasă în urmă. Apostroful marchează lipsa accidentală a vocalei „ă”. şi fata singură. caişi. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt descrise din perspectiva unei stări puternice. / înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii”  imagine vizuală „pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt”  imagine auditivă. Limbajul folosit de D. elidarea lui e. În prima strofă a poeziei. Putem considera că poetul sugerează pe tot parcursul poeziei o paralelă între trista toamnă. prof. zarzării şi prunii. El pune la îndemâna cititorului elementele necesare pentru ca acesta să înţeleagă în maniera proprie semnificaţia versurilor. Anghel în poezia sa este sugestiv. „vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”. motivul lunii. dar calde ale primăverii  epitet sinestezic specific simbolismului 7. 5. pruni 2. coord. „şubredă şi pală”. „Preschimbă florile în vase. să spuie  să spună -ntăilor  -ntâilor 7. înveşmântaţi. Atât epitetul personificator „oglinzile-obosite” cât şi comparaţia „evlavios ca o vestală” adâncesc sentimentele de tristeţe. obsesive. a-l trece toate apele. şi casa fetei. toamna. „pomi” fac ca titlul să reprezinte perfect 5 . 12 B. Substantivul „balul”. 6. „o fată şubredă şi pală”. 9. motivul primăverii. fata pentru care cititorul presupunea că iubirea tinereţelor a murit. 8. 7. Tiltul anunţă poezia ca pe o metaforă. 4. s-au – cratima desparte două părţi de vorbire diferite.3. („Balul pomilor” – Dimitrie Anghel) 1. folosit cu sens metaforic pe lângă cel de-al doilea. având rol în menţinerea măsurii versului 3. a trece în nefiinţă. de mâhnire. Fata descrisă de poet prin două epitete o fac să se potrivească perfect decorului. „caişii. evlavios ca o vestală”: comparaţia fetei cu o vestală face din acest procedeu banal un adevărat ritual.

8. Folosirea numeroaselor verbe la imperativ. dau cititorului senzaţia că se află în mijlocul unei adevărate „furtuni” de creaţie. 8.tema poeziei. Elena Apostol) 6 . După cum arată şi titlul. Toamna se seamănă grâul. înţelese şi neînţelese” 5. a pronumelor la persoana a II-a: „-ţi”. prof. Cele două copile seamănă ca două picături de apă. cu sufletul la gură. 9. poetul empresionând prin forţa expresivităţii limbajului. 12 B. Elena Apostol) I. aducându-l din nou cu picioarele pe pământ. fraţi de suflet. intr-un suflet. 4. cu ajutorul cărora eul liric apare ca un comandant al armatei cuvintelor. Poezia are un puternic impact asupra cititorului. Urmează abundenţa de imagini vizuale şi figuri de stil de o impresionantă forţă. iar ce-a de-a doua separă două propoziţii / verbe la imperativ. care urmat de adverbul de timp „acum”. 7. Aceasta este dată în primul rând de întrebuinţarea numeroaselor verbe la imperativ. „vă” şi a adjectivelor pronominale la persoana I: „mea”. „porniţi”. Poezia lui Tudor Arghezi este o artă poetică ce impresionează prin limbajul folosit de poet pentru a se face înţeles şi mai ales prin relaţia dintre creaţie şi eul creator. poezia pregăteşte cititorul pentru furtunoasa legătură pe care procedeul creaţiei o stabileşte între opera şi creator. – folosirea simbolului cromatic – sinestezie „dulci orchestre” (Alexandra Gherman. strălucind în lumina lunii. 2. („Epigrag” – Tudor Arghezi) 1. care îi va impresiona pe tinerii cititori. persoana a II-a. trişti şi delicaţi”. a substantivelor în vocativ: „stihuri”. Autorul pune toată aceasţă atmosferă feerică de noapte de primăvară doar pe seama anotimpului. Arghezi încearcă să ne transmită ideea că orice creator poate învinge timpul şi spaţiul prin creaţia pe care o lasă în urmă. Epitetul multiplu „(pustnicii) tineri. coord. Pomii. pomii parcă dansează. ce o vor păstra mereu. „epigraf”. cum ar fi: „zburaţi”. redevin „banalii pomi din faţa casei”. 9. care transformă întrega natură în sărbătoare. Ultima strofă trezeşte cititorul din visare. Prima virgulă desparte un substantiv în vocativ de restul propoziţiei. (Alexandra Gherman. iar comparaţia stihurilor cu „păsările mici de catifea” stârneşte duioşie în sufletul cititorului. 12 B. balul pomilor fiind dulcea primăvară. Poetul îmbină cu măiestrie elemente surprinzătoare. prof. Încă din primul vers al poeziei se remarcă folosirea verbului la imperativ „zburaţi”. coord. cu sens metaforic urmat de versul „Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” exprimă dăinuirea în timp a operei artistului. Legănându-se uşor în bătaia vântului. 6. „Pătrundeţi. fără de veşmintele catifelate pe care acesta le pune la dispoziţie. 8. 3.

Se remarcă astfel prinadresarea directă al persoana a II-a. dormind). O caracteristică a limbajului poeziei argheziene aste expresivitatea obţinută din utilizarea numărului însemnat de figuri de stil (metafore: „tezaurul de ceară”. Titlul poeziei surprinde prin aparenta lipsă a legăturii cu textul cu textul acesteia. urmat de un determinant. Semnnul exclamării (semn de punctuaţie) marchează o poruncă a poetului adresată cititorului. plural a pronumelui personal „-le”. Adjectivul „lină”. observându-se totodată şi compasiunea poetului pentru starea acesteia. 4. 7. 5. coord. („Cuvinte stricate” – Tudor Arghezi) 1. utilizarea verbelor la gerunziu (zăcân. adjective pronominale posesive (mea). singular. Deasemenea. implicarea afectivă a eului liric. 9. 10. s-au sculat. Cratima (semn ortografic) marchează despărţirea formei verbale de forma neaccentuată de persoana a III-a. mod ce prezintă o acţiune îndesfăşurare. 6. („Lumină lină” – Tudor Arghezi) 1.” 4. prof. „deştele” – degetele. etc) ce creează surprinzător imagini artistice. fiind folosit de fapt cu sens metaforic. 3. 8. Compasiunea sa pentru munca micilor vieţuitoare. Elena Apostol) I. În cea de-a treia strofă a textului poetul prezintă moartea albinei ca o jertfă supremă în numele muncii sale sacre (tezaurul de ceară). a ucide = a omorâ a ucide ≠ a învia 2. 9. 3. Virgulele utilizate marchează apariţia unui substantiv în vocativ. 12 B. (Alexandra Gherman. forme verbale la persoana I (iubesc). subliniază mai mult „suferinţa” bietei vieţuitoare prin comparaţie cu somnul dulce din stup. ca prin vis. cuvinte.I. buze. „îs” – sunt . prin intermediul interogaţiei retorice din ultimele versuri este evidenţiată singurătatea micii vietăţi în momentul prăbuşirii din zborul ei înalt. (ceva) de vis. lângă substantivul „lumină” creează o metaforă de o dulce muzicalitate (obţinută prin repetarea unor sunete). forme pronominale de persoana I – „-mi” Adjective posesive de persoana I – „mele” 7 . 5. „Le vezi? Au căzut. Epitetul simplu „uşoară (zburătoare)” subliniază delicateţea şi fragilitatea albinei. metonimie – „aur şi parfum”. voci 2. neterminată.

). indicată de folosirea verbelor i pronumelor la persoana I şi a II-a (mele. Poezia „Cuvinte stricate” se încadrează în lirica subiectivă în primul rând prin prezenţa eului liric. etc. a exclamaţiilor şi a întrebărilor retorice („le vezi?”.6. „Păsările negre suie în apus”. desfrunzeşte. „huleşte-le!”). „Păsările negre suie în apus/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur” – comparaţie prin care zborul păsărilor călătoare către alte meleaguri este pus în relaţie cu „boala” ce cuprinde în fiecare an carpenul (desfrunzirea). Poezia marchează prin abundenţa imaginilor artistice formate din îmbinări surprinzătoare ale cuvintelor prin tehnica specificargheziană. („Niciodată toamna” – Tudor Arghezi) 1. „Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare”. Marchează pronunţarea ultimei vocale a primului cuvânt şi a primei vocale a celui de al doilea într-o singură silabă. revoltă şi uimire. În limba literară este timpul specific poeziei. relaţia poet – material poetic. Imagine auditivă  „Să nu le mai cânte cumva”. îmbinând armonios în maniera-i caracteristică cuvintele. cuvintele. 5. 3. Astfel se formează un epitet metaforic surprinzător prin formasa simplă. în care poetul îşi va „renega” propriile „cuvinte stricate”. Exclamaţia din primul vers al strofei indică prezenţa unui eu liric dezamăgit de creaţia sa „s-au stricat cuvintele mele”. 4. Motivul toamnei. 8. Am să vin când voi avea puţin timp. 7. dar contrariantă tocmai prin semnificaţia adejectivului-epitet. De altfel. „Fâstâcite şi neroade”. Cea de-a doua strofă a poeziei exprimă dorinţa eului liric de a crea i totodată răzvrătirea sa în faţa neputinţei de a-şi găsi cuvintele. coord. prin exprimarea directă a trărilor. Titlul poeziei se regăseşte şi la începutul primului vers. (Alexandra Gherman. estetica urâtului „umblă prin mocirle de stele”. Arghezi introduce procedeul esteticiiurâtului. În poezie. huleşte-le). „Palid aşternut e şesul cu mătasă”. Substantivul toamna. precedat de adverbul de timp cu valoare absolută „niciodată” intesifică fascinaţia poetului în faţa grandioasei toamne. 12 B. 7. Încă din titlu. îngroape 2. 8. a sentimentelor eului liric (dezamăgire. Perfectul simplu (sau trecutul definit) exprimă un fapt complet săvârşit într-un anume moment al trecutului. imagine vizuală  „Umblă prin mocirle cu stele”. prof. motivul trecerii timpului. Am băut o carafă de vin roşu. 6. 8 . 9. având rol în păstrarea măsurii şi a ritmului versului. verbul „a fi” la perfect simplu adânceşte intensitatea trăirilor eului liric în faţa imensităţii toamnei. 11. În al doilea rând. titlul anticipează tema poeziei. Elena Apostol) I.

/ Nu mi-ai trimis. „mea”. prof. 3. Punctele suspensie adâncescregretul poetului de a nu fi auzit de divinitate. Domnul. 7. niciunul. exprimat cel mai concret în primul vers: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”. evidenţiind tocmai dorinţa eului liric de a diminua distanţa dintre el şi divinitate.” 8. 12. dar marchează în acelaşi timp şi un reproş la adresa Domnului. 9. 6. 5. îmbinat cu termeni arhaici (ghies). subliniază dorinţa arzândă a poetului de primi un semn din partea divinităţii. coord. evidentă prin folosirea verbului „vreau”. Primul catren al poeziei este un monolog adresat divinităţii în care eul liric îşi face simţită prezenţa încă din primul vers. şi totodată dezamăgirea sa. trăiri ale poetului (deznădejdea. 12 B. de când mă rog. comunicarea cu divinitatea. Strofa transmite o dorinţă adâncă a eului. 2. coord. Elena Apostol) I.. („Psalm” –Tudor Arghezi) 1. În această poezie lirismul este de tip subiectiv deoarece sunt exprimate în mod direct stări. Se observă intelectualizarea emoţiei şi intensificarea trăirilor eului liric prin prezenţa numeroaselor imagini artistice de o deosebită valoare stilistică. La nivel prozodic observăm cultivarea versului liber. Elena Apostol) 9 . „mie”. Prezenţa eului liric este evidentă în text prin folosirea frecventă a pronumelor şi verbelor la persoana I şi a II-a: „-ţi”. Băiatul acela este slab de înger. (Alexandra Gherman. Motivul îngerului (ca semn al divinului). prof. etc. evident în textul dat în primul rând prin prezenţa mărcilor eului liric (verbe şi pronume la persoana I şi a II-a). rezultat al lipsei „unui semn” din partea Celui de sus „doar mie. întăreşte motivul eului liric de a da glas reproşului. dorinţa de concret. Povaţă = sfat. vecinicul şi bunul. „mie”). regretul de a nu avea „semne” din partea divinităţii).. ce fac evident monologul adresat lui Dumnezeu. iar la nivel lexico-morfologic există mărci ale prezenţei acestuia („nu cer”. neputinţă = imposibilitate. 12 B.9. Una din principalele trăsături specifice modernismului identificate în poezia lui Arghezi este subiectivismul. (Alexandra Gherman. Epitetul multiplu „recea (mea-)ncruntată (suferinţă)”. 4. „(mă) rog”. Este o stea în devenire. mod ce exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală. Limbajul este familiar. „vorbeai”. Folosirea verbelor la mod indicativ. Am cumpărat azio imensă stea de mare. Poezia lui Arghezi transmite un puternic sentiment de tristeţe şi dezamăgire a eului liric.

8. care o vrea înapoi pe fiinţa iubită „De ce-ai plecat?”. (Alexandra Gherman. „am rugat”. 9. voiam să şi rămâi/ [.. 2. „am oftat”. 4. 2. 7. („De-abia plecaseşi” – Tudor Arghezi) 1.. Linia de pauză marchează o structură incidentă. Verbe. 6. tema solitudiniii. „mea”. singurul. Elena Apostol) I. motivul plecării. a se pleca. persoana a II-a. 3. 13. Tot acel vis îngrozitor s-a dovedit a fi un semn pe care numai eu îl puteam înţelege. a adeverbului abia. Îmi va rămâne mereu în suflet vatra părintească. motivul plumbului. separând vorbirea directă de restul versului. a verbului sugerează reproşul eului liric la adresa iubitei. „plumb” 5. („Gri” – George Bacovia) 1. prof. De asemenea. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi are rolul marcării pronunţării într-o singură silabă a prepoziţiei „de” şi a primei vocale „a”. „ninge”. Inimă de plumb. Interogaţia retorică din ultima strofă transmite cititorului lupta ce se dă în sufletul poetului între glasul inimii. „Voiam să pleci”. subliniază durerea încă puternică din sufletul poetului. Prezenţa mărcilor eului liric (precum verbe şi pronume la persoana I şi a II-a „te-". Din cauza suferinţei a ajuns o umbră de om. ajutând astfel la menţinearea măsurii şi ritmului versului. Retorismul întrebării din finalul strofei adânceşte sentimentul melancoliei dată de regretul eului liric în faţa deciziei sale de a renunţa la iubire. „plecaseşi”). „voiam”. a pleca urechea.]/ De ce-ai plecat?de ce-ai mai fi rămas?”.I. motivul iernii. Ultima strofă se realizează în întregime pe baza antitezei între glasul inimii (cel neauzit) şi glasul minţii eului liric (gândul cel dintâi). coord. adjective posesive şi pronume la persoana I: „mi-am zis”. 14. „gri”. a-şi pleca capul. lângă care plasat e un verb la mai mult ca perfect (timp specific unei acţiuni trecute şi demult încheiate). (greu)ca plumbul. cuprins în forma unui monolog adresat din poezie. „voiam şi să rămâi” 5. Indecizia din sufletul poetului este redată în special în primul şi ultimul vers „Voiam să pleci. 4. 3. împreună cu cea a exclamaţiilor („nu te-ai uitat o dată înapoi!”) şi a întrebărilor retorice („de ce-ai plecat?”) marchează în poezie lirismul subiectiv. şi glasul orgoliului rănit „de ce-ai mai fi rămas?” 6. Pâinea coaptă pe vatra bunicilor este cea mai bună din lume. 10 . Titlul poeziei. 12 B. constituit dintr-o locuţiune adverbială „de-abia”. Teoria iubirii neîmplinite.

6. sugerează repetarea obsesivă a mişcării ce devine o expresie simbolică a unei stări limită. în amurgul vieţii. Astfel impresia creată este de stranie mişcare în cerc. 9. în amurg. orizont = zare. 2. posomorât. singurătate. „Copacii rari şi ninşi par de cristal”. 5. 4. Ideea este întărită şi de metafora „ninge gri” care adânceşte starea depresivă a eului. Metafora „zarea grea de plumb” adânceşte apăsarea uriaşă din sufletul eului liric. (Alexandra Gherman. („Amurg de iarnă” – George Bacovia) 1. coord. motiv des întâlnit în opera bacoviană. deprimare. Spaţiul poetic este tensionat de imaginea repetată a mişcării corbului. În ultima strofă a poeziei „Gri” Bacovia transmite o neagră melancolie dată de starea singurătate resimţită de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. diametral”. cu rol în adâncirea senzaţiei de melancolie. Epitetul cromatic „câmpia albă” nu are o simplă valoare ornantă. motivul corbului. corb). devenind astfel un laitmotiv. prof. „gri”. construit simplu din adjectivul cromatic „gri”. imprimând viziunii poetice un caracter ireal. Această stare este redată cu ajutorul imaginilor artistice. 3. în poezie pot fi identificate o serie de elemente din câmpul său semantic „înnegri”. „Câmpia albă – un imens rotund – ”. Se observă construcţia închisă marcată de apariţia versului „tăind orizontul. Titlul. întălnită şi în alte poezii bacoviene dintre monotoniadecorului exterior şi sentimentul depresiv care îl domină pe poet. 12 B. Epitetul metaforic „(zarea) grea” arată senzaţia apăsătoare pe care o resimte eul liric. anticipează tema poeziei. 8. sugerând tristeţe. Folosireacratimei marchează în ambele cazuri pronunţarea într-o singură silabă a sunetelor finale din primulcuvânt şi a celor iniţiale din cel de-al doilea (valabil şi pentru al doilea cu al treilea cuvânt). sentimentul de vid. având rol în păstrarea măsurii şi ritmului versului. Se observă repetarea acestuia şi în interiorul poeziei în sintagma „ninge gri” din finalul fiecăreia dintre cele două strofe. Zborul corbului într-o direcţie nedeterminată (în prima strofă) şi întoarcerea lui în a doua strofă. 7. sumbru = întunecat.7. atât în finalul acestei strofe. el crează un contrast expresiv su termenii care evocă insistent culoarea negru (sumbru. până şi zarea îngreunându-se parcă sub forţa zăpezii „de plumb”. 15. De asemenea. „plumb”. glul. dar şi în cel al primei strofe. 11 . Elena Apostol) I. îndeosebi vizuale („iar în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) şi al figurilor de stil bazate în special pe cromatica monotonă a peisajului „înnegri”. tema morţii. Se remarcă acea concordanţă. Cea de-a doua strofăa poeziei continuă descrierea tabloului trist de iarnă din prima strofă. „plumb”.

(Alexandra Gherman. coord. 12 B. I se asociază „parfumul de pene arse”. sugerând prin conotaţia cuvântului „amurg” sentimentul de vid. în această poezie. sunt ambele elemente ce duc la dezagregare. agonizantă. marcând elidarea vocalei „î”. ci de a le sugera prin intermediul simbolului. culoarea dominantă este negrul morţii. Elena Apostol) I. Focul şi ploaia. cădere şi moarte. a sugestiei. 12 . 9. Flacăra aruncă scântei pe pământul ud. „carbonizate flori”) sau prin sfârşitul iubirii. coord. 3. peste tot sunt semne ale distrugerii. ideea morţii este sugerată prin dezagregarea materiei („noian de negru”. parfum = miros 2. Dorinţa simboliştilor era aceea de a nu numi în mod direct stări sau sentimente. galbenă. 7. Motivul centralal strofei este amorul. 3. Linia de pauză marchează aici tocmai sfrşitul unei etape (amorul). Reluarea în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârşit de lume material şi sufletesc. solitudinea poetului aflat într-un spaţiu închis. 5. iar prin substantivul „iarna” – o lume pustie. mangal. carbonizate = arse. Se menţine măsura şi ritmul versului. Iubirea a murit de curând. prezenţa simbolului. tristă. 9. a tăia frunze la câini. („Pastel” – George Bacovia) 1. sicrie. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite (conjuncţia coordonatoare „şi” de pronumele „-i”). a umbla de funza frăsinelului. Elena Apostol) I. prof. ceea ce ar însemna că arderea nus-a produs de mult.8. prezente în text. carbonizat. 2. tema morţii. Poetul pare a fi supravieţuit unei experienţe de coşmar carear fi putu avea loc în vis. 16. 6. sentimentul vidului (Alexandra Gherman. Titlul „Amurg de iarnă” este semnificativ pentru aceste pastel simbolist. motivul sicriului. 17. („Negru” – George Bacovia) 1. Acesta sugerează prin repetarea obsedantă ideea morţii prezentă în toate elementele din jur. 12 B. prof. pentru că este prezent verbul „fumegă”. Adjectivul „negru” reprezintă un simbol des întâlnit în poezia bacoviană. frunză. Metafora „noian de negru” semnifică o grămadă de scrum. 4. Astfel. arse. 8. Totuleste ars. consecinţa fonetică fiind pronunţarea într-o singură silabă a celor două cuvinte. tematica: moartea.

4. care pustieşte natura. plouă. Prezenţa eului liric în poezie este sugerată prin folosirea verbelor şi pronumelor la persoanele I şi a II-a: „spune”. Ploaia. 2. Un procedeu tipic simbolist este repetarea unui vers în poezie. coord. alături de linia de pauză. 3. Deşi intitulată „Pastel”. forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a : „n-am mai văzut”. plânsul tălăngii când plouă!”) ce sugerează aici atmosfera apăsătoare. Tema poeziei este tipic bacoviană. De asemenea. Nu mai pot merge la mare. aceste stări sunt sugerate şi prin utilizarea liniei de pauză sau a punctelor de suspensie. „stai”. dar şia verbelor la imperativ: „rămâi”. sentimentul de vid. 12 B. 8. Utilizarea punctelor de suspensie în finalul primului vers exprimă sentimentul de deznădejde a eului liric în faţa ploii nesfârşite.”  imagine auditivă 5. „spune”. lăsându-l în urmă pe poet într-o stare de deznădejde. „tine”. 5. Punctele de suspensie. cu valoare de refren („Ah.4. prof. Cadrul pustiu al toamnei vine să sublinieze tristeţea. „-mă”. tină. motivul talangei. Epitetul personificator „grele (tălăngi) adormite” sugerează un sentiment de apăsare. aceea de a renunţa la iubire. „pică frunza/ Şi-i galbenă ca tine”  imagine vizuală „iar eu în golul toamnei/ Cheman în aiurare. 13 . Cea de-a treia strofă completează tabloul monoton al unei naturi înecate de ploaie. simbolism  tematică (pierderea iubirii)  utilizarea simbolului  repetarea unor cuvinte sau sintagme (Alexandra Gherman. care au pus stăpânire pe sufletul poetului. Impresia de sfârşit de lume este astfel amplificată de repetarea acestui cuvânt în versul-refren al poeziei. „-mi”. pierderea iubirii asociată imaginii dezolante a toamnei. 18. În cea de-a doua strofă este prezentată plecarea iubitei. nu vine să purifice. agonizantă. al tristeţii pune stăpânire pe poet. poezia bacoviană se constituie mai degrabă într-o descriere a trăirilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne agonizante. ci unul al dezagregării materiei.. nu este un simbol al fecundităţii naturii. Elena Apostol) I. Sentimentul vidului. Aici ea cade neîncetat. motivul ploii. 7. 8. 6. 9. marchează grafic regretul eului liric în faţa alegerii făcute. („Plouă” – George Bacovia) 1. În luna mai vremea este cea mai frumoasă de pe tot timpul anului. 7. 6. în poezia bacoviană. „chemam”. de deznădejde a poetului ca urmare a ploii.

„tristele becuri cu pală lumină”. „noapte deplină”. lipsit de orice speranţă de a ieşi din el. constituit dintr-un verb la gerunziu („pălind”) trimite cu gândul la un decor tipic bacovian. tipic bacoviană. 20. Piaţa neagră din România s-a extins în ultimii ani. „pustiilor pieţe” 5. O caracteristică a limbajului simbolist este sugestia. spaţiul închis în care agonizează poetul. ce îl macină pe poet. este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite către o temă tipic simbolistă: moartea prezentă în toate elementele lumii înconjurătoare. („Pălind” – George Bacovia) 1. – utilizarea versului cu valoare de refren – tematica: moartea. (Alexandra Gherman. un spaţiu în care poetul însingurat şi dezamăgit bântuie. devenit o umbră ce bântuie prin pieţele solitare. contribuie la menţinerea ritmului şi măsurii versului. dar şi la „pălirea” sufletului poetului. lirism subiectiv  descrierea trăsăturilor interioare ale poetului  mărcile lexico-gramaticale ce marchează prezenţa eului liric (verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a) 7. astfel. prof. obţinută cu ajutorul unui număr mic de figuri de stil (epitete). Elena Apostol) I. Utilizând simbolul sau repetând anumite sintagme sau versuri sunt sugerate sentimente. Epitetele „tristele becuri” şi „pustiilor pieţe” sugerează o atmosferă monotonă. Structura închisă a acestui ultim catren sugerează la rându-i. 2. O umbră de tristeţe îi răsări pe faţă. deznădejdea. („Ţi-am împletit. 12 B. al pustiului. „pală lumină”. coord. cauzate de ploaia nesfârşită).9. cu valoare de refren. 3. dominat de obscuritate. (Alexandra Gherman.. cunună = coroană gravă = solemnă 14 . 4. 6. 8. coord. 12 B. Astfel se insinuează gândul obsedant al singurătăţii. 9. prof. stări ale poetului (Aici agonia. Această imagine dezolantă a eului liric bântuit de gândul morţii într-o piaţă solitară. Ultima strofă are aceeşi structură închisă.” – Ion Barbu) 1. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite. depresia. ca şi primele două prin repetarea în debut şi în final a aceluiaşi vers („Sunt solitarul pustiilor pieţe”). Titlul poeziei. Piaţa pustie este un decor des întâlnit în poezia lui Bacovia.. imagine schematică. în care până şi lumina pare tristă. piaţa pustie. Elena Apostol) I. marcând pronunţarea într-o singură silabă. 19.

trăsătură specifică poeziei moderniste. Poezia poate fi privită ca o artă poetică. 3. „Un cântec fără moarte aş vrea să cânt”. arată atitudinea subiectivă a poetului şi marchează adresarea directă către „slăvita soră”. Barbu foloseşte în poezia sa sugestia ca procedeu principal al limbajului poetic. virgulele despart o structură (substantiv+adjectiv). 5. motivul lunii. materială. constituit dintr-un verb la indicativ precedat de pronumele personal „ţi-”. care imprimă ideea de măreţie. prin intensitatea lor.. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „aş vrea” şi plural: „să plutim” şi pronumele personale la persoana I singular: „mă” şi plural: „noi”.2. motivul cântecului. Metafora „Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt” sugerează înfocarea eului liric şi a iubitei sale şi faptul că sentimentele acestora. Elena Apostol) I. Cratima din structura „Dumnezeieşte-ntraripaţi” marchează elidarea vocalei î şi are scopul de a păstra ritmul şi măsura versului. din crearea unor figuri de stil. 9. 3. prof. în vocativ. Se anticipează. Inversiunea „umedă [. 2. de restul propoziţiei. 8. un clocot interior. 6. încă din titlul.] tiara” accentuează semnificaţia epitetului „umedă”. Nu mi-a spus unde pleacă. înlănţuiţi = uniţi. 12 B. 31 (Dan Botta. Titlul poeziei.. Exprimarea ideilor şi trăsăturilor eului liric într-un limbaj atipic. 5. melancolie = tristeţe.. caracterul de artă poetică al textului barbian. 7. Teme/motive literare: tema iubirii. relaţia dintre poet – creaţie sa fiind sugerată de utilizarea unor termeni su sens conotativ.. 4. al cărui limbaj se caracterizează prin ambiguitate.” aparţine liricii subiective în primul rând prin prezenţa evidentă a eului liric. „Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de azur” „Aşteaptă infinită şi limpede ca marea”. 4. Lacul era dezmierdat de mii de unde aurii. Mesajul poetic este încifrat. îi ajută să se detaşeze de zbaterile ce ţin de sfera terestră. au o valenţă eliberatore şi în acelaşi timp le insuflă vitalitate. „să cânte”. 6. Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinţa eului liric de a fi alături de femeia iubită şi de a-şi eterniza sentimentele de dragoste. 15 . astfel. (Alexandra Gherman. ce simbolizează de fapt creaţia. cu mâna pe inimă. 7. inimă de piatră. Verbul „să plutim” ilustrează dorinţa eului liric de a depăşi zbuciumul lumii materiale prin intermediul sentimentelor lui înălţătoare şi eliberatoare. Cununa Ariadnei) 1. Poezie modernistă. coord. idee sugerată de verbul a cânta: „să cânt”. indicată de verbe şi pronume la persoana I şi a II-a. „Ţi-am împletit.

Sintagma este folosită de doua ori pe 16 . valuri. Sentimentul de tristeţe este ilustrat cu ajutorul epitetului „braţul rece” şi al personificării „Acelaşi pescăruş în larg va plânge”. pronume şi adjective pronominale la persoana I („mi”. devenit un motiv al poeziei. „să uit”) 6. îmi’. o incantaţie a iubirii: „Un cântec printre ani şi un descânt”. plan aflat în opoziţie cu cel întunecat al lumii materiale: „Pe marginea de umbră a tunicei”. Cratima folosită în construcţia .nu-mi da” are rolul de a marca elidarea vocalei . simbolizează dragostea eului liric pentru iubita sa.. În partea a doua a poeziei se remarcă acumularea de negaţii pentru a sublinia necesitatea liniştii şi a uitării la care aspiră eului liric. 9. coord. Astfel. care sugerează legătura permanentă dintre natură şi eul liric. În ultimele două strofe eul liric îşi imaginează momentele finale ale iubirii lui.frunze”..8. În cea de-a doua strofă sensul simbolic al cuvântului este generalizat. stabilindu-se o analogie între sunetul produs de valurile „clocotitoare” şi foşnetul frunzelor.. (Maria Solacolu. din incipitul poeziei. referindu-se la iubirea trăită de toţi îndragostiţii.. aflată în contrast cu cea dinamică. Cuvântul cântec. Prin intermediul metaforei cu valoare de simbol marea este asociată cu imaginea pădurii. Am fost la mare.valuri” 2. creând o atmosferă melancolică. 7. „nici” – valoare adjectivala) ideea de singurătate şi de întoarcere către sine este foarte bine evidenţiată. sentimentele lui înfocate pe care doreşte să le eternizeze. . teme/motive literare: marea.î” din forma pronominală . „meu”. spre care tinde eul liric. înfocată. 12 L. Este utilizat motivul mitologic al reginei Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care pare să atingă îndrăgostiţii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada Berenicei”. „mă”). (substantiv) Parcul acela este mare. Marea) 1. uitarea. 3. verbe la persoana I („nu ştiu”. . prof. Luminiţa Paraipan)) I. 5. „nu vreau”. prin utilizarea adverbelor negative („nu”. prin care se face o nouă trimitere la planul ceresc.. dar şi cu al metaforei „Melancolia va luci stelar”. iar cântecul devine asemenea unei vrăji. (adjectiv) 4. 32 (Emil Botta.

Gradaţia este marcată şi de verbele folosite. 4... ursuză = posomorâtă. la ..se trezeau’’ şi . umbra. astfel fiind accentuată asemănarea şi realizându-se o simetrie a textului.parcursul textului. acest lucru fiind reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu 17 . continuând să-şi facă simţită prezenţa permanent. (Corina Angheloiu. coord. dar şi diferite tipuri de imagini artistice vizuale sau auditive („legănare de frunze”.marea pădurii”.abia începea’’. metafora(. Grădinile Amăgirii) 1. În primul vers.digul pieptului meu’’). „valuri…loveau”. Astfel. trecându-se de la . 33 ( Mateiu I. „talazuri creşteau”). Incipitul poeziei reprezintă trezirea din somnolenţă a unor forţe interioare care până acum parcă nu s-au manifestat. Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristeţea. 12 E. titlul sugerează asemănarea evidentă în percepţia eului liric dintre freamătul pădurii şi clocotul mării. timp verbal care exprimă o acţiune începută în trecut fără a se preciza momentul încheierii acesteia. Imperfectul. Teme/ motive prezente în poezie: timpul... prof. cratima leagă părţi de vorbire diferite şi este utilizată de asemenea din necesităţi prozodice (pentru menţinerea ritmului). . 9. Muşcata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ). Luminiţa Paraipan) I. precum epitetul în inversiune (.clocotitoare valuri’’). 8.. 2. face trimitere la faptul că odată ce au ieşit din starea de latenţă forţele interioare nu mai pot fi stăvilite. Pentru a marca gradaţia ascendentă a agitaţiei interioare sunt folosite figuri de stil. metafora amintită fiind explicitată pe parcursul textului liric.loveau’’ şi .. Caragiale. o data la mijloc şi o data în finalul poeziei.creşteau”. luna. Titlul este reprezentat de un substantiv articulat hotărât – marea – care denumeşte metafora centrală a textului. 3. Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ). taină= secret. 5.

clipă în care nu mai există decât amăgirea. natura împărtăşindu-i parcă suferinţa.veşted”.Amăgirii”).searbedele”). arătându-se starea eului liric – regretul după . Se creează o simetrie între natură şi starea eului liric.amara”.s-a ofilit”.văzduhul veşted” are rolul de a descrie văzduhul. 9. În ultima strofă a sonetului predomină sentimentul de tristeţe. Spaţiul imaginat. (Anda Marin – 12 L.. Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristeţii (..ursuză”.... 6. 8. Inversiunea .. se arată existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric. Totodată.. acesta are rolul de a arăta viziunea modificată a eului liric. Eul liric simte că nu mai poate aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie.). .amara soartă” arată cruzimea sorţii care face ca timpul.ursuză luna” etc..mohorâte”..nostalgie. Luminiţa Paraipan) 18 . spaţiu legat de clipa prezentă. .. la perioada de tinereţe pentru a simţi măcar o clipă de fericire.grădinile”) şi unul abstract (. tulburi nori”.. nefiind mulţumit de prezent. a armoniei dar prin adăugarea celui de-al doilea termen (amăgire) se evidenţiază ideea că totul nu este decât o iluzie. o imagine a efemerului..apusa tinereţe”. lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el. .Grădinile Amăgirii”. coord.vei plânge”. mohorât. 7.Grădinile Amăgirii” conţine un termen concret (.. acesta fiind lipsit de viaţă.mohorâte flori”. care este personificat prin scrierea cu majusculă. . Apare epitetul în inversiune . Eul liric regretă că nu se mai poate întoarce în trecut... inducând un sentiment de tristeţe. . . prof. figură de stil menită să arate corespondenţa dintre trăirile eului liric şi natură.tulburi”. Epitetul .în zadar vei cere viclenei năluciri/ Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri”). .. trimite iniţial cu gândul spre o imagine a frumosului. Grupurile nominale indică faptul că tristeţea este sentimentul dominant (... . . Astfel. respectiv lucrurile frumoase să treacă fără să existe şansa de a le întoarce.. apare ideea trecerii ireversibile a timpului...văzduhul veşted”. Titlul . . În poezia . grădina. cauzat de amintirea clipelor frumoase care ţin de trecut (.searbedele zori”.

3. la neoromantism. „eu”. 8. prezenţa sa în poezie ajutând la conturarea universului poetic romantic care constituie tema textului. Verb la persoana I singular – “Descoperit-am”. „Funebra turlă sumbră printre molifţi şi pini” 4. creaţia romantică accentuând relaţia dintre om şi natură. În structura „Descoperit-am” cratima marchează scrierea inversată a formei verbale la timpul perfect compus. exprimând asemănările eului cu un poet romantic de altădată. din care „ies sirene şi undine”.motivul codrului. figura de stil creionând atitudinea specifică poetului romantic pe care o preia şi eul liric. Coama bogată a calului demonstrează că este bine îngrijit. Călinescu. Reluarea epitetului „ţilindrul cel gigant”. la timpul prezent. Astfel lacul reprezintă un element ce aparţine spaţiului exterior poetului şi care îl inspiră. a imaginii redingotei şi a turlei realizează paralelismul cu prima strofă. 7. Se reia motivul apei. 19 .I. relevând asemănările dintre „Poetul” de acum un secol şi eul liric. 2. natura. observându-se şi trecerea de la timpul imperfect folosit pentru descrierea “Poetului”. 34 (G. Motivul lacului este unul specific romantismului. Pe coama acestui deal se cultivă pomi. 6. motivul lacului 5. pronume la persoana I – „îmi”. Neoromantică) 1. eul identificându-se cu poetul romantic de acum un secol al cărui univers este descris în strofele anterioare. preluând de la acesta atitudinea elegantă. Ultima strofă marchează trecerea la lirismul subiectiv. idee ilustrată de metafora „eu mă pierd în codri solemn şi elegant”. poetul. şi motivul codrului care constituie o metaforă pentru universul liric romantic. Repetiţia enumeraţiei „solemn şi elegant” realizează paralelismul între prima şi ultima strofă. întrucât natura şi mitologia sunt teme predilecte ale romantismului pe care le va aborda şi eul liric în ipostaza de poet.

Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete – „plăcuta vreme”. 8. care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive. conferind oralitate stilului. soare cu dinţi 2. singurătatea ş. 5. (Sorana Vieru.a. Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere. Înserare) 1.. Din punct de vedere fonetic. singurătatea. visul) justifică încadrarea textului în lirica de inspiraţie romantică. „tristă vale”. „cevaşi”. Poezia are ca temă poetul romantic şi universul său liric. primele trei strofe realizând portretul unui poet de acum un secol şi proiectând în exteriorul său marile teme ale creaţiei romantice. 3. „mă”. Atmosfera strofei este de melancolie. 6. „blajană” 4.9. apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul. prof. tipic unei creaţii romantice. 7. repetiţia – „încet. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură. 12 E. luna. luna şi stelele. „eu”. încet”. ceea ce explică titlul – reinventarea romantismului prin folosirea stilului specific curentului. mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”. acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile albind”).]îşi caută de cale adesea mulţumind”). Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea.. coord. pentru ca apoi eul liric din prezent să creeze tot în manieră romantică deşi curentul apusese. aceasta este personificată. În ultimele două versuri. singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric. Motivul lunii este predominant. dar într-o manieră “neoromantică”. 35 (Vasile Cârlova. şi reluarea motivelor literare ale acestuia. Luminiţa Paraipan) I. personificarea – „luna[. cu ochii în soare. „sgomot”. cu frunte mai blajană / Îşi 20 . teme/motive: natura. sugerat de dublul epitet “solemn şi elegant”.

7. încet…se urcă”.. Luminiţa Paraipan) I. care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii. a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea plăcută vreme. motivul – înserarea 5. Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului. Cratimele din structura „Şi-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca rostirea legată a celor trei cuvinte. Prin repetiţia „încet. coord.”). Fiind un substantiv nearticulat se creează senzaţia unei repetabilităţi. au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel. 4. Pastel) 1. „adoarme”. tema – natura. cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. 12 L. în astă tristă vale. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care liniştea totală îşi pune amprenta şi asupra vegetalului. Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”. dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se creează imagini vizuale care arată mişcarea de alunecare a lunii fiind abia perceptibilă. „tace” etc. „mac” 2. (Ruxandra Manea. 36 (George Coşbuc. Personificarea „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea” exprimă starea de linişte redată de contemplarea naturii. credea că o să-l cert. 9. Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor. prof.caută de cale adesea mulţumind”). În această strofă. linişte 6. E vară. a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”. deci se întunecă mai târziu. sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric. predominante în poezie. Verbele la prezent. Aceste verbe 21 . „pădure”. I s-a întunecat faţa când m-a văzut venind spre el./ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu. 3.

indicând denumirea speciei liricii peisagistice. parcă. 12 L. Personificarea „Ea-mbracă haine-ntunecate”. orice trimitere spre ideea de mişcare dispare. realizată în ambele cazuri. care sugerează relaţia directă dintre om şi natură. necuprins 2) Liniile de pauză marchează o pauză în vorbire. Titlul „Pastel” este sugestiv. o magnifică panoramă surprinsă. în care poetul îşi exprimă discret sentimentele. Astfel singura marcă a prezenţei eului liric este deicticul personal „eu”. Luminiţa Paraipan) I. au rolul de a crea o atmosferă plină de mister. pentru a delimita o construcţie metaforică cu valoare apoziţională. prof. 9. „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea”. prin imaginea vizuală: „amurgul moare…/ Dă semne nopţii din ponoare”. utilizată doar în cadrul literaturii române. Astfel. Se remarcă impersonalitatea vocii lirice. (Maria Ghiţă. Munţii) 1) degeaba. din strofa a doua. în toate detaliile ei. coord. prin intermediul stihiilor şi al vegetalului : „Prin vişini vântul în grădină/ Cătând culcuş mai bate-abia/ Din aripi. 8.sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă. stare la care fac trimitere şi strofele anterioare. şi-n curând s-alină”. precum şi epitetul personificator „tăcută”. titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colţ de natură. 37 (Aron Cotruş. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte. 22 . motivată fiind de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii contemplate. 3) Ceea ce l-a determinat să-şi părăsească drumul ales în viaţă a fost sentimentul apăsător de vină. care întregeşte starea de linişte ce a cuprins întreaga natură în momentul înserării. de care nu putea să scape. Treptat. În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static.

Comparaţia vieţii. cu fenomenul de ridicare a munţilor. enumeraţii („să ies. Strofa a doua însă. iar încercările eului liric de a atinge absolutul sunt asemănate cu procesul de formare al munţilor. este evidentă la nivelul textului liric prin repetarea structurii „ca voi” atât la începutul strofei. munţii. Deci. Lipsa armoniei ritmului. ideea de limitare a individului. 8) Ideea poetică din ultima strofă este conturată printr-o paralelă realizată între condiţia umană şi cea a munţilor. partea fizică a fiinţei omeneşti este văzută ca un obstacol („piedică”) în calea obţinerii desăvârşirii spirituale. singurul lucru care îl motiva să-şi urmeze studiile era setea de cunoaştere. „slut”. 7) Modalitatea în care versificaţia poeziei a fost concepută poate fi interpretată ca o încercare de a reda cât mai fidel starea interioară de nelinişte sufletească a eului liric. măsurii şi a rimei ar putea sugera. prin atingerea absolutului. care nu poate fi încadrată la nivel structural de constrângeri prozodice. „seteami de lumină”). „sălbatic”. Iniţial accentul pică pe modul de formare a munţilor văzut ca o „revoltă” împotriva ordinii naturale. „setea-mi” 6) Metafora „piedica-mi de humă”. 5) „În coaja lui tirană”. aduce o schimbare: încercarea 23 . astfel.Într-un moment al vieţii în care pierduse sprijinul apropriaţilor săi. „statornic” etc. 4) teme/motive literare: viaţa privită ca o luptă continuă.). lumina etc. aşa după cum anunţa şi titlul imaginea munţilor apare în prim-plan. văzute ca o luptă continuă. este o figură de stil prin care eul liric îşi exprimă viziunea asupra relaţiei dintre trup şi suflet. să scap. în comparaţie cu năzuinţele sale. 9) Titlul poeziei poate contraria aşteptările cititorului. să fug”). cât şi spre sfârşitul acesteia. astfel. Lupta vocii interioare a poetului cu propriile restrângeri este redată printr-o serie de figuri de stil : metafore („piedica-mi de humă”. inversiuni („sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă”) şi epitete („omorâtor”. o comparaţie („ca dintr-o strâmtă ocnă”).

prof. de a întreprinde o ascensiune către absolut („voi sfărâma”. norul.munţilor de a se ridica din „coaja” pământului este comparată cu dorinţa eului liric de a-şi depăşi propriile posibilităţi. „voi deslipi”. 38 (Nichifor Crainic. 6. a pune la inimă. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „mă voi sui”. „voi deslipi”). 3. „m-oi topi”). azur = albastru. Esenţial în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului. 2. „voi sfărâma”. 4. Astfel. să-mi pari o piatră seacă” au rolul de a izola apoziţia „frumoasă lume” de restul propoziţiei. motivul stelei. Luminiţa Paraipan) I. Ultima strofă a poeziei înfăţişează finalul ascensiunii eului liric şi accederea lui la absolut. „voi culca” şi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I singular: „mă”. Oximoronul „creştete de hău” sugerează 24 . finalul poeziei sugerează un sentiment al eului liric de tip eterogen. „meu”. Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprimă dorinţa eului liric de a se detaşa de latura sa materială („mă voi sui”. de a se contopi cu Divinitatea („Mă va-nvăli”. 7. frumoasă lume. coord. 5. tristă. Astfel. amară = dureroasă. Virgulele din versul „Iar tu. 11 A. de a se elibera de tiparele neschimbătoare impuse fiecărui individ în parte. „mea”. Teme/motive: tema dezmărginirii. motivul arhanghelului. (Vlad Oneţiu. între materialitatea de care eul liric doreşte să se detaşeze şi absolutul la care el vrea să acceadă. 8. „-mi”. este cel care facilitează ascensiunea către Divinitate a eului liric. a avea o inimă de aur. a-şi lua inima în dinţi. manifestat atât prin admiraţie. „şalupă/Ritmată de arhangheli”. a-şi călca pe inimă. care reprezintă un intermediar între terestru şi ceresc. „voi culca”. „s-or lumina”) şi de a accede la esenţă. Desmărginire) 1. cât şi prin invidia faţă de puterea intrinsecă a munţilor.

Metafora „O pretutindenească vibrare de lumină” simbolizează idealul pe care eul liric doreşte să-l atingă. jale – tristeţe. sugerează eliberarea de materialitate a eului liric. coord. 9. la Divinitate. 2. 7. năluci – fantasme „să-nţeleg” – În această structura cratima marchează lipsa unui sunet (vocala î) despărţind două părţi de vorbire diferite şi păstrând măsura. iar metafora „m-oi topi în boare de muzică divină” ilustrează dematerializarea acestuia şi contopirea lui cu Divinitatea. Fata se privea într-o oglindă spartă. visul. 39 (Leonid Dimov. tărâm al minunilor în contingent. – sens figurat teme/motive: iarna. Metafora „Despovărat de zgura părerilor de rău” sugerează detaşarea de grijile regretele inerente trupescului odată cu atingerea spiritualului. „A chipurilor în amurg plăpând” 6. „mi) şi prin verbul la persoana I singular („nţeleg”). (Maria Solacolu. 12 L. în care nimic nu e surprinzător şi totul e posibil. de care aminteam. prof. Iarna capătă conotaţiile unui moment miraculos. Luminiţa Paraipan) şi I. Modul conjunctiv cu valoare imperativă subliniază doleanţa eului liric de stagnare. care prefigurează tema poeziei. reprezentată cu ajutorul epitetului „muzică divină”. 5.imaterialitatea planului ceresc şi imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestră. 3. – sens propriu Ochii sunt oglinda sufletului. 4. Titlul „Desmărginire”. singular („mă”. 25 . Titlul poeziei nuanţează dorinţa de a fi captiv unui aceluiaşi timp. Să fie iarnă) 1. desprinderea acestuia de lumea terestră şi de constrângerile temporale şi spaţiale şi accederea lui la absolut. Prezenţa eului liric în poezie se evidenţiază prin pronumele personale la persoana I. element intermediar între divin şi terestru. Valoarea imperativă. firea. sugerează intensitatea sentimentului. noaptea etc. conservare a acestui timpului.

dorinţa puternică de a se abandona într-un timp încremenit. 8. eve/ Şi cavaleri” faptul că în acest spaţiu orice este realizabil. care vine să demonstreze din nou faptul că în acest spaţiu concretul se dizolvă în abstract. Succesiunea imaginilor ar putea fi interpretată ca o dorinţă a acestuia de a înlătura barierele şi de a explora miraculosul. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare noapte mai adânc” sugerează faptul că acest plan secund al existenţei este întotdeauna prezent în orice „fire”. de asemenea. 9. („Cum roade visul…”. acesta doreşte să se afunde în inconştient „pentr-un ev întreg”. „Cum se lipesc cu toţii…”. Se observă. „Cum nasc apoi năluci…”). Motivul oglinzii subliniază limita dintre real şi ireal „Cum se lipsesc cu toţii de oglindă/ Să treacă dincolo cât mai curând”. o imagine de mişcare absurdă. în primele trei strofe configurându-se un cadru abstract. Apariţia figurilor mitologice. 26 . Personificarea visului care dirijează fiinţele miraculoase accentuează capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil. meandri. spre contopirea cu acesta într-un spaţiu metafizic. Expresivitatea poeziei este dată de apariţia figurilor de stil şi de elementele de versificaţie. În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenţa unor ansambluri insolite. Prizonier al cotidianului. legendare reliefează prin intermediul enumeraţiei „zei. Oximoronul fantasmelor care „gonesc uşor” realizează sub forma unei asocieri paradoxale. în sensul că nu apare termenul cu care se face comparaţia. Acest lucru este sugerat prin personificarea visului care dirijează figuri legendare. Înaintarea în miraculos şi configurarea acestui cadru ar putea traduce o rezistenţă a eului liric la constrângerile şi la limitele realului. ireal. Poezia este formată din patru catrene. Oniricul tinde spre invadarea realului. Iarna ar mai putea să sugereze lumea lăuntrică a eului liric. Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric. prin care se realizează câte o comparaţie de fiecare dată parcă neterminată. structura simetrică a începutului celor trei strofe. într-o lume de „preziceri şi colinde”.

3. Nălucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”. cât se poate de bine conturată. „arhitravă” . Însa acest lucru e împiedicat de bariera reprezentată simbolic prin oglindă. Luminiţa Paraipan) I. timpul să îşi piardă esenţa. fără a marca aceasta printr-o pauză. prof. ordonarea timpului după succesiunea ireversibilă a fenomenelor să se anuleze. (Aurelia Bezvolev.. Expresivitatea lirică este. coord. „mi) şi prin verbele la persoana I singular („-nţeleg”). 27 . epitet (gerunziu acordat) ce sugerează dezamăgirea provenită din imposibilitatea fuziunii dintre real şi ireal. Autorul foloseşte acest procedeu. 40 (Ştefan Augustin Doinaş. des utilizat din perioada modernistă până în prezent. pentru a evidenţia mai bine o idee poetică. pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor versuri. În versul „Ah. Personificarea nălucilor care se plimbă călare şi oximoronul „gonind uşor” creează o imagine paradoxală care configurează un spaţiu miraculos. iar el să pătrundă într-o altă formă a existenţei „pentr-un ev întreg”. singular („mă”.. Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugerează dorinţa eului poetic de a rămâne captiv unui timp abstract. a intra în pământ de ruşine 4. la spectacolul accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. Astfel jalea creşte în „tagma suferindă”. Iedera îndrăgostită) 1. de-atunci şuvoaie-ntregi de clipe” este utilizată virgula pentru a marca interjecţia „ah”. iar prezenţa eului liric se face simţită prin pronumelor personale la persoana I. a şterge de pe faţa pământului.absolut. În ultima strofă tensiunea lirică se amplifică. tema creaţiei. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri se justifică prin faptul că poetul a utilizat ingambamentul care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor. „coloane” 2. 12 L. motivul timpului 5. astfel.

ademenită de cuvânt. 12 L.ntregi de clipe”. care dinamizează atmosfera poeziei. sihastră”). aceasta este reţinută. prof. sugerează surpriza eului liric în momentul apariţiei iederei. coord. „mişca braţe gingaşe. cât şi prin interjecţia din versul: „ah. (Iulia Papa. începe să urce. Iniţial. iedera „încerca” zadarnic să se prindă de piciorul lui. prin imaginile artistice folosite . 41 (Ştefan Augustin Doinaş. de atunci şuvoaie-ntregi de clipe” şi prin imperativul „iat-o” ce denotă implicarea eului liric şi oferă o culoare vie atmosferei sugerate de poezie. După ce meşterul îi adresează chemarea prin imperativul „vino”. În prima parte a textului observăm apariţia imperfectului. prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „şuvoaie. iedera începe a-şi manifesta sentimentele prin mişcări lente. iar toate acţiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ.6. gingaşe : „se alinta”.imagini vizuale: „iat-o: frunza palida. mereu îşi ia avânt”. epitet dublu: „Iat-o: frunză palidă. palidă. metafora („glezna pietrelor”) şi a imaginilor vizuale („suind cu soarele pe dungi”. timidă. Odată ce a gustat din fructul dragostei. indicând acţiuni durative. „deschide”. prezentată metaforic. 9. 8. palidă. timpul prezent („muşca”. construită cu ajutorul figurilor de stil: epitet multiplu („frunză. sihastră”. Balada întrebării lui Parsifal) 28 . sfioasă. „linge”. repetiţii „şi mereu. iederea. Limbajul poetic în poezia dată se caracterizează prin expresivitate oferită de multitudinea figurilor de stil epitete „frunză. „mişcă”). Luminiţa Paraipan) I. sihastra”. Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbracă o poveste inedită de dragoste între meşter şi planta firavă. sihastră”. Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”. Urmează o amplă personificare a sa. personificare: „Iedera-mbătată de cuvânt” 7. „se alintă”. metafore „glezna pietrelor”. însa odată ce meşterul o invita să-i fie alături. în cazul cărora nu se poate preciza momentul încheierii lor: în vreme ce meşterul „înălţa”. personificări „iederambătată de cuvânt”. prelungi”). Alternarea modurilor şi a timpurilor verbale face cititorul să surprindă câteva secvenţe ce amintesc de o desfăşurare epică.

Nicio înălţare nu mai este posibilă. are rol de a marca elidarea vocalei î . apele 6. Cântecul îşi pierde menirea de a exprima frumosul şi ajunge doar să se transforme într-un vuiet care anunţă haosul creat de această stare apăsătoare. E în floarea vârstei. castelul. Fragmentul citat se încadrează în definiţia speciei. Epitetul metaforic „vântul galben”. sleind. durerea bolii stăpânului. 9. tânjea = zăcea. Boala Regelui Pescar pare să fi afectat toată fire. Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfară”.1. legendar sau mitologic. cumplit = teribil. sugerează şi el boala grea care a contaminat tot locul. Natura întreagă respiră a boală. stagnau solemne”. 7. Imaginile vizuale care punctează acest lucru sunt cât se poate de elocvente prin enunţurile eliptice care le cuprind „Pădurile . „streşinile toate-ntr-o aripă”. formă neaccentuată). fiind personificat. 8. teme/motive: natura. în vreme ce natura este prezentată ca într-un pastel. 3. „Şi apele. sleind. „apele. văzduhul însuşi fiind târât prin noroi. prin diferite trimiteri se realizează personificarea castelului aflat „într-o vale legendară. În primele patru versuri. stagnau solemne” 5.schelete”. „Pădurile – schelete care ţipă”. 4. Metafora prin care imaginea pădurilor este apropiată de cea a unor schelete. Incipitul marchează o atmosferă de poveste. „Văzduhul tras prin tină”). Balada desemnează specia genului epic care dezvoltă un subiect istoric. Caracterul descriptiv al secvenţei citate este dat pe de o parte de faptul că se prezintă un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendară”. realizându-se totodată şi pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (substantiv/pronume personal. 2. într-un mod forţat după cum arată şi comparaţia „ca un sclav”. amplifică zbuciumul naturii care vibrează la aceeaşi intensitate cu suferinţa Regelui Pescar.” Comparaţia „Durerea-l bântuia ca o fanfară” accentuează ideea conform căreia castelul resimte la rândului lui. având şi pasaje de lirism. iar pe de altă parte de prezenţa 29 .

7) În a doua strofă. prof. coord. 30 . sărutul 6) Enumeraţia „că eşti frumoasă. Luminiţa Paraipan) I. 42 (Geo Dumitrescu. Şi-a imaginat povestea mea cu ochii minţii. specifice unei descrieri („vechi castel”. 3) Am strâns mână de la mână şi am cumpărat ceva frumos. care nu pare a fi real.grupurilor nominale. „vântul galben”). „cu toate că eşti frumoasă” 5) teme / motive literare : iubirea. trezeşte în el dorinţa de a o avea toată viaţa alături. în câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei trăite. 4) „m-am gândit că eşti frumoasă”. 12 E. Comparaţia „totul e roz şi plin ca în literatură” sugerează ineditul sentimentelor resimţite de îndrăgostiţi. Prin cea de-a doua comparaţie „totul e …ca într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea ce caracterizează povestea lor de iubire în a căror braţe se lasă purtaţi fără nicio reţinere. Sentimentele lui îi apar drept o consecinţă firească a reprezentării iubitei. împlinirea fizică a dragostei pe care amândoi o simt unul faţă de celălalt printr-un sărut. Puritatea acestei năzuinţe este subliniată de epitetul dublu „gând cuminte şi firesc”. În acea clipă tot ceea ce-i înconjoară pare că dispare. „cumplit zugrav”. urăsc = detest 2) Prezenţa punctelor de suspensie în versul „că aş vrea să fi întotdeauna a mea…” se justifică prin nevoia de a accentua intensitatea sentimentelor eului liric faţă de iubită. că te iubesc. (Andrada Stancu. Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…” au rolul de a accentua emoţiile trăite de eul liric şi implicarea afectivă a acestuia. poetul concentrează întreaga lor „poveste” de îndrăgostiţi. că aş vrea să fii întotdeauna a mea…” are rolul de a scoate în evidenţă sentimentele pe care eul liric le are faţă de femeia iubită. Ultimul vers al strofei reprezintă apogeul pasiunii celor doi. Banală) 1) firesc = natural . Doar gândul la frumuseţea iubitei.

intensă fiind prezentă în orice gând „m-am gândit că eşti frumoasă. 4. pot marca şi o stare de melancolie. având în vedere tema acesteia (iubirea). 2. 9) Poezia citată este una de dragoste.. Însă. Sentiment inefabil. Luminiţa Paraipan) I. o pauza afectivă în text. iar cei doi iubiţi să nu rămână cu nimic altceva decât cu o amintire care acum li se pare „Banală”. coord. dar şi faptul că întregul monolog liric este adresat iubitei („aş vrea să fii întotdeauna a mea”.”. Afirmaţia mea l-a lăsat cu gura căscată. prof. (Diana Ionescu. 12 L. Dacă raportăm titlul la contradicţia cuprinsă în ultima strofă („deşi faptul că te iubesc îmi apare evident”/„nu ştiu de ce te urăsc în acest moment”) apare o nouă explicaţie. motivul inspiraţiei poetice. „s-auzi în el al undei şopot” / „versul cel mai plin” 5. vers = stih trezind = deşteptând.. Astfel se poate observa cum la început dragostea este acaparatoare. iubirea începe treptat să îşi piardă din culoare şi din farmec. 43 (Mihai Eminescu. că te iubesc. ele concepţii. iubirea poate conduce de multe ori la stări contradictorii.. E toamna în sufletul meu. „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură”). melancolia. format doar din adjectivul „banal”. Iambul) 1. după ce punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndrăgostiţi se consumă: „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură. pare iniţial în opoziţie cu ideile poetice ale textului. 3. Punctele de suspensie marchează o întrerupere a enunţului. reflecţii asupra propriilor 31 . „ m-am gândit că eşti frumoasă”. un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca fiind una banală.”. că aş vrea să fi întotdeauna a mea. tema creatorului/condiţia poetului.8) Titlul poeziei. iubirea.

44 (Mihai Eminescu. sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers. senină = clară. „mâna ta cea fină” . compus din doua silabe. prof. semnul exclamării fiind însă înlocuit cu linia de pauza. sugerând întreruperea ideii poetice. melancolia). Reluarea lui în ultimul vers are rolul de a pune în evidenţă faptul că întreaga poezie este „închinată” iambului. mai blând şi mai pudic”. luna. Luminiţa Paraipan) I. 8. Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât „iambul”. decât să afle că a fost trădat de propriul frate. pe exprimarea subiectivă a trăirilor. De asemenea. mişcă = freamătă. ramuri. menit să-l caracterizeze pe Amor. stelele. atâta timp cât transferul nu va bate la ochi. Preferă să rămână în întuneric. Procedează cum vrei. Stau în cerdacul tău…) 1. 4. Ideea poetică este redată prin substantivele aflate în relaţie de antonimie: „patima”. 3. Teme/motive: iubirea. „umeri de ninsoare” 5. a stării de melancolie şi revenirea la realitate. care este „cel mai plin. coord. Comparaţia „măsura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine să evidenţieze şi să ridice la rang înalt elementul prozodic: măsura este asemănată cu dulceaţa şi abundenţa mierii în anotimpul precursor iernii. Cratima din versul „Deasupra-mi crengi de arbori se întind” are rolul de a pune în evidenţă pronunţarea împreună a două parţi de vorbire diferite. sugerează exprimarea sentimentelor în poezie. Versul al doilea. 12 L. prin epitetul în inversiune: „dulce glas”. Poezia se încadrează în curentul romantism prin temele şi motivele specifice (tema creatorului. Strofa a doua debutează cu o exclamaţie melancolică. Se păstrează totodată măsura şi ritmul versurilor. „trezind în suflet patimă şi ură”. 9. se subliniază rolul important al prozodiei clasice în creaţia lui Eminescu.„ura”. 2. (Ramona Mănica. 32 . 7. marcată grafic prin conjuncţia adversativă „dar”. accentul fiind pus pe sentimente.6.

feeric. fixând cadrul: „Stau în cerdacul tău. element recurent în lirica eminesciană reprezintă.. un ansamblu domestic întrepătruns cu un aer familiar. 7. desemnând un spaţiu intermediar. de mister. precum şi metafora „În val de aur părul despletind” exprimă senzualitatea celei care pierdută în gânduri se uită în lumină. hotarul dintre cele două spaţii – exterior şi interior – despărţindu-i parcă pe cei doi îndrăgostiţi. Observarea iubitei se face prin intermediul unei ferestre. care mută atenţia cititorului de pe imaginea cadrului natural. Strofa a doua debutează cu conjuncţia adversativă „dar”. Pe de altă parte..6. dominat de lumina selenară „ş-alături luna bate trist în geam”) deoarece toate mişcările sunt abia resimţite. arborii şi florile născând umbre în lumina selenară. Relaţia de apropiere dintre cei doi este evidenţiată de folosirea pronumelor personale de persoana I şi a II-a: „eu”. Titlul sonetului este reluat în primul vers din primul catren. 33 .. cât şi figurile de stil ( epitetul „umeri de ninsoare”.. Multitudinea imaginilor artistice. Fereastra. Metafora „flori de umbră mă cuprind” este extrem de sugestivă în redarea ideii de analogie între sentimentele eului liric şi natură.”. fapt ce presupune reveria trăirii. „încet te-ardici”). „ în val de aur părul despletind”. Epitetul „mâna ta cea fină”.”) învăluie îndrăgostitul în efectele semiobscurităţii produse de o noapte senină. Atmosfera de intimitate este creată de acest cerdac. pe imaginea iubitei care este privită. Se creează o atmosferă intimă. pe de o parte.) contribuie la alcătuirea unui spaţiu intim. fereastra este cea care permite privirii îndrăgostitului să poată admira frumuseţea şi gingăşia celei pe care o iubeşte. urmată apoi de stingerea luminii („Încet te-ardici şi sufli-n lumânare. personificarea „stele tremură” etc. Feminitatea nudă. 8. în mare parte dinamice („vântul mişcă arborii-n grădină”. reflectând razele lunii. marmoreană. spaţiu al oglindirii şi al invaziei erotice. „desfaci visând pieptarul de la sân”. redată în prima strofă. „tu” şi de adevăratul ritual al privirilor celor doi.

nelinişte... specifică romanticilor este reflectată şi aici. asupra căreia domină lumina selenară. contaminând natura. moartea.. clipa = moment.) 1. 9. 3. nemuritor.O! glasul amintirii rămâie pururi mut”. evidenţiată şi în acest sonet. Cratima din structura . dar şi prin tema naturii. Pentru el focul inimii e mai puternic decât raţiunea.Cu ochii mari în lacrimi. cât şi exterioară. de data aceasta absolută. .. aspectul de pustietate. etern = veşnic. amintirea Comparaţia . invadând spaţiul sacru al intimităţii. 12 L. Luminiţa Paraipan) alt argument în I. 5. 4. O modalitate de evadare. aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte doar prin 34 . a imaginaţiei şi a fanteziei. Ochii sufletului îţi arată adevărata faţă a omului. visul/ reveria..apoi suspini” iremediabile. coord. Sub raport prozodic influenţează măsura şi ritmul versului. lipsit de viaţă.. Departe sunt de tine. minimalizând luciditatea şi raţiunea este un sprijinul apartenenţei acestei poezii la curentul romantic. Avem de-a face cu o natură copleşitoare.bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia motivul îmbătrânirii spune ceva. Sonetul „ Stau în cerdacul tău..Şi parc-ai vrea a-mi Teme/motive: viaţa lipsită de noroc. 2. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene. (Sabina Scîntee . . 7. vreme.. un motiv caracteristic curentului romantic.Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri” marchează grafic rostirea împreună/legată a celor două cuvinte pronunţate fără pauză. intrând în alcătuirea unei locuţiuni substantivale.. 45 (Mihai Eminescu.. Substantivul . prof.” aparţine liricii intime şi dezvăluie o temă romantică... Cultivarea sensibilităţii. Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică . fiind asociată cu vârsta celui care se simte .Vraja este atât erotică.iarna” evocă ideea de singurătate. cu mâini subţiri şi reci”. tristeţe.aducerile-aminte” aflată în versul..bătrân” din pricina depărtării de iubită. prin motivul visului. 6.

Folosirea verbului la conjunctiv prezent. Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipă.. dorinţa şi împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate deosebită... reprezintă un final melancolic şi dramatic. Trăsături romantice ale poeziei: imaginaţia este principiul fundamental de creaţiei. având rolul de a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei iubite. Trăirile eului liric sunt contradictorii. În aceste versuri apare motivul îmbătrânirii iremediabile suferite odată cu pierderea iubirii. dorinţei de uitare. Folosirea verbelor la viitor . al refuzului asumării unei realităţi banale. un final melancolic şi dramatic. înţeleasă ca amestec între fericire şi nefericire. Titlul . generatoare de melancolie: norocul-nenorocul.sa uit pe veci”) evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării. Trăirile eului liric sunt contradictorii.. prof. bazate pe relaţia atracţie-respingere..norocul ce-o clipa l-am avut”)-nenorocul (. Antitezele norocul (. amintirea (. Prezentul visării este pus sub semnul regretului.Departe sunt de tine.aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”)-uitarea(.bătrân şi singur”.puterea amintirii. Adverbul „departe” are dublă perspectivă. antitezele romantice.. Amintirea e modalitatea de eternizare a iubirii. 12 L. „rămâie” fără conjuncţia . al melancoliei. Alternanţa prezent/trecut scoate în evidenţă efectele transformatoare ale iubirii. epitetele .” evidenţiază tema iubirii eterne.. atât locativă cât şi temporală.vei fi murit” proiectează sentimentul iubirii în eternitate.. „vântul loveşte în fereşti”.. odinioară/altădată-prezentul clipei.singur lângă foc”.. care trăieşte prin puterea amintirii. 8. Întreaga poezie este o confesiune lirică realizată pe baza relaţiilor antitetice: vis/reverie-realitate.. (Ana Duţu . coord.glasul iubirii”. sugerează depărtarea fiinţei de realitate.să” indică dorinţa de respingere a . melancoliei. dar şi al dorinţei de uitare. Luminiţa Paraipan) 35 . cultivarea emoţiei şi a sentimentului. pus sub semnul regretului. universul ideatic al poeziei dezvoltă o gamă variată de trăiri şi de emoţii valorificate prin imagini artistice: . amintirea-uitarea..viata-mi lipsita de noroc”). limita expresivă a situării între vis/iluzie şi realitate. metafora . 9.glasului amintirii”. amintireuitare.. noroc-nenoroc.

zadarnic = inutil. 4. Structura de monolog adresat a textului este conferită de sintagme precum „iubita mea”. 36 . 2. Epitetul în vocativ „iubite” transfigurează iubirea. sinceră a propriilor sentimente. visul. Metafora „Din valurile vremii…”. melancolia eului liric. Din valurile vremii…) 1. stelele. umbra = amintirea. afectivitatea. felul în care amintirile vin în prezent din „valurile vremii”. tema iubirii/ motivul visului 5. 7.I. dubla determinare epitetică „iubite” şi „scump”. 3. Punctele de suspensie reprezintă nostalgia. bălai”. De asemenea. „faţa străvezie”. modul imperativ „răsai”. care nu mai are contururi clare odată cu trecerea timpului. dar şi de utilizarea verbului la persoana a II-a singular. iar apoi încep să scadă în intensitate. dar şi efortul său repetat de a-şi aminti peste timp imaginea iubitei. Gestul lui m-a impresionat până la lacrimi. stilul confesiv poate fi un alt argument în susţinerea acestei idei. 9. ireversibilitatea timpului. 8. 6. Ai încălzit un şarpe la sân. iubite înger scump” desparte o apoziţie dezvoltată de restul enunţului. pentru imposibilitatea de a trai în prezent o iubire ideală. 46 (Mihai Eminescu. umbra. Virgula este semnul grafic care în versul „Să te ridic pe pieptu-mi. iar epitetul „scump” sugerează imaginea perfectă a femeii în ochii îndrăgostitului. din care se constituie titlul. „iubite înger scump”. În metafora „iubite înger scump”. evidenţiază sentimentele puternice ale îndrăgostitului. „părul lung. Prima strofa evoca nostalgia eului liric faţă de timpul trecut. conferind textului simetrie. aduc sentimente puternice. Titlul invocă trecerea ireversibila a timpului. Iubita este descrisă cu ajutorul epitetelor („braţele de marmur”. apare şi la începutul primului şi ultimului vers. Poezia eminesciană „Din valurile vremii…” se încadrează în estetica romantismului prin tema şi motivele pe care le dezvoltă: iubirea pierdută. predilecţia pentru mărturisirea directă.

prof. 2. 7. (Claudia Tonea . slab de inimă. luna. De asemenea. 47 (Mihai Eminescu. Epitetul „lin” redă o adiere uşoară şi tristă a codrului. melancolia „Peste vârfuri trece lună. Peste vârfuri) 1. şi face trimitere spre tema textului. 6. 4. 8. care marchează în prima structură pronunţia legată a două părţi de vorbire diferite („inima-mi”). 37 . întrucât are la baza trăsături specifice romantismului. în care apare ca element specific recuzitei romantice „luna”./ Codru-şi bate frunza lin” Inversiunea din primul vers („Peste vârfuri trece lună”) sugerează apropierea dintre spaţiul cosmic şi cel terestru. starea de melancolie sub care se circumscrie poezia sunt redate şi prin întrebările retorice care alcătuiesc ultima strofă.„zâmbetul tău dulce”). Portretul este desăvârşit prin metafora „Femeie între stele şi stea între femei”. perfecţiunea iubitei. coord. Ea are o inimă mare. din inimă Cratima este un semn de ortografie. Prima strofă este o descriere a cadrului natural. natura. 3. „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu este o poezie romantică. cauzat de neîmplinirea iubirii „În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. Intensitatea trăirilor eului liric. Eul liric este îndurerat la gândul trecerii ireversibile a timpului. 5. Mi-a promis câte-n lună şi în stele. evidenţiind frumuseţea. folosirea cratimei ajută la păstrarea măsurii şi a ritmului. Luminiţa Paraipan) I. codrul. a comparaţiilor „străvezie ca faţa albei ceri”. 11 G. teme/motive: iubirea. în scopul formării unei armonii pentru a crea o imagine de armonie. iar în cazul celei de-a doua structuri elidarea vocalei „î”. care este pusă în legătură cu starea de melancolie resimţită de eul liric. Titlul „Peste vârfuri” se regăseşte şi în primul vers al poeziei. toate aceste figuri de stil conturând un portret al femeii cu trăsături specifice liricii eminesciene. În ultimele versuri apare sentimentul de tristeţe profundă.

11 G.dorul. De asemenea. iubirea. 6. Prima strofă a poeziei eminesciene descrie natura surprinsă în momentul nopţii. la fel ca sunetul cornului. sunetele sunt abia perceptibile fapt sugerat de epitetul „lin”. coord. noaptea 5. 9. „Melancolic cornul sună”) creează o expresivitate deosebită a versurilor din primul catren. 38 . Epitetul „noapte adâncă” subliniază imaginea cosmosului întunecat. cosmosul. a pieri – a se pierde. dar şi de epitetul personificator „melancolic”. Virgula este folosită pentru a marca pauza ritmică din interiorul strofei. a face cale întoarsă. Sentimentul resimţit în faţa acestui cadru natural va fi unul de melancolie. la fel ca trecerea lunii. Imaginile vizuale („Peste vârfuri trece lună/ „Codru-şi bate frunza lin”) alături de imaginea auditivă („Melancolic cornul sună”) creează un tablou dominat de armonia dată de toate elementele naturii. aproape divină. ci îşi continuă drumul „mai departe. Poezia se încadrează în lirica romantică deoarece apar teme/motive literare specifice romantismului: noaptea. mai departe” într-un ritm firesc. a o lua pe o cale greşită 2.timpul nu ia în seamă această suferinţa. care redă mişcarea uşoară a frunzelor din codru. teme/motive: steaua. marcând şi coordonarea prin juxtapunere între propoziţii. conţinutul meditativ şi exprimarea gnomică reprezintă alte două argumente în acest sens. prof. care califică sunetul cornului. amor –iubire 4. 3. Inversiunile („trece luna”. Luminiţa Paraipan) I. 48 (Mihai Eminescu. (Simona Stancu. „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie” 7. învăluind atmosfera într-o aură de mister. care parcă se completează reciproc. Toate mişcările. Metafora „Icoana stelei” accentuează importanţa stelei. La steaua) 1.

Luminiţa Paraipan) I. dorul care persistă. Ea luminează vieţile oamenilor. pentru a conserva măsura versurilor. 9. lin. Ideea fratelui tău a făcut lumina în gândurile colegilor. Ultimele două versuri ale strofei fac referire la faptul că în urma unei iubiri vor rămâne amintiri veşnice. teme/ motive : iubirea. dar de multe ori lumina stelei este vizibilă după ce astrul deja a dispărut. chiar după ce sentimentul s-a consumat. care cândva i-a luminat sufletul. Titlul poeziei „La steaua” prezintă elementul principal al textului. Noaptea…) 1. este eternă. la fel ca şi cosmosul. dar niciodată nu-i erau recunoscute meritele.. cu călătoria luminii emanată de o stea. 5. Mihnea a fost mereu fruntea clasei. respectiv substantivul şi adjectivul posesiv). Metafora „al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă” sugerează faptul că iubirea care se stinge. Dragostea. Poetul foloseşte metafora „Lumina stinsului amor” pentru a sublinia ideea că întotdeauna omul care a fost înnobilat de acest sentiment îşi va aduce aminte de frumuseţea unei iubiri. 4. a se face foc şi pară. În ultimul catren poetul compară iubirea. nu dispare ca senzaţie cu totul.8.” „ Lumânarea-i stinsă-n casă. „ Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin. coord.. 49 (Mihai Eminescu. 12 E.” 39 . prof. a-şi lua un foc de pe inimă 2. (Luciana Manolescu. noaptea. Steaua reprezintă punctul de reper al cosmosului dar şi al întregii omeniri. Rolul cratimei în structura „Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe fruntea-mi în mijloc” este acela de a marca pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (prepoziţia şi articolul posesiv. molatic. 3. somnu-i cald.

lin”). simbolizând spaţiul romantic de împlinire. (Alina Tomescu.somnul. exploatându-se zona subconştientului şi visului. Motivul central al poeziei este evidenţiat încă din titlu. coord. Urmărind cu privirea jocul liniştitor al focului din cămin. 9. „Lumânarea-i stinsă în casă”). al căderii într-o stare meditativă: noaptea. somnul este cel care creează o lume aparte. Luminiţa Paraipan) 40 . iubirea fiind încununată de puritatea iubitei („albă ca zăpada iernii”) într-un momentul propice visării. Viziunea romantică a acestei poezii se realizează atât prin temele şi motivele sale (visul. pe lângă sugestia cromatică subliniază şi atmosfera caldă. reconfortantă a odăii. „Dintr-un colţ pe-o sofa roşă”. se realizează în mod natural trecerea spre o stare plăcută de somnolenţă. prof. lin”). 8. În această atmosferă. pe care nimic nu pare s-o poată leza. aceasta născându-se din starea de contemplaţie şi de visare. cât şi prin prezenţa numeroaselor figuri de stil cu rol de a accentua ideea iubirii absolute desfăşurată într-un cadru propice („potolit…arde focul”. calificată de trei epitete („somnu-i cald. lin”).6. molatic. 12 E. considerat a fi mai consistent decât realul. fiind surprinse detalii sugestive prin intermediul imaginilor vizuale („arde focul în cămin”. în cadrul nocturn. 7. comparaţia „ochii mei închişi ca somnul” demonstrând delimitarea acestui spaţiu de cel real. De asemenea. Epitetul dublu „potolit şi vânăt arde focul”. în care exteriorul nu mai are nicio importanţă. molatic. raţiunea lasă locul stării de reverie („mintea îmi adoarme” metaforă). Sentimentul dominant este cel de linişte şi chiar o uşoară moleşeală („somnu-i cald. metafora „mintea îmi adoarme” sugerând liniştea profundă şi siguranţa pe care le oferă acest cadru îndrăgostiţilor. molatic. Spaţiul interior descris în prima strofă a poeziei este unul intim. „somnu-i cald. iubirea şi meditaţia nocturnă). de visare. de desfăşurare a iubirii absolute. Tabloul iubirii este constituit în jurul atmosferei de linişte. de cotidian.

iubito…) 1. Epitetul personificator „priviri suferitoare" are ca rol redarea stării de tristeţe ce survine odata cu pierderea iubirii. În versul „Departe doară luna cea galbenă . Substantivul „oceanul" ilustrează distanţa ce s-a creat între cei doi îndrăgostiţi.I. iar gheaţa. linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia explicativă „o pată". El a plecat departe de casă. „mă-ntunec şi îngheţ” 6. 5. 7.o pată". ostenite=istovite pierzându-se=dispărând 2. Linia de pauză are rol stilistic. Între cele două există o evidentă legătură. referitoare la „luna cea galbenă". Vocativul „iubito” nu redă doar raportul relaţiei dintre cei doi. imposibilitatea de a străbate această distanţă. Titlul „De câte ori. Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. ca ideal al eului liric. 8. 50 Mihai Eminescu. Versurile poeziei fac distincţia între planul circumscris de natură şi cel al interiorităţii eului liric. „pierzându-se-n apus”. 3. marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia. deoarece stările resimţite de eul liric odată cu pierderea iubirii. deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii afective a eului liric. găseşte ecou în toate elementele naturii. „pe bolta alburie. „o pasăre pluteşte cu aripi ostenite”. precum şi tema poeziei (iubirea pierdută) sunt două argumente care încadrează textul în estetica romantică. ci sugerează şi 41 . Metafora „Oceanul cel de gheaţă” simbolizează imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire. Momentele petrecute împreună sunt atât de departe… 4. iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdute. De câte ori. o stea nu se arată”.

sentimentul de melancolie al eului liric, punctele de suspensie prelungind parcă, într-un timp nedefinit, acest sentiment. Structura „de câte ori” exprimă frecvenţa amintirii, neputinţa eului liric de a uita fericirea trecută şi devenită acum “ocean de gheaţă”. 9. Incipitul poeziei reia titlul, „De câte ori iubito…”, exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute, care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice, simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheaţă” care-i chinuieşte sufletul. Revenirea iubirii, sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic „bolta aurie”, este imposibilă, întrucât la orizont nu se arată nicio stea – simbol al deznădejdii. Luna, ca astru tutelar şi martor al fostei iubiri, este palidă de tristeţe, ipostază exprimată prin epitetul cromatic „luna cea galbenă” şi prin apoziţia explicativă „o pată”. (Ana Ionete, 12 L; prof. coord. Luminiţa Paraipan)

I. 51. (Horia Furtună, Balada lunii) 1. tăinuit = ascuns, secret; fugară = scurtă, de moment; 2. Linia de pauză din versul „Din fiecare-ndrăgostit – poet” are rolul de a sublinia prin izolare substantivul „poet”, de a evidenţia astfel efectul farmecului “blând şi liniştit” al lunii şi totodată de a păstra, prin cezură, sonoritatea poeziei. 3. a ieşi în lume, cât lumea şi pământul, gura lumii etc. 4. motivul lunii, al iubirii, al visului 5. monologul liric adresat, descrierea 6. Sinestezia „Întâiul vis sub raza ta lunară/ Îşi fâlfâie din suflete pornirea” are rolul de a îmbina imaginea vizuală cu cea auditivă pentru a personifica “întâiul vis”. Metafora-oximoron „izvorul de dureri”, explicată prin apoziţie (iubirea), constituie un clişeu poetic eminescian, care trimite la ambiguitatea sentimentului, reunind bucuria şi tristeţea. 7. Deşi Horia Furtună este un poet simbolist minor, discursul liric din Balada lunii este mai curând romantic, deoarece poetul se foloseşte de recuzita romantică atât la nivelul conţinutului (luna, noaptea, visul, iubirea) cât şi la nivelul expresiei:

42

invocaţia retorică adresată lunii, descrisă eminescian („farmecul tău blând şi liniştit”) ca obiect divin, pentru că are puterea de a transforma omul în îndrăgostit, iar îndrăgostitul în poet. Indicaţia de gen – baladă – pe care o conţine titlul poeziei constituie o altă trăsătură specifică a romantismului. 8. Cea de-a treia strofă a poeziei conturează rolul farmecului lunii, acela de a metamorfoza fiinţa umană întru frumos şi armonie, de a face „Din fiecare om – îndrăgostit / Din fiecare-ndrăgostit – poet”. Epitetele „blând” şi „liniştit” şi personificarea „alunecându-şi raza-ncet” atribuite farmecului selenar au rolul de a melancoliza omul, de a ilustra calea discretă prin care îl transformă pe om în îndrăgostit şi pe îndrăgostit în poet. 9. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Titlul poeziei date este alcătuit din substantivul „balada”, care reprezintă specia literară: cântecul închinat lunii, iar doilea substantiv din titlu, „luna”, este laitmotivul poeziei. Acesta este semnificativ, astfel încât poetul descrie admirativ prin intermediul versurilor însuşirile lunii şi puterea acesteia de a schimba omul. (Alexandra Uşurelu, 12 I; coord. prof. dr. Anca Roman)

I. 52. (Barbu Fundoianu, Herţa) 1. „ploaie”, „toamna”,”vântul”, „iedera” 2. Virgula marcheaza în vorbire o pauză scurtă. În cazul primului vers al poeziei Herţa, virgula este folosita pentru a separa doi termeni dintr-o enumeraţie („a ploaie, a toamnă”). 3. „Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?” 4. motivul toamnei, al aducerii aminte, al trecerii ireversibile a timpului, al spaţiului natal văzut ca geografie mitică. 5. Prima secvenţă din textul liric dat descrie peisajul Herţei, tabloul naturii şi al târgului cuprins de toamnă. Descrierea subiectivă este realizată încă din primul vers prin imaginea olfactivă „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, care are rolul de a purta cititorul în universul satului moldovean. Urmează, apoi, numeroase imagini vizuale „vântul nisip aduce”, „fetele aşteaptă în uliţa murdară, „căruţe fugărite de ploaie” care detaliază peisajul trist şi dezolant al târgului provincial cuprins de toamnă, de ploaie şi de vânt. Se remarcă abundenţa grupului nominal (substantive şi adjective), timpul prezent al verbelor, prezenţa indicilor spaţiali şi temporali, figurile de stil variate – toate specifice textului literar descriptiv.

43

6. Metafora „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” din a doua secvenţă a discursului liric are rolul de a surprinde tinereţea trecută a bătrânilor „de la casa cea veche” Motivul toamnei din poezia Herţa este o metaforă a vârstei, iar sintagma „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” este ca o amintire a tinereţii care luceşte în ochii bătrânilor, împreună cu sclipirea fugară a unor elemente din spaţiul natal. Amintirea vremurilor trecute, contemplate cu naivitatea copilăriei. 7. Poezia Herţa este realizată printr-o îmbinare a stilului tradiţionalist cu cel modernist. Motivul aducerii aminte şi al trecerii timpului sunt tipic tradiţionaliste, iar descrierea unui peisaj tipic românesc, a satului/târgului provincial, aparţine ideologiei tradiţionaliste care cuprinde conservarea specificului românesc. Discursul liric este creat prin folosirea unor termeni colocviali, neaşteptaţi sau a unor imagini menite să şocheze precum „uliţe murdare”, „gâşte, cu pantofi galbeni”, „căruţe fugărite”, „grilajul de iederă coclit”, „...azi/ şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, „liniştea...mucegăieşte”, toate mărci ale modernismului. Tema şi motivele textului ţin de curentul tradiţionalist, dar anumite imagini sunt create în stil modernist. 8. Ultima secvenţă este ca o concluzie a discursului liric. Ideea poetică a ultimelor cinci strofe este trecerea ireversibila a timpului şi amintirea tinereţii care a rămas doar sub forma unor poze într-un album. Trecutul este „ascuns” în pozele facute în tinereţe, prezentul fiind doar o trista imagine plina de riduri, văzută în oglindă. Mijloacele artistice concretizează ideea poetică prin metaforele „Ne-ascund atât de bine albumele cu clampă / de-alamă, tinereţea!” şi „trecutu-i lânga lampă”, prin imagini vizuale „plină e oglinda cu cute în obraz”, prin comparaţia expresivă „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. Comparaţia din ultimele doua versuri aminteşte de zilele copilăriei lipsite de griji, liniştite, de mult pierdute „e-aşa de lungă vremea”. 9. Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate datorită folosirii imaginilor artistice „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, „auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz”, „plină e oglinda cu cute în obraz” şi a figurilor de stil: comparaţia „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, epitete „factorul greoi şi surd”, „tăcerea lungă şi gri”, „albumele cu clampă de-alamă”, metafore „liniştea în lucruri de mult mucegăieşte”, „un zâmbet de iaz, de şes, cuminte”. (Sandra Marcovici, 12I; coord. prof. dr. Anca Roman) I. 53. (Octavian Goga, Sonet) 1. biserică, altarul. 2. În versul „Şi ele-adorm de tine alinate”, cratima este folosită pentru păstrarea măsurii medii a poeziei de 11 silabe, prin transformarea hiatului în diftong. 3. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic.

44

predispoziţie spre meditaţie. ea este tainică. reliefând procesului de transformare a poeziei în hrană pentru spirit. ascultând păcatele şi oprind amarul. 7. prof. dezvăluie legătura între poezie şi religie. personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului. caz afectiv. Poezia este de esenţă spirituală. oferind substantivului o poziţie-cheie. Anca Roman) I. ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor şi a credinţelor străvechi. Poezia este un monolog liric adresat. marcă a tipului de adresare directă şi a substantivului Poezie scris cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie. „Biserică cu porţi neîncuiate”. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainică. 54 (Octavian Goga. Metafora centrală a poeziei. Limbajul poetic se caracterizează prin reflexivitate. fiind o marcă a tipului direct de adresare. având porţile deschise pentru toată lumea.În partea estică a Europei bate Crivăţul. curată şi senină” şi mai ales. Iubirea mea) 1. 4. personificarea poeziei în sine. precum mersul la biserică. creştetele = adâncul 45 . alinarea şi purificarea sufletească. (Andra Maria Pricină. căreia i se atribuie însuşiri omeneşti. fără a face diferenţe. dar şi prin expresivitate. 6. prin cultul spiritului religios şi valorizarea riturilor străvechi. 12I. un rol central în structura poeziei. putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi. prin utilizarea termenilor religioşi biserică.dr. de a le face uitate. prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserică cu porţi neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor stravechi. transformat într-un ritual religios. 9. ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa umană se împărtăşeşete cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”. pronumele personal „tu” din primul vers având rolul de a exprima subiectivitatea. 8. Scrierea cu majusculă a substantivului Poezie evidenţiază importanţa acordată de către autor poeziei. curată Poezie”. coord. a spovedi şi altar. 5. realizată cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserică cu porţi neîncuiate”. spoveditul. caracterizată drept „tainică. În prima strofă. Poezia Sonet de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar. O figură de stil prezentă în strofa a doua este personificarea „patimile… adorm” prin care poeziei îi este atribuită însuşirea omenească de a avea puterea alinării durerilor sufleteşti.

tema naturii. care semnifică măreţia pură a lacului dintre munţi. al soarelui. înfiorate permanent de atingerea razelor de soare. Cuvântul horă semnifică bucuria adâncului. 8. 12I. Adverbul de mod aşa are rolul de a sublinia ideea că iubirea. Comparaţia „aşa-i iubirea mea. sentiment trăit de eul poetic. iar strălucirea razelor dă viaţă acestuia până în adâncuri. 3. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare.dr. şi marchează totodata o pauză mai mică decât pauza indicată de punct. 55 (Octavian Goga. Titlul poeziei Iubirea mea este format dintr-un substantiv comun şi un adjectiv posesiv şi se află în strânsă legatură cu tema iubirii prezentă în poezie. funcţia emotivă şi funcţia poetică 6. În versul „Spre ceriuri braţele-şi întinde să-i vie dragul mire: Soarele!” cele doua puncte anunţă o explicaţie. „prelung şi pătimaş tresare”. Un animism simbolic străbate tabloul: „razele sărută faţa undei”. poetul ilustrează. al apei. în nici un chip. Termenii folosiţi aparţin câmpului semantic al sentimentelor împărtăşite. coord. prof.2. apa şi soarele. este asemănătoare cu comuniunea sufletească dintre cei doi îndrăgostiţi. Apariţia soarelui reprezintă trezirea la viaţă a lacului. 5. „tremur”. prin personificare. este profundă. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. Bătrâni) 46 . asemeni acestei largi cetăţi de unde” sugerează imensitatea sentimentului dominant – iubirea. misterioasă şi statornică precum apele lacului de munte. Anca Roman) I. tema iubirii. Soarele alintă cu razele lui lacul aşa cum iubirea alintă sufletul omului Pentru eul liric iubirea este cea care încălzeşte sufletul şi-i dă viaţă. „spuma albă înfiorată''. (Mădălina Coţofană. reacţia undelor lacului în momentul întâlnirii cu razele soarelui. În esenţă. al pasiunii puse pe seama elementelor naturii. 9. nu este chip 4. motivul nostalgiei.În penultima strofă a poeziei. Poezia este structurată ca o amplă comparaţie între natură şi iubire: uniunea simbolică a elementelor firii. „cetăţi de unde”. metafora curcubeului sugerează iubirea împlinită. Sintagma conţine şi o metaforă sugestiva. în fel şi chip. 7. aşa cum soarele veghează asupra lacului şi-i trezeşte sentimente arzătoare. la nivel sintactic un atribut apoziţional.

„să fi rămas”. cu nuanţe stilistice. timpul perfect. Poezia Bătrâni de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului.. care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul. De asemenea. Trecerea ireversibila a timpului este resimţită de părinţi. urmat de puncte de suspensie. Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I: m. ceea ce creează o sonoritate amplă. 4. la parinţi şi la sat ca la un univers al credinţei. Specific lumii satului. prin rostirea versurilor două câte două. pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe. Anca Roman) 47 . Substantivul din titlu este nearticulat. Textul poetic are o structură clasică : are cinci strofe. Astfel se păstreaza măsura şi ritmul poeziei. Ultima strofă începe cu un adverb de mod „Aşa…”. 8. faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă. 6. coord. dr.Cratima utilizată în versul „Şi-n barbă plânge tata. subliniind generalitatea. figuri de stil lipsite de ambiguitate.. specific poporanismului) predomină în întregul text poetic. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei a doua evidenţiază dorinţa de a fi ramas în satul natal. / Şi-n barbă plânge tata. ” Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic. alăturat substantivului „bătrâni ”. eul liric raportându-se la trecut. eu şi prin verbele la persoana I: „rătăceam”. plug. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. văzut ca o matrice existenţială. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ”. văzut ca o matrice existenţială: „Să fi rămas fecior la plug. fiind dat de regretul înstrăinării. dar şi prin verbul „vă treceţi”.” marchează elidarea vocalei î şi reducerea numărului de silabe prin evitarea hiatului. parinţii îşi pun nadejdea în credinţă. Măsura este de şapte-opt silabe. subliniază regretul părăsirii satului. mărci specifice ale subiectivităţii poetice. catrene. prozodie clasică.1. (Diana Ivaşcu. / Să fi rămas la coasă”. mi . prof.. coasă 2. al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. titlul Bătrâni evidenţiază mesajul textului poetic. repetat în ultimele două versuri din prima strofă. 3. 7. 5. expresivitatea textului ţine de recuzita tradiţionalistă: tendinţa de epicizare a liricului. reprezentând o marcă a implicării afective. rima apare doar la versurile 2 şi 4.Verbul la modul conjunctiv. Astfel. Regretul înstrăinării (motivul dezrădăcinării. 9. singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. 12 I..

ideile din strofele precedente. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezintă aparenta putere şi imortalitate. mulţumit cu meschina „izbândă” asupra zilei ce a trecut. pentru a păstra rima şi ritmul. Pe parcursul întregii poezii observăm tehnica ingambamentului. slăbiciune. poetul utilizează inversiunea („în inimi dac-am strâns”). I plural sugerează ca tema poeziei este una universal valabilă: „ne credem stânci. ascunzând în interior „viermi profunzi”: frică. motivul învingerii fiinţei de către timp (al condiţiei umane finite) 5.. Utilizarea pers. în acelaşi timp. Victorii negre) 1. se referă la victoriile mici. la nivel sintactic. motivul sensului existenţei. dar care se află. „în orice zi”. concluzia discursului liric. Este prezentă o nota de optimism. Toate afirmaţiile din text sunt observaţii ale naturii umane în raport cu viaţa şi cu moartea.. 7. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. „cu atât” 4. este deschisă de o disjuncţie pentru a accentua. căci aparenţa este 48 . caracteristică oamenilor care au trăit momentul şi l-au preţuit. ne vrem granit”. ce ne dau impresia puterii. Ca mijloace artistice. de fapt. am adunat 2. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. prin evitarea hiatului. în loc să fie neliniştit de faptul că în ziua aceea . pentru o mai bună identificare a cititorului cu autorul. şi epitetul metaforic „zile vii” (amintind parcă de îndemnul „Carpe Diem”). Titlul poeziei. am strâns = am cuprins. calităţi dorite de om şi pe care uneori consideră ca le are. ideea poetică nefiind enunţată într-un singur vers. Antiteza zâmbim – izbucnim în plâns este susţinută. 6. Ultima strofă. căci aceştia vor putea zâmbi la urmă („în loc să izbucnim în plâns”). sub negura incertitudinii şi a înfrângerii de către forţe mai mari decât noi. puse în relaţie cu această ultimă idee. Victorii negre. motivul morţii. versurile care încep cu literă mică sugerează continuitatea ideii.I. tumult = zbucium. 3. Tema trecerii timpului. fragilitate. 9. 8. Acest aspect este reliefat şi de metafora miezului „viermuit”. a mai murit puţin. care pun în evidenţă diferenţa de atitudine a omului. 56 (Radu Gyr. Cratima marcheaza elidarea vocalei ă pentru menţinerea măsurii şi a ritmului din versul respectiv. de perechea propoziţie principală – circumstanţială opoziţională.

părând ca se exprimă pe sine. 57 (Ion Heliade Rădulescu. motivul comuniunii omului cu natura. (Mădălina Constantiniu. până la urma. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexicogramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”. al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială. la nivelul expresiei. noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru. Măsura versurilor este de 13-14 silabe. oamenii fiind întotdeauna învinşi. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ. prin condiţia lor efemeră. coord. „morele” – forma literară: morile. persoana I singular „tremur”. „nesaţiu” – forma literară: nesaţ. încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. 3.”(Eugen Simion) 7. un superlativ afectiv. „semănat cu stele”. verbele la timpul prezent. topica afectivă / cezura. încât. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. prof. motivul literar al zburătorului. Zburătorul) 1. N-am cumparat două veste. larg. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului. propice pentru apariţia Zburatorului. 12I. 4. Repetiţia epitetului „înaltă”. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu. motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv. al somnului etc. marcă a adresării directe. iar rima este încrucişată. motivul nopţii. în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser). ci una. Locutorul devine mai abstract. fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului. Este momentul aprinderii stelelor pe cer. cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. deci nici un locutor. „prinz” – forma literară: prind. N-am nicio veste de la rude. Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt. 2. Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă. înghiţite de moarte. Anca Roman) I. 6. idilicul rural ). 5. 8. dr. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte. întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la 49 .întotdeauna alta decât esenţa şi victoriile trecătoare sunt. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă.

În poezia Zburătorul. coord. bulversată de senzaţiile contradictorii. el fiind pretutindeni şi nicăieri. de o vibraţie profunda.] Şi cald. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie. totdeauna. un tablou imobil. 9. de la bucurie la tristeţe şi plâns. senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate. undeva la graniţa dintre real şi ireal. impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. şi rece. a se speria (chiar şi) de umbra sa 50 . înger şi demon în acelasi timp. „obrajii-mi se palesc”. nici vântul nu suspină. mamă?”. „un foc s-aprinde-n mine”. „n-am nimica şi parcă am ceva”. Cântăreţul) 1. 3. incapabilă de a se stăpâni. ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”... „Că uite. Noaptea. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol. Dragostea se manifestă ca o boala. punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. „tremur de nesaţiu”. „inima-mi zvâcneşte!”. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat. Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică.nu-ş ce-mi cere”. mamă. într-un paradis terestru. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină. năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah. exclamaţii şi vocative: „Vezi.. ostenit 2. / Nici frunza nu se mişcă. un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real. mă vezi. trudit= obosit. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere. / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”. ce mă doare!”. Fata este derutată. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti. Anca Roman) I. fără oprire. prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate. aflate în antiteză. a face umbră pământului. 12I. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă. Iosif. / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat.dr. Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii. ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase.. tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta. pururea = mereu. în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală. făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară.. O. „-mi furnică prin vine”. / Şi apele dorm duse şi morele au stat”. uite că-mi furnică prin vine. prin interogaţii. „ochii-mi văpăiază”. (Carmen Dumitrescu. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. inima-mi zvâcneşte!. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea. şi zboară de la mine! / [. „răcori mă iau la spate”. cuprinzând întregul trup. corpul tremură.. 58 (Şt.maximum. „îmi ard buzele”. prof. se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul.

un poet ce pare să aspire către anonimat. 59 (Emil Isac. care modelează poezia. ci rodul creaţiei sale trebuie să fie cunoscut şi împărtăşit de ceilalţi. prin intermediul efortului creator. 8. Anca Roman) I. desemnând atât poetul cât şi condiţia sa. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului. ca artă. Poetul este un meşteşugar. 7. spaimă = groază. pare a spune vocea poetică. epitetul personificator „sihastră”. melodios. iar poezia pare a se naşte. ca în Antichitate. (Iulia Nicolau. ele vizează o imagine ideală a poetului. Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”. Poezia este o artă poetică deoarece în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”). Orice titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic. o alinare pentru fiecare suflet. 12I. „să treacă nebăgat în seamă”. coord. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului. Poetul este cel care „făureşte”. dr. se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia. 5. Nu omul în sine. este important. posibilă. aşa cum ar spune Arghezi. La început.4. să elibereze. El vrea să-şi înstrăineze suferinţa. De asemenea. fiinţa biologică. sau a celui romantic ca în poezia eminesciană. interiorizarea poetului şi a universului său. dar şi lumea în care acesta vieţuieşte. Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”. poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea. viziunea despre artă.) 1. ca la Arghezi. reală. frică. Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. „slova de foc şi slova făurită”. sugerează caracterul orfic. ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între. „pe faţa lui de chin brăzdată” 6. dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar. despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. armonios al poeziei. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită. teamă 51 . Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”. poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă. Vânturile nopţii. muzical. împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor.. Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug. prof. să scape = să salveze. asociat casei. odată sublimată în Text. Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat.. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ. 9.

Cele două exclamaţii din finalul primei strofe. poate. ce-şi simte sfârsitul din ce în ce mai aproape. în care întunericul se aşterne pe neaşteptate şi pune stăpânire pe tot ce găseşte în cale. precum şi tema răului existenţial. (a scrie) A răspuns exigentelor noastre. I mă cufund. prof. prezenţa interjecţiei afective o. 9. (a corespunde) Nu 4. În structura „O. în tenebrele propriei fiinţe. vocea poetică este marcată de anormalitate. evidenţiată de motivul nopţii. încete plânsul!” virgula izolează interjectia afectivă o de restul propoziţiei. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidenţiaza frica şi cufundarea în întuneric. „A-nceput blestemul groapa să mi-o sape” : personificarea din ultimul vers al celei de-a patra strofe (terţine) pune în evidenţă spaima şi disperarea eului liric. De asemenea. Antiteza alb negru. nenumit. „(sufletu)-mi”. 5. poezia Vânturile nopţii… este o creaţie modernă întrucât predomină excepţia şi straniul. 6. şi oferă o cheie în dezlegarea înţelesului poeziei. interogaţiile retorice reprezintă mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii. 8. încercarea eului liric de a se salva de un rău existenţial profund. marchează intonaţia imperativă a versului. În poezie este prezentă tema naturii. moartea şi spaima. angoasă şi înstrăinare. 12I. (Andreea Scarlat. disperarea). pronumele personale la persoana I sg: mă. semnul exclamării este folosit la sfârşitul unui enunţ exclamativ. Vânturile nopţii…. punctele de suspensie menţin tesiunea şi creează o atmosferă stranie. La nivel tematic. acesta se află în strânsa legatură cu conţinutul. trăiri specifice poeziei moderne. evidente încă de la început: natura îşi dezlanţuie forţele şi blesteamă întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. încete plânsul! Sufletele doarmă!” ilustrează o uimire forţată. Cea de-a doua strofă exprimă începutul disperării şi al spaimei. transformând totul într-o noapte totală. (a reacţiona. impusă. Verbul la pers. Anca Roman) 52 . Astfel. 3. nesfârşită. coord. „O. care se menţine pe tot parcursul poeziei. mi.2. 7. sentimentul dominant transmis de poezie este spaima. ce reliefează atmosfera încordată. punându-se în evidenţă o stare afectivă (tristeţea. neliniştea. Primele două strofe marchează începutul unei stări de nelinişte. De asemenea. dr. vocea poetică dezvăluindu-şi dorinţa de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna albă care să mă scape?”. Mi-a răspuns cu promptitudine la întrebare. evocată de motivul morţii şi cel al singurătăţii. a replica) m-am aşteptat să nu-mi răspundă la scrisoare. Titlul este alcătuit dintr-un grup nominal. lumină – întuneric devine astfel expresivă. întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul.

care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit inevitabil fiinţele vremelnice – rozele. ca dezintegrare cosmică. „vălmăşaguri de suspine” 6. Rondelul rozelor ce mor) 1. Se remarcă. rezultând un limbaj poetic expresiv. oamenii – nu pot decât să-şi plece fruntea. freamăt. este sugerată de metafora „marea noaptea care vine". Cadenţa ritmică impecabilă asigură o fluiditate desăvârşită.I. 4. Metaforele „amurgu-ntristător” şi „marea noaptea care vine” sunt simboluri ale morţii iminente. versul amplasat atât la începutul. vălmăşaguri = valuri. prin evitarea hiatului. motivul rozelor. funcţie emotivă şi estetică. principiu estetic fundamental al simboliştilor. restul fiind din zona abstractului şi definind stări interioare. Respectând trăsăturile specifice rondelului. În fruntea călăreţilor se afla hatmanul însuşi. 60 ( Alexandru Macedonski. de asemenea. învolburări 2. prevestită de rozele care îşi pleacă podoaba corolei. în întreaga poezie existând numai două substantive concrete din lumea materială: „roze" şi „grădini". 8. fior = înfiorare. 3. amplifică tragismul stărilor sufleteşti ale fiinţei umane copleşite de tristeţe din cauza trecerii lor efemere prin lumea materială: „E vremea rozelor ce mor". tremur. la păstrarea măsurii şi a rimului din vers. Personificarea florilor. Ultima strofă ilustrează deprimarea eului liric în faţa condiţiei efemere sugerată de „amurgu-ntristător" şi de suspinele ce se manifestă în „vălmăşaguri". al tristeţii. „E vremea rozelor ce mor" se constituie într-un refren. 9. ce contribuie la muzicalitatea versurilor. bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. tema naturii. 7. al morţii. tema trecerii timpului. Tristeţea faţă de trecerea timpului. 5. nostalgia faţă de vară. formulele artistice de factură ideatică. Tema efemerităţii fiinţei. modurile de expunere fiind monologul liric şi descrierea. metaforă a plenitudinii fiinţei. Cuvintele au sens conotativ. cât şi la sfârşitul poeziei se transformă în laitmotivul acesteia şi susţine tema poeziei. contribuind. S-a lovit la frunte. din structura emoţională: 53 . Moartea. Poezia lirică este o formă de poezie prin care autorul încearcă să transmită propriile sentimente şi starea de spirit. Cratima leagă forma neaccentuată a pronumelui reflexiv de adjectivul duioase. Privesc frunţile de piatră ale munţilor. ce „Duioase-şi pleacă fruntea lor". Regăsindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei.

coord. Titlul oricărei opere literare induce cititorului ei un orizont de aşteptare pe care aceasta îl poate confirma sau infirma. Acest epitet constituie totodata şi o imagine cromatică. pe apa Sâmbetei 2. dar estetica simbolistă înseamnă antimimesis. în lumina proaspătă a dimineţii („barca. norii albi). Imperfectul creează iluzia duratei. 12H. Tema naturii. muzicalitatea textului poetic. de fapt. de beatitudine melancolică a eului poetic. prin inversiune. Punctele de suspensie marchează întreruperea discursului poetic. construcţia poate fi o metaforă a vârstei tinere şi inocente de odinioară. 3. plutea”. tehnica repetiţiilor şi cromatica sugestivă. precum folosirea simbolurilor (lumina albei dimineţi. şi anume a sentimentului efemerităţii. Titlul pregăteşte cititorul pentru ceea ce constituie esenţa operei şi oferă o cheie de intepretare textului. a-i lăsa gura apă. Pe balta clară) 1. Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. 8. 61 (Alexandru Macedonski. pauză stilistică sugerând starea contemplativă a fiinţei. 5. În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste. prof.. Anca Roman) I. care se reflectă şi asupra sufletului. a inocenţei ( „visul ce şoptea”). conturând un peisaj lacustru. . apă de ploaie. sugestia de puritate a întregului cadru. ne duce cu gândul la un peisaj din natură. cât şi evocării unei vârste trecute. În acelaşi timp. dr. tema visului. În cazul de faţă. titlul poeziei Pe balta clară. Epitetul din sintagma „alba dimineaţă” intensifică.. „Albeţi neprihănite curgeau din cer. expunându-şi trăirile prin prisma ideii centrale a poeziei. refuzul de a numi obiectele realităţii. – voioase / Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase” 6. Dublarea sa. „zâmbeau. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii. Tuşele de lumină şi culoare care sugerează un peisaj acvatic în strălucirea dimineţii sunt. (Aniko Remeny. Culoarea albă poate sugera şi luminozitatea. 4.. a da apă la moară.. punând în evidenţă starea ambiguă. reluat în incipit. crinii suavi. de nostalgie faţa de pierderea sufletului inocent de altădată: „curatul argint deodinioară”. corespondenţe ale sentimentului 54 . împreună cu adăugarea exclamaţiei „Oh!” accentuează starea de melancolie. Prezenţa eului liric constituie de asemenea o trăsătură a poeziei lirice. 7. la un pastel. intensitatea luminii sau seninătatea.„fior". motivul trecerii timpului. 9. „suspine". răsfrângeri argintoase”).

9. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico- 55 . Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii. 4. Anca Roman) I. a ritmului şi a rimei (prin inversiune) 3. iniţial condamnat la moarte încã înainte de a înflori. 12H. dr. coord. „O! Doamne” 6. cel puţin pe cele ale unui cititor neavizat. Tema naturii ca spaţiu protector (martor al iubirii). Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac. textul contrazice aşteptările cititorului. dar şi prin exclamaţii şi interjecţii afective: „peste noi” . timpurie. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin pronume şi verbe la persoana I. În al doilea vers. conştiente de propriul sfârşit. cât şi pe cel obiectiv. se usucã odatã cu aceasta. stuful de liliac înfloreşte magic. 7. „ vãitându-se” 2. 5. precum şi caracterul sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostiţii le-au petrecut în cadrul protector al naturii fiind acum doar o amintire. cratima care leagă prepoziţia de articolul posesiv este utilizatã pentru pãstrarea măsurii. Adverbul ce este menit să accentueze trecerea timpului. Prin urmare. liliacul se transformã. în momentul apariţiei iubitei. Situaţia are însã sã se schimbe. înflorind. acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiţi. condamnatã la efemeritate şi mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”. 62 (Alexandru Macedonski. „stuful de liliac” descoperã un alt regn şi un alt rol al existenţei sale. odată cu apariţia iubitei. motivul trecerii timpului. stârneşte „groaza” ramurilor plãpânde. Stuful de liliac) 1. plângându-şi soarta potrivnică. „gemea” . Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv. însã în final. Astfel. „nu mai suntem doi”. Moartea iminentă. 8. prof. Devenind martor al iubirii dintre cei doi. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac începe sã se schimbe. la nivelul expresiei. motivul iubirii. (Bogdan Bădescu. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi.nostalgic ce evocă nevinovăţia unei vârste (copilărie sau tinereţe): analogia se face prin simbolul argintului şi al oglindirii. Dintr-un element ce aparţinea strict regnului vegetal. creând un spaţiu protector pentru îndragostiţi. ambele prezente în discursul poetic. îşi atinge totuşi scopul fiinţei sale prin intermediul iubirii.

sparţi în ţăndări de fulgerele terifiante. „vie”). poezia pare a idiliza trecutul („Miros de humă şi de cremeni desfunda vechimi”). specificul naţional. dar viziunea poetului. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură (pastelul din primele trei strofe) în faţa cititorului şi doar imaginarul poetic sugerează personalizarea discursului liric. Este de remarcat mai curând ca trăsătură tradiţionalistă o sugestie a unui fantastic de tip folcloric. dr..gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I plural noi.. motivul furtunii. deşi unul dintre întemeietorii Gândirii. prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri. dar şi spaţiul rural („pe drumuri nămolite gemeau care aplecate”. iar limbajul este modernist. „leş”. „înmormânta”. vocea lirică descrie natura. „cimitirul” 2. verbul „nu mai suntem” la timpul prezent. expresia interjecţională „O! Doamne”. Versificaţia este clasică. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de grupul verbal (verb + determinant antepus) şi totodată marchează cezura acestuia. de asemenea. Imagine vizuală – „copaci roşcaţi [. „ţipa. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. arzând pucioasă”). coord. este sobră. 63 (Adrian Maniu. prin viziunea frapantă a cristalizării norilor. rememorarea. plasată inegal. Tema naturii. 7. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. Tradiţionalismul promovează valorile tradiţionale. Imperfectul sugerează. topica afectivă.] s-au despuiat”. mai ales. 56 . prof. 3. 5. „Treceau cocorii”. „arături”. motivul toamnei. În textul dat. „cimitirul cerului”. impunători. 12 H. (Lavinia Dragomirescu. Furtună de toamnă) 1. prin evocarea vremurilor de odinioară. impresionant pentru privitor. stolul cocorilor. Metafora „fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor” creează o imagine vizuală expresivă. „groparii”. o viziune macabră („rece se înmormânta un leş de soare”. furtuna declanşată într-o zi rece de toamnă.” 6. prin fulgurantul efect verzui care sfâşie întunecimea şi. pierdut. Verbele la imperfect folosite în text evocă un moment trecut. susţinerea confesiunii lirice. Anca Roman) I. 4. Imagine auditivă – „tânguind pustietate”. motivul morţii. „nuci mocirloşi au gâlgâit.

Acuarelă) 1. Sonoritatea textului minulescian este remarcabilă. al sfârşitului. Prima strofă zugrăveşte universul citadin. al durerii. Parii din vii sunt adunaţi pentru că toamna este anotimpul morţii. Oamenii „ par păpuşi automate” (comparaţie) pentru că 57 . tumultuos şi zgomotos. 3. „[. „miros de humă şi de cremeni”. aşa cum este oraşul („Nu răsună decât paşii celor care merg. coord.. devenit refren şi laitmotiv al discursului poetic. fiind obţinută prin reluarea versului „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. 64 (Ion Minulescu. În cazul poeziei de faţă. „cadenţa picăturilor de ploaie” (imagini auditive) 6.”.. Pe plan stilistic. „nu răsună decât paşii celor care merg. Adverbul decât într-o construcţie negativă este sinonim cu doar sau numai şi introduce un circumstanţial de excepţie. Cadenţa picăturilor de ploaie şi sunetul monoton al paşilor trecătorilor dau impresia unei lumi artificiale în care totul se repetă.8. Anca Roman) I. sugerată prin metafore şi comparaţii: „rece se înmormânta un leş de soare”. „cimitirul cerului”. dr. concretizate de autor prin imagini vizuale. a ţine pasul etc. 4. 9. Tema universului banal... pas cu pas. motivul citadin. argaţii se grăbesc ca groparii pe care îi apucă ploaia. sunt relevante expresivitatea şi sugestia. 12H. Cratima păstrează ritmul şi măsura de 16 silabe a versului-refren. (Marius Molea. prof. el intră într-o imagine auditivă marcată de o tăcere stranie pentru un loc de regulă agitat.. de plictiseală şi artificialitate. la tot pasul. Imaginarul are o notă de fabulos macabru. a face primul pas.. Imaginea vizuală a cerului acoperit de nori. monoton şi artficial al oraşului. de parcă ar avea loc „înmormântarea” ultimei apariţii a soarelui şi compararea grabei argaţilor cu aceea a groparilor aduc o notă funebră discursului poetic. în urma ei nerămânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva. Epitete precum „nuci mocirloşi”.] vechile umbrele. 2. 5. În a doua strofă este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre argaţii care „grăbiră ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau picături „strâmb din zare”.”). 7. Motivul ploii programate conturează universul banal. prin elidarea vocalei î a prepoziţiei şi a articolului hotărât al substantivului oraşul. auditive şi olfactive: „treceau cocorii tânguind pustietate". „scorpie cleioasă” (în acelaşi timp metaforă a ploii) sau metafora „cocoaşa lumii” sună arghezian. ce suspină”. motivul ploii programate. marcat de ploaia monotonă.

efectele eufonice fiind obţinute prin tehnica refrenului. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. la fel ca în tehnica amintită. Tema despărţirii îndrăgostiţilor. prof. se impune muzicalitatea. după cele două enunţuri afirmativ-categorice („Şi-ai să mă uiţi”. / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune aproape absurdă: mişcările nu au conţinut sau intenţie. 8. personificate). marcat de plictis şi blazare. Universul exterior este o reflexie. ipotetică a scenariului de după despărţirea celor doi îndrăgostiţi. „cântăreţ”. de blazare absolută. motivul poeziei. până şi mişcările oamenilor. Plimbarea orăşenilor. aliteraţii discrete. La nivelul formei. de asemenea.populeză un spaţiu în care nimic nu se schimbă. care domină întregul text liric. pe trotuare. „versul”. cu rol explicativ. prin sacadarea textului. motivul corăbiei (vaporul). izolează circumstanţialele cauzale. 9. Adverbul poate reprezintă un modalizator al discursului poetic. totul pare egal cu sine. „ritmul unui vers”. (Bogdan Barbu. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun. prin repetiţii (paralelism sintactic). motivul călătoriei. 12 H. prin paralelismul sintactic. prin ritm şi refren. principiu estetic fundamental al simboliştilor. 58 . iar absenţa semnificaţiei devine o trăsătură modernă. 3. motivul ploii şi spleenul sunt elemente specifice liricii simboliste. alături de timpul viitor („te vei gândi”) şi de modul prezumtiv („l-o duce”). „Şi-am să te uit”). subliniind desfăşurarea imaginară. La nivelul conţinutului. o proiecţie a celui interior. Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă. tema universului citadin. coord. „ diluat” de apa ploii. Ea marchează. de lipsă de orizont. Având în vedere conţinutul ideilor exprimate prin acest text liric. bizară şi nemotivată („Orăşenii. sunt reduse la ritmul pur. fluiditatea ingambamentului. titlul este unul foarte sugestiv. dr. dar şi suspinele vechilor umbrele. 65 (Ion Minulescu. „fu scris” 2. Muzicalitatea se impuneprin imaginile sonore (ploaia în sine. motivul visului. subliniind impresia de monotonie repetitivă. care denumeşte tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă. Anca Roman) I. Totul pare automat. Trei lacrimi reci de călătoare) 1. Linia de pauză folosită simetric în prima strofă. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş. 4. o atitudine afectivă. elementul uman este contaminat şi el de starea de monotonie şi mecanic. anularea cezurii fixe. totul este estompat.

Imaginea este clişeizată şi sentimentală. „eu”. Iubita pleacă. drum. pe care poetul o va transpune în versuri. prof. dr. 8. Nucleul narativ al poeziei (despărţirea îndrăgostiţilor. Cântec de drum) 1. iar imaginea plecării sale este urmărită nostalgic de pe ţărm. „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”. Interesantă este perspectiva inversă a privirii care aici aparţine iubitei care pleacă şi vede ţărmul topindu-se încet. sugerează mişcarea lentă a vaporului ce se îndepărtează de ţărm. 7. Muzicalitatea vine din repetiţii (paralelism sintactic). aduce o sugestie magică. topindu-se ca noru-n zare”. „mi-eşti pierdut㔄versul meu”. inversiuni („urmărivei”. (Mircea Burduşa. 9. „am să te uit”. „privi-voi vaporu-n repedele-i mers” (imagini vizuale) 6. însă doar „trei lacrimi reci”. topindu-se ca noru-n zare”. „ţărmul. suferinţa transformată în poezie). „ca şi mine” etc. Cifra trei. plecarea femeii. „întunecatu-mi chip” sugerează caracterul ipotetic al desfăşurării poveştii de dragoste. a colinda. Anca Roman) I. bagaj. coord. dorul şi nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanşează o stare lirică. „până la tine”. „lăcrima-vor”). călător 2. precum şi epitetele „palidul vis”. Poezia lui Ion Minulescu aparţine simbolismului mai ales prin estetism şi prin muzicalitatea cantabilă. Poezia de dragoste. „trei lacrimi reci”. plânsul cumva obligatoriu unei despărţiri. asemenea mesajelor din sticlă ale marinarilor naufragiaţi. Comparaţia „urmări-vei ţărmul. Liniile de pauză separă construcţia incidentă cu valoare afectivă de restul enunţului: „Dar într-o zi o fată – bat-o focul –” 59 . motiv frecvent la Minulescu. însoţind-o cu privirea. Estetismul înseamnă asumarea teatralităţii şi a clişeelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii ironice (uitarea înscrisă în scenariul erotic şi asumată de fiecare. cuplul erotic se desparte. refren („trei lacrimi reci de călătoare”) şi rimă. a călători. 66 (Ion Minulescu. Verbele la viitor. 12 H.5. deşi putem încadra aceluiaşi curent şi motivul călătoriei. deşi discursul poetic aparţine eului poetic. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „ai să mă uiţi”. celui care rămâne mâhnit pe ţărmul mării. va ajunge poate la călătoare şi-i va reaminti chipul uitat al iubitului de altădată. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a.

4. „mea”.. din orice epocă în căutarea iubirii. Semnificaţia subtilă a iubirii este ilustrată în ultimul vers. acţiunea lor neavând finalitate. (Diana Dumitrescu. „voiam". eul liric întrebându-se. bătătorite” 6. Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le trăieşte şi eul liric. prin semantica muzicală a substantivului „Cântec" şi determinantul „de drum". oricum. Tema iubirii. 12 H. care sugerează apariţia iubirii în viaţa omului.3. cântec. este şi aici o viziune specifică a sentimentului. dr. Eul poetic are un sentiment de regret. expresie plină de gingăşie şi haz. prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu. cu iubirea care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta. „am colindat”. nu ştiam) sugerează ambiguitatea începuturilor. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele şi pronumele la persoana I: „am pornit”. autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi persiflantă totodată. Celei care pleacă) 1. i se părea obositoare. motivul drumului (al călătoriei) 5. dar şi lipsa oricăror stări optimiste. coord. a cânta. În finalul discursului liric. ştiam. 67 (Ion Minulescu. „am colindat" etc. stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie. deoarece a renunţat la propria traiectorie în viaţa de până atunci. în drumul său spre un ideal. refren. Simbolul cântecului exprimă bucuria şi muzica inimii îndrăgostite. amintind însă de pământeana Cătălina din Luceafărul eminescian. Verbele la imperfect din prima strofă (voiam. iar simbolul drumului semnifică existenţa umană pe pământ. ca orice om. 9. Imagine vizuală: „Pe drumuri lungi şi vechi. motivul nopţii. care ar fi fost soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea. 8. bătătorite" sugerează căile dificile străbătute de orice om. eternitate. Formula ludică a iubirii. prof. iubita fiind alintată prin sintagma „bat-o focul". care. sugerând ideea aluzivă că tot norocul vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit. „călăuzit de-o stea”. Ultima strofă a poeziei reprezintă momentul întâlnirii bărbatului. Titlul „Cântec de drum” este specific simbolismului. Anca Roman) I. dar şi autoadresarea prin interogaţie retorică: „ – Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…" 7. melodie 60 . Epitetul triplu: „drumuri lungi şi vechi.

Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric.. „păsări albe”. sugerând nostalgia rememorării. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist. a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine. pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv). „Eu cred”. motivul călătoriei. marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată. „un ţărm de mare”. construit pe tehnica surprizei. sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns. unde vraja iubirii se transformă în cântec adus din puncte geografice îndepartate. iar starea sufletească este vag nostalgică. cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite. 3. greu de explorat. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”.” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic. Specia romanţei. tristă. Discursul poetic.. ca orice cântec sau ca orice vis. dar împăcată oarecum. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. contrazice sugestia nostalgică. marinarii.. elegiacă a titlului. motivul cântecului etc. Iubirea-melodie s-a sfârşit. incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie având un rol afectiv în incipit. 6. „un cântec trist”. locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. „marginile albului fiord” etc. 7. semn ortografic. niciodată”. poate. 9. prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie. 4. ca un refren şi laitmotiv. În strofa a treia există o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”. prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici. „O melodie / Ce n-am cântat-o. care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva. „Noi nu vom şti-o. Apostroful. „refrenul unor triolete”. devenit chiar unul aprig. Tema iubirii. Tema şi motivele 61 . 5. 8. Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu.. „albastrul răzvrătit al altor mări”. motivul visului. iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice. de exemplu. pescarii. acum destrămat. Prin simbolurile călătoriei (păsările albe. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”. pe un ţărm uitat.2. lirică şi sentimentală.

deşirarea.sunt specifice acestui curent artistic. În opinia mea. 7. 8. şi o notă de autenticitate şi contribuie la atmosfera generală de confuzie în faţa contopirii spaţiului visării cu cel al realitaţii. îi dă. curiozitate şi stare de veghe. pescarii. sporind marca oralităţii şi părând să urmărească fluxul abrupt al gândurilor eului liric. prin excesul de transparenţă al versurilor. Oglinda oarbă) 1. semnificând o dorinţă puternică şi o comandă adresată celuilalt. marinarii. „Golul unei uşi" poate semnifica gaura cheii. iar prin enumerarea simţurilor (olfactiv. de asemenea. Cu toate acestea. cântecul). „insomnia mea” 6. fără o descifrare precisă a eului. 12 H. oglinda rămâne oarbă în continuare. „miroşi". fără a-i surprinde corect reflecţia. Cratima care leagă forma atonă a pronumelui personal de relativul care menţine un ton informal / colocvial. fiind atât element de construcţie al poeziei. Astfel. oglinda. cât şi la cea a autocunoaşterii. vocea lirică o identifică nu prin prezenţa a ceva. neaşteptate. Din punct de vedere ortografic. Tema identităţii. tactil. insomnia. precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare. Din punct de vedere prozodic. (Cristian Vicenţiu Dîngă. despărţirea cuplului erotic. prin urmare duce cu gândul la mister. estetismul simbolist se manifestă prin folosirea neologismului şi a denumirilor cosmopolite. Anca Roman) I. deşi lipsa punctuaţiei îngreuneaza înţelegerea operei. păsările albe. fluidizează ritmul versului. 3. Comparaţiile metaforice au rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric. Cultul artificialităţii. 62 . ci mai degrabă printr-o lipsă. Muzicalitatea este importantă. Oglinda oarbă se remarcă prin lipsa totală a semnelor de punctuaţie. prof. coord. cât şi motiv al imaginarului liric. motive: iluzia simţurilor. „tu poţi crede". 5. În ultima strofă verbul „vreau" e repetat aproape obsesiv. pătrunderea prin uşă este simbol al trecerii de la profan la sacru şi deschide calea spre revelaţie. Flacăra vieţii încă mai ardea în el. suprarealismului în cazul de faţă. eul liric se referă atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic. 68 (Gellu Naum. Transcendenţa pare accesibilă prin această stare de veghe permanentă. 4. „auzi" 2. Lipsa punctuaţiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste. dr. auditiv. „să mă miroşi". În sine. vizual) plasate în contexte subtile. Comparaţia „insomnie…ca golul unei uşi" se referă la dificultatea de a descrie o insomnie. pentru a sugera plecarea.

afirma Gellu Naum cândva. Valoarea expresivă a adverbului tot. simţurile fiind înşelătoare şi lăsând sentimentul unei angoase a lipsei de claritate. Personificarea în inversiune. sugerează vivacitatea. În prima strofă. folosit în strofa a patra. „tu”. adâncă”. „Zglobiul. sugerând o experienţă de contopire până la confuzie între corp şi sfera artificială. Tema naturii. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază subiectivitatea eului liric în poezie sunt: pronumele personale. marea. întâlnită în prima strofă a poemului. întinsă. marea”. pârâul. 8. redată prin alegorie în întregul poem. voiosul şi clarul pârâu: / El iute aleargă spre zări fără frâu” 6. Imagini vizuale: „Vezi marea: bătrână. În strofa a doua. Laitmotivul ambiguităţii persistă şi în ultima strofă. întinsă. Din punct de vedere al limbajului poetic. ţărmul. eul liric se regăseşte în 63 . „Poetul vede în măsura în care orbeşte”. accentuează intensitatea momentului. 7. pârâul zglobiu – iar eu. Anca Roman) I. motivul mării. Astfel. predomină caracterul ambiguu. 5. Pârâul şi marea) 1. barierele dintre cele două fiind redefinite. dintre vis şi realitate. Ultima strofă ilustrează tema iubirii. întinsă. utilizând metaforele mării şi pârâului: „tu. dr. de persoana I şi a II-a. adjectivul pronominal posesiv „mea”. tutun şi flăcari. motivul pârâului. corelând totodată cele trei atribute adjectivale. 12 H. prof. eul liric pare să se deşire.9. 69 (Miron Radu Paraschivescu. constă în faptul ca acesta amplifică. în construcţia „să vorbim de memorie" e frapantă discordanţa dintre exterioritate şi interioritate. Imaginarul poetic creează o poveste de iubire. orbirea poate fi semnul unei experienţe iniţiatice: a ignora aparenţele înşelătoare ale lumii şi a cunoaşte realitatea secretă. adâncă”. esenţele. redată iniţial prin repetiţia verbului fuge. precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios. coord. De asemenea. inumană. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenţa enumeraţiei in text: „Vezi marea: bătrână. este explorat contrastul dintre aparenţă şi esenţă. tot mai repede fuge” 4. lână. aflat în opoziţie cu „marea bătrână. (Armina Stepan-Cazazian. valuri 2. „tânărul pârâu”. Pe de altă parte. „eu”. adâncă”. tema iubirii. descompunându-se în fire de sânge. 3. voioşia pârâului.

prezenţa unei interjecţii afective (o). a binecuvântat-o. jucăuş. iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea. 70 (Ştefan Petică.. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. 6.. înţeleaptă şi statornică. Fecioara în alb. metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire. 64 . 2. însoţit de determinanţi. iar iubita în ipostaza unui „tânăr pârâu”. motivul fecioarei în alb. „dulcea pocăinţă” etc).. amurg. rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii. punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. al purităţii. dr. fiind cea care dezleagă misterul asupra întregii poezii. Anca Roman) I. (Larisa Pârcălăbelu. IV) 1. după „dulcea pocăinţă”. iar la nivel stilistic identifică o exclamaţie retorică.” reprezintă un elogiu adus fecioarei în alb. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul. purtătoare a atributelor divine pe pământ. roze = trandafiri. În a doua strofă. rugii – forme literare actuale. selectarea cuvintelor din sfera religioasă. coord. prof. prin intermediul fiinţei feminine. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului. ceea că dă un aer glumeţ.ipostaza mării – bătrână. 12H. Titlul este un element esenţial al receptării. discursului liric. crepuscul. comparaţia „. 3. 4. iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut). 5. a unei viziuni personale asupra lumii. Acesta reflectă numele personajelor principale ale poveştii de iubire. înserare = seară. exprimarea la persoana I („aş putea”). schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”. pure şi angelice. Tema adoraţiei. Uniunea dintre cei doi este însă inevitabilă. care sunt reprezentative pentru ideea poetică regăsită în text. Titlul poeziei citate este alcătuit din substantivele articulate „pârâul şi marea”. motivul rozelor. metaforizate şi transpuse în cadrul natural. Prima virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei. înălţimea.. În ultima strofă. plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final. Această ultimă strofă este asemenea pildei care se află la sfârşitul fiecărei fabule. 9. imagine a purităţii sacre. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. căruia „nu-i pasă ce ţărm va ajunge”.

ideală. „Tu eşti o calmă rugăciune”. IV) 1) roze . prof. „Tu eşti o blândă rugăciune”. dr. câte o trăsătură: albă – culoare asociată purităţii. apus 2) .asfinţit. azuriu). vaporos. spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”).7. sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan. 71 (Ştefan Petică. Epitetele subliniază. al binecuvântării divine). Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică. imaginea olfactivă. fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate. sfântă – caracterul sacru. puritatea. Semnul exclamării de la sfârşitul strofei marchează intonaţia exclamativă. Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic.nälţimea” – înälţimea „rugei” — rugii 3) Virgula din al patrulea vers marchează intercalarea unui circumstanţial de mod. 9. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. Tehnica sugestiei (simbolul rozelor. „Tu eşti o sfântă rugăciune”. a fecioarei în alb. Virgula („O. amestec de livresc şi senzualitate. serenitatea. al icoanei. laitmotivul şi refrenul discursului liric. rugăciunea.trandafiri. 4) Angelitatea feminină. în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”. în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel). (Maria Constantin. „asemenea binecuvântărei”). În acelaşi timp. fiecare. 65 . inocenţei. divin. Repetiţia metaforei fecioara-rugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice.cu rol stilistic. 8. prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”. Anca Roman) I. coord. muzicalitatea. Primul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive.”) marchează pauza necesară după interjecţie. a ideii de divin sau o reprezentare a aspiraţiei erotice. 12H. rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. Simbolul rozelor. cromatica delicată (alb.. calmă – liniştea. versul repetat în mod simetric reprezintă un paralelism sintactic. pocăinţa intră în categoria motivelor literare. blândă – delicateţea. dar şi paliditatea romantică a îngerului. vag. flori înserare . Fecioara în alb. sugestiile cromatice şi olfactive. sugerează manierismul arhaizant. muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproape imaterială.

. . de rugăciune..ceasul clar al dimineţii”.. antonime: “jos” / ”sus”.binecuvântarea” pe care o poate răspândi sacrul asupra lumii terestre.. cu o evidentă conştiinţă a păcatului..clar”... . coord.înaripată”.. 6) Metafora . Astfel poetul creează o poezie lirică.tu eşti. către sacru.. Glasuri) 1. . prezent ”gramatical” în ultima strofă (persoana I singular a verbului aș putea ) și prin patetismul adresării insistente către un tu care numește persoana iubită.dulcea pocăinţă”. 3. . “tăceri” / ”glasuri” 2.5) Lirismul subiectiv se concretizează aici printr-un eu liric.... Multe dintre ele sunt metafore sau au un sens simbolic. texul nu transmite o viziune categoric seninã. Cu toate acestea. . din parfumul rozelor şi al anemonelor şi. . Comparaţia . conturează o stare de spirit şi se confundă cu lirismul.privirea de madonă”. alcătuită pe baza sugestiei.val de lină armonie” intră în seria imaginilor cu aceeaşi valoare din a doua strofă. prof. . 72 (Al. frunţi”. 7) Poezia simbolistă este una a universului interior.. poetul parcă pictează atmosfera de pace.roze”. de dimineaţă şi de înserare.. cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare dată epitete pentru substantivul . . sugestie centrală a textului..rugăciune”. aparţin de fapt aceluiaşi câmp semantic. care vorbesc despre ... . . din atitudinea celui pierdut în rugăciune. Universul interior este aici marcat de subiectivitate. Philippide. Prezenţa multor substantive şi adjective care au legătura directă cu ceea ce se vede. prin urmare o poezie simbolistă. e un procedeu al sugestiei simboliste. angelitate.. (Ana-Maria Anghel.albă rugăciune”... 9) Consider că textul este expresiv în special prin imaginea unui eu care aspiră către puritate. Un aer de „morbidezza” se desprinde din repetiţia insistentã a imaginii femeii-rugăciune.azurie”.templu”. Abundenţa imaginilor care conturează un asemenea motiv este evidentă: . Poetul reia aceeaşi imagine. nuanţând-o după modelul muzical al temei cu variaţiuni. Acestea au o puternică valoare expresivă şi nu necesită descrieri mai ample ca în cazul romantismului.blândă”. asemenea binecuvântării” sprijină sugestia sacralităţii figurii feminine.rouă”. .albă”. Astfel se evită hiatul si se păstrează măsura metrică. Prin multitudinea figurilor de stil.. 12 F.albă”. In structura “din vremi de-odinioară” cratima marchează pronunţarea într-o singura silabă a doua vocale din cuvinte diferite.caldă”. Apar termeni ca . (sens denotativ) 66 . mai ales. Dumitriţa Stoica) I. În piaţă s-a adunat multă lume.sfântă”.. . 8) Cele patru adjective.

virgula separă vocativul “tu” de restul propoziţiei. glasuri. În prima strofă rima este monorima iar în a doua strofă rima este îmbrăţişată . Rima încrucişată. Se accentuează relaţia dintre suflet si natură prin motivul.. dar care pot fi percepute în plan spiritual. Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care călăuzesc sufletul după moarte 9. (Ioana Bărboi. “Tu. monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers. ritmului si imaginilor.Ochii sunt ferestre către o lume interioară. de fiinţă imaterială. de a fi purtat 'prin vămile văzduhului'. la fel ca multe alte suflete care au dispărut. Figura de stil semnifică armonia si perfecţiunea. prof.”). Ultima strofă. neproductiv 2. Eul îşi imaginează doua posibilităţi. (sens conotativ) 4. 7. eul aspirând spre lumea revelată de aceste glasuri. de provenienţă supranaturală.. Dumitriţa Stoica) I. 6. 67 . sentimente.. interogaţia retorică. invocaţia 8. / Mă veţi lua pe calea de apoi / Prin vămile văzduhului cu voi /Sau mă veţi părăsi.molcom= încet. de provenienţă romantică.. 73 (Alexandru Philippide. al stelelor şi al cerului. 12 F. coord. dr. Secrete şi mistere) 1. prin intermediul armoniei. de aspiraţie către perfecţiunea spirituală. prin intermediul invocaţiei si al interogaţiei retorice arată că eul liric meditează la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”. Imaginea “cosmosului fără sus si jos” arată că acesta este infinit şi că în viaţa de apoi nu mai sunt aceleaşi repere ca în viata trecătoare de pe pământ. 5. ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si de sugestie a stării sufleteşti. Textul citat exprimă sentimentele eului liric de incertitudine. Valoarea expresivă a verbelor la timpul viitor din poezie se realizează prin includerea lor într-o invocaţie (“O. sugerând drumul către cer al sufletului. Epitetul multiplu “atât de limpezi şi de pline” se referă la glasurile invocate de eul liric care par a fi nişte voci ale universului.. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”. uimit de însuşirile lor si de propria stare sufletească. sau de a fi părăsit si uitat “în vreun străin ungher”. “priviri de stele”. Sintagma “priviri de stele” este o metaforă personificatoare care sugerează contemplaţia. uşor steril= nefertil. dar si de speranţă. Metafora “glas” are sensul de suflet. Poezia lirică este o creaţie artistică exprimând sau sugerând emoţii. îmbrăţişată sau pereche conferă muzicalitate poeziei.

O alta temă este trecerea timpului.“Un plat pustiu. apare în cadre idilice. 7. Tema poemului “Secrete şi mistere” este. de viaţă. urât”. sărac. “ajunşi în lună”. 6. sărac. sterp şi nu mai prezintă niciun interes pentru omul avid de cunoaştere. Motivat de gândul că sar putea să găsească totusi “secretul universului şi-al vieţii”. poetul se resemnează şi încetează să mai descifreze mistere şi secrete. Titlul anunţă tema poemului. ultimul vers pare a fi răspunsul la întrebările puse anterior. nu găseşte altceva decât “un plat pustiu. şterge totul. “Ajunşi pe lună n-am gasit decât / un plat pustiu. aşa cum reiese încă din titlu. poetul se întreabă “ o să jungem oare şi la stele?”. de obicei. descifrarea misterelor lumii. mai precis. în care nu găseste niciun răspuns.imaginea vizuală conţine patru epitete. 3. “O să ajungem oare şi la stele.”. sărac. enumeraţia:“pustiu. steril. spune el. steril. atributele adjectivale “pustiu”. “Portice lungi”. cu planul cosmic. lipsit de secrete.imaginea vizuală conţine un epitet şi simbolizează grandoarea. ci numai sa fie martor la manifestarea acestora. Ultimul vers al poeziei se evidenţiază prin faptul că a fost voit izolat de poet. precum şi prin întrebările retorice din cuprinsul poemului : “cine ştie?”. “să ajungem”. steril. “Da-n stele nu ajung decât poeţii”. devine aici urât. urât”. Răspunsul este ironic şi denotă tristeţe: “da-n stele nu ajung decât poeţii”. 9. Titlul poeziei este format din două substantive ce aparţin aceluiaşi câmp lexical legate prin conjuncţia “şi”. Timpul. cu savanta alipire a ultimelor două din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât să întărească ideea poetică. catrenele. 8. istoric. 5. “sărac”.. mijloacele artistice folosite (întrebările retorice: “o să ajungem.. Astrul care. urat ” – în acest vers. Prin el poetul îşi exprimă resemnarea. În final. virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel. întrucât “secretele” 68 . steril. Aici luna ne este înfăţişată ca un plat pustiu. Alexandru Philippide schimbă planul terestru. Privind restul poeziei ca un monolog adresat. sarac. În acelaşi fel în care Eminescu se raportează la planul terestru făcând comparaţie cu universul. “cine-a cioplit acele chipuri” 4. mărimea galeriilor prin care se plimba împăratul roman Caligula./ cu gândul să descoperim în ele/ secretul universului şi-al vieţii?”. este un vers conclusiv. Având în vedere că tema poeziei este misterul. Însă nici aici. El întelege că omului de rând nu îi este menit să descifreze misterele vieţii. “urât” şi “steril”. Prezenţa eului liric se evidenţiază în text prin verbele la persoana I plural ”să dezlegăm”. rămânând în urmă doar pietre. urât”. misterioase chiar.

dorită. Apropieri) 1. chipurile stranii de pe insula pierdută. ipotetică. 7. Această imagine este un epitet-inversiune şi în acelaşi timp o metaforă a drumului spre inedit. coord. Acest cuvânt. În versurile următoare. motivul urcuşului. 5. prin simplitatea sa. dr. Dumitriţa Stoica) I. cu timpul 2. eliberându-se de spaţiu.motivul drumului 6.cratima ajută la formarea inversiunii. adică în timpul “scăpat de spaţiu”. iar eul nu mai percepe decât temporalitatea. a pierde timpul. Ele au o topică inversă. 3. Poetul analizează posibilitatea unei conexiuni între simţuri(privire şi auz). Structurile care conţin imagini vizuale sunt: “neagră catifea”. 8. un simbol pentru depăşirea unor limite ale cunoaşterii. prof. dorinţa eului liric de a se apropia de libertatea absolută.aceea a călătoriei iniţiatice. Se sugerează astfel o posibilă temă a textului.şi “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntaţe mai apoi în text: porticele prin care se spune că se plimba Caligula. are o puternică încărcătură expresivă. 12 F. 4. Primele două versuri au valoare de incipit si prezintă un cadru nocturn. şi până la urmă lumea întreagă. Poezia are un titlu format dintr-un substantiv comun la numărul plural. Epitetul cromatic „neagră catifea” întăreşte ideea de necunoscut. „faldurile unor înalte draperii”. gustând din ea şi pierzându-se în eternitate. Este o metaforă care sugerează eliberarea de constrângeri. Faldurile draperiilor „ ţesute parcă numai din sunet şi culoare” constituie o astfel de imagine : eul poetic regăseşte în ele coexistenţa sunetului şi a culorii. Sfinxul . a fi în contratimp. şi doreşte o apropiere 69 . Modul conjunctiv exprimă o acţiune posibilă. ceea ce sugerează intensitatea cu care eul poetic trăieşte momentul descoperirii unui “lin urcuş de neagră catifea”. se transmite ideea că la capătul acestei călătorii şi în prezenţa dorită a unei călăuze. lumea noastră. 74 (Alexandru Philippide. este conştient de raritatea spectacolului la care ia parte. simţurile se armonizează. fiind în legătură cu imagini importante în poezie. Cratima este folosită cu scopul de a marca alipirea. provenit din adverb: apropieri. Metafora “puntea dintre privire şi auz” exprimă o ipotetică armonie între simţuri.El doreşte să se integreze “în senina voluptate nouă “. a oamenilor. (Andra Dobroiu.De asemenea. “putea-voi” fiind o formă în care auxiliarul urmează după verbul de conjugat.

(Alexandra-Raluca Manga. în acest caz. Odată realizată o legătură între elementele constitutive ale cadrului restrâns.dar care nu îl anulează pe acesta din urmă. Metafora “aripi reci” identifică faptul că aspiraţia. 3. dorinţa. i-au fost înfrânte. viziune modernistă de fapt a lipsei de speranţă. Rima împerecheată susţine . într-o „ punte”. Predicatul ar fi fost inutil. 12 F. a ţine minte . 7. ochiul. cu atât mai aproape de deznădejde.se doreşte o nouă corespondenţă . pasărea. Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie. poezia susţine ambiguitatea imaginilor. 9. şi anume . Cocorul) 1. O existenţă simultană a acestor două coordonate implică un timp infinit. Este vorba de o apropiere a celui care parcurge poezia de sensul adevărat al acesteia. un fund de mare în care zac peşti. oase. Al. structurate de enumeraţie descriu un spaţiu straniu şi întunecat. cu realul în care se va intoarce şi unde speră la o materializare a acestor „aeriene fermecătorii” . Dumitriţa Stoica) I. poate chiar eterne : “cu un timp scăpat de spaţiu”. Această metaforă este întărită de o alta: “zbor de pasăre uitată”. prof. 70 .Philippide pătrunde într-un spaţiu ireal din voluptatea căruia doreşte să preia pentru ca. cultivând sugestia unei lumi mai bune . 4. de asemenea .Sentimentul dominant în poezie este cel de tristeţe şi de teamă de necunoscut.”fără călăuză” . pentru că totul constă în această înşirare de lucruri atinse de moarte. dr. ideea de apropiere . zdravăn la minte 2.permanentă a acestor două elemente. marea.Imaginarul poetic atinge nivelul spaţio-temporal în finalul textului. singurătatea 5. Primele strofe. cu cît mai concisă. aripi . a învăţa minte. El imaginează o conexiune o irealului în care este proiectat. iubirea. prin faptul că aceasta facilitează cititorului descifrarea textului. de această dată la grad avansat . poate şi profunzimea sentimentului de frică în faţa necunoscutului. măsura: 8 silabe rimă: îmbrăţişată 6. Scrisă pe un fundament modernist. de asemenea prezentate . sugerând o puternică încărcătură emoţională . coord. bivoli. Rezonanţele simbolice sunt.75 (Camil Petrescu. între timp şi spaţiu. „scăpat de spaţiu” . să beneficieze şi în spaţiul real de acest spectacol cromatic şi auditiv.

Astfel. care este simbolul zborului către înălţimi. Verbele la timpul prezent fixează o experienţă cu valoare exemplară.”să am”-) nu găseşte niciun reazăm pentru raţiune. precum metafora “aripi reci” sau epitetul din construcţiile “creste lungi de os” şi “poartă călătoare”. coord. iar această ”călătorie” este pentru el permanentă.Veghe) 1. se zbate. dr. Dispariţia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silabă cu prima vocală a verbului. Cratima marchează rostirea într-o singură silabă a unui cuvânt şi a unei părţi de cuvânt diferite. O altă trăsătură a poeziei lirice sunt mărcile lexico-gramaticale.tot versul 5. veghea. care încadrează un eu insomniac. pasăre călătoare. comparația dublă.unghere-colţuri. “să am”. orb. Strofa a III-a este un catren alcătuit dintr-o interogaţie retorică ce sugerează aspiraţia către înălţimi.se frământă 2. epitetul. I) Un glas în mine prinde să mă cheme. prin somn pământul geme. starea 71 . O trăsătură a poeziei lirice este faptul că autorul îşi exprimă direct deznădejdea că nu poate accede la lumea absolutului prin cocor.76 (Alexandru Philippide. ( pronumele personal de persoana I ) 6. eul liric subiectiv (prezenţa lui fiind indentificată prin mărcile lexico-gramaticale: verbe la persoana I singular -“ vei ajunge”. Eul lui Philippide ”călătoreşte” prin sine ca printr-o lume obscură şi cu ascunse dureri. sufletul.derivare-căpătâiul. În ultima strofă. 9.tăcut. conversiune-meu 4.“mi”. In preajma mea. somnul. Este vorba de aşa-zisul prezent etern. 8. Dumitriţa Stoica) I. fără legătură cu un moment temporal anume. cum poate fi la fel şi pentru cititorul care îl însoţeşte. aspiraţia sa fiind identificată prin metafora “porţii călătoare” pe care autorul se întreabă dacă o va ajunge. “îmi”şi imaginile artistice create de figuri de stil. (Daniela Cristina Manole. tăcerea. prin urmare la reducerea numărului de silabe din vers şi la obţinerea unei anume măsuri.pronumele la persoana I. 12 F. veghea fiind. ci cu generalitatea unei situaţii. prof. (adjectivul pronominal posesiv de pers. pământul.“creşte”. cred.8. 3. către idealuri înalte care nu pot fi atinse. “să îndemn” -. cerul 7. imaginarul vizionar al textului se opreşte la cele două limite exterioare. verbe la persoana I .

să aud. trecutul. a-şi da viaţa 4) Verbele la modul conjunctiv din ultimele două strofe exprimă dorinţa eului liric de a se cufunda în amintirea trecutului. o “tăcere” a eului liric. cât şi pentru separarea celor două momente ale trăirii sale. atât pentru intensificarea emoţiei. Cerul gol poate fi o imagine simbolică a divinităţii care ne-a abandonat. a doua limită. Dintre figurile de stil din această strofă. a lua viaţa. Dumitriţa Stoica) I. iar Negoiu străpunge cerul cu a sa înălţime. este spaţiul zbuciumului existenţial (vezi antiteza dragoste/ ură şi metafora un spasm. imagine vizuală: Acolo-n pacea nopţii. al stabilităţii împotriva trecerii timpului. este orb (epitet). la nivel semantic. prima limită. Pământul. străbunii 7) Pacea nopţii este o metaforă a armoniei acestui spaţiu rural. dr. dealul. 9. cu bogăţiile pe care le oferă. viaţa. cu stelele asemenea unor vineţi dinţi (metaforă).. adică între două spaţii obscure. de fructele oferite de livezile de pruni. Eul lui Philippide se defineşte. aproape arghezian. acelor imagini care conturează. motive: râul. 6) tema: timpul. amintim: epitete (pridvorul străbun. care nu-i oferă decât experienţa morţii. an 2) Linia de pauză marchează. amintirea.dramatică a celui care percepe continuu curgerea timpului şi insuportabila cruzime a lumii. 72 . şi descoperă în ea pământul şi cerul.77 (Ion Pillat. Dintre verbele la modul precizat. diferenţierea între prezent şi amintire. dar nu în esenţa lor tradiţional armonioasă. când toamna se apropie. comparaţii (globul terestru ca o minge). Versul neregulat susţine tensiunea lirică a unui text modernist prin vizionarism şi prin puternica impresie de înstrăinare a omului de orice sens al lumii. înconjurat de tăcere. Ctitorii) 1) vreme. Poetul pătrunde în această selva oscura (pădure întunecată). să stau. 8) Strofa a treia a poeziei se referă la dorinţa omului de a se retrage la ţară. enumerăm: să desluşesc. Expresivitatea textului se datorează. Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci. alb Negoiu). cu liniştea mult dorită. Cerul. ci într-una modernă. Eul liric doreşte să se bucure de roadele pomilor. cum ar spune Dante.. cu un oarecare grad de ambiguitate. prins în capcană între două nopţi. 3) a da viată. pe dealuri de podgorii. astfel. al ritmurilor naturale şi al belşugului. 5) imagine auditivă: Când şopteşte valea de cântecele morii . în special. (prof. de a reface comuniunea cu pământul. Pridvorul este un simbol al dăinuirii pe pământul românesc. a scindării şi alienării. traseul unei coborări în sine reflexive. în faţa focului din vatra.).

A venit toamna în sufletul ei. 6.livezi”. la nivel auditiv . parc. Relaţia dintre titlu şi poezie constă în modul în care elementele naturii din cadrul copilăriei (râurile. au modelat amintirea cel va însoţi toată viaţa. 4. 12 F.. întorcându-se şi acum cu drag la pridvorul bătrân sau la vechea vatră. “Vrr. ia seamă”. el nu poate să înteleagă frumuseţea locurilor: “Şi crezi. 2.9) Titlul poeziei. În fiecare toamnă plecăm la ţară. Străinul) 1. coord.timpu-n zbor. exprimă vizual tot ceea ce aparţine acestei moşii. Dumitriţa Stoica) I. pe de-o parte zborul vrăbiilor.. unde cenuşa stingea toate şoaptele. De asemenea. O caracteristică a traditionalismului este localizarea intr-un spaţiu rural. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”. “Florica e acolo. iar o a doua trăsatură este preferinţa pentru spaţiul autohton. la plural. la aflarea veştii. este alcătuit dintr-un substantiv simplu. evidenţiind frumuseţea şi bogăţia locului. (Irina Albăstroiu. “ce-ar străluci” ori metafora “rănit de-un dor târziu” accentuează ideea poetică. articulat. livezi”. iar pe de altă parte . 78 (Ion Pillat. care se produce instantaneu. Floarea era vie când a primit-o. Enumeraţia din prima strofă. 8.dr. parc . pe-amurg ca pe-o ramă”. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizaţi cu împrejurimile. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera . „Străinul” venit la moşie pare că nu reuşeşte să descifreze peisajul şi îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine.“Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus.. sugestia se realizează şi prin pauzele 73 . 9.. moşia Florica aici. Ctitorii.dar n-ai zărit. ce se referă la cei ce clădesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori unui lucru. la fel de repede ca o bătaie de aripi. Acestea pot fi considerate ctitorii primilor paşi ai eului-copil.. prof. În structura “venit-ai” cratima marchează forma inversată a perfectului compus “ai venit”. 5. podgoriile. 7.că tot astfel trece şi timpul . “cu casă. care este în continuare fermecat de tot ceea ce ţine de trecut. livezile) şi-au lăsat amprenta asupra poetului./ Că ai cuprins Florica. o clipă” conţine o imagine vizuală. cu casa. Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri şi corespondenţe: “Pealbastra depărtare a luncii de demult” sugerează scurgerea timpului. 3. pe care cutremurat l-ascult” conţine o imagine auditivă.

tabloul este totuşi încărcat de emoţie. (Ioana Alexandra Glăvan. Amurg în deltă) 1. subliniază trecerea lentă a timpului care se reflectă şi asupra naturii înconjurătoare prin nuanţele soarelui la apus. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserării. Metafora “ ochi de apă moartă” dă poeziei o uşoară nuanţă melancolică şi poate arăta o incetinire a trecerii timpului. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunării (“sat lipovenesc”). atât l-a tăiat capul să facă. dureros scâncind = plângând 2. melancoliei și nostalgiei: ”Că ai cuprins Florica. caracterul tradiţionalist se resimte prin tonul elegiac. Dumitriţa Stoica) I. În “Amurg în deltă” caracterul liric al poeziei se face simţit prin nota de uşoară melancolie. Ne-a tăiat calea o pisică neagră. Astfel. de 11 şi 10 silabe. o ilustrare concisă a temei acesteia. iar metafora “aur vânăt”. prof. Titlul ”Amurg in deltă” este un fel de rezumat al poeziei. pauze ale emoţiei. din perspective unui observator neutru. coord. 79 (Ion Pillat. 4. iar măsura versurilor . Din păcate. 8.. Epitetul personificator ”sfâşietor de trist” sau cromatismul insistent şi contrastant (aur / vânăt ) conturează un spaţiu al disputei dintre lumină şi întuneric. ia seamă. o stagnare. coord.prof. fapt necesar pentru păstrarea măsurii. Rima este incrucişată. trist = amar.dr. apa şi o notă istorică (“cai tătari”). 5. 6. 3. 7.din discursul liric. Modalitatea în sine a descrierii în cazul căreia vizualul este dominant este specifică textului liric. la amurg.. cu rol chromatic. Aparent un cadru de natură.dar n-ai zărit.” (Raluca Ana Rădulescu.. 12 F. 12 F. Căderea sunetelor la sfârşit de substantive şi la început de verb reduce numărul de silabe din vers. Natura este o temă des întâlnită în poeziile lui Ion Pillat. dintre viaţă şi moarte. 9. Cratima uneşte într-o singură silabă părţi din cuvinte diferite. Dumitriţa Stoica) 74 .. a vieţii in deltă. personificarea “noapte şoptitoare” creează un fundal muzical melancolic. marcate de punctele de suspensie.. În “Amurg în deltă” acesteia i se alătură motive ca amurgul. dr. In ultima strofă.

Aceasta sugerează. de asemenea. aşa cum filele de cărţi se îngălbenesc datorită vechimii. Prezenţa eului liric în această poezie se face remarcată prin adjectivul posesiv la persoana I. dr. tema poeziei. Dumitriţa Stoica) I. Această operă este o poezie lirică. centrală fiind aceea a unui eu liric pentru care timpul ajunge. 8. „paşii”. prin verbe la persoana I („aud” . 7. ochi de vultur. iar a doua separa două propoziţii coordonate. aceea a trecerii timpului. cum ar fi „aud”.I. Omul s-a confruntat dintotdeauna cu efectele timpului. „fără ieri şi fară azi” 2. deoarece poetul îşi exprimă sentimentele pe care i le trezeşte trecerea timpului. Comparaţia „îngălbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arăta efectele trecerii timpului asupra omului. o realitate palpabilă( „pasul” timpului îi bate în inimă). fragilitatea omului şi existenţa sa limitată. Timpul) 1. prof. nemãrginite = întinse solitari = singuri 2. ochiul dracului” 75 . În prima strofă negaţiile au rolul de a întări ideea poetului că timpul nu este ceva palpabil şi că acesta reprezintă o realitate abstractă. şi anume. La Polul Nord) 1. „simt”. 3. Percepţia acută a acestei treceri este sugerată prin imagini poetice. Săvescu. În această poezie apar tema timpului şi motivul morţii. 5. „mei”. 80 (Ion Pillat. a pierde din ochi. compunere –dintotdeauna derivare cu prefix-recheamă 4. cu scopul de a eviden ţia greutatea şi apãsarea cu care calcã „marii urşi”. se pune accent pe acest substantiv. si verbe la persoana I. 3. 81 (Iuliu C. de fapt. Titlul reprezintă. Prima virgulă separă apoziţia-metaforă ”în ceasul cu nisip…” de restul enunţului. a sorbi din ochi. Ca de obicei. iar în aceasta poezie eul liric îşi exprimă tristeţea şi un fel de conştiinţă a imposibilităţii de a schimba ceva în această privinţă. 6. ca prezenţă. „simt”). „Banul.”Nu-i în apus şi nici în auroră” .Prin folosirea pluralului articulat „paşii”. 12 F: coord. totuşi. (Sabina Iordache. 9. eul liric este marcat.

intensificând sentimentele şi dând veridicitate întregului poem. 12 G. Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor. Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. prin motive precum motivul singurãtãţii. Altã caracteristicã ce încadreazã poezia în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist şi dezolant. Cadrul natural este unul trist şi dezolant. 6. o atmosferã prin intermediul cãrora eul liric îşi exprimã starile sufleteşti nelãmurite şi confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã.“La Polul Sud” etc. prof. Cromatica este astfel sugeratã prin culoarea alb. obţinutã prin ritmuri si rime perfecte. 5.). “câmpii nemãrginite”). culoare simbolizând stări şi atitudini poetice de izolare. 82 (Marin Sorescu. prin evidenţierea unei muzicalitaţi exterioare. 8. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al simbolismului. şi aduce cu sine pierderea oricãrei sperante din sufletul poetului. obişnuitã numai prin ritmuri şi rime perfecte. (Andra Achim. 9. Prin intermediul laitmotivului. dr. chin şi frig lãuntric. încât par desprinşi din universul terestru. “se văd”. pustietatea (“munţii solitari”. aceştia sunt atât de înalţi. solitudine care în poezia de faţã devine apãsãtoare. Boala) 76 . “adorm”. “La Polul Nord”. la fel ca şi repetiţia şi simetria unor cuvinte la începutul şi şfârşitul unei strofe ( “munţii solitari”. coord. “îngalbeneşte”. dar mai ales prin repetiţia simetricã a unor cuvinte la începutul şi sfârşitul unei strofe (“La Polul Nord”. prin albul care dominã. La nivel morfologic se remarcã abundenţa verbelor la timpul prezent: “sentind”. Nicolae Scurtu) I. prezintã câteva caracteristici specifice liricii simboliste. care dominã peste câmpii si vãi. “dorm adânc”-“dorm mereu”. care dominã întreg ţinutul prin “albul dezolant” . este asociatã cu izolarea.4. “dorm”. aducând monotonie. “se-aude” etc. Gãvescu. devenind singuratici. nevrozã. iarna are rezonanţã în sufletul omului. imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului iarna. în poezia “La Polul Nord”. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare” “ Şi urşii albi. într-un oftat adânc şi greu” 7. Astfel. Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea exterioarã. întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea eului liric. ce sugereazã permanenţa stãrii de angoasã. înduioşaţi.“La Polul Sud”). “munţii solitari” Epitetul personificator “munţii solitari” este folosit pentru a evidenţia mareţia şi înãlţimea munţilor.

ura. 77 . Lumea înconjurătoare devine o povara. Se vorbeşte despre moarte. oraşe. prost ca noaptea 4. Titlul poeziei. Se realizează ca moartea în final nu are loc. Cratima marchează căderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nue” într-o singură silabă. a fi bun. 3. a se trezi cu noaptea în cap. senzaţie = percepţie 2. de la primele simptome. „Boala”. am învăţat să citesc şi chiar am citit niste cărţi. cea cu care ne naştem. se eschivează. a gândi 2. a fi frumos. 83 (Marin Sorescu. este o metaforă sugerând moartea. din punct de vedere sintactic. adresarea directă (“Doctore”). direct. desi “am cheltuit pe ele o groază de ani” şi că singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este trăirea intensă. viaţa fiind antidotul pentru moarte. priveşte moartea ca pe o boala. Pleacă trenul) 1. Discursul liric este confesiv. coord. gând . “cand m-am nascut”. „Oameni. încercarea de a ne face viaţa cât mai frumoasă. moartea. separă elementele unui subiect multiplu. prof. 7. În prima strofă a poeziei se descrie sentimentul morţii. noapte luna şi stelele”.1. a trăi. Eul liric încearcă să evite aceste simptome. pronume la persoana I singular “mă”. 9. prin substantivul în vocativ „Doctore” şi prin folosirea persoanei I singular a verbelor şi a pronumelor. degeaba = zadarnic. 8. gânditor.gândire. Nicolae Scurtu) I. de a simţi în fiecare moment. am vorbit cu oameni şi m-am gândit. “mi” 5. “am urât şi am iubit. Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva morţii pe care o simte încă de la începutul vieţii. “ziua mă doare soarele. iar „medicamentele” (ura. pe care încearcă să o înfrângă. dr. venind din interiorul ca o conştientizare a pieirii. 6. cititul. am fost bun şi am fost frumos” – enumeraţia sugerează strădania depusă pentru a învinge „boala” fiinţei. “ aici în regiunea fiinţei mele”. “am citit”. continente” – virgula desparte mai multe elemente ale unei enumeraţii şi. 12 G. Se observă o Moarte generală. o moarte care incepe de la inceputul vietii. iubirea. (Alexandra Niţă. verbe la persoana I singular: “simt”. Iubirea. cititul) sunt încercări de a trăi intens viata. Eul liric consideră că a-ţi face viaţa frumoasă te îndepartează de moarte. un început de detaşare de această lume. sugerat de epitetul “mortal”. toate înseamnă a fi viu.

care vede. dar nu priveşte.3. Fug « copacii. iar el fuge. Tema poeziei o constituie îndepărtarea. Întreaga strofa este o metaforă ce sugerează viaţa omului care doreşte să vadă. ca un strigăt debusolat. care aduce în prim-plan şi ideea detaşării. el nu stă. timpul tot se scurge. dar îi este teamă să simtă. « Trenul » este cel care se pune în mişcare. a aceluia blocat în pasivitate. indiferent din ce parte se produce acţiunea. lucru sugerat de enumeraţia « de autobuz. el este cel care nu se opreşte la ele. Ultima strofa expune metafora dramei călătorului. lăsându-se purtat inert de mersul lucrurilor. « Tu » doar eşti în tren. 6. Resemnarea vine odată cu conştientizarea că în curând va pleca şi trenul tău. de fapt. trenul face acţiunea: trenul stă sau trenul se duce. cu riscuri şi frământări. că facem alegeri. de tren. confuzia si totodată resemnarea : nu se ştie cine a plecat. el reuşeşte să privească lumea. hurducat de căruţă ». de când lumea şi pământul. fără a apuca să o şi cunoască. de lume. eul liric nu îşi asumă viaţa. copacii fug. tristeţea omului călător care nu reuşeşte să cunoască niciodată lumea pentru că are timp numai să o vadă. dar nu cunoaşte. Revolta şi mâhnirea capătă forma finală în aceste ultime două versuri. ce concentrează şi expune drama omului care ştie. reprezentând atât despărţirea. trăirea. un tren tot se pune în mişcare. ca lumea. Mai este. expusă ideea trecerii ireversibile a timpului şi a incapacităţii de a-l trăi : avem de multe ori impresia că ne trăim viaţa. limitându-se astfel la o cunoaştere superficială. frica de ataşament şi de cunoaşterea necunoscutului. « De ce ?» este o interogaţie retorică. 7. eul liric preferând pasivitatea şi detaşarea. oameni. nu să se şi apropie de ea. Totul stă. de vapor. niciodată „tu”. 78 . Ideea « Toata viaţa am privit pe fereastra » exprimă neimplicare. « Pleacă trenul » este o metaforă. Astfel. Efectul este acelaşi: fie că trenul merge sau stă. 9. se încearcă o anulare a responsabilităţii acţiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iţi mai aparţine. condamnat de sine să privească. de asemenea. eul liric este cel purtat. el nu acţionează. a-şi lua lumea în cap 4. lipsa trăirii în mijlocul lumii şi în prezenţa ei. Astfel. fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » şi sintagma « m-am uitat pe fereastra ». dar să nu cunoască. efectul este acelaşi. ruptura tot se produce. Pasiv. dar se conştientizează ruptura . iar întrebările sunt adresate sieşi. Titlul poeziei sugerează pasivitate şi detaşare. marcă a eului liric şi indică autoadresarea. 5. 8. « Tu » este un pronume personal. responsabilitatea nu este asumată. continente » când. Din nou. că luptăm. devenind legătura sa cu tot ceea ce îl înconjoară. confuz. oraşe. cât şi efectele ei. când de fapt suntem victime ale pasivităţii noastre. « privirea » fiind element cheie al acestei poezii. el nu fuge. iar timpul trece pe lângă noi. Interogaţia « De ce ? » accentuează ideea poetica expusa în celelalte strofe.

7.). a da ocol. nenfaşura) 9.motivul iubirii creatoare de lumi . fiind un simbol al iubirii.motivul cuplului adamic 6. omul poate atinge absolutul. se-adumbrea= se intuneca stins= imperceptibil. pe cabluri. romantică. o încununare a emoţiilor exprimate pe parcursul poeziei. a da de veste. prof. Titlul are rolul de a-l introduce pe cititor in universul de ficţiune propus de autor şi de a oferi o cheie de lectură a textului. –a avea nevoie de ceva ca de aer . dr..Interogaţia din final.a-şi da aere .a avea un aer preocupat . -prezenţa monologului liric adresat -mărci ale eului liric şi prezenţa verbelor la persoana I plural (ne sărutam. coord. 5. Din punct de vedere sintactic virgula coordonează circumstanţialele de loc iar din punct de vedere stilistic are rolul de a coordona termenii unei enumeraţii. a da cu bâta-n baltă. peste iarbă..motivul relaţiei omului cu transcendenţa . vag 2. 79 . 12 G. Sărutul) 1. prof. Prin intermediul simbolurilor. îndrăgostitul îşi exprimă concepţia despre iubire şi consecinţele pe care aceasta le are asupra eului interior şi asupra universului. 8. a da vrabia din mâna pe cioara de pe gard. În ultima strofă se regăseşte motivul iubirii creatoare de lumi şi motivul cuplului adamic. « de ce ? » vine ca o răbufnire. 3. 12 G. tema iubirii . (Anca Maria Pricop. coord. Verbele din prima strofă creează o atmosferă aproape ireală şi sugerează un timp mitic al iubirii. o conştientizare a irosirii: « Toată viaţa m-am uitat pe fereastră […] De ce am impresia că am cunoscut lumea ? » (Ioana Raluca Cristea. Alchimie) 1. fapt sugerat de sintagmele care unesc cele două lumi (şi păsări mari se coborau pe bănci/ şi pe statui.a rămâne în aer 4. Îndrăgostitul sugerează faptul că prin iubire. Metafora steaua neagră este formată din doi termeni aproape antitetici şi rolul său este de a crea o atmosferă ireală. Nicolae Scurtu) I. Nicolae Scurtu) I. Atmosfera mitică este subliniată de versul liber şi măsura de 11 silabe. de a sublinia sentimentele de duioşie ale îndrăgostitului şi de a sugera că prin dragoste omul poate accede la absolut. 84 (Nichita Stănescu. 85 (Marin Sorescu. dr.

” .. deoarece nu sunt o sută. Nu am putut găsi la magazin calorifere cu şapte elemenţi. Titlul poeziei este un simbol ce ne arată unghiul din care trebuie să citim poezia pentru a înţelege semnificaţia urmărită de autor... Mărcile gramaticale ale prezenţei eului liric în textul dat sunt formele verbale la persoana I („Ce sa fac eu.. 3.”. „mea”. 7. „.”) şi adresarea directă prin folosirea formelor verbale şi pronominale la persoana a II-a („Aţi greşit calculele. Invocaţia este folosită în discursul liric pentru a accentua sentimentul de frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii.. Opoziţia din strofa a doua dintre ideea de înţelepciune şi cea de fericire reliefează asemănarea dintre cele două noţiuni în concepţia umană dar ele au valori şi înţelesuri diferite. radiul şi poloniul sunt elemente chimice radioactive..”. Deci titlul simbolizează căutarea orbească a fericirii. sunt insuficiente. fericirea. Virgula desparte în text elementele componente ale enumeraţiei. „vă dau jumătate.”). asemenea elementelor chimice din tabelul periodic al elementelor. 8. „mele”).. 80 . Fericirea este un scop în timp ce înţelepciunea este un mijloc de a atinge scopul. 6. un număr rotund.. „daţi-mi”.mai arunc sub cazanul vostru. Ele sunt trecute în tabloul fiinţei sale ordonat. Altă marcă gramaticală existentă în textul dat este prezenţa formei pronominale a persoanei I („eu”. Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv prin mărcile lexicogramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 şi prin adresarea directă prin invocaţie retorică care accentuează subiectivismul poeziei. şi care foloseşte calcule şi formule imprecise bazate pe intuiţii eronate. „Vă dau jumătate. Marin Sorescu în ultima strofă a poeziei „Alchimie” foloseşte metafora şi un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arăta risipa ce se realizează în căutarea pietrei filosofale... 5. El transformă toată frământarea omului de a obţine fericirea într-o pseudo-ştiinţă cum este alchimia ce are un ţel final imposibil. Dar din păcate reacţia continuă la nesfârşit fară un rezultat. Acest procedeu artistic permite exprimarea mai directă a sentimentului de dezolare şi creşte intensitatea mesajului transmis.2. întreg. 4. piatra filosofală. 9. Risipa se realizează prin consumarea timpului dat fiecăruia să-l trăiască în întreţinerea reacţiei chimice care ne promite drept produs final fericirea. Plutoniul. Cele nouăzeci şi nouă de elemente. număr fatidic.

coord. 7. 8. „Fă focul”. a se da de ceasul morţii. Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viaţă precum frunzele uscate de vânt. expresivitatea este realizată prin figurile de stil existente. „Fereşte-mă”. căutând refugiu şi alinare în iubire. acesta doreşte cu tărie să evadeze din realitatea dezolantă. prof. în ceasul al doisprezecelea. 6. Titlul poeziei. accentuează ideea deznădejdii. trecerea ireversibilă a timpului şi un motiv literar este cel al toamnei şi al frunzelor moarte. titlul prefigurează ideea de ansamblu a textului. a disperării şi tristeţii eului liric. Prin referire la specia genului liric. neputând să se împotrivească destinului. toamna. toamna cu frunzele moarte. 12 G. „preumblă-te” 5. sentimentele dominante fiind melancolia. deznădejdea şi durerea provocate 81 . ritmul alert al confesiunii este susţinut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea şi disperarea eului liric. Astfel. reluat în cadrul fiecărei strofe. Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. Frunzele moarte purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea fiinţei umane cât şi cât de nesimnificativ şi neputincios este omul în faţa naturii. Este dezvăluit şi elementul central în jurul căruia gravitează întregul discurs liric. Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marcă a lirismului subiectiv şi implicit a eului liric. Personificarea e menită sa exprime zbuciumul interior. dr. poezia capătă forma unui monolog adresat. eul liric este înspăimântat. Tonul autoritar. Structurile care pun în evidenţă prezenţa eului liric sunt: „Aşează-mi-te alăturea”. angoasă. în raport cu universul. este cuprins de tristeţe. În cadrul poeziei. Conştientizarea dramei umane. Frunzele – Elegie de toamnă) 1.(Cezar Laurenţiu Blănaru. Cuvântul a cărui formă nu mai este conformă cu normele limbii literare actuale este „alăturea”. şi care. 3. Astfel. precum metafora. a-i suna ceasul 4. frunzele. De asemenea. Astfel. durerea. fixează motivul central al acesteia. Sinonimul contextual pentru cuvântul învăluită este „îmbrăcată” şi pentru a depăna este „a desfăşura”. cadru necesar exprimării unor trăiri de o asemenea gravitate şi intensitate. elegia. 2. inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice. Formele de imperativ exprimă voinţa hotărâtă şi cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate fiinţei iubite. aceea a spulberării iluziilor şi speranţelor la gândul perisabilităţii fiinţei umane. dezolare. O temă prezentă în text este efemeritatea fiinţei umane. 86 (Radu Stanca. personificarea. Chinuit de ideea efemerităţii fiinţei umane şi de regretul vremurilor apuse. încă din titlu este fixat cadrul natural metaforic. a realităţii necruţătoare generează deznădejde. cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistică auditivă. se remarcă personificarea „frunzele sub paşi. regretul. 9. este anticipată încărcătura afectivă a poeziei. „Frunzele-Elegie de toamnă”. Nicolae Scurtu) I. Astfel.

Pronumele de persoana I singular “-mă”. nicicând n-o să dispară” are rolul de a izola o apoziţie (“ea”). prod. expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizează prin intermediul figurilor de stil folosite în cadrul poeziei. focalizând accentul asupra iubirii. dar şi prin adjectivul pronominal de persoana a II a singular „tale”.. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită şi de uzitarea metaforei. Astfel. 8. dr.”) şi prin inversiunile cu rol prozodic. “eu” marchează prezenţa lirismului subiectiv.de drama omului a cărui speranţe s-au spulberat. acest lucru evidenţiând totodată unitatea cuplului. “la nesfărşit”.” 6. Verbul la condiţional-optativ “ar mai trece“ şi cel la viitor “n-o să dispară “exprimă dorinţa eului liric de a conserva acest sentiment. “n-o să piară”. Expresivitatea este realizată prin repetiţia anaforică (“şi chiar. Cele doua virgule din versul “Iubirea. nu l-am crezut. Ea este o slăbiciune. Adresarea directă a eului liric este subliniată prin pronumele de persoana a II a singular ”-ţi”. “dăinui-ntre”) ajută la păstrarea măsurii de 10-11 silabe. “Iubirea. devine astfel subiectivă şi reuşeşte să treacă peste toate defectele celui/celei asupra căruia/careia îsi răsfrânge iubirea.nicicând n-o să dispară”. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranţele. “tainice cununi”). pentru elidarea unor vocale (“dac-ar”. de accentuare a sentimentului de iubire (“ea. ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „Să nu simt”.. totodată posibilitatea împlinirii unui scenariu ideatic. Persona încercată de acest afect. vezi.. 87. 12 G.. 82 . căci raţiunea nu mai are putere în faţa sentimentului intens. de a-l proiecta într-un plan ireal şi. Iubirea lui nu va muri nicicând./şi multe.. “înc-o “. reliefează lirismul subiectiv. implicarea afectivă a eului liric. cum este cea din versul „Să nu simt frunzele cum zboară în vânt”. ea n-a murit. 5. Apar sintagme care marchează permanenţa iubirii:”înc-o seară “. Legatura afectivă dintre eul liric şi iubită e redată simbolic prin folosirea pronumelui de persoana I plural ”noi”. (Radu Stanca. “va dăinui “. Apoziţia “ea”. Rima este încrucişată. nicicând n-o să dispară “. Nici când mi-a arătat dovada. Amploarea suferinţei interioare şi a temerilor este evidenţiată prin inversiunea „vasta urgie”. coord. Sonet) 1. 4. ea.dar .Iubirea este un sentiment ce creează o anumită vulnerabilitate.“n-o să moară” 2. ea . Nicolae Scurtu) I. 7. Cel de-al doilea catren nuanţează eternizarea sentimentului de iubire. Iubirea devine elementul de conexiune între cei 2 : „Iubirea.” “Şi dragostea . Eul liric ar dori să se sustragă acestei realităţi dureroase şi să oprească timpul. ea . subliniază importanţa iubirii pentru eul liric. (Mara Moroşeanu. Folosirea cratimei.”n-o să dispară“. Confesiunea lirică evidenţiată prin mărcile eului liric (pronumele personal de persoana I plural – “noi”). 3. nicicând n-o să dispară.

speranţe. Inserate între versurile 7-13 se regăsesc epitete personificatoare atribuite tristeţii şi dragostei: “urâtă”. marchează elipsa predicatelor. Astfel. întruna: După spectacol mă bătea la cap întruna! 3. (Victor Niculae. tristeţe. care luptă cu sine. întotdeauna. “nedreptate” suprimă insolitul imaginilor artistice. iar din punct de vedere stilistic accentuează importanţa ochilor şi a picioarelor în cadrul vieţii şi. inclusiv prin ermetismul expresiei. „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?”. 9. dr. 18 silabe 5. “noi”. antonimie: realitatea-visul despărţind-unind 2. I plural. pusă în relaţie antitetică cu depăşirea limitelor 7. Nicolae Scurtu) I. dar şi evidenţierea ideii poetice. “înfrigurată”. ducând la confruntarea dintre creator şi gânditor. a trage cu urechea. a tăia frunza la câini. Virgula. au drept scop înfrumuseţarea versurilor. Astfel. dragoste 4. din punct de vedere gramatical. figurile de stil creează ambiguitatea limbajului împinsa până la aparenţa de nonsens. Lirismul subiectiv se caracterizează prin prezenţa monologului liric adresat şi prin intermediul mărcilor eului liric (pronumle de persoana I singular şi plural): “eu”. orice poet. a duioşiei în planul iubirii. 12G. 3.9. duioşie. prin folosirea verbelor la pers. 88 (Nichita Stănescu. prin răsturnarea firescului. Nedreptate) 1. acel laser lingvistic = acel cuvânt 83 . prima interogaţie retorică pune sub semnul întrebării normalul şi sugerează ieşirea din limitele banalului. nedreptatea firescului. a se culca pe o ureche 2. Titlul exprimă şi subliniază apariţia eului liric subiectiv. a-l tăia capul 4. de absurd. a tăia elanul. coord. 6. Necuvintele) 1. Nicolae Scurtu) I. 89 (Nichita Stănescu. poezia contrariază permanent aşteptările cititorului. prof. coord. (Cornelia Badea. într-una: Într-una din zilele vacanţei voi merge la mare. o desprindere de contingent. dar totodată. mai ales. prof. prezenţa interogaţiilor retorice 8. dr. Mijloacele artistice la care apelează . prezenţa eului liric implicat. 12 G.

iar celelalte versuri sunt alcătuite independent de poeziile clasice. şi a soluţiei găsite de el pentru obţinerea unei noi lumi se conturează o veritabilă artă poetică. plutind. 7. 8. / care bat. bătut de soartă / de Dumnezeu 4. Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească. poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru. Nichita Stănescu se foloseşte de o metodă a contemplării. Strofa a doua evidenţiază dorinţa autorului de a afla adevărul. 84 . 90 (Nichita Stănescu. o creaţie a esenţei lucrurilor. „înlăuntru” – exterior. cu excepţia strofei a treia în care primele două versuri se repetă. a-şi bate gura degeaba. prof. de a nuanţa naşterea unei noi lumi. pentru că descrie cel mai bine atmosfera create şi anume aceea a necuvintelor. Lauda omului) 1. a filosofării pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în vis. În acest sens titlul este semnificativ. 2. Tema poeziei este creaţia ca înnoire a universului. adevăr reprezentat de un singur cuvânt. a temei. a se bate cu morile de vânt. iar al doilea i este articol hotărât. Nichita Stănescu este un înnoitor al poeziei prin faptul că aduce atât elemente noi. 12G. „adăugată” – înlăturată. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsită de rimă. (Victor Niculae. În text se repetă verbul “a naşte” (“născând”) care are rolul de a evidenţia procesul creator. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”.5. dr. Nicolae Scurtu) I. 3. În ultima strofă. Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului. 9. Poezia „Necuvintele” se prezintă ca o artă poetică prin faptul că poetul îşi arăt propria concepţie despre modelul de poezie. cât şi o altfel de gândire asupra poeziei moderne. planând”. a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente. Cu ajutorul limbajului. să atingă absolutul. 6. coord. referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. 5. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv. “Necuvintele” reprezintă o artă poetică deoarece arată ideea autorului despre poezie şi despre lumea înconjurătoare în general.

vocea lirică este prezentă în text prin adresarea directă. 91 (Nichita Stănescu. Ultimele doua imagini. „care e gândul“. Anca Roman) I. Titlul este un element esenţial al receptării. din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. făcând apel la propria lor sferă semantică. oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer. toate trei cu privire la Om. pentru că redă ceea ce gândesc pomii. vâslind în aerul gândului. pietrele şi aerul. ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele lumii materiale. Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă. Lauda omului. în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului. adânci şi de o mare plasticitate intelectuală. De asemenea. eul liric este sugerat.. Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare.. în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă. precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe. deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. coord. (Cătălina Ivan. Dimineaţă marină) 85 . ca pentru a purta în ele adevăruri absolute. un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului. în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. 9.” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect. pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”. 12 H. „ce-o zăreşti”. 8. definitive. prof. Cea de-a treia strofă. mediul păsărilor.6. Titlul poeziei. identifică specia lirică cu o odă. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. complementare una alteia. pietrele şi aerul. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor. În poezie. este a elogia la maximum intelectul uman. sporesc impresia de dinamism continuu. 7. chiar dacă cu valoare generalizatoare. dr. să aiba un „punct de vedere“ despre Om. trei trepte ale unui fel de silogism poetic. Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al . Pentru aer. A imagina aripi crescute înlăuntru. sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare. copacii. în tipare sintactice de neclintit. a pietrelor şi a aerului. aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric. pe parcursul celor trei strofe. Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii. ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă.

Tema trezirii conştiinţei / a naşterii lucide. al iluminării. Nicolae Manolescu vorbeşte despre substanţializarea limbajului şi poetizarea realului. prof.1. Anca Roman) I. „ochii”. Titlul poeziei citate este alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un adjectiv cu valoare de epitet. identificându-se cu soarele. dar dincolo de cuvânt se deschide o altă lume. moment auroral privilegiat. pe apa Sîmbetei 4. natura se trezeşte la conştiinţă). Adolescenţi pe mare) 86 . coord. Discursul liric confirmă parţial şi completează înţelesurile sugerate de titlu. ţine lumea în fiinţă. „umeri” . numai că dimineaţa devine o metaforă a trezirii conştiinţei: fiinţa cosmicizată se trezeşte din somnul necunoaşterii. omul devine centru al universului. „şi plopii. într-o viziune monumentală. trezindu-se brusc” – personificare. Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinţă supremă. 3. 7. în lumină. Titlul sugerează un tablou de natură. 1-3 feminină şi 2-4 masculină. reinterpretarea miturilor (geneza este aici individuală. schimbându-i contururile. universul material prinde viaţă. Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enunţului şi reliefează semnificaţia sintagmei: o personificare. 12 H. 92 (Nichita Stănescu. 8. Sentimentul este generator de sens. Cuvintele au valoare în sine. „frunte”. „tâmplele” 2. fiecare cuvânt. măsura variază între 10 14 silabe (într-o rostire rapidă a primului vers al acestei strofe) 6. a da apă la moară. devenind o prelungire a universului uman. Poezia se face pe sine ca obiect şi se construieşte cu fiecare vers. motivul luminii. dr. Textul aparţine neomodernismului. Imaginea vizuală a soarelui şi sinestezia „lumina-n ape o să-mpungă” conturează o lume a obiectelor şi a fiinţelor aflate într-o relaţie de întrepătrundere. „sprâncene”. a se îmbăta cu apă rece. 5. Orice titlu induce un anumit nivel de lectură a textului poetic şi generează un orizont de aşteptare. într-un moment al zilei. (Ştefania Raisa Ciulacu. motivul ascensiunii. prin personificare. având drept caracteristici lirsmul reflexiv şi imagismul metaforic. a şti ca pe apă. 9. motivul somnului. Rima este încrucişată. glorificând momentul naşterii lucide.

6. motivul biblic al mersului pe valuri 5. a tăia drumul / calea cuiva. Apostroful din versul: „măcar pân' la genunchi în valul diafan” marchează absenţa vocalei “ă”. a-i tăia cuiva (toată) pofta. Ultimele două versuri reprezintă un fel de concluzie / constatare a întregii poezii. motivul mării. fără multe figuri de stil. fără a se marca fiecare vers prin majusculă (scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite). Transparenţa ideii poetice este ilustrată aici de imagini artistice şi de prezenţa eului liric ca spectator. prezentă şi în această poezie şi este datorată unui limbaj simplu. împlinire şi desăvârşire a fiinţei. cunoaştere de sine. ţeapănă = puternică. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stănescu. Ploaie în luna lui Marte) 87 . semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice şi al încrederii pe care adolescenţii o au în ei înşişi. reprezintă calităţi ale tinerilor. pentru că poezia nu se mai bazează pe reprezentare. 2. tinerii au căpătat deprinderea de a „merge pe valuri”. Epitetul „lenta înaintare” semnifică plutirea lină. dr. 9. coord. 14 silabe în al doilea vers. firesc. Adverbul „simultan” evidenţiază ideea unei alinieri ca într-o competiţie care-i ajută să se cunoască.1. În primele patru versuri – rimă încrucişată. care stabileşte o opoziţie cu ideea din versurile anterioare. ci este ea însăşi un act. pe mare. lentă = lină. a tăia frunză la câini etc. Scrierea cu literă mică este un procedeu prozodic specific modernismului. Anca Roman) I . prof. 93 (Nichita Stănescu. calmă. rostirea într-o singură silabă / tempo rapid. „zvelţi” şi „calmi”. 8. consecinţele elidării acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor. 7. 12 silabe în al treilea vers şi 15 silabe în al patrulea vers. prelungit şi în neomodernism. fapt subliniat şi prin utilizarea conjuncţiei adversative „dar”. măsură de 16 silabe în primul vers. tema adolescenţei. numit ingambament. ca un dans cosmic. 12 H. 3. Cele două epitete. impulsionaţi spre descoperire. ca Isus. a adolescenţilor cuprinşi de elanuri impetuoase. (Alecsandra Zugravu. 4. Spre deosebire de aşteptarea celui care îi contemplă. care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare.

1. „infernal", „concretă", „mansarde” 2. Substantivul Marte este scris cu majusculă deoarece reprezintă numele zeităţii romane a războiului şi a vegetaţiei. 3. a pune suflet, a-şi da sufletul, din suflet, cu sufletul la gură 4. Tema iubirii; motivul ploii, motivul zborului, motivul Lorelei, motivul zeului Marte. 5. Rima strofei a treia este încrucişată şi feminină. Măsura strofei a treia este de 9 -11 silabe. 6. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare nostalgică a trecutului. Iubirea de altădată este proiectată în mit cu ajutorul imperfectului („ne iubeam”, „ploua”, „dansau”) 7. Personificarea „Pereţii odăii erau / neliniştiţi [...]" este folosită pentru a sublinia că în faţa iubirii celor doi, până şi lucrurile care, de obicei, sunt de neclinit, îşi pierd această calitate, sentimentele îndrăgostiţilor reflectându-se în tot ceea ce îi înconjoară. Tot prin personificare, „sufletele noastre dansau”, se exprimă bucuria existenţială intensă, căci pentru îndrăgostit lumea apare ca un miraj continuu. 8. În penultima strofă se prefigurează ruptura dintre îndrăgostiţi, lucru sugerat de primele doua versuri, care conţin o imagine vizuală: „Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia". Uitarea odăii unde ei se iubeau şi înălţarea marchează distanţarea îndrăgostitului de iubita sa. De altfel, chemarea iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanică, sirenă a Rinului care atrăgea corăbierii într-o zonă stâncoasă, provocându-le moartea), asociat iubirii tragice, imposibile în romantism, sugerează destrămarea cuplului erotic. Imaginea auditivă „Tu mă strigai din urmă", urmată de repetiţia „răspundemi, răspunde-mi" vin să sugereze faptul ca îndrăgostitul îşi lasă iubirea undeva departe, el îndreptându-se spre alte idealuri, iar vocea iubitei răsună ca un ecou îndepărtat. Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorică din partea iubitei, care îl pune pe îndrăgostit să aleagă între iubirea lor („oamenii") şi alte idealuri, înalţătoare, dar care pot fi efemere („ploaia") 9. Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic dată de multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice regăsite în text. În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu, întâlnim imagini vizuale ca „norii curgeau", care fluidizează ideea trecerii implacabile a timpului. De asemenea, se remarcă personificările „Pereţii odăii erau / nelinistiti [...]" şi „Sufletele noastre dansau", care sugerează fericirea îndrăgostiţilor şi rezonanţa universului înconjurător la sentimentele lor. Ploaia este o metaforă a vieţii, a instinctului, a bucuriei existenţei.

88

Metafora „mie-mi plouă zborul, cu pene" sporeşte expresivitatea textului, la fel ca şi imaginea vizuală „Şi mă-nălţam", ambele impunâd motivul zborului, al înălţării, al depăşirii limitelor banalului, prin iubire. Epitetul superlativ „ploaie de tot nebunească", din ultima strofă, este ca o ultimă aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trăit-o „în luna lui Marte". (Alexandra Chiriţă, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman) I. 94 (Gheorghe Tomozei, Septemvrie) 1. septemvrie, târzii 2. Rolul punctelor de suspensie din primul vers, „Septemvrie…” , este de a marca o pauză afectivă în rostirea poeziei , pentru a sugera nostalgia. 3. „septemvrie, „rădvanul”, „carte”, „frunze”, „iubire” sunt cuvinte din fondul vechi al limbii. 4. Tema trecerii timpului, asociindu-şi mai multe motive, precum toamna, amintirea, singurătatea, copilăria, exprimă starea de tristeţe a fiinţei. 5. Rima încrucişată (1-3 feminină, 2-4 masculină) şi măsura de 10-11 silabe. 6. Utilizarea verbelor la modul indicativ, timpul imperfect creează durată şi simultaneitate, prelungeşte durata momentului evocat şi o imobilizează într-un tablou sensibil şi melancolic. 7. Epitetul „frunze târzii” sugerează efectul venirii toamnei. Frunzele simt trecerea timpului şi , la timpul lor, cad „domol”. Acestea „ruginesc”, îmbătrânesc şi se sting, asemenea unei fiinţe umane. Metafora „rădvanul toamnei” exprimă plastic apariţia regală a toamnei, de după himericele clăi de fân ale verii, într-o continuă rotaţie calmă a anotimpurilor, ca la Virgiliu. 8. Ideea poetică este tristeţea indusă de venirea toamnei şi este evidenţiată prin epitete : „surâsul meu amar” ce exprima atât amăraciunea, cât şi falsitatea zâmbetului, deprimarea fiinţei care se identifică cu „cel mai trist şcolar”, râvnind după mângâierea doamnei învăţătoare, o alinare mult aşteptată, dar care nu va mai veni niciodată, pentru că timpul copilăriei a trecut. Strofa curentă, implicit şi poezia, se termină cu puncte de suspensie pentru a invita cititorul la reflecţie. 9. Limbajul poetic în poezia citată este caracterizat de reflexivitate, lasă cititorul în suspans. Poezia are o predispoziţie spre meditaţie, datorită punctelor de suspensie prezente atât în fiecare strofă, cât şi în ultimul vers, care te invită să gândeşti la rostul lumii şi al fiinţei aflate sub puterea timpului. (Daniela Tărăşenie, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman)

89

I. 95 (Ion Vinea, Declin) 1. Când îi cer explicaţii, se înroşeşte tot şi se eschivează. (cer = verb la persoana I, singular; omonim lexico-gramatical) 2. Virgula folosită în versul „Cântecul trist, cântecul cel mai trist” are rolul de a izola, parţial doar, întrucât cea de-a doua virgula cerută de situaţia gramaticală lipseşte, apoziţia dezvoltată „cântecul cel mai trist” de determinantul sau („cântecul trist”). Sintagma „cântecul cel mai trist” este, aşadar, o lămurire asupra primei sintagme, având, de asemenea, şi rol de gradare a intensităţii. 3. viaţă de câine; pe viaţă; în viaţă; de-o viaţă, a lua viaţă 4. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei şi cea a toamnei, care declanşează melancolia eului liric şi care declanşează monotonia bolnăvicioasă în planul exterior ( „arborii neajunşi la cer”, „turmele ce-şi pasc soarta”, „frunzele care se dau în vânt” ).

5. Mărci ale subiectivităţii: „în mine”, „(nu)-mi” (pronume personale, persoana I, singular)

6. Expresivitatea rezultată din repetiţia prepoziţiei „între” în ultima strofă a poeziei (anaforă) constă în sublinierea ideii că intreaga natură este cuprinsă de tristeţea toamnei. Atât lumea vegetală, prin „arborii neajunşi la cer”, cât şi lumea animală, prin „turmele ce-şi pasc soarta”, şi chiar şi elementele naturii, prin „apele ce-şi urmează albia”, sunt cuprinse de vraja morbidă a anotimpului.

7. Tristeţea eului poetic, care „întârzie” în planul său interior, este transpusă în planul exterior şi corelată cu toamna târzie. Aşa cum întreaga natură aşteaptă prima zăpadă din an pentru a se sparge monotonia existenţei, pentru a rupe şirul de zile derulate identic, una după cealaltă, la fel şi fiinţa aşteaptă „sărutul” care să îi încălzească sufletul. În aşteptarea elementului salvator (iarna, respectiv sărutul), cele două planuri au atitudini diferite. Astfel, lumea interioară, a sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multă melancolie, aspirând tristeţea peisajului tomnatic, astfel încât omul pare a avea un aer bolnăvios. Pe de altă parte, natura îşi urmează vechiile obiceiuri şi nu manifestă nici revoltă, nici nerăbdare, acestea fiindu-I atribuite de către privitor, ca urmare a sentimentelor proprii de nelinişte şi tristeţe. 90

„turmele ce-şi pasc soarta”). Eul liric din poezia Declin trăieşte o tristeţe anonimă. Utilizarea acestei din urmă expresii poate conduce către ideea că eul liric este interesat el însuşi de posibilitatea sinuciderii. 91 . imaginile sugerează destrămarea lentă a fiinţei.. Declin. dr. autorul nelăsând cititorului doar indici asupra ceea ce doreşte să exprime. imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) şi pentru că redă dimensiunea spaţială („Pe stâncile Golgotei”. Imaginea creată de aceste versuri este aceea a unei bucăţi de lume cuprinse de melancolie şi care. Unele sintagme sunt totuşi destul de dure („glasul sterp”. „În vale…dormea Ierusalimul”). folosite cu sensurile lor denotative. „lumea cea pribeagă”). Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate. „glasul sterp”. de exemplu. Anca Roman) I. a-şi face cruce. care îl determină să observe doar ceea ce este deprimant şi dureros în jurul său (“cântecul cel mai trist”. ocărau = huleau 2. sub impulsul unui pesimism continuu şi a obsesiei pentru moarte. coord. a-şi duce crucea. „umilinţa tălăngilor”. arşiţă = dogoare. „curata-i frunte”. pentru că „E toată viaţa care doare aşa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”. 3. prof. în cruce 4. Pe cruce) 1.. Elegia este specia poeziei lirice care exprimă sentimente de melancolie. pustietatea. se „dă în vânt”. „frunzele care se dau în vânt” ). pentru a se salva. termenii îşi menţin proprietăţiile. 96 (Vasile Voiculescu. ci numindu-şi sentimentele în mod direct. Discursul liric este descriptiv pentru că prezintă numeroase figuri de stil epitete („arşiţa grozavă”. Puse sub semnul metaforic al titlului. oboseala existenţială. 12 I. demult uitată în sine ( „o tristeţe întârzie în mine” ). renunţă aşadar. acest lucru având drept efect o exprimare coerentă. Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zăcea” este acela de a realiza pronunţarea legată a celor două parţi de vorbire diferite: substantivul şi pronumele neaccentuat în cazul dativ. Prezenţa acestor trăsături demonstrează caracterul elegiac al poeziei. ca în poeziile simboliste. vagă.8. (Elena Racu. continuă. în cea mai mare parte. Cuvintele din poezia lui Vinea sunt. imagini vizuale ( „Măslini fără de deunze dormeau). tristeţe şi care reflectă o orientare a eului liric către visare şi izolare. Elementele cadrului natural sunt numite şi nu doar sugerate. 9. „arborii neajunşi la cer”. concisă.

Sintagma „Inima de mamă” înduioşează. Prima propoziţie.5. 8. coord. neputinţa ucenicilor accentuează şi mai bine momentul făcând apel la conştiinţa creştină. sporind tragicul. prin simplitatea ei şi prin alăturarea numelui lui Isus de verbul la imperfect „murea” accentuează tragicul şi solemnitatea momentului. ţipatul Mariei Magdalena. 7. Redarea cât mai fidelă a răstignirii lui Isus se subordonează încercării de recuperare a rădăcinilor. Prima strofă a poeziei prezintă apropierea morţii lui Isus. 6. Cadrul exterior se află în relaţie directă cu personajul liric. dramatismul versurilor. în final moartea lui Iisus. În primul rând. Adverbul „adânc”. mama lui Isus. (Cristina Juverdeanu. În opinia mea. spinii. poezia „Pe cruce” redă viziunea poetului reuşind în acelaşi timp să sensibilizeze ctitorul. Pornind de la acest vers se poate presupune că poetul prezintă momentul în care viaţa. Luminiţa Paraipan) I. cerul) este învinsă de moarte. curat. Versul „Şi-adânc zbucnea blestemul în inima de mamă” face referire la suferinţa Mariei. viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese foarte expresiv din versuri. Poezie) 92 . determinând şi schimbările naturii. Natura. Nu în ultimul rând. 11 G. Invocarea pasajului biblic este o altă temă caracteristică şi anume aceea a întoarcerii spre primar. reprezentată de elemente precum sângerase. personificată se dezlănţuie şi participă la acest moment de răscruce. În concluzie. adaptarea naturii la suferinţele personajului liric Iisus este un element prezent şi în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea religioasă. reacţiile celorlalte personaje lirice. chinurile şi. disperarea mamei. 97 (Vasile Voiculescu. Viaţa lui Iisus redată prin metafora „pălea fruntea-i curată” se stinge din cauza sângerării şi a spinilor. spre primordial. Ea este urmată de epitetul „arşiţa grozavă” care face legătura între personajul liric şi exterior. mijloacele artistice (figuri de stil. prof. natura se dezlănţuie violent prin arşiţa grozavă şi prin vărsarea lavei. reprezentată de elementele legate de credinţă (cruce. însă prin intermediul acestora se vede faptul că natura simte pierderea. La fel şi măslinii. căci ei sunt fără frunze. Apoi. 9. Textul aparţine tradiţionalismului interbelic şi are ca temă centrală tema caracteristică a acestui curent şi anume conştiinţa religioasă ortodoxă. când suferinţa lui este maximă. pus în faţa verbului „zbucnea” sugerează violenţa şi profunzimea chinurilor interioare ale mamei. tema centrală a tradiţionalismului interbelic. „Ierusalimul doarme”. Când Iisus este cuprins de somnul morţii chinul se sfârşeşte şi pentru natura. Folosirea cuvântului „blestem” pentru a arăta nenorocirea personajului liric Isus arată imposibilitatea de a schimba ceva şi faptul că destinul trebuie împlinit. propoziţii scurte) reuşesc să redea tragicul şi gravitatea momentului. dezlănţuită. Chiar înainte ca Isus să moară.

crăiasă 2. redat prin personificarea „Amuţesc. coord. Metafora „surugiu la cuvinte” sugerează rolul poetului şi anume acela de a conduce cuvintele şi de a le potrivi cât mai bine în rime şi versuri. Poezia este o artă poetică deoarece ideile poetice cuprinse în text fac referire la modul în care este realizată creaţia. cuvântul 5. având rolul de a introduce enumeraţia realizată de următoarele trei versuri. În sintagma „duhurile-nchise” cratima marchează elidarea vocalei „î”. Metafora „plumbul închisorii” se referă la imaginea minţii neinstruite asemănată cu o temniţă de plumb. 6. De asemenea. Creaţia este văzută ca un basm.”) În ultimele versuri apare dezamăgirea că deşi poetul şi-a pus în slujba poeziei toate darurile. speriaţi. „mă”. teme/motive literare: creaţia. poezia văzută ca un basm şi prin tonalitatea elegiacă din final. De acum se instalează un haos. (au transportat) 2. menit să anunţe sosirea rădvanului dar şi destrămarea a tot ce se realizase. Am trecut cu bine peste sesiune. buzdugan. Prezenţa eului liric poate fi evidenţiată prin apariţia mărcilor sale specifice cum ar fi pronumele personal de persoana a II-a „Tu” ce marchează adresarea directă sau a verbului la persoana I plural „avem”. palat. în rime şi versuri pentru a umple „albele pagini”. Prezenţa eului liric este marcată de verbele şi pronumele la persoana I singular: „le momesc”. Mintea neluminată de puterea eliberatoare a cărţilor este închisă de propriile-i limite. 3. 3. a bate gândul 4. (am depăşit) Călăuzele au trecut imigranţii peste graniţă. 9. prin micşorarea numărului de silabe este realizată încadrarea în măsura versurilor de 10 silabe. când predomină sentimentul de tristeţe deoarece poetul nu a reuşit să creeze ce şi-a propus. se pare că rimele nu mai au aceeaşi valoare. buchi – arhaism. (Ramona Dănac. 98 (Vasile Voiculescu. „le strunesc”. dar şi la menirea poetului. zurgălăii de rime”. Poezia aparţine tradiţionalismului prin tematică. menirea poetului. iar paginile care trebuiau umplute rămân albe. fapt subliniat de metafora „se destramă crăiasa de imagini”. iar cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup. 7. cuvânt de cuvânt. iar menirea poetului este aceea de a-şi folosi toate darurile în migăloasa muncă de a potrivi cuvintele. totul dispare rămânând doar urme pe paginile albe. Strofa finală începe cu îndemnul „Loc. Cartea) 1. neputând trece 93 . caii răzvrătiţi. Cele două puncte de la sfârşitul primului vers marchează o pauză în vorbire. 5.loc!”. prof. a pune pe gânduri. 8. cosmos – neologism 4. a cădea pe gânduri. totul se destramă.1. Luminiţa Paraipan) I. a zbura ca gândul şi ca vântul. 12 L. „m-”.

ce sunt dezvoltate şi aprofundate de fiecare generaţie în parte. 2.mi” de verbal auxiliar . 94 . cratima s-a folosit şi pentru păstrarea ritmului şi măsurii poeziei. În cărţi sunt cuprinse noţiuni general valabile. În Antichitate. fără a fi nevoie de contactul direct cu sursa acestor informaţii. care poate fi identificată la nivelul textului este tema timpului. în vreme. văzută ca un „stup”.De asemenea. „seminţe-ale ideii”. (Mircea Ciobanu. posterităţii prin opera sa. Îl doare la inimă când vede atâta risipă. cartea a reuşit să învingă efemerul prin anduranţă. Măsura este 10 -11 silabe... care ar fi putut perpetua mitul. coord. iar rima este îmbrăţişată. cunoştinţele generale ale omenirii erau limitate.a avea”. În viziunea autorului. apelând la metaforele „polenul lumii” şi „sucul nemuririi”. a bate pasul pe loc. 7. Una dintre trăsăturile tradiţionalismului interbelic. rolul poetului este acela de a trece „sucul nemuririi”. prof. 6. 3. Pe măsură ce cunoştinţele au avansat şi au început să dea un sens raţional acestor evenimente. 8. bazându-se majoritatea pe pura observaţie a mediului înconjurător. a bate o carte.peste anumite bariere ridicate de ignoranţa personală. O altă interpretare s-ar putea referi la dispariţia zeilor datorită inexistenţei cărţilor. Sonetul „Cartea” este o operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric. Fenomenele mai complexe ce nu puteau fi explicate cu ajutorul mijloacelor contemporane erau aşadar plasate în sfera unui anumit plan supranatural al cărui stăpâni erau zeii. Scrierile poetului cuprinse în cărţi au darul de a transmite cititorului peste generaţii „seminţele ideii” şi de a „spinteca bezna suferinţii”. Autoportret romantic) 1. 9. locuţiuni/expresii: a fi bătut în cap. a bate palma. 4. 11 A.. Această lipsă de cunoştinţe atârnă greutăţi de plumb de aripile gândirii libere. 99 (Vasile Voiculescu. ca modalitate de transmitere a experienţei acumulate de omenire către generaţiile următoare şi de transcendere în nemurire sub forma neuitării. Consider că uneori chipul iubirii e schimbător. îmbunătăţite în funcţie de condiţiile existente pentru a extinde limitele cunoaşterii umane. pornind de la rolul cărţii de a transmite informaţii în timp şi spaţiu. propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. explicându-se în felul acesta şi dispariţia zeilor care nu au cunoscut „Magic-ul cosmos strâns în scoarţe”. Penultima strofă prezintă imaginea cărţii.mi-am făurit” are rolul de a marca grafic despărţirea a doua părţi de vorbire diferite: pronumele . Ultima idee prezentată este aceea conform căreia cunoaşterea prezentă prin intermediul cărţilor a luat locul supranaturalului în explicarea majorităţii elementelor vieţii. nevoia credinţei în zei a dispărut. Luminiţa Paraipan) I. ducând aşadar la „moartea” lor. Cratima din structura .

. În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamării. Poezia . că visul mi-e trezie”). 5. Comparaţia „obişnuinţa e pe umerii tăi ca o cămaşă uzată” sugerează ideea de acomodare cu o existenţă absolut banală.. a duce cu vorba. coord. 7. poet-creaţie.. Expresivitatea se realizează în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de stil. 6.. 95 . a duce grija. dar într-o viziune romantică. Prin mijloacele artistice.pieptul liber”). dar creează şi o stare de singurătate.păr alb”. metafora . Ulise) 1. deoarece marchează interjecţia şi totodată intervenţia afectivă a eului liric. fiind sugerată şi ideea timpului ce se scurge ireversibil. a duce dorul (cuiva) 4. Titlul poeziei . Luminiţa Paraipan) I. 8.Autoportret romantic” este o artă poetică chiar dacă interesul este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume. deoarece într-o manieră nostalgică poetul îşi conturează imaginea..ca faldul unui steag” evidenţiază expresiv însuşirea. „acum strada te primeşte ca o cutie poştală”. prof. . punând în lumină propria stare sufletească. timpul se scurge implacabil pentru om. steagul sunt elemente care atestă trecerea timpului.Comparaţia .. metaforele .. creionând în tuşe grave propriile trăsături fizice. ajutând la creionarea autoportretului. 3. „strada e aici la picioarele tale precum un câine credincios”. singurul sprijin la bătrâneţe fiind creaţia sa (.. în care elementul surprinzător nu poate să intervină.inimă ratacită”. Conţinutul textului însă contrariază 5. nava. trăsătura fízică. dovadă fiind motivul visului (.. Talazurile. Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu. 100 (Ilarie Voronca.. „uzată”=nefolosită. Poezia nu este numai un autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectuţii.Autoportret romantic” este sugestiv. nimeni şi nimic nu pare să-l surprindă pe acest Ulise. prezentat într-o manieră avangardistă.. Anii care au trecut şi-au lăsat urmele . precum epitetul cromatic . Elementele naturii ajută şi ele la creionarea autoportretului – metafora ....ca faldul unui steag”. 9. comparaţiile . (Ana Duţu . iar prin folosirea pronumelui „tu” se accentuează destinatarul mesajul numit şi în titlul textului. . 7.bântuita navă”. Textul ia forma unei confesiuni. prin conturarea atât a trăsăturilor fizice (epitetul cromatic .Visez mereu. 6. Expresivitatea se referă şi la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică idei cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă. apăsare.bătrâneţe bravă”.chip uscat”).. „credincios”=necredincios 2.ca în toiag”.pajişte firavă’’. sunt redate propriile idei despre lume. neatinsă.păr alb”. .Mă sprijin în condei ca în toiag”). numindu-l pe celebrul erou grec care a participat la războiul troian. cât şi a celor morale (meafora . Poezia este un monolog adresat. 12 L. În prima strofa se realizează autoportretul artistului. unui monolog.

identificându-se trăsături precum nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber. în platitudinea vieţii comune. Textul aparţine mişcării de avangardă. deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului. eul liric doreşte să sugereze că viziunea. coord. iar cele două substantive enumerate („tâmplele” „arterele”) nu sunt despărţite prin virgulă. prof. poezia dezvăluie o parte ludică. folosind puţine figuri de stil şi evidenţierea spiritului ludic. cum ar fi „zgomote iţi ling tâmplele arterele”. 8. Fiind scrisă în spirit avangardist. Prin metafora „arcul din pupilele tale”. folosindu-se cuvinte sau combinaţii mai neobişnuite. Apare implicarea eului liric prin interjecţia „o!”.aşteptările cititorului. adică modificat sau concretizat de o putere exterioară individului. În ultimele şase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al interiorităţii. ingambamentul (continuarea unei idei în următorul vers cu literă mică). 9. iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidenţiază caracterul adresat al textului. utilizarea limbajul uzual. 12 L. punctul de vedere. Luminiţa Paraipan) 96 . este „întors” de altcineva. schimbarea planului fiind realizată prin conjuncţia adversativă „dar”. (Mădălina Niculae.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful