P. 1
subiectul 1

subiectul 1

|Views: 1,296|Likes:
Published by Leuca Andreea

More info:

Published by: Leuca Andreea on Mar 13, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/16/2013

pdf

text

original

Sections

  • I. 31 (Dan Botta, Cununa Ariadnei)
  • I. 32 (Emil Botta, Marea)
  • I. 33 ( Mateiu I. Caragiale, Grădinile Amăgirii)
  • I. 34 (G. Călinescu, Neoromantică)
  • I. 35 (Vasile Cârlova, Înserare)
  • I. 36 (George Coşbuc, Pastel)
  • I. 37 (Aron Cotruş, Munţii)
  • I. 38 (Nichifor Crainic, Desmărginire)
  • I. 39 (Leonid Dimov, Să fie iarnă)
  • I. 40 (Ştefan Augustin Doinaş, Iedera îndrăgostită)
  • I. 41 (Ştefan Augustin Doinaş, Balada întrebării lui Parsifal)
  • I. 42 (Geo Dumitrescu, Banală)
  • I. 43 (Mihai Eminescu, Iambul)
  • I. 44 (Mihai Eminescu, Stau în cerdacul tău…)
  • I. 45 (Mihai Eminescu, Departe sunt de tine..)
  • I. 46 (Mihai Eminescu, Din valurile vremii…)
  • I. 47 (Mihai Eminescu, Peste vârfuri)
  • I. 48 (Mihai Eminescu, La steaua)
  • I. 49 (Mihai Eminescu, Noaptea…)
  • I. 50 Mihai Eminescu, De câte ori, iubito…)
  • I. 51. (Horia Furtună, Balada lunii)
  • I. 52. (Barbu Fundoianu, Herţa)
  • I. 53. (Octavian Goga, Sonet)
  • I. 54 (Octavian Goga, Iubirea mea)
  • I. 55 (Octavian Goga, Bătrâni)
  • I. 56 (Radu Gyr, Victorii negre)
  • I. 57 (Ion Heliade Rădulescu, Zburătorul)
  • I. 58 (Şt. O. Iosif, Cântăreţul)
  • I. 59 (Emil Isac, Vânturile nopţii...)
  • I. 60 ( Alexandru Macedonski, Rondelul rozelor ce mor)
  • I. 61 (Alexandru Macedonski, Pe balta clară)
  • I. 62 (Alexandru Macedonski, Stuful de liliac)
  • I. 63 (Adrian Maniu, Furtună de toamnă)
  • I. 64 (Ion Minulescu, Acuarelă)
  • I. 65 (Ion Minulescu, Trei lacrimi reci de călătoare)
  • I. 66 (Ion Minulescu, Cântec de drum)
  • I. 67 (Ion Minulescu, Celei care pleacă)
  • I. 68 (Gellu Naum, Oglinda oarbă)
  • I. 69 (Miron Radu Paraschivescu, Pârâul şi marea)
  • I. 70 (Ştefan Petică, Fecioara în alb, IV)
  • I. 71 (Ştefan Petică, Fecioara în alb, IV)
  • I. 72 (Al. Philippide, Glasuri)
  • I. 73 (Alexandru Philippide, Secrete şi mistere)
  • I. 74 (Alexandru Philippide, Apropieri)
  • I. 78 (Ion Pillat, Străinul)
  • I. 79 (Ion Pillat, Amurg în deltă)
  • I. 80 (Ion Pillat, Timpul)
  • I. 81 (Iuliu C. Săvescu, La Polul Nord)
  • I. 82 (Marin Sorescu, Boala)
  • I. 83 (Marin Sorescu, Pleacă trenul)
  • I. 84 (Nichita Stănescu, Sărutul)
  • I. 85 (Marin Sorescu, Alchimie)
  • I. 86 (Radu Stanca; Frunzele – Elegie de toamnă)
  • I. 87. (Radu Stanca, Sonet)
  • I. 88 (Nichita Stănescu, Nedreptate)
  • I. 89 (Nichita Stănescu, Necuvintele)
  • I. 90 (Nichita Stănescu, Lauda omului)
  • I. 91 (Nichita Stănescu, Dimineaţă marină)
  • I. 92 (Nichita Stănescu, Adolescenţi pe mare)
  • I. 94 (Gheorghe Tomozei, Septemvrie)
  • I. 95 (Ion Vinea, Declin)
  • I. 96 (Vasile Voiculescu, Pe cruce)
  • I. 97 (Vasile Voiculescu, Poezie)
  • I. 98 (Vasile Voiculescu, Cartea)
  • I. 99 (Vasile Voiculescu, Autoportret romantic)
  • I. 100 (Ilarie Voronca, Ulise)

I. 1. („Gerul” – Vasile Alecsandri) 1. ger, promoroacă (ţurţuri, gheaţă) 2.

Semnele de punctuaţie: punct şi virgulă de la finalul celui de-al doilea vers desparte două fraze diferite, marcând o pauză în exprimarea unor idei similare. Poetul nu foloseşte punctul, ca în finalul strofei, deoarece acesta are rol în încheierea ideii, nelăsând loc unei continuări a acesteia. 3. „Sa ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.” 4. Tema naturii sub stăpânirea iernii; motivul gerului. 5. pronume la persoana I şi a II-a: „eu”, „tu”; verbe la persoana a II-a: „vin’”; interjecţia. 6. „(gerul) sălbatic”  epitet personificator, extrem de sugestiv care arată forţa de nestăvilit a iernii geroase acaparând natura. 7. Substantivul „gerul”, reprezentând şi titlul poeziei, nu este pus la întâmplare la începutul fiecărei strofe, ci prin aceasta, poetul intensifică într-un mod aparte ideea centrală a poeziei, asprimea iernii, dându-i cititorului senzaţia de acaparare totală, accentuând imaginile sinestezice. 8. Gerul este prezentat de către poet ca o minune a iernii, ca un fenomen magic ce pune stăpânire asupra întregii naturi. În ultima stofă, gerul este invocat de către eul liric, prin propoziţia în vocativ: „O! tu, gerule năprasnic, vin”. Epitetul „(ger)năprasnic” întăreşte ideea de atotputernic, iar comparaţia „ca săgeata” întregeşte sentimentul de măreţie pe care gerul i-l inspiră poetului. Primele două versuri ale strofei prezintă o complexă imagine vizuală, ce subliniază grandoarea tabloului. 9. Vasile Alecsandri creează un pastel al iernii, de o impresionantă măreţie, prin folosirea unui limbaj expresiv, pe tot parcursul poeziei. Elementele care susţin expresivitatea sunt nenumăratele imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 2. („Pe coastele Calabrei” – Vasile Alecsandri) 1. mister = taină parfum = mireasmă 2. „sânu-i” – cratima desparte substantivul de persoana I în dativ posesiv, marcând pronunţarea într-o singură silabă. „stele-n” – cratima ţine locul vocalei „i” - în ambele cazuri, cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi contribuie, prin înlocuirea unor sunete, la păstrarea măsurii versului. 3. a călca strâmb, a călca pe bătături / nervi 4. sehastru  sihastru; Calabrei  Calabriei 5. „luna, vas de aur”, „se-nalţă-un negru munte”

6. Metafora „pare ca din sânu-i azvârle stele-n cer” transpune artistic un fenomen natural: vulcanii inactivi al căror crater izbucnesc uneori în uşoare scânteieri. 7. Verbul „fosforează”, fiind un derivat al substantivului „fosfor” exprimă o imagine vizuală, prin care este sugerată dâra de lumină, pe care vaporul o lasă în urmă în drumul său prin bezna nopţii. Adjectivul „stâncie” sugerează o imagine uşor înspăimântătoare şi totodată misterioasă, a monstrului subacvatic. Acesta duce cu gândul la „stâncă”, prin forma derivată, „stâncie” 8. Ultima strofă ne introduce într-o lume feerică. Poetul reuşeşte să emoţioneze cititorul prin atmosfera de vis, pe care o creează cu ajutorul imaginilor vizuale şi a figurilor de stil. Primul vers ne prezintă o mare liniştită, sub atomosferă caldă, luminată de frumoasa Sicilie, fapt ce reiese din folosirea epitetului „(baie) azurie”. Ultimele două versuri ne indică ajungerea la destinaţie, călătorul putând simţi „din umbră”, „parfumul oriental” al portului Syracusei. Atmosfera feerică este sugerată printr-un câmp semnatic al liniştii: „dorm”, „atmosfera caldă”, „se scaldă” 9. Poezia „Pe coastele Calabrei” este un minunat pastel, în care poetul ne prezintă drumul parcurs de vapor „pe coastele Calabrei”, până în portul Syracusei. Pastelul este presărat cu figuri de stil şi imagini vizuale de o puternică expresivitate ce reuşesc să impresioneze cititorul prin creearea unei atmosfere feerice. În prezentarea peisajului, Alecsandri foloseşte ca timp predominant prezentul, unul dintre timpurile tipice decrierii, iar folosirea repetată a epitetelor („punte argintie”) a metaforelor („luna, vas de aur”) şi a imaginilor vizuale, indică în mod cert prezenţa descrierii în poezia citată. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 3. („Privighetoarea şi măgarul” – Grigore Alexandrescu) 1. a se culca pe o ureche, a trage cu urechea 2. Virgula desparte vorbirea directă de cea indirectă şi separă propoziţia incidentă de restul enunţului. 3. cânta ≠ tăcere 4. Adjectivul „nenorocita” exprimă povara privighetoarei de a-şi cânta durerea. 5. „tot împrejuru-i era tăcere”  imagine auditivă „capul pleoştise, sau râdicase”  imagine vizuală 6. Comparaţia „ca un aspru judecător” arată revolta poetului la adresa îndrăznelii măgarului de a critica suava privighetoare, idee întărită prin epitetul „aspru”. 7. Titlul pune în relaţie de coordonare cele două personaje principale ale fabulei, anunţând antiteza ce urmează să ia amploare pe parcursul poeziei. 8. Ultima strofă a poeziei conţine morala. Concentrând-o în imagini vizuale şi figuri de stil, poetul ne transmite ideea demonstrată pe tot parcursul

2

poeziei, anume nevoia de a critica resimţită de cele mai multe ori în mod nejustificat şi absurd, prin raportarea la propria persoană. 9. Deşi prezintă structura unei poezii, opera nu întruneşte trăsăturile genului liric. Poetul nu pune accentul pe imagini artistice şi figuri de stil, ci pe prezentarea alegorică a unei întâmplari, modul de expunere nefiind descrierea, ci naraţiunea, trăsătură tipică a genului epic. De asemenea, observăm accentul pus pe personajele ce reprezintă timpuri umane. Fiind vorba de personaje-animale, ajungem la concluzia că poezia este o fabulă, specia literară ce aparţine genului epic. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 4. („Umbra lui Mircea. La Cozia” – Grigore Alexandrescu) 1. 2. intensifică suspans. 3. 4. 5. muşchi, râul, munţi, valuri punctele de suspensie, foarte des folosite în ce-a de-a patra strofă, sentimentul de nelinişte şi totodată creează o stare de permanent

a se da de ceasul morţii, a-ţi suna ceasul Tema preamăririi strămoşilor (patriotică); motivul nopţii „glasul ei se-ntinde,creşte”  imagine auditivă „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”  imagine vizuală 6. Epitetul „(chipuri) negre” sugerează întunericul nopţii ce pune stăpânire pe întregul univers şi conturează o atmosferă încărcată de mister. 7. În prima parte a poeziei se poate observa cu uşurinţă predominanţa verbelor la timpul prezent, timp specific descrierii. De aceea, şi aici are rol în prezentarea peisajului, în introducerea cititorului în atmosfera misterioasă. În final poezia este dominată de imagini motorii, poetul trecând de la descrierea peisajului nocturn la prezentarea învolburată a luptei, ce învie în ochii cititorului. Astfel se explică şi folosirea verbelor la perfectul compus, timp specific prescurtării acţiunii în plină desfăşurare. 8. Ultima strofă transmite ideea permanenţei naturii în raport cu viaţa, invocând Oltul, martor al atâtor evenimente importante, prin folosirea vocativului, cu rol personificator din primele versuri. Epitetele „(virtuţi) mari”, „(fapte) cumplite” intensifică măreţia acelor timpuri, importanţa istorică şi totodată sentimentul de recunoştinţă pe care acestea le stârnesc oricărui român. Întrebarea retorică din final face referire la domnia grandioasă a marelui conducător, al cărui nume este precizat în titlu, Mircea. 9. Poezia „Umbra lui Mircea” este un imn închinat unei figuri impozante din istoria românilor. Prezenţa numeroaselor imagini artistice şi a figurilor de stil, împreună cu vocativul „Oltule” şi imperativul „Ascultaţi” ce arată implicarea afectivă a poetului, prin vocea eului liric, dovada apetenţei poeziei la lirismul subiectiv. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol)

3

Tiltul poeziei exprimă simplu. nearticulat are rol în generalizarea sentimentului mulţumirii. 4 . 7. (Alexandra Gherman. miresme şi senzaţii cu ajutorul înşiruirii. motivul divinităţii. Elena Apostol) I. („Crizanteme” – Dimitrie Anghel) 1. 2. aceste flamuri sure” dezvăluie impresia pe care norii o au asupra poetului. etc. Deşi aparent destul de săracă în figuri de stil şi imagini artistice. motivul recunoştinţei. recunoştinţa eului liric pentru ceea ce are cel mai de preţ de la Dumnezeu: viaţa. Fiind un substantiv propriu. „să-ţi” – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. Ultimul vers marchează cititorul prin naturaleţea cu care este infiltrat în poezie. Luni începuseră şcoala de la ora şapte. „cuvine-se” – cratima marchează o inversiune în forma verbală cu rol în păstrarea măsurii versului. 12 B. 8. înlocuind vocala „î” în scopul menţinerii măsurii versului 3. cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi ţine locul vocalei „u” (nu ar avea). Metafora „nori. Repetiţie anaforică. de mici bucurii ale vieţii pentru care nu vom putea niciodată să mulţumim suficient de mult. având rol în păstrarea măsurii versului. motivul dragostei de natură. („Mulţumire” – Ioan Alexandru) 1. 5. „mea”. cu măiestrie. forme şi culori. Cea de-a patra strofă continuă înşiruirea numai câtorva dintre milioanele de lucruri. dar cu o notă de profunzime ce nu poate trece neobservată. Rolul conjuncţiei coordonatoare „şi” este de a întări dorinţa poetului de a muţumi pentru nenumăratele bucurii pe care i le oferă viaţă. această strofă este ea însăşi o metaforă. „Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi” 4. De luni de zile nu am mai auzit nimic despre el. atins chiar de aparenta lor banalitate. 6. Metafora pune în relaţie un element cosmic cu un simbol de glorie. unde poetul îmbină atent. Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a: „să-ti mulţumesc”. motivul amintirii. coord. prof. candidă = pură beteală = podoabă 2. 6. poetul reuşind să facă tot mai adâncă fascinaţia in faţă vieţii.I. 5. tema poeziei. şi anume. folosind în mod obsesiv conjuncţia ce leagă toate aceste elemente. 9. El simte că nu îi ajunge cerul pentru a-şi exprima gratitudinea. ideea centrală.

pruni 2. o paralelă între anotimpul trist şi monoton . pe care toamna le lasă în urmă. fata pentru care cititorul presupunea că iubirea tinereţelor a murit. a trece pragul. Tiltul anunţă poezia ca pe o metaforă. motivul primăverii. motivul toamnei. Atât epitetul personificator „oglinzile-obosite” cât şi comparaţia „evlavios ca o vestală” adâncesc sentimentele de tristeţe. Anghel în poezia sa este sugestiv. Epitetul metaforic „roze (gesturi)” îmbină armonios mişcarea suavă a pomilor în bătaia vântului cu culorile palide. 9. poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi figuri de stil. „Preschimbă florile în vase. / înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii”  imagine vizuală „pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt”  imagine auditivă. s-au – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. motivul lunii. „o fată şubredă şi pală”. dar calde ale primăverii  epitet sinestezic specific simbolismului 7. Limbajul folosit de D. (Alexandra Gherman. „pomi” fac ca titlul să reprezinte perfect 5 . 7. Fata descrisă de poet prin două epitete o fac să se potrivească perfect decorului. motivul oglinzii 5. Apostroful marchează lipsa accidentală a vocalei „ă”. prefăcut. şi fata singură. şi casa fetei. 6. evlavios ca o vestală”: comparaţia fetei cu o vestală face din acest procedeu banal un adevărat ritual. prof. „caişii. a-l trece toate apele. pentru cea care „n-a fost mireasă”. 8. În prima strofă a poeziei. a trece în nefiinţă. să spuie  să spună -ntăilor  -ntâilor 7. Substantivul „balul”. „şubredă şi pală”. obsesive. 6. El pune la îndemâna cititorului elementele necesare pentru ca acesta să înţeleagă în maniera proprie semnificaţia versurilor. zarzării şi prunii. 5. coord. de mâhnire. înveşmântaţi. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt descrise din perspectiva unei stări puternice. zarzări. Elena Apostol) I. caişi. 12 B. „vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”. folosit cu sens metaforic pe lângă cel de-al doilea. toamna. anotimpul în care toate florile mor. elidarea lui e. („Balul pomilor” – Dimitrie Anghel) 1. Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea toamnei. 4. Putem considera că poetul sugerează pe tot parcursul poeziei o paralelă între trista toamnă.3. având rol în menţinerea măsurii versului 3. 4.

Cele două copile seamănă ca două picături de apă. Aceasta este dată în primul rând de întrebuinţarea numeroaselor verbe la imperativ. („Epigrag” – Tudor Arghezi) 1. fără de veşmintele catifelate pe care acesta le pune la dispoziţie. care transformă întrega natură în sărbătoare. poetul empresionând prin forţa expresivităţii limbajului. intr-un suflet. persoana a II-a. a substantivelor în vocativ: „stihuri”. a pronumelor la persoana a II-a: „-ţi”. (Alexandra Gherman. cu sufletul la gură. „porniţi”. coord. cu sens metaforic urmat de versul „Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” exprimă dăinuirea în timp a operei artistului. iar ce-a de-a doua separă două propoziţii / verbe la imperativ. Elena Apostol) I. redevin „banalii pomi din faţa casei”. Ultima strofă trezeşte cititorul din visare. Poezia lui Tudor Arghezi este o artă poetică ce impresionează prin limbajul folosit de poet pentru a se face înţeles şi mai ales prin relaţia dintre creaţie şi eul creator. 7. Autorul pune toată aceasţă atmosferă feerică de noapte de primăvară doar pe seama anotimpului. „epigraf”. 6. cu ajutorul cărora eul liric apare ca un comandant al armatei cuvintelor. 12 B. 4. strălucind în lumina lunii. trişti şi delicaţi”. – folosirea simbolului cromatic – sinestezie „dulci orchestre” (Alexandra Gherman. 9. fraţi de suflet. Legănându-se uşor în bătaia vântului. iar comparaţia stihurilor cu „păsările mici de catifea” stârneşte duioşie în sufletul cititorului. Pomii. dau cititorului senzaţia că se află în mijlocul unei adevărate „furtuni” de creaţie. „vă” şi a adjectivelor pronominale la persoana I: „mea”. pomii parcă dansează. Încă din primul vers al poeziei se remarcă folosirea verbului la imperativ „zburaţi”. Toamna se seamănă grâul. Elena Apostol) 6 . Poezia are un puternic impact asupra cititorului. prof. 12 B. „Pătrundeţi. 3. 8. 2. 8. Folosirea numeroaselor verbe la imperativ. care îi va impresiona pe tinerii cititori. Urmează abundenţa de imagini vizuale şi figuri de stil de o impresionantă forţă. 9.tema poeziei. 8. balul pomilor fiind dulcea primăvară. care urmat de adverbul de timp „acum”. Arghezi încearcă să ne transmită ideea că orice creator poate învinge timpul şi spaţiul prin creaţia pe care o lasă în urmă. Prima virgulă desparte un substantiv în vocativ de restul propoziţiei. coord. cum ar fi: „zburaţi”. Poetul îmbină cu măiestrie elemente surprinzătoare. prof. poezia pregăteşte cititorul pentru furtunoasa legătură pe care procedeul creaţiei o stabileşte între opera şi creator. ce o vor păstra mereu. aducându-l din nou cu picioarele pe pământ. înţelese şi neînţelese” 5. După cum arată şi titlul. Epitetul multiplu „(pustnicii) tineri.

Virgulele utilizate marchează apariţia unui substantiv în vocativ. 3. Semnnul exclamării (semn de punctuaţie) marchează o poruncă a poetului adresată cititorului. În cea de-a treia strofă a textului poetul prezintă moartea albinei ca o jertfă supremă în numele muncii sale sacre (tezaurul de ceară). Titlul poeziei surprinde prin aparenta lipsă a legăturii cu textul cu textul acesteia. 5. Epitetul simplu „uşoară (zburătoare)” subliniază delicateţea şi fragilitatea albinei. a ucide = a omorâ a ucide ≠ a învia 2. utilizarea verbelor la gerunziu (zăcân. mod ce prezintă o acţiune îndesfăşurare. singular. Cratima (semn ortografic) marchează despărţirea formei verbale de forma neaccentuată de persoana a III-a. voci 2. ca prin vis. („Cuvinte stricate” – Tudor Arghezi) 1. urmat de un determinant. 5. „deştele” – degetele. neterminată. („Lumină lină” – Tudor Arghezi) 1. adjective pronominale posesive (mea). s-au sculat. lângă substantivul „lumină” creează o metaforă de o dulce muzicalitate (obţinută prin repetarea unor sunete). forme verbale la persoana I (iubesc).” 4. 3. (Alexandra Gherman. Deasemenea. dormind). 6. Se remarcă astfel prinadresarea directă al persoana a II-a. subliniază mai mult „suferinţa” bietei vieţuitoare prin comparaţie cu somnul dulce din stup. observându-se totodată şi compasiunea poetului pentru starea acesteia. coord. 7. forme pronominale de persoana I – „-mi” Adjective posesive de persoana I – „mele” 7 . 9. prof. Compasiunea sa pentru munca micilor vieţuitoare. 4. Adjectivul „lină”. (ceva) de vis. prin intermediul interogaţiei retorice din ultimele versuri este evidenţiată singurătatea micii vietăţi în momentul prăbuşirii din zborul ei înalt. 12 B. 8. etc) ce creează surprinzător imagini artistice. cuvinte. implicarea afectivă a eului liric. O caracteristică a limbajului poeziei argheziene aste expresivitatea obţinută din utilizarea numărului însemnat de figuri de stil (metafore: „tezaurul de ceară”. metonimie – „aur şi parfum”. plural a pronumelui personal „-le”.I. „Le vezi? Au căzut. „îs” – sunt . buze. fiind folosit de fapt cu sens metaforic. Elena Apostol) I. 10. 9.

prin exprimarea directă a trărilor. În limba literară este timpul specific poeziei. Exclamaţia din primul vers al strofei indică prezenţa unui eu liric dezamăgit de creaţia sa „s-au stricat cuvintele mele”. relaţia poet – material poetic. 9. Astfel se formează un epitet metaforic surprinzător prin formasa simplă. Titlul poeziei se regăseşte şi la începutul primului vers. 7. „Păsările negre suie în apus/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur” – comparaţie prin care zborul păsărilor călătoare către alte meleaguri este pus în relaţie cu „boala” ce cuprinde în fiecare an carpenul (desfrunzirea). cuvintele. verbul „a fi” la perfect simplu adânceşte intensitatea trăirilor eului liric în faţa imensităţii toamnei. dar contrariantă tocmai prin semnificaţia adejectivului-epitet. 8 . De altfel. prof. Am băut o carafă de vin roşu. imagine vizuală  „Umblă prin mocirle cu stele”. huleşte-le). „huleşte-le!”). 11. a exclamaţiilor şi a întrebărilor retorice („le vezi?”. Imagine auditivă  „Să nu le mai cânte cumva”. desfrunzeşte. 3. îmbinând armonios în maniera-i caracteristică cuvintele. În al doilea rând. a sentimentelor eului liric (dezamăgire. îngroape 2. Am să vin când voi avea puţin timp. 7. motivul trecerii timpului.). estetica urâtului „umblă prin mocirle de stele”. Poezia „Cuvinte stricate” se încadrează în lirica subiectivă în primul rând prin prezenţa eului liric. Elena Apostol) I. Poezia marchează prin abundenţa imaginilor artistice formate din îmbinări surprinzătoare ale cuvintelor prin tehnica specificargheziană. în care poetul îşi va „renega” propriile „cuvinte stricate”. „Palid aşternut e şesul cu mătasă”. „Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare”. Motivul toamnei. 6. titlul anticipează tema poeziei. 5. „Păsările negre suie în apus”. 12 B.6. (Alexandra Gherman. 8. precedat de adverbul de timp cu valoare absolută „niciodată” intesifică fascinaţia poetului în faţa grandioasei toamne. Cea de-a doua strofă a poeziei exprimă dorinţa eului liric de a crea i totodată răzvrătirea sa în faţa neputinţei de a-şi găsi cuvintele. „Fâstâcite şi neroade”. 4. indicată de folosirea verbelor i pronumelor la persoana I şi a II-a (mele. revoltă şi uimire. Substantivul toamna. Marchează pronunţarea ultimei vocale a primului cuvânt şi a primei vocale a celui de al doilea într-o singură silabă. („Niciodată toamna” – Tudor Arghezi) 1. 8. Arghezi introduce procedeul esteticiiurâtului. având rol în păstrarea măsurii şi a ritmului versului. Perfectul simplu (sau trecutul definit) exprimă un fapt complet săvârşit într-un anume moment al trecutului. coord. Încă din titlu. etc. În poezie.

Una din principalele trăsături specifice modernismului identificate în poezia lui Arghezi este subiectivismul. „vorbeai”. (Alexandra Gherman. Se observă intelectualizarea emoţiei şi intensificarea trăirilor eului liric prin prezenţa numeroaselor imagini artistice de o deosebită valoare stilistică. 12. „(mă) rog”.9. rezultat al lipsei „unui semn” din partea Celui de sus „doar mie. Băiatul acela este slab de înger. / Nu mi-ai trimis. evidenţiind tocmai dorinţa eului liric de a diminua distanţa dintre el şi divinitate. trăiri ale poetului (deznădejdea. coord. neputinţă = imposibilitate. Elena Apostol) I. comunicarea cu divinitatea. Folosirea verbelor la mod indicativ. 9. evidentă prin folosirea verbului „vreau”. Domnul. dar marchează în acelaşi timp şi un reproş la adresa Domnului. îmbinat cu termeni arhaici (ghies). „mea”. La nivel prozodic observăm cultivarea versului liber. 12 B. 4. iar la nivel lexico-morfologic există mărci ale prezenţei acestuia („nu cer”. 2. exprimat cel mai concret în primul vers: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”. În această poezie lirismul este de tip subiectiv deoarece sunt exprimate în mod direct stări. Poezia lui Arghezi transmite un puternic sentiment de tristeţe şi dezamăgire a eului liric. Primul catren al poeziei este un monolog adresat divinităţii în care eul liric îşi face simţită prezenţa încă din primul vers. niciunul. Limbajul este familiar. Prezenţa eului liric este evidentă în text prin folosirea frecventă a pronumelor şi verbelor la persoana I şi a II-a: „-ţi”. dorinţa de concret. („Psalm” –Tudor Arghezi) 1. etc.. Strofa transmite o dorinţă adâncă a eului. întăreşte motivul eului liric de a da glas reproşului. coord. subliniază dorinţa arzândă a poetului de primi un semn din partea divinităţii. prof. mod ce exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală. de când mă rog.. vecinicul şi bunul. „mie”. Epitetul multiplu „recea (mea-)ncruntată (suferinţă)”. Este o stea în devenire. Povaţă = sfat. regretul de a nu avea „semne” din partea divinităţii).” 8. 5. şi totodată dezamăgirea sa. prof. 12 B. (Alexandra Gherman. „mie”). Punctele suspensie adâncescregretul poetului de a nu fi auzit de divinitate. Am cumpărat azio imensă stea de mare. Elena Apostol) 9 . 6. 7. 3. ce fac evident monologul adresat lui Dumnezeu. Motivul îngerului (ca semn al divinului). evident în textul dat în primul rând prin prezenţa mărcilor eului liric (verbe şi pronume la persoana I şi a II-a).

6. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi are rolul marcării pronunţării într-o singură silabă a prepoziţiei „de” şi a primei vocale „a”. 2. a pleca urechea. 13. cuprins în forma unui monolog adresat din poezie. lângă care plasat e un verb la mai mult ca perfect (timp specific unei acţiuni trecute şi demult încheiate). „voiam”. împreună cu cea a exclamaţiilor („nu te-ai uitat o dată înapoi!”) şi a întrebărilor retorice („de ce-ai plecat?”) marchează în poezie lirismul subiectiv. motivul plumbului. Verbe. (greu)ca plumbul. „ninge”. 4. 9. 8. Retorismul întrebării din finalul strofei adânceşte sentimentul melancoliei dată de regretul eului liric în faţa deciziei sale de a renunţa la iubire. Elena Apostol) I. „voiam şi să rămâi” 5. care o vrea înapoi pe fiinţa iubită „De ce-ai plecat?”. şi glasul orgoliului rănit „de ce-ai mai fi rămas?” 6. motivul iernii. Ultima strofă se realizează în întregime pe baza antitezei între glasul inimii (cel neauzit) şi glasul minţii eului liric (gândul cel dintâi). subliniază durerea încă puternică din sufletul poetului. („Gri” – George Bacovia) 1. „Voiam să pleci”. „am oftat”. 4. Linia de pauză marchează o structură incidentă. „gri”. adjective posesive şi pronume la persoana I: „mi-am zis”. coord. a se pleca. a adeverbului abia. constituit dintr-o locuţiune adverbială „de-abia”. („De-abia plecaseşi” – Tudor Arghezi) 1. Prezenţa mărcilor eului liric (precum verbe şi pronume la persoana I şi a II-a „te-". Pâinea coaptă pe vatra bunicilor este cea mai bună din lume. Tot acel vis îngrozitor s-a dovedit a fi un semn pe care numai eu îl puteam înţelege. „am rugat”. 7. De asemenea. „mea”.. Teoria iubirii neîmplinite. persoana a II-a.]/ De ce-ai plecat?de ce-ai mai fi rămas?”. Îmi va rămâne mereu în suflet vatra părintească. separând vorbirea directă de restul versului. singurul. a-şi pleca capul. Inimă de plumb. Interogaţia retorică din ultima strofă transmite cititorului lupta ce se dă în sufletul poetului între glasul inimii. 3. 12 B. tema solitudiniii. prof. (Alexandra Gherman. 14. „plumb” 5. 2. 3. Din cauza suferinţei a ajuns o umbră de om. motivul plecării..I. voiam să şi rămâi/ [. ajutând astfel la menţinearea măsurii şi ritmului versului. a verbului sugerează reproşul eului liric la adresa iubitei. 10 . Titlul poeziei. „plecaseşi”). Indecizia din sufletul poetului este redată în special în primul şi ultimul vers „Voiam să pleci.

sugerează repetarea obsesivă a mişcării ce devine o expresie simbolică a unei stări limită. 5. singurătate. îndeosebi vizuale („iar în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) şi al figurilor de stil bazate în special pe cromatica monotonă a peisajului „înnegri”. 12 B. în amurg. el crează un contrast expresiv su termenii care evocă insistent culoarea negru (sumbru. Folosireacratimei marchează în ambele cazuri pronunţarea într-o singură silabă a sunetelor finale din primulcuvânt şi a celor iniţiale din cel de-al doilea (valabil şi pentru al doilea cu al treilea cuvânt). în amurgul vieţii. Zborul corbului într-o direcţie nedeterminată (în prima strofă) şi întoarcerea lui în a doua strofă. în poezie pot fi identificate o serie de elemente din câmpul său semantic „înnegri”. Spaţiul poetic este tensionat de imaginea repetată a mişcării corbului. 4. 6.7. anticipează tema poeziei. „gri”. sentimentul de vid. Titlul. (Alexandra Gherman. orizont = zare. atât în finalul acestei strofe. („Amurg de iarnă” – George Bacovia) 1. întălnită şi în alte poezii bacoviene dintre monotoniadecorului exterior şi sentimentul depresiv care îl domină pe poet. „Câmpia albă – un imens rotund – ”. până şi zarea îngreunându-se parcă sub forţa zăpezii „de plumb”. 2. „plumb”. „Copacii rari şi ninşi par de cristal”. De asemenea. sugerând tristeţe. corb). motivul corbului. cu rol în adâncirea senzaţiei de melancolie. construit simplu din adjectivul cromatic „gri”. motiv des întâlnit în opera bacoviană. diametral”. 9. glul. posomorât. 15. Această stare este redată cu ajutorul imaginilor artistice. Epitetul metaforic „(zarea) grea” arată senzaţia apăsătoare pe care o resimte eul liric. prof. imprimând viziunii poetice un caracter ireal. Se observă repetarea acestuia şi în interiorul poeziei în sintagma „ninge gri” din finalul fiecăreia dintre cele două strofe. 7. 11 . Cea de-a doua strofăa poeziei continuă descrierea tabloului trist de iarnă din prima strofă. Elena Apostol) I. având rol în păstrarea măsurii şi ritmului versului. Metafora „zarea grea de plumb” adânceşte apăsarea uriaşă din sufletul eului liric. coord. tema morţii. Epitetul cromatic „câmpia albă” nu are o simplă valoare ornantă. În ultima strofă a poeziei „Gri” Bacovia transmite o neagră melancolie dată de starea singurătate resimţită de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. Se remarcă acea concordanţă. 8. deprimare. sumbru = întunecat. Ideea este întărită şi de metafora „ninge gri” care adânceşte starea depresivă a eului. dar şi în cel al primei strofe. Se observă construcţia închisă marcată de apariţia versului „tăind orizontul. devenind astfel un laitmotiv. „plumb”. 3. Astfel impresia creată este de stranie mişcare în cerc.

12 . Elena Apostol) I. sicrie. „carbonizate flori”) sau prin sfârşitul iubirii. 7. 12 B. Iubirea a murit de curând. 12 B. solitudinea poetului aflat într-un spaţiu închis. în această poezie. tristă. Adjectivul „negru” reprezintă un simbol des întâlnit în poezia bacoviană. („Pastel” – George Bacovia) 1. prof. ceea ce ar însemna că arderea nus-a produs de mult. prezente în text. peste tot sunt semne ale distrugerii. I se asociază „parfumul de pene arse”. mangal. tema morţii. Focul şi ploaia. frunză. 3. Linia de pauză marchează aici tocmai sfrşitul unei etape (amorul). (Alexandra Gherman. coord. 8. Motivul centralal strofei este amorul. Flacăra aruncă scântei pe pământul ud. Astfel. Elena Apostol) I. 16. agonizantă. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite (conjuncţia coordonatoare „şi” de pronumele „-i”). Poetul pare a fi supravieţuit unei experienţe de coşmar carear fi putu avea loc în vis. 2. 4. Dorinţa simboliştilor era aceea de a nu numi în mod direct stări sau sentimente. iar prin substantivul „iarna” – o lume pustie. parfum = miros 2. Acesta sugerează prin repetarea obsedantă ideea morţii prezentă în toate elementele din jur.8. coord. marcând elidarea vocalei „î”. cădere şi moarte. Reluarea în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârşit de lume material şi sufletesc. prezenţa simbolului. prof. consecinţa fonetică fiind pronunţarea într-o singură silabă a celor două cuvinte. Se menţine măsura şi ritmul versului. sentimentul vidului (Alexandra Gherman. 17. 9. Titlul „Amurg de iarnă” este semnificativ pentru aceste pastel simbolist. a sugestiei. ci de a le sugera prin intermediul simbolului. carbonizat. a umbla de funza frăsinelului. („Negru” – George Bacovia) 1. carbonizate = arse. a tăia frunze la câini. culoarea dominantă este negrul morţii. sunt ambele elemente ce duc la dezagregare. 6. pentru că este prezent verbul „fumegă”. galbenă. motivul sicriului. 9. Metafora „noian de negru” semnifică o grămadă de scrum. Totuleste ars. tematica: moartea. sugerând prin conotaţia cuvântului „amurg” sentimentul de vid. arse. ideea morţii este sugerată prin dezagregarea materiei („noian de negru”. 3. 5.

dar şia verbelor la imperativ: „rămâi”. în poezia bacoviană.4. 8. Utilizarea punctelor de suspensie în finalul primului vers exprimă sentimentul de deznădejde a eului liric în faţa ploii nesfârşite. 9. 7. plouă. al tristeţii pune stăpânire pe poet. 7. Prezenţa eului liric în poezie este sugerată prin folosirea verbelor şi pronumelor la persoanele I şi a II-a: „spune”. În cea de-a doua strofă este prezentată plecarea iubitei. În luna mai vremea este cea mai frumoasă de pe tot timpul anului. Tema poeziei este tipic bacoviană. de deznădejde a poetului ca urmare a ploii. simbolism  tematică (pierderea iubirii)  utilizarea simbolului  repetarea unor cuvinte sau sintagme (Alexandra Gherman.”  imagine auditivă 5. cu valoare de refren („Ah. ci unul al dezagregării materiei. Punctele de suspensie. Cea de-a treia strofă completează tabloul monoton al unei naturi înecate de ploaie. nu este un simbol al fecundităţii naturii. „chemam”. aceste stări sunt sugerate şi prin utilizarea liniei de pauză sau a punctelor de suspensie. 5. Un procedeu tipic simbolist este repetarea unui vers în poezie. alături de linia de pauză. 13 . „-mă”. lăsându-l în urmă pe poet într-o stare de deznădejde. marchează grafic regretul eului liric în faţa alegerii făcute. Cadrul pustiu al toamnei vine să sublinieze tristeţea.. 6. 2. 3. aceea de a renunţa la iubire. motivul talangei. nu vine să purifice. plânsul tălăngii când plouă!”) ce sugerează aici atmosfera apăsătoare. 8. 4. „stai”. Aici ea cade neîncetat. prof. forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a : „n-am mai văzut”. Deşi intitulată „Pastel”. sentimentul de vid. motivul ploii. agonizantă. Epitetul personificator „grele (tălăngi) adormite” sugerează un sentiment de apăsare. pierderea iubirii asociată imaginii dezolante a toamnei. „pică frunza/ Şi-i galbenă ca tine”  imagine vizuală „iar eu în golul toamnei/ Cheman în aiurare. 12 B. coord. „-mi”. „tine”. De asemenea. care pustieşte natura. poezia bacoviană se constituie mai degrabă într-o descriere a trăirilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne agonizante. Elena Apostol) I. Ploaia. „spune”. 18. („Plouă” – George Bacovia) 1. 6. Nu mai pot merge la mare. care au pus stăpânire pe sufletul poetului. tină. Sentimentul vidului. Impresia de sfârşit de lume este astfel amplificată de repetarea acestui cuvânt în versul-refren al poeziei.

. „pustiilor pieţe” 5. – utilizarea versului cu valoare de refren – tematica: moartea. („Ţi-am împletit. 19. Elena Apostol) I. O caracteristică a limbajului simbolist este sugestia. ce îl macină pe poet. 20. 9. Piaţa neagră din România s-a extins în ultimii ani. prof. devenit o umbră ce bântuie prin pieţele solitare. Titlul poeziei. ca şi primele două prin repetarea în debut şi în final a aceluiaşi vers („Sunt solitarul pustiilor pieţe”). constituit dintr-un verb la gerunziu („pălind”) trimite cu gândul la un decor tipic bacovian. tipic bacoviană. (Alexandra Gherman. piaţa pustie. (Alexandra Gherman. Utilizând simbolul sau repetând anumite sintagme sau versuri sunt sugerate sentimente. dar şi la „pălirea” sufletului poetului. marcând pronunţarea într-o singură silabă. 8.. 4. cauzate de ploaia nesfârşită). deznădejdea. este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite către o temă tipic simbolistă: moartea prezentă în toate elementele lumii înconjurătoare. „pală lumină”. Structura închisă a acestui ultim catren sugerează la rându-i. dominat de obscuritate. stări ale poetului (Aici agonia. cu valoare de refren. un spaţiu în care poetul însingurat şi dezamăgit bântuie. Elena Apostol) I. în care până şi lumina pare tristă. Piaţa pustie este un decor des întâlnit în poezia lui Bacovia. Ultima strofă are aceeşi structură închisă. contribuie la menţinerea ritmului şi măsurii versului. lipsit de orice speranţă de a ieşi din el. prof. cunună = coroană gravă = solemnă 14 . Această imagine dezolantă a eului liric bântuit de gândul morţii într-o piaţă solitară. coord. „noapte deplină”. coord. depresia. 3. astfel. O umbră de tristeţe îi răsări pe faţă. 6. 12 B.” – Ion Barbu) 1. Astfel se insinuează gândul obsedant al singurătăţii. Epitetele „tristele becuri” şi „pustiilor pieţe” sugerează o atmosferă monotonă. obţinută cu ajutorul unui număr mic de figuri de stil (epitete). spaţiul închis în care agonizează poetul. imagine schematică.9. „tristele becuri cu pală lumină”. („Pălind” – George Bacovia) 1. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite. al pustiului. lirism subiectiv  descrierea trăsăturilor interioare ale poetului  mărcile lexico-gramaticale ce marchează prezenţa eului liric (verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a) 7. 12 B. 2.

6. de restul propoziţiei. idee sugerată de verbul a cânta: „să cânt”. virgulele despart o structură (substantiv+adjectiv). „Ţi-am împletit... caracterul de artă poetică al textului barbian. indicată de verbe şi pronume la persoana I şi a II-a. arată atitudinea subiectivă a poetului şi marchează adresarea directă către „slăvita soră”. 4. 9. constituit dintr-un verb la indicativ precedat de pronumele personal „ţi-”. din crearea unor figuri de stil. 5. 15 . 5. un clocot interior. Poezie modernistă. înlănţuiţi = uniţi. trăsătură specifică poeziei moderniste. Cratima din structura „Dumnezeieşte-ntraripaţi” marchează elidarea vocalei î şi are scopul de a păstra ritmul şi măsura versului. 3. 4.” aparţine liricii subiective în primul rând prin prezenţa evidentă a eului liric. cu mâna pe inimă. astfel. 2. 7. care imprimă ideea de măreţie. materială. 31 (Dan Botta. îi ajută să se detaşeze de zbaterile ce ţin de sfera terestră. motivul lunii. motivul cântecului. „Un cântec fără moarte aş vrea să cânt”. Inversiunea „umedă [. 7. Metafora „Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt” sugerează înfocarea eului liric şi a iubitei sale şi faptul că sentimentele acestora..] tiara” accentuează semnificaţia epitetului „umedă”. Poezia poate fi privită ca o artă poetică. relaţia dintre poet – creaţie sa fiind sugerată de utilizarea unor termeni su sens conotativ. 8.2. prof. încă din titlul. Barbu foloseşte în poezia sa sugestia ca procedeu principal al limbajului poetic. în vocativ. coord. Cununa Ariadnei) 1. „să cânte”. Verbul „să plutim” ilustrează dorinţa eului liric de a depăşi zbuciumul lumii materiale prin intermediul sentimentelor lui înălţătoare şi eliberatoare. 12 B. „Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de azur” „Aşteaptă infinită şi limpede ca marea”.. Teme/motive literare: tema iubirii. Exprimarea ideilor şi trăsăturilor eului liric într-un limbaj atipic. 3. Se anticipează. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „aş vrea” şi plural: „să plutim” şi pronumele personale la persoana I singular: „mă” şi plural: „noi”. prin intensitatea lor. inimă de piatră. au o valenţă eliberatore şi în acelaşi timp le insuflă vitalitate. Titlul poeziei. Nu mi-a spus unde pleacă. (Alexandra Gherman. melancolie = tristeţe. 6. al cărui limbaj se caracterizează prin ambiguitate. Lacul era dezmierdat de mii de unde aurii. ce simbolizează de fapt creaţia. Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinţa eului liric de a fi alături de femeia iubită şi de a-şi eterniza sentimentele de dragoste. Mesajul poetic este încifrat. Elena Apostol) I.

verbe la persoana I („nu ştiu”.. Am fost la mare. Sentimentul de tristeţe este ilustrat cu ajutorul epitetului „braţul rece” şi al personificării „Acelaşi pescăruş în larg va plânge”. Astfel. îmi’. teme/motive literare: marea. pronume şi adjective pronominale la persoana I („mi”. dar şi cu al metaforei „Melancolia va luci stelar”.valuri” 2. 5. înfocată. iar cântecul devine asemenea unei vrăji. În partea a doua a poeziei se remarcă acumularea de negaţii pentru a sublinia necesitatea liniştii şi a uitării la care aspiră eului liric. creând o atmosferă melancolică. aflată în contrast cu cea dinamică. . „mă”). Este utilizat motivul mitologic al reginei Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care pare să atingă îndrăgostiţii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada Berenicei”. spre care tinde eul liric. Marea) 1. valuri. Sintagma este folosită de doua ori pe 16 . 9. simbolizează dragostea eului liric pentru iubita sa. plan aflat în opoziţie cu cel întunecat al lumii materiale: „Pe marginea de umbră a tunicei”. prin care se face o nouă trimitere la planul ceresc. (Maria Solacolu. „nu vreau”. Cuvântul cântec. prin utilizarea adverbelor negative („nu”. (substantiv) Parcul acela este mare. stabilindu-se o analogie între sunetul produs de valurile „clocotitoare” şi foşnetul frunzelor. „să uit”) 6. devenit un motiv al poeziei. prof.. coord. „nici” – valoare adjectivala) ideea de singurătate şi de întoarcere către sine este foarte bine evidenţiată. care sugerează legătura permanentă dintre natură şi eul liric. 3.frunze”.nu-mi da” are rolul de a marca elidarea vocalei .8. Prin intermediul metaforei cu valoare de simbol marea este asociată cu imaginea pădurii. uitarea. din incipitul poeziei. 32 (Emil Botta. Luminiţa Paraipan)) I. sentimentele lui înfocate pe care doreşte să le eternizeze. 7. În ultimele două strofe eul liric îşi imaginează momentele finale ale iubirii lui. . Cratima folosită în construcţia . În cea de-a doua strofă sensul simbolic al cuvântului este generalizat. (adjectiv) 4. o incantaţie a iubirii: „Un cântec printre ani şi un descânt”.. „meu”... 12 L. referindu-se la iubirea trăită de toţi îndragostiţii.î” din forma pronominală .

În primul vers. Teme/ motive prezente în poezie: timpul.clocotitoare valuri’’). Caragiale. dar şi diferite tipuri de imagini artistice vizuale sau auditive („legănare de frunze”. astfel fiind accentuată asemănarea şi realizându-se o simetrie a textului.. 12 E. metafora(. continuând să-şi facă simţită prezenţa permanent. Gradaţia este marcată şi de verbele folosite.abia începea’’. 9. 4.loveau’’ şi .parcursul textului. (Corina Angheloiu. coord. prof. Luminiţa Paraipan) I. face trimitere la faptul că odată ce au ieşit din starea de latenţă forţele interioare nu mai pot fi stăvilite. trecându-se de la . acest lucru fiind reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu 17 . cratima leagă părţi de vorbire diferite şi este utilizată de asemenea din necesităţi prozodice (pentru menţinerea ritmului)...se trezeau’’ şi .marea pădurii”.digul pieptului meu’’). 3. umbra. Incipitul poeziei reprezintă trezirea din somnolenţă a unor forţe interioare care până acum parcă nu s-au manifestat. Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ). . Imperfectul. taină= secret. „talazuri creşteau”). la . ursuză = posomorâtă.. precum epitetul în inversiune (.. luna. o data la mijloc şi o data în finalul poeziei. 8. Muşcata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ). 2. metafora amintită fiind explicitată pe parcursul textului liric. titlul sugerează asemănarea evidentă în percepţia eului liric dintre freamătul pădurii şi clocotul mării. 33 ( Mateiu I.. Pentru a marca gradaţia ascendentă a agitaţiei interioare sunt folosite figuri de stil.creşteau”.. timp verbal care exprimă o acţiune începută în trecut fără a se preciza momentul încheierii acesteia. Titlul este reprezentat de un substantiv articulat hotărât – marea – care denumeşte metafora centrală a textului. Astfel. Grădinile Amăgirii) 1. „valuri…loveau”. Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristeţea. 5.

.văzduhul veşted”.în zadar vei cere viclenei năluciri/ Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri”).Amăgirii”).Grădinile Amăgirii”. cauzat de amintirea clipelor frumoase care ţin de trecut (.amara”. .. . lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el. trimite iniţial cu gândul spre o imagine a frumosului. În poezia . prof.. 8. arătându-se starea eului liric – regretul după .. .ursuză”..... (Anda Marin – 12 L. tulburi nori”..grădinile”) şi unul abstract (.Grădinile Amăgirii” conţine un termen concret (.. o imagine a efemerului. 9. natura împărtăşindu-i parcă suferinţa. inducând un sentiment de tristeţe. Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristeţii (.. figură de stil menită să arate corespondenţa dintre trăirile eului liric şi natură. Totodată. Grupurile nominale indică faptul că tristeţea este sentimentul dominant (. Astfel. mohorât... Epitetul .văzduhul veşted” are rolul de a descrie văzduhul.). respectiv lucrurile frumoase să treacă fără să existe şansa de a le întoarce. 7..searbedele”).amara soartă” arată cruzimea sorţii care face ca timpul.s-a ofilit”. . 6. clipă în care nu mai există decât amăgirea. Apare epitetul în inversiune .. . Eul liric simte că nu mai poate aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie. se arată existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric... .mohorâte”. ..nostalgie. Spaţiul imaginat.mohorâte flori”. coord.tulburi”.. a armoniei dar prin adăugarea celui de-al doilea termen (amăgire) se evidenţiază ideea că totul nu este decât o iluzie.searbedele zori”.. Eul liric regretă că nu se mai poate întoarce în trecut. spaţiu legat de clipa prezentă. Inversiunea . .. Se creează o simetrie între natură şi starea eului liric. Luminiţa Paraipan) 18 . acesta are rolul de a arăta viziunea modificată a eului liric. Titlul . acesta fiind lipsit de viaţă. În ultima strofă a sonetului predomină sentimentul de tristeţe.veşted”. la perioada de tinereţe pentru a simţi măcar o clipă de fericire.ursuză luna” etc. grădina.vei plânge”. . nefiind mulţumit de prezent. apare ideea trecerii ireversibile a timpului.apusa tinereţe”.. care este personificat prin scrierea cu majusculă.

la neoromantism. „Funebra turlă sumbră printre molifţi şi pini” 4. exprimând asemănările eului cu un poet romantic de altădată. Motivul lacului este unul specific romantismului.motivul codrului. la timpul prezent. 6. figura de stil creionând atitudinea specifică poetului romantic pe care o preia şi eul liric. pronume la persoana I – „îmi”. În structura „Descoperit-am” cratima marchează scrierea inversată a formei verbale la timpul perfect compus. eul identificându-se cu poetul romantic de acum un secol al cărui univers este descris în strofele anterioare. Verb la persoana I singular – “Descoperit-am”. 34 (G. idee ilustrată de metafora „eu mă pierd în codri solemn şi elegant”. preluând de la acesta atitudinea elegantă. a imaginii redingotei şi a turlei realizează paralelismul cu prima strofă. 2. motivul lacului 5. Repetiţia enumeraţiei „solemn şi elegant” realizează paralelismul între prima şi ultima strofă. 8. natura. 19 . Astfel lacul reprezintă un element ce aparţine spaţiului exterior poetului şi care îl inspiră. relevând asemănările dintre „Poetul” de acum un secol şi eul liric. Reluarea epitetului „ţilindrul cel gigant”. poetul. observându-se şi trecerea de la timpul imperfect folosit pentru descrierea “Poetului”. Neoromantică) 1. 7. „eu”. întrucât natura şi mitologia sunt teme predilecte ale romantismului pe care le va aborda şi eul liric în ipostaza de poet. şi motivul codrului care constituie o metaforă pentru universul liric romantic. Ultima strofă marchează trecerea la lirismul subiectiv. Se reia motivul apei. prezenţa sa în poezie ajutând la conturarea universului poetic romantic care constituie tema textului. Călinescu. creaţia romantică accentuând relaţia dintre om şi natură.I. Coama bogată a calului demonstrează că este bine îngrijit. 3. Pe coama acestui deal se cultivă pomi. din care „ies sirene şi undine”.

Înserare) 1. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură. singurătatea. teme/motive: natura. Luminiţa Paraipan) I. 35 (Vasile Cârlova. care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive. „blajană” 4.. dar într-o manieră “neoromantică”. singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric. încet”. coord. 8. conferind oralitate stilului. „mă”. luna. acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile albind”). „tristă vale”. 5. Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere. În ultimele două versuri. „eu”. cu ochii în soare. 6. cu frunte mai blajană / Îşi 20 . Din punct de vedere fonetic.. pentru ca apoi eul liric din prezent să creeze tot în manieră romantică deşi curentul apusese. şi reluarea motivelor literare ale acestuia. Atmosfera strofei este de melancolie. tipic unei creaţii romantice. 12 E. „cevaşi”. „sgomot”. singurătatea ş. 7. 3. primele trei strofe realizând portretul unui poet de acum un secol şi proiectând în exteriorul său marile teme ale creaţiei romantice. ceea ce explică titlul – reinventarea romantismului prin folosirea stilului specific curentului. sugerat de dublul epitet “solemn şi elegant”. Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea. soare cu dinţi 2. aceasta este personificată.]îşi caută de cale adesea mulţumind”). prof. personificarea – „luna[.9. luna şi stelele.a. Motivul lunii este predominant. mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”. (Sorana Vieru. repetiţia – „încet. apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul. Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete – „plăcuta vreme”. visul) justifică încadrarea textului în lirica de inspiraţie romantică. Poezia are ca temă poetul romantic şi universul său liric.

„pădure”. 36 (George Coşbuc. În această strofă. care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii. tema – natura.”). Cratimele din structura „Şi-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca rostirea legată a celor trei cuvinte. deci se întunecă mai târziu. Personificarea „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea” exprimă starea de linişte redată de contemplarea naturii. Prin repetiţia „încet. prof. predominante în poezie. a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”.. Verbele la prezent. încet…se urcă”. 4./ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu. 9. în astă tristă vale. „adoarme”. „tace” etc. 7. 12 L. Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului. Aceste verbe 21 . Fiind un substantiv nearticulat se creează senzaţia unei repetabilităţi. I s-a întunecat faţa când m-a văzut venind spre el. coord. sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric. Luminiţa Paraipan) I. motivul – înserarea 5. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care liniştea totală îşi pune amprenta şi asupra vegetalului. „mac” 2. dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se creează imagini vizuale care arată mişcarea de alunecare a lunii fiind abia perceptibilă. linişte 6.caută de cale adesea mulţumind”). (Ruxandra Manea. Pastel) 1. a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea plăcută vreme. 3. cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel. credea că o să-l cert. Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor. Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”. E vară.

orice trimitere spre ideea de mişcare dispare.sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă. stare la care fac trimitere şi strofele anterioare. prin imaginea vizuală: „amurgul moare…/ Dă semne nopţii din ponoare”. prin intermediul stihiilor şi al vegetalului : „Prin vişini vântul în grădină/ Cătând culcuş mai bate-abia/ Din aripi. precum şi epitetul personificator „tăcută”. realizată în ambele cazuri. în care poetul îşi exprimă discret sentimentele. Se remarcă impersonalitatea vocii lirice. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte. coord. parcă. motivată fiind de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii contemplate. prof. Personificarea „Ea-mbracă haine-ntunecate”. titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colţ de natură. din strofa a doua. 3) Ceea ce l-a determinat să-şi părăsească drumul ales în viaţă a fost sentimentul apăsător de vină. indicând denumirea speciei liricii peisagistice. utilizată doar în cadrul literaturii române. au rolul de a crea o atmosferă plină de mister. Treptat. pentru a delimita o construcţie metaforică cu valoare apoziţională. (Maria Ghiţă. şi-n curând s-alină”. 37 (Aron Cotruş. Titlul „Pastel” este sugestiv. Astfel singura marcă a prezenţei eului liric este deicticul personal „eu”. în toate detaliile ei. care sugerează relaţia directă dintre om şi natură. Luminiţa Paraipan) I. 8. care întregeşte starea de linişte ce a cuprins întreaga natură în momentul înserării. necuprins 2) Liniile de pauză marchează o pauză în vorbire. o magnifică panoramă surprinsă. 22 . de care nu putea să scape. 9. În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static. 12 L. „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea”. Astfel. Munţii) 1) degeaba.

munţii. inversiuni („sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă”) şi epitete („omorâtor”. astfel. în comparaţie cu năzuinţele sale. enumeraţii („să ies. Strofa a doua însă. „slut”. o comparaţie („ca dintr-o strâmtă ocnă”). este evidentă la nivelul textului liric prin repetarea structurii „ca voi” atât la începutul strofei. Lupta vocii interioare a poetului cu propriile restrângeri este redată printr-o serie de figuri de stil : metafore („piedica-mi de humă”. Deci. iar încercările eului liric de a atinge absolutul sunt asemănate cu procesul de formare al munţilor. aduce o schimbare: încercarea 23 . „sălbatic”. 8) Ideea poetică din ultima strofă este conturată printr-o paralelă realizată între condiţia umană şi cea a munţilor. văzute ca o luptă continuă. Iniţial accentul pică pe modul de formare a munţilor văzut ca o „revoltă” împotriva ordinii naturale. măsurii şi a rimei ar putea sugera. să scap. Lipsa armoniei ritmului. este o figură de stil prin care eul liric îşi exprimă viziunea asupra relaţiei dintre trup şi suflet. cu fenomenul de ridicare a munţilor. 7) Modalitatea în care versificaţia poeziei a fost concepută poate fi interpretată ca o încercare de a reda cât mai fidel starea interioară de nelinişte sufletească a eului liric. lumina etc. „setea-mi” 6) Metafora „piedica-mi de humă”. 4) teme/motive literare: viaţa privită ca o luptă continuă. partea fizică a fiinţei omeneşti este văzută ca un obstacol („piedică”) în calea obţinerii desăvârşirii spirituale. Comparaţia vieţii. 5) „În coaja lui tirană”. astfel. aşa după cum anunţa şi titlul imaginea munţilor apare în prim-plan. singurul lucru care îl motiva să-şi urmeze studiile era setea de cunoaştere. prin atingerea absolutului. ideea de limitare a individului.). care nu poate fi încadrată la nivel structural de constrângeri prozodice. cât şi spre sfârşitul acesteia.Într-un moment al vieţii în care pierduse sprijinul apropriaţilor săi. „seteami de lumină”). să fug”). 9) Titlul poeziei poate contraria aşteptările cititorului. „statornic” etc.

7. 2. Teme/motive: tema dezmărginirii. „mea”. Oximoronul „creştete de hău” sugerează 24 . 5. Luminiţa Paraipan) I. Astfel. azur = albastru. „voi culca” şi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I singular: „mă”. 4.munţilor de a se ridica din „coaja” pământului este comparată cu dorinţa eului liric de a-şi depăşi propriile posibilităţi. 38 (Nichifor Crainic. 6. „voi deslipi”). Ultima strofă a poeziei înfăţişează finalul ascensiunii eului liric şi accederea lui la absolut. „m-oi topi”). care reprezintă un intermediar între terestru şi ceresc. „şalupă/Ritmată de arhangheli”. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „mă voi sui”. este cel care facilitează ascensiunea către Divinitate a eului liric. „voi deslipi”. „voi sfărâma”. să-mi pari o piatră seacă” au rolul de a izola apoziţia „frumoasă lume” de restul propoziţiei. a pune la inimă. finalul poeziei sugerează un sentiment al eului liric de tip eterogen. „voi culca”. a avea o inimă de aur. de a întreprinde o ascensiune către absolut („voi sfărâma”. de a se elibera de tiparele neschimbătoare impuse fiecărui individ în parte. Astfel. 8. 11 A. (Vlad Oneţiu. de a se contopi cu Divinitatea („Mă va-nvăli”. „s-or lumina”) şi de a accede la esenţă. tristă. motivul arhanghelului. Esenţial în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului. a-şi călca pe inimă. coord. „-mi”. amară = dureroasă. frumoasă lume. „meu”. manifestat atât prin admiraţie. între materialitatea de care eul liric doreşte să se detaşeze şi absolutul la care el vrea să acceadă. norul. cât şi prin invidia faţă de puterea intrinsecă a munţilor. Desmărginire) 1. prof. 3. Virgulele din versul „Iar tu. a-şi lua inima în dinţi. Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprimă dorinţa eului liric de a se detaşa de latura sa materială („mă voi sui”. motivul stelei.

9. Prezenţa eului liric în poezie se evidenţiază prin pronumele personale la persoana I. Titlul poeziei nuanţează dorinţa de a fi captiv unui aceluiaşi timp. Iarna capătă conotaţiile unui moment miraculos. 3. 5. 2. sugerează intensitatea sentimentului. singular („mă”. visul.imaterialitatea planului ceresc şi imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestră. Luminiţa Paraipan) şi I. Să fie iarnă) 1. (Maria Solacolu. de care aminteam. firea. conservare a acestui timpului. 25 . reprezentată cu ajutorul epitetului „muzică divină”. jale – tristeţe. 4. – sens propriu Ochii sunt oglinda sufletului. Valoarea imperativă. prof. Fata se privea într-o oglindă spartă. 7. iar metafora „m-oi topi în boare de muzică divină” ilustrează dematerializarea acestuia şi contopirea lui cu Divinitatea. Titlul „Desmărginire”. „A chipurilor în amurg plăpând” 6. năluci – fantasme „să-nţeleg” – În această structura cratima marchează lipsa unui sunet (vocala î) despărţind două părţi de vorbire diferite şi păstrând măsura. Metafora „Despovărat de zgura părerilor de rău” sugerează detaşarea de grijile regretele inerente trupescului odată cu atingerea spiritualului. Metafora „O pretutindenească vibrare de lumină” simbolizează idealul pe care eul liric doreşte să-l atingă. 12 L. la Divinitate. în care nimic nu e surprinzător şi totul e posibil. noaptea etc. 39 (Leonid Dimov. „mi) şi prin verbul la persoana I singular („nţeleg”). sugerează eliberarea de materialitate a eului liric. tărâm al minunilor în contingent. coord. – sens figurat teme/motive: iarna. element intermediar între divin şi terestru. care prefigurează tema poeziei. Modul conjunctiv cu valoare imperativă subliniază doleanţa eului liric de stagnare. desprinderea acestuia de lumea terestră şi de constrângerile temporale şi spaţiale şi accederea lui la absolut.

Oniricul tinde spre invadarea realului. Succesiunea imaginilor ar putea fi interpretată ca o dorinţă a acestuia de a înlătura barierele şi de a explora miraculosul. într-o lume de „preziceri şi colinde”. „Cum nasc apoi năluci…”). acesta doreşte să se afunde în inconştient „pentr-un ev întreg”. structura simetrică a începutului celor trei strofe. Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric. în primele trei strofe configurându-se un cadru abstract. care vine să demonstreze din nou faptul că în acest spaţiu concretul se dizolvă în abstract. Poezia este formată din patru catrene. Oximoronul fantasmelor care „gonesc uşor” realizează sub forma unei asocieri paradoxale. Înaintarea în miraculos şi configurarea acestui cadru ar putea traduce o rezistenţă a eului liric la constrângerile şi la limitele realului. în sensul că nu apare termenul cu care se face comparaţia. Personificarea visului care dirijează fiinţele miraculoase accentuează capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil. 9. meandri. spre contopirea cu acesta într-un spaţiu metafizic. 8. de asemenea. Prizonier al cotidianului. prin care se realizează câte o comparaţie de fiecare dată parcă neterminată. Acest lucru este sugerat prin personificarea visului care dirijează figuri legendare. („Cum roade visul…”. Expresivitatea poeziei este dată de apariţia figurilor de stil şi de elementele de versificaţie. „Cum se lipesc cu toţii…”. Se observă. Apariţia figurilor mitologice. eve/ Şi cavaleri” faptul că în acest spaţiu orice este realizabil. Iarna ar mai putea să sugereze lumea lăuntrică a eului liric. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare noapte mai adânc” sugerează faptul că acest plan secund al existenţei este întotdeauna prezent în orice „fire”. o imagine de mişcare absurdă. legendare reliefează prin intermediul enumeraţiei „zei. În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenţa unor ansambluri insolite. Motivul oglinzii subliniază limita dintre real şi ireal „Cum se lipsesc cu toţii de oglindă/ Să treacă dincolo cât mai curând”. 26 . ireal.dorinţa puternică de a se abandona într-un timp încremenit.

la spectacolul accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. cât se poate de bine conturată. tema creaţiei. Astfel jalea creşte în „tagma suferindă”. Expresivitatea lirică este. Nălucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”. iar el să pătrundă într-o altă formă a existenţei „pentr-un ev întreg”. epitet (gerunziu acordat) ce sugerează dezamăgirea provenită din imposibilitatea fuziunii dintre real şi ireal. singular („mă”. 40 (Ştefan Augustin Doinaş. de-atunci şuvoaie-ntregi de clipe” este utilizată virgula pentru a marca interjecţia „ah”. Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugerează dorinţa eului poetic de a rămâne captiv unui timp abstract. 3. (Aurelia Bezvolev. 27 . a şterge de pe faţa pământului. „arhitravă” . „coloane” 2. motivul timpului 5. ordonarea timpului după succesiunea ireversibilă a fenomenelor să se anuleze. Personificarea nălucilor care se plimbă călare şi oximoronul „gonind uşor” creează o imagine paradoxală care configurează un spaţiu miraculos. 12 L. pentru a evidenţia mai bine o idee poetică. prof. fără a marca aceasta printr-o pauză. coord. pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor versuri. Luminiţa Paraipan) I. În ultima strofă tensiunea lirică se amplifică. Însa acest lucru e împiedicat de bariera reprezentată simbolic prin oglindă. În versul „Ah.. a intra în pământ de ruşine 4. Autorul foloseşte acest procedeu. des utilizat din perioada modernistă până în prezent. „mi) şi prin verbele la persoana I singular („-nţeleg”). timpul să îşi piardă esenţa. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri se justifică prin faptul că poetul a utilizat ingambamentul care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor. iar prezenţa eului liric se face simţită prin pronumelor personale la persoana I. Iedera îndrăgostită) 1.absolut. astfel..

palidă. 9. prin imaginile artistice folosite . prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „şuvoaie. sugerează surpriza eului liric în momentul apariţiei iederei. iederea. Urmează o amplă personificare a sa.ntregi de clipe”. timpul prezent („muşca”. prelungi”). cât şi prin interjecţia din versul: „ah.6. repetiţii „şi mereu. sihastra”. palidă. prof. prezentată metaforic. timidă. aceasta este reţinută. 12 L. „mişca braţe gingaşe. epitet dublu: „Iat-o: frunză palidă. mereu îşi ia avânt”. Luminiţa Paraipan) I. Iniţial. În prima parte a textului observăm apariţia imperfectului. sihastră”. metafore „glezna pietrelor”. de atunci şuvoaie-ntregi de clipe” şi prin imperativul „iat-o” ce denotă implicarea eului liric şi oferă o culoare vie atmosferei sugerate de poezie. „linge”. După ce meşterul îi adresează chemarea prin imperativul „vino”. Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”. metafora („glezna pietrelor”) şi a imaginilor vizuale („suind cu soarele pe dungi”. care dinamizează atmosfera poeziei. „se alintă”. începe să urce. însa odată ce meşterul o invita să-i fie alături. în cazul cărora nu se poate preciza momentul încheierii lor: în vreme ce meşterul „înălţa”. iedera începe a-şi manifesta sentimentele prin mişcări lente. Limbajul poetic în poezia dată se caracterizează prin expresivitate oferită de multitudinea figurilor de stil epitete „frunză. personificare: „Iedera-mbătată de cuvânt” 7. construită cu ajutorul figurilor de stil: epitet multiplu („frunză. ademenită de cuvânt. gingaşe : „se alinta”. coord. indicând acţiuni durative. „mişcă”). sihastră”. „deschide”. 41 (Ştefan Augustin Doinaş. personificări „iederambătată de cuvânt”. iedera „încerca” zadarnic să se prindă de piciorul lui. iar toate acţiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ. 8. Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbracă o poveste inedită de dragoste între meşter şi planta firavă. Balada întrebării lui Parsifal) 28 .imagini vizuale: „iat-o: frunza palida. Alternarea modurilor şi a timpurilor verbale face cititorul să surprindă câteva secvenţe ce amintesc de o desfăşurare epică. sfioasă. sihastră”). (Iulia Papa. Odată ce a gustat din fructul dragostei.

stagnau solemne”. Metafora prin care imaginea pădurilor este apropiată de cea a unor schelete. „Şi apele. amplifică zbuciumul naturii care vibrează la aceeaşi intensitate cu suferinţa Regelui Pescar. tânjea = zăcea. are rol de a marca elidarea vocalei î . „apele. 2. în vreme ce natura este prezentată ca într-un pastel. 7. legendar sau mitologic. Natura întreagă respiră a boală. având şi pasaje de lirism. Incipitul marchează o atmosferă de poveste. Nicio înălţare nu mai este posibilă. teme/motive: natura. Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfară”.schelete”. într-un mod forţat după cum arată şi comparaţia „ca un sclav”. sugerează şi el boala grea care a contaminat tot locul. Epitetul metaforic „vântul galben”. „streşinile toate-ntr-o aripă”. În primele patru versuri. Cântecul îşi pierde menirea de a exprima frumosul şi ajunge doar să se transforme într-un vuiet care anunţă haosul creat de această stare apăsătoare. sleind.” Comparaţia „Durerea-l bântuia ca o fanfară” accentuează ideea conform căreia castelul resimte la rândului lui. 8. fiind personificat. 3. văzduhul însuşi fiind târât prin noroi. 9. prin diferite trimiteri se realizează personificarea castelului aflat „într-o vale legendară. „Pădurile – schelete care ţipă”. durerea bolii stăpânului. formă neaccentuată). Fragmentul citat se încadrează în definiţia speciei. „Văzduhul tras prin tină”). apele 6. Caracterul descriptiv al secvenţei citate este dat pe de o parte de faptul că se prezintă un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendară”. 4. castelul. sleind.1. iar pe de altă parte de prezenţa 29 . stagnau solemne” 5. realizându-se totodată şi pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (substantiv/pronume personal. Imaginile vizuale care punctează acest lucru sunt cât se poate de elocvente prin enunţurile eliptice care le cuprind „Pădurile . Balada desemnează specia genului epic care dezvoltă un subiect istoric. E în floarea vârstei. cumplit = teribil. Boala Regelui Pescar pare să fi afectat toată fire.

Sentimentele lui îi apar drept o consecinţă firească a reprezentării iubitei. 42 (Geo Dumitrescu. 7) În a doua strofă. Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…” au rolul de a accentua emoţiile trăite de eul liric şi implicarea afectivă a acestuia. urăsc = detest 2) Prezenţa punctelor de suspensie în versul „că aş vrea să fi întotdeauna a mea…” se justifică prin nevoia de a accentua intensitatea sentimentelor eului liric faţă de iubită. Şi-a imaginat povestea mea cu ochii minţii. că te iubesc. 4) „m-am gândit că eşti frumoasă”. „cumplit zugrav”. specifice unei descrieri („vechi castel”. „vântul galben”). în câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei trăite. care nu pare a fi real. Doar gândul la frumuseţea iubitei. Comparaţia „totul e roz şi plin ca în literatură” sugerează ineditul sentimentelor resimţite de îndrăgostiţi. prof. împlinirea fizică a dragostei pe care amândoi o simt unul faţă de celălalt printr-un sărut. 12 E. că aş vrea să fii întotdeauna a mea…” are rolul de a scoate în evidenţă sentimentele pe care eul liric le are faţă de femeia iubită. poetul concentrează întreaga lor „poveste” de îndrăgostiţi.grupurilor nominale. (Andrada Stancu. 30 . „cu toate că eşti frumoasă” 5) teme / motive literare : iubirea. Prin cea de-a doua comparaţie „totul e …ca într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea ce caracterizează povestea lor de iubire în a căror braţe se lasă purtaţi fără nicio reţinere. 3) Am strâns mână de la mână şi am cumpărat ceva frumos. Banală) 1) firesc = natural . În acea clipă tot ceea ce-i înconjoară pare că dispare. trezeşte în el dorinţa de a o avea toată viaţa alături. Luminiţa Paraipan) I. sărutul 6) Enumeraţia „că eşti frumoasă. coord. Puritatea acestei năzuinţe este subliniată de epitetul dublu „gând cuminte şi firesc”. Ultimul vers al strofei reprezintă apogeul pasiunii celor doi.

coord. Sentiment inefabil. melancolia. după ce punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndrăgostiţi se consumă: „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură. pare iniţial în opoziţie cu ideile poetice ale textului. pot marca şi o stare de melancolie. 43 (Mihai Eminescu.. prof.8) Titlul poeziei. intensă fiind prezentă în orice gând „m-am gândit că eşti frumoasă.”. având în vedere tema acesteia (iubirea). Dacă raportăm titlul la contradicţia cuprinsă în ultima strofă („deşi faptul că te iubesc îmi apare evident”/„nu ştiu de ce te urăsc în acest moment”) apare o nouă explicaţie. iubirea începe treptat să îşi piardă din culoare şi din farmec.”. că te iubesc. „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură”). dar şi faptul că întregul monolog liric este adresat iubitei („aş vrea să fii întotdeauna a mea”. iubirea. 12 L. 3. reflecţii asupra propriilor 31 . Punctele de suspensie marchează o întrerupere a enunţului. „s-auzi în el al undei şopot” / „versul cel mai plin” 5. vers = stih trezind = deşteptând. un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca fiind una banală. 2. tema creatorului/condiţia poetului. 9) Poezia citată este una de dragoste. Afirmaţia mea l-a lăsat cu gura căscată. format doar din adjectivul „banal”. Luminiţa Paraipan) I. ele concepţii. motivul inspiraţiei poetice. iubirea poate conduce de multe ori la stări contradictorii. o pauza afectivă în text. că aş vrea să fi întotdeauna a mea. iar cei doi iubiţi să nu rămână cu nimic altceva decât cu o amintire care acum li se pare „Banală”. 4.. (Diana Ionescu. Astfel se poate observa cum la început dragostea este acaparatoare.. Iambul) 1. Însă. „ m-am gândit că eşti frumoasă”. E toamna în sufletul meu.

„ura”. mişcă = freamătă. accentul fiind pus pe sentimente. Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât „iambul”. coord. (Ramona Mănica. senină = clară. 12 L. Strofa a doua debutează cu o exclamaţie melancolică. 8. marcată grafic prin conjuncţia adversativă „dar”. Preferă să rămână în întuneric. stelele. Reluarea lui în ultimul vers are rolul de a pune în evidenţă faptul că întreaga poezie este „închinată” iambului. De asemenea. 32 . Poezia se încadrează în curentul romantism prin temele şi motivele specifice (tema creatorului. 2. Luminiţa Paraipan) I. 9. compus din doua silabe. Procedează cum vrei. care este „cel mai plin. „mâna ta cea fină” . Cratima din versul „Deasupra-mi crengi de arbori se întind” are rolul de a pune în evidenţă pronunţarea împreună a două parţi de vorbire diferite. sugerând întreruperea ideii poetice. atâta timp cât transferul nu va bate la ochi. prin epitetul în inversiune: „dulce glas”. 3. 7. mai blând şi mai pudic”. 4. se subliniază rolul important al prozodiei clasice în creaţia lui Eminescu. sugerează exprimarea sentimentelor în poezie. Se păstrează totodată măsura şi ritmul versurilor. melancolia). semnul exclamării fiind însă înlocuit cu linia de pauza. „trezind în suflet patimă şi ură”. sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers. menit să-l caracterizeze pe Amor. luna. Comparaţia „măsura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine să evidenţieze şi să ridice la rang înalt elementul prozodic: măsura este asemănată cu dulceaţa şi abundenţa mierii în anotimpul precursor iernii. 44 (Mihai Eminescu. Versul al doilea. decât să afle că a fost trădat de propriul frate. pe exprimarea subiectivă a trăirilor. ramuri. Ideea poetică este redată prin substantivele aflate în relaţie de antonimie: „patima”. prof. Stau în cerdacul tău…) 1. a stării de melancolie şi revenirea la realitate. „umeri de ninsoare” 5. Teme/motive: iubirea.6.

.”. fapt ce presupune reveria trăirii. „ în val de aur părul despletind”. 7. element recurent în lirica eminesciană reprezintă. „desfaci visând pieptarul de la sân”. 33 . 8. Atmosfera de intimitate este creată de acest cerdac. un ansamblu domestic întrepătruns cu un aer familiar. Feminitatea nudă.. precum şi metafora „În val de aur părul despletind” exprimă senzualitatea celei care pierdută în gânduri se uită în lumină. care mută atenţia cititorului de pe imaginea cadrului natural. urmată apoi de stingerea luminii („Încet te-ardici şi sufli-n lumânare. personificarea „stele tremură” etc. cât şi figurile de stil ( epitetul „umeri de ninsoare”.) contribuie la alcătuirea unui spaţiu intim. de mister. Fereastra. redată în prima strofă. Strofa a doua debutează cu conjuncţia adversativă „dar”. Relaţia de apropiere dintre cei doi este evidenţiată de folosirea pronumelor personale de persoana I şi a II-a: „eu”. feeric.6. arborii şi florile născând umbre în lumina selenară. marmoreană. în mare parte dinamice („vântul mişcă arborii-n grădină”.”) învăluie îndrăgostitul în efectele semiobscurităţii produse de o noapte senină. Titlul sonetului este reluat în primul vers din primul catren. hotarul dintre cele două spaţii – exterior şi interior – despărţindu-i parcă pe cei doi îndrăgostiţi. fixând cadrul: „Stau în cerdacul tău. fereastra este cea care permite privirii îndrăgostitului să poată admira frumuseţea şi gingăşia celei pe care o iubeşte. desemnând un spaţiu intermediar. pe de o parte. Epitetul „mâna ta cea fină”. Observarea iubitei se face prin intermediul unei ferestre. Multitudinea imaginilor artistice. „încet te-ardici”). spaţiu al oglindirii şi al invaziei erotice.. Pe de altă parte. reflectând razele lunii.. Se creează o atmosferă intimă. „tu” şi de adevăratul ritual al privirilor celor doi. dominat de lumina selenară „ş-alături luna bate trist în geam”) deoarece toate mişcările sunt abia resimţite. Metafora „flori de umbră mă cuprind” este extrem de sugestivă în redarea ideii de analogie între sentimentele eului liric şi natură. pe imaginea iubitei care este privită.

intrând în alcătuirea unei locuţiuni substantivale.apoi suspini” iremediabile. evidenţiată şi în acest sonet. 3. clipa = moment. asupra căreia domină lumina selenară. 12 L. aspectul de pustietate. Luminiţa Paraipan) alt argument în I. 5.bătrân” din pricina depărtării de iubită.. minimalizând luciditatea şi raţiunea este un sprijinul apartenenţei acestei poezii la curentul romantic.. aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte doar prin 34 .iarna” evocă ideea de singurătate. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene.. de data aceasta absolută.Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri” marchează grafic rostirea împreună/legată a celor două cuvinte pronunţate fără pauză. moartea. a imaginaţiei şi a fanteziei. amintirea Comparaţia . fiind asociată cu vârsta celui care se simte . cu mâini subţiri şi reci”. specifică romanticilor este reflectată şi aici.O! glasul amintirii rămâie pururi mut”.bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia motivul îmbătrânirii spune ceva. (Sabina Scîntee . 45 (Mihai Eminescu. nelinişte. Departe sunt de tine. Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică .. Sonetul „ Stau în cerdacul tău.. O modalitate de evadare. 2. coord. dar şi prin tema naturii. Pentru el focul inimii e mai puternic decât raţiunea.Cu ochii mari în lacrimi. Ochii sufletului îţi arată adevărata faţă a omului. visul/ reveria.” aparţine liricii intime şi dezvăluie o temă romantică. . contaminând natura. cât şi exterioară. Sub raport prozodic influenţează măsura şi ritmul versului. vreme.aducerile-aminte” aflată în versul. un motiv caracteristic curentului romantic. Substantivul ..Vraja este atât erotică. 4. prof. . lipsit de viaţă. 9.) 1. nemuritor... invadând spaţiul sacru al intimităţii. 6. etern = veşnic. 7.Şi parc-ai vrea a-mi Teme/motive: viaţa lipsită de noroc.. tristeţe. Cultivarea sensibilităţii. prin motivul visului... Avem de-a face cu o natură copleşitoare.. Cratima din structura ..

pus sub semnul regretului. Folosirea verbului la conjunctiv prezent. Titlul .. care trăieşte prin puterea amintirii.” evidenţiază tema iubirii eterne.. „rămâie” fără conjuncţia . 9... dar şi al dorinţei de uitare.... amintirea (. Trăirile eului liric sunt contradictorii. odinioară/altădată-prezentul clipei. Amintirea e modalitatea de eternizare a iubirii. metafora . reprezintă un final melancolic şi dramatic. Prezentul visării este pus sub semnul regretului..să” indică dorinţa de respingere a . înţeleasă ca amestec între fericire şi nefericire. „vântul loveşte în fereşti”. al melancoliei. noroc-nenoroc. prof. În aceste versuri apare motivul îmbătrânirii iremediabile suferite odată cu pierderea iubirii. 8. atât locativă cât şi temporală.. universul ideatic al poeziei dezvoltă o gamă variată de trăiri şi de emoţii valorificate prin imagini artistice: . Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipă. amintireuitare...bătrân şi singur”. limita expresivă a situării între vis/iluzie şi realitate.sa uit pe veci”) evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării.Departe sunt de tine. melancoliei. un final melancolic şi dramatic. generatoare de melancolie: norocul-nenorocul. având rolul de a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei iubite.aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”)-uitarea(. epitetele . 12 L. Antitezele norocul (. al refuzului asumării unei realităţi banale. Alternanţa prezent/trecut scoate în evidenţă efectele transformatoare ale iubirii. Adverbul „departe” are dublă perspectivă. Întreaga poezie este o confesiune lirică realizată pe baza relaţiilor antitetice: vis/reverie-realitate.glasul iubirii”.glasului amintirii”. sugerează depărtarea fiinţei de realitate.. Trăsături romantice ale poeziei: imaginaţia este principiul fundamental de creaţiei. bazate pe relaţia atracţie-respingere.viata-mi lipsita de noroc”). amintirea-uitarea. Luminiţa Paraipan) 35 . coord.norocul ce-o clipa l-am avut”)-nenorocul (. Trăirile eului liric sunt contradictorii. (Ana Duţu .puterea amintirii.. antitezele romantice. cultivarea emoţiei şi a sentimentului. Folosirea verbelor la viitor . dorinţei de uitare.singur lângă foc”.vei fi murit” proiectează sentimentul iubirii în eternitate. dorinţa şi împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate deosebită.

Epitetul în vocativ „iubite” transfigurează iubirea. evidenţiază sentimentele puternice ale îndrăgostitului. iar apoi încep să scadă în intensitate. zadarnic = inutil. 8. din care se constituie titlul. De asemenea. ireversibilitatea timpului. „faţa străvezie”. 4. care nu mai are contururi clare odată cu trecerea timpului. aduc sentimente puternice. sinceră a propriilor sentimente. felul în care amintirile vin în prezent din „valurile vremii”. umbra. dar şi efortul său repetat de a-şi aminti peste timp imaginea iubitei. dubla determinare epitetică „iubite” şi „scump”. Structura de monolog adresat a textului este conferită de sintagme precum „iubita mea”. Virgula este semnul grafic care în versul „Să te ridic pe pieptu-mi. umbra = amintirea. 2. apare şi la începutul primului şi ultimului vers. Titlul invocă trecerea ireversibila a timpului. În metafora „iubite înger scump”. pentru imposibilitatea de a trai în prezent o iubire ideală. Iubita este descrisă cu ajutorul epitetelor („braţele de marmur”. afectivitatea. 46 (Mihai Eminescu. Prima strofa evoca nostalgia eului liric faţă de timpul trecut. predilecţia pentru mărturisirea directă. Poezia eminesciană „Din valurile vremii…” se încadrează în estetica romantismului prin tema şi motivele pe care le dezvoltă: iubirea pierdută. conferind textului simetrie. Din valurile vremii…) 1. 36 . modul imperativ „răsai”. tema iubirii/ motivul visului 5. „părul lung. 3. Gestul lui m-a impresionat până la lacrimi. Ai încălzit un şarpe la sân. stelele. Punctele de suspensie reprezintă nostalgia. iar epitetul „scump” sugerează imaginea perfectă a femeii în ochii îndrăgostitului. Metafora „Din valurile vremii…”.I. 9. stilul confesiv poate fi un alt argument în susţinerea acestei idei. dar şi de utilizarea verbului la persoana a II-a singular. „iubite înger scump”. bălai”. iubite înger scump” desparte o apoziţie dezvoltată de restul enunţului. visul. melancolia eului liric. 6. 7.

Peste vârfuri) 1.„zâmbetul tău dulce”). De asemenea. 6. perfecţiunea iubitei. 47 (Mihai Eminescu. teme/motive: iubirea. Luminiţa Paraipan) I. care este pusă în legătură cu starea de melancolie resimţită de eul liric. folosirea cratimei ajută la păstrarea măsurii şi a ritmului. Epitetul „lin” redă o adiere uşoară şi tristă a codrului. starea de melancolie sub care se circumscrie poezia sunt redate şi prin întrebările retorice care alcătuiesc ultima strofă./ Codru-şi bate frunza lin” Inversiunea din primul vers („Peste vârfuri trece lună”) sugerează apropierea dintre spaţiul cosmic şi cel terestru. Mi-a promis câte-n lună şi în stele. evidenţiind frumuseţea. şi face trimitere spre tema textului. întrucât are la baza trăsături specifice romantismului. slab de inimă. toate aceste figuri de stil conturând un portret al femeii cu trăsături specifice liricii eminesciene. natura. cauzat de neîmplinirea iubirii „În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. Intensitatea trăirilor eului liric. Eul liric este îndurerat la gândul trecerii ireversibile a timpului. Ea are o inimă mare. a comparaţiilor „străvezie ca faţa albei ceri”. 37 . Portretul este desăvârşit prin metafora „Femeie între stele şi stea între femei”. care marchează în prima structură pronunţia legată a două părţi de vorbire diferite („inima-mi”). luna. 11 G. melancolia „Peste vârfuri trece lună. 3. coord. în care apare ca element specific recuzitei romantice „luna”. 2. (Claudia Tonea . 8. Titlul „Peste vârfuri” se regăseşte şi în primul vers al poeziei. în scopul formării unei armonii pentru a crea o imagine de armonie. „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu este o poezie romantică. din inimă Cratima este un semn de ortografie. iar în cazul celei de-a doua structuri elidarea vocalei „î”. Prima strofă este o descriere a cadrului natural. 5. În ultimele versuri apare sentimentul de tristeţe profundă. prof. 7. 4. codrul.

Virgula este folosită pentru a marca pauza ritmică din interiorul strofei. (Simona Stancu. Metafora „Icoana stelei” accentuează importanţa stelei. Poezia se încadrează în lirica romantică deoarece apar teme/motive literare specifice romantismului: noaptea. ci îşi continuă drumul „mai departe. iubirea. Toate mişcările. teme/motive: steaua. a o lua pe o cale greşită 2. Inversiunile („trece luna”. amor –iubire 4. la fel ca sunetul cornului. a face cale întoarsă. „Melancolic cornul sună”) creează o expresivitate deosebită a versurilor din primul catren. care parcă se completează reciproc. Luminiţa Paraipan) I. coord. Epitetul „noapte adâncă” subliniază imaginea cosmosului întunecat. sunetele sunt abia perceptibile fapt sugerat de epitetul „lin”. Sentimentul resimţit în faţa acestui cadru natural va fi unul de melancolie. aproape divină. La steaua) 1. la fel ca trecerea lunii. 48 (Mihai Eminescu. 6. marcând şi coordonarea prin juxtapunere între propoziţii.timpul nu ia în seamă această suferinţa. a pieri – a se pierde. conţinutul meditativ şi exprimarea gnomică reprezintă alte două argumente în acest sens. De asemenea. care califică sunetul cornului. mai departe” într-un ritm firesc. 3. învăluind atmosfera într-o aură de mister. cosmosul. Prima strofă a poeziei eminesciene descrie natura surprinsă în momentul nopţii. noaptea 5. Imaginile vizuale („Peste vârfuri trece lună/ „Codru-şi bate frunza lin”) alături de imaginea auditivă („Melancolic cornul sună”) creează un tablou dominat de armonia dată de toate elementele naturii. prof. 11 G. care redă mişcarea uşoară a frunzelor din codru. dar şi de epitetul personificator „melancolic”. „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie” 7.dorul. 38 . 9.

teme/ motive : iubirea. Noaptea…) 1.” „ Lumânarea-i stinsă-n casă. Metafora „al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă” sugerează faptul că iubirea care se stinge. a se face foc şi pară. 49 (Mihai Eminescu. „ Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin. dorul care persistă. este eternă. 9. coord.8. 5. dar de multe ori lumina stelei este vizibilă după ce astrul deja a dispărut. 4.” 39 .. Ea luminează vieţile oamenilor. În ultimul catren poetul compară iubirea. Mihnea a fost mereu fruntea clasei. Ideea fratelui tău a făcut lumina în gândurile colegilor. Rolul cratimei în structura „Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe fruntea-mi în mijloc” este acela de a marca pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (prepoziţia şi articolul posesiv. 12 E. (Luciana Manolescu. chiar după ce sentimentul s-a consumat.. somnu-i cald. nu dispare ca senzaţie cu totul. pentru a conserva măsura versurilor. Luminiţa Paraipan) I. noaptea. molatic. Ultimele două versuri ale strofei fac referire la faptul că în urma unei iubiri vor rămâne amintiri veşnice. dar niciodată nu-i erau recunoscute meritele. lin. Dragostea. prof. care cândva i-a luminat sufletul. a-şi lua un foc de pe inimă 2. Steaua reprezintă punctul de reper al cosmosului dar şi al întregii omeniri. Poetul foloseşte metafora „Lumina stinsului amor” pentru a sublinia ideea că întotdeauna omul care a fost înnobilat de acest sentiment îşi va aduce aminte de frumuseţea unei iubiri. 3. cu călătoria luminii emanată de o stea. la fel ca şi cosmosul. respectiv substantivul şi adjectivul posesiv). Titlul poeziei „La steaua” prezintă elementul principal al textului.

În această atmosferă. de visare. pe lângă sugestia cromatică subliniază şi atmosfera caldă.somnul. Sentimentul dominant este cel de linişte şi chiar o uşoară moleşeală („somnu-i cald. „Dintr-un colţ pe-o sofa roşă”. reconfortantă a odăii. cât şi prin prezenţa numeroaselor figuri de stil cu rol de a accentua ideea iubirii absolute desfăşurată într-un cadru propice („potolit…arde focul”. iubirea şi meditaţia nocturnă). somnul este cel care creează o lume aparte. aceasta născându-se din starea de contemplaţie şi de visare. în care exteriorul nu mai are nicio importanţă. simbolizând spaţiul romantic de împlinire. molatic. lin”). Luminiţa Paraipan) 40 . în cadrul nocturn. 9. iubirea fiind încununată de puritatea iubitei („albă ca zăpada iernii”) într-un momentul propice visării. al căderii într-o stare meditativă: noaptea. calificată de trei epitete („somnu-i cald. „Lumânarea-i stinsă în casă”). Spaţiul interior descris în prima strofă a poeziei este unul intim. considerat a fi mai consistent decât realul. molatic.6. Tabloul iubirii este constituit în jurul atmosferei de linişte. (Alina Tomescu. se realizează în mod natural trecerea spre o stare plăcută de somnolenţă. Viziunea romantică a acestei poezii se realizează atât prin temele şi motivele sale (visul. 12 E. de cotidian. 8. exploatându-se zona subconştientului şi visului. molatic.lin”). comparaţia „ochii mei închişi ca somnul” demonstrând delimitarea acestui spaţiu de cel real. metafora „mintea îmi adoarme” sugerând liniştea profundă şi siguranţa pe care le oferă acest cadru îndrăgostiţilor. lin”). fiind surprinse detalii sugestive prin intermediul imaginilor vizuale („arde focul în cămin”. pe care nimic nu pare s-o poată leza. raţiunea lasă locul stării de reverie („mintea îmi adoarme” metaforă). prof. Urmărind cu privirea jocul liniştitor al focului din cămin. 7. „somnu-i cald. Motivul central al poeziei este evidenţiat încă din titlu. Epitetul dublu „potolit şi vânăt arde focul”. de desfăşurare a iubirii absolute. coord. De asemenea.

deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii afective a eului liric. referitoare la „luna cea galbenă". deoarece stările resimţite de eul liric odată cu pierderea iubirii. „mă-ntunec şi îngheţ” 6. o stea nu se arată”. 3. ci sugerează şi 41 . El a plecat departe de casă. 8. Linia de pauză are rol stilistic. ostenite=istovite pierzându-se=dispărând 2.o pată". ca ideal al eului liric. iubito…) 1. Versurile poeziei fac distincţia între planul circumscris de natură şi cel al interiorităţii eului liric. În versul „Departe doară luna cea galbenă . găseşte ecou în toate elementele naturii. Epitetul personificator „priviri suferitoare" are ca rol redarea stării de tristeţe ce survine odata cu pierderea iubirii. „pierzându-se-n apus”. imposibilitatea de a străbate această distanţă. Vocativul „iubito” nu redă doar raportul relaţiei dintre cei doi. iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdute. iar gheaţa. 5. 7. precum şi tema poeziei (iubirea pierdută) sunt două argumente care încadrează textul în estetica romantică. „o pasăre pluteşte cu aripi ostenite”. 50 Mihai Eminescu.I. marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia. Între cele două există o evidentă legătură. Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia explicativă „o pată". Metafora „Oceanul cel de gheaţă” simbolizează imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire. Substantivul „oceanul" ilustrează distanţa ce s-a creat între cei doi îndrăgostiţi. Momentele petrecute împreună sunt atât de departe… 4. De câte ori. Titlul „De câte ori. „pe bolta alburie.

sentimentul de melancolie al eului liric, punctele de suspensie prelungind parcă, într-un timp nedefinit, acest sentiment. Structura „de câte ori” exprimă frecvenţa amintirii, neputinţa eului liric de a uita fericirea trecută şi devenită acum “ocean de gheaţă”. 9. Incipitul poeziei reia titlul, „De câte ori iubito…”, exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute, care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice, simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheaţă” care-i chinuieşte sufletul. Revenirea iubirii, sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic „bolta aurie”, este imposibilă, întrucât la orizont nu se arată nicio stea – simbol al deznădejdii. Luna, ca astru tutelar şi martor al fostei iubiri, este palidă de tristeţe, ipostază exprimată prin epitetul cromatic „luna cea galbenă” şi prin apoziţia explicativă „o pată”. (Ana Ionete, 12 L; prof. coord. Luminiţa Paraipan)

I. 51. (Horia Furtună, Balada lunii) 1. tăinuit = ascuns, secret; fugară = scurtă, de moment; 2. Linia de pauză din versul „Din fiecare-ndrăgostit – poet” are rolul de a sublinia prin izolare substantivul „poet”, de a evidenţia astfel efectul farmecului “blând şi liniştit” al lunii şi totodată de a păstra, prin cezură, sonoritatea poeziei. 3. a ieşi în lume, cât lumea şi pământul, gura lumii etc. 4. motivul lunii, al iubirii, al visului 5. monologul liric adresat, descrierea 6. Sinestezia „Întâiul vis sub raza ta lunară/ Îşi fâlfâie din suflete pornirea” are rolul de a îmbina imaginea vizuală cu cea auditivă pentru a personifica “întâiul vis”. Metafora-oximoron „izvorul de dureri”, explicată prin apoziţie (iubirea), constituie un clişeu poetic eminescian, care trimite la ambiguitatea sentimentului, reunind bucuria şi tristeţea. 7. Deşi Horia Furtună este un poet simbolist minor, discursul liric din Balada lunii este mai curând romantic, deoarece poetul se foloseşte de recuzita romantică atât la nivelul conţinutului (luna, noaptea, visul, iubirea) cât şi la nivelul expresiei:

42

invocaţia retorică adresată lunii, descrisă eminescian („farmecul tău blând şi liniştit”) ca obiect divin, pentru că are puterea de a transforma omul în îndrăgostit, iar îndrăgostitul în poet. Indicaţia de gen – baladă – pe care o conţine titlul poeziei constituie o altă trăsătură specifică a romantismului. 8. Cea de-a treia strofă a poeziei conturează rolul farmecului lunii, acela de a metamorfoza fiinţa umană întru frumos şi armonie, de a face „Din fiecare om – îndrăgostit / Din fiecare-ndrăgostit – poet”. Epitetele „blând” şi „liniştit” şi personificarea „alunecându-şi raza-ncet” atribuite farmecului selenar au rolul de a melancoliza omul, de a ilustra calea discretă prin care îl transformă pe om în îndrăgostit şi pe îndrăgostit în poet. 9. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Titlul poeziei date este alcătuit din substantivul „balada”, care reprezintă specia literară: cântecul închinat lunii, iar doilea substantiv din titlu, „luna”, este laitmotivul poeziei. Acesta este semnificativ, astfel încât poetul descrie admirativ prin intermediul versurilor însuşirile lunii şi puterea acesteia de a schimba omul. (Alexandra Uşurelu, 12 I; coord. prof. dr. Anca Roman)

I. 52. (Barbu Fundoianu, Herţa) 1. „ploaie”, „toamna”,”vântul”, „iedera” 2. Virgula marcheaza în vorbire o pauză scurtă. În cazul primului vers al poeziei Herţa, virgula este folosita pentru a separa doi termeni dintr-o enumeraţie („a ploaie, a toamnă”). 3. „Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?” 4. motivul toamnei, al aducerii aminte, al trecerii ireversibile a timpului, al spaţiului natal văzut ca geografie mitică. 5. Prima secvenţă din textul liric dat descrie peisajul Herţei, tabloul naturii şi al târgului cuprins de toamnă. Descrierea subiectivă este realizată încă din primul vers prin imaginea olfactivă „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, care are rolul de a purta cititorul în universul satului moldovean. Urmează, apoi, numeroase imagini vizuale „vântul nisip aduce”, „fetele aşteaptă în uliţa murdară, „căruţe fugărite de ploaie” care detaliază peisajul trist şi dezolant al târgului provincial cuprins de toamnă, de ploaie şi de vânt. Se remarcă abundenţa grupului nominal (substantive şi adjective), timpul prezent al verbelor, prezenţa indicilor spaţiali şi temporali, figurile de stil variate – toate specifice textului literar descriptiv.

43

6. Metafora „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” din a doua secvenţă a discursului liric are rolul de a surprinde tinereţea trecută a bătrânilor „de la casa cea veche” Motivul toamnei din poezia Herţa este o metaforă a vârstei, iar sintagma „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” este ca o amintire a tinereţii care luceşte în ochii bătrânilor, împreună cu sclipirea fugară a unor elemente din spaţiul natal. Amintirea vremurilor trecute, contemplate cu naivitatea copilăriei. 7. Poezia Herţa este realizată printr-o îmbinare a stilului tradiţionalist cu cel modernist. Motivul aducerii aminte şi al trecerii timpului sunt tipic tradiţionaliste, iar descrierea unui peisaj tipic românesc, a satului/târgului provincial, aparţine ideologiei tradiţionaliste care cuprinde conservarea specificului românesc. Discursul liric este creat prin folosirea unor termeni colocviali, neaşteptaţi sau a unor imagini menite să şocheze precum „uliţe murdare”, „gâşte, cu pantofi galbeni”, „căruţe fugărite”, „grilajul de iederă coclit”, „...azi/ şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, „liniştea...mucegăieşte”, toate mărci ale modernismului. Tema şi motivele textului ţin de curentul tradiţionalist, dar anumite imagini sunt create în stil modernist. 8. Ultima secvenţă este ca o concluzie a discursului liric. Ideea poetică a ultimelor cinci strofe este trecerea ireversibila a timpului şi amintirea tinereţii care a rămas doar sub forma unor poze într-un album. Trecutul este „ascuns” în pozele facute în tinereţe, prezentul fiind doar o trista imagine plina de riduri, văzută în oglindă. Mijloacele artistice concretizează ideea poetică prin metaforele „Ne-ascund atât de bine albumele cu clampă / de-alamă, tinereţea!” şi „trecutu-i lânga lampă”, prin imagini vizuale „plină e oglinda cu cute în obraz”, prin comparaţia expresivă „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. Comparaţia din ultimele doua versuri aminteşte de zilele copilăriei lipsite de griji, liniştite, de mult pierdute „e-aşa de lungă vremea”. 9. Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate datorită folosirii imaginilor artistice „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, „auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz”, „plină e oglinda cu cute în obraz” şi a figurilor de stil: comparaţia „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, epitete „factorul greoi şi surd”, „tăcerea lungă şi gri”, „albumele cu clampă de-alamă”, metafore „liniştea în lucruri de mult mucegăieşte”, „un zâmbet de iaz, de şes, cuminte”. (Sandra Marcovici, 12I; coord. prof. dr. Anca Roman) I. 53. (Octavian Goga, Sonet) 1. biserică, altarul. 2. În versul „Şi ele-adorm de tine alinate”, cratima este folosită pentru păstrarea măsurii medii a poeziei de 11 silabe, prin transformarea hiatului în diftong. 3. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic.

44

creştetele = adâncul 45 . predispoziţie spre meditaţie. Poezia este de esenţă spirituală. pronumele personal „tu” din primul vers având rolul de a exprima subiectivitatea. Iubirea mea) 1. precum mersul la biserică. dezvăluie legătura între poezie şi religie.În partea estică a Europei bate Crivăţul. Limbajul poetic se caracterizează prin reflexivitate. curată şi senină” şi mai ales. curată Poezie”. (Andra Maria Pricină. coord. putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi. oferind substantivului o poziţie-cheie. Metafora centrală a poeziei. 8. fiind o marcă a tipului direct de adresare. spoveditul. transformat într-un ritual religios. O figură de stil prezentă în strofa a doua este personificarea „patimile… adorm” prin care poeziei îi este atribuită însuşirea omenească de a avea puterea alinării durerilor sufleteşti. 4. În prima strofă. Poezia este un monolog liric adresat. alinarea şi purificarea sufletească. 12I. prin utilizarea termenilor religioşi biserică. prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserică cu porţi neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor stravechi. ascultând păcatele şi oprind amarul. 5. căreia i se atribuie însuşiri omeneşti. realizată cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserică cu porţi neîncuiate”. ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor şi a credinţelor străvechi. dar şi prin expresivitate. personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului. personificarea poeziei în sine. de a le face uitate. 6. Scrierea cu majusculă a substantivului Poezie evidenţiază importanţa acordată de către autor poeziei.dr. un rol central în structura poeziei. caz afectiv. ea este tainică. 9. Poezia Sonet de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar. prof. marcă a tipului de adresare directă şi a substantivului Poezie scris cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie. Anca Roman) I. fără a face diferenţe. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainică. 7. prin cultul spiritului religios şi valorizarea riturilor străvechi. a spovedi şi altar. 54 (Octavian Goga. având porţile deschise pentru toată lumea. „Biserică cu porţi neîncuiate”. caracterizată drept „tainică. ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa umană se împărtăşeşete cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”. reliefând procesului de transformare a poeziei în hrană pentru spirit.

misterioasă şi statornică precum apele lacului de munte. în fel şi chip. Un animism simbolic străbate tabloul: „razele sărută faţa undei”. 7. 9. al pasiunii puse pe seama elementelor naturii. al soarelui. poetul ilustrează. „prelung şi pătimaş tresare”. „cetăţi de unde”. este asemănătoare cu comuniunea sufletească dintre cei doi îndrăgostiţi. apa şi soarele. Poezia este structurată ca o amplă comparaţie între natură şi iubire: uniunea simbolică a elementelor firii. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. coord. Adverbul de mod aşa are rolul de a sublinia ideea că iubirea. nu este chip 4. Termenii folosiţi aparţin câmpului semantic al sentimentelor împărtăşite. Apariţia soarelui reprezintă trezirea la viaţă a lacului. şi marchează totodata o pauză mai mică decât pauza indicată de punct. tema iubirii.dr. metafora curcubeului sugerează iubirea împlinită.2. (Mădălina Coţofană. 8. Anca Roman) I. în nici un chip. al apei. aşa cum soarele veghează asupra lacului şi-i trezeşte sentimente arzătoare. Sintagma conţine şi o metaforă sugestiva. este profundă. tema naturii. Comparaţia „aşa-i iubirea mea. În esenţă. 55 (Octavian Goga. asemeni acestei largi cetăţi de unde” sugerează imensitatea sentimentului dominant – iubirea. 12I. Bătrâni) 46 . iar strălucirea razelor dă viaţă acestuia până în adâncuri. Cuvântul horă semnifică bucuria adâncului. „tremur”. motivul nostalgiei. prin personificare. 5. Titlul poeziei Iubirea mea este format dintr-un substantiv comun şi un adjectiv posesiv şi se află în strânsă legatură cu tema iubirii prezentă în poezie. la nivel sintactic un atribut apoziţional. funcţia emotivă şi funcţia poetică 6.În penultima strofă a poeziei. În versul „Spre ceriuri braţele-şi întinde să-i vie dragul mire: Soarele!” cele doua puncte anunţă o explicaţie. Soarele alintă cu razele lui lacul aşa cum iubirea alintă sufletul omului Pentru eul liric iubirea este cea care încălzeşte sufletul şi-i dă viaţă. reacţia undelor lacului în momentul întâlnirii cu razele soarelui. prof. înfiorate permanent de atingerea razelor de soare. care semnifică măreţia pură a lacului dintre munţi. sentiment trăit de eul poetic. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. 3. „spuma albă înfiorată''.

faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă. Ultima strofă începe cu un adverb de mod „Aşa…”. cu nuanţe stilistice. alăturat substantivului „bătrâni ”. specific poporanismului) predomină în întregul text poetic.. figuri de stil lipsite de ambiguitate. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei a doua evidenţiază dorinţa de a fi ramas în satul natal. reprezentând o marcă a implicării afective. timpul perfect. 6. dr. văzut ca o matrice existenţială: „Să fi rămas fecior la plug. Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I: m. eu şi prin verbele la persoana I: „rătăceam”.Verbul la modul conjunctiv. „să fi rămas”. parinţii îşi pun nadejdea în credinţă. De asemenea. al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. Măsura este de şapte-opt silabe. văzut ca o matrice existenţială. 8. 7. Poezia Bătrâni de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului.1. 5. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. prozodie clasică. coord. subliniază regretul părăsirii satului. titlul Bătrâni evidenţiază mesajul textului poetic. (Diana Ivaşcu.Cratima utilizată în versul „Şi-n barbă plânge tata. Trecerea ireversibila a timpului este resimţită de părinţi. Regretul înstrăinării (motivul dezrădăcinării. / Şi-n barbă plânge tata. Substantivul din titlu este nearticulat. la parinţi şi la sat ca la un univers al credinţei. fiind dat de regretul înstrăinării. catrene. 9. prin rostirea versurilor două câte două. 3. eul liric raportându-se la trecut. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. mărci specifice ale subiectivităţii poetice. 12 I. Astfel se păstreaza măsura şi ritmul poeziei. coasă 2. subliniind generalitatea.. rima apare doar la versurile 2 şi 4. expresivitatea textului ţine de recuzita tradiţionalistă: tendinţa de epicizare a liricului. ceea ce creează o sonoritate amplă. dar şi prin verbul „vă treceţi”. 4. singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ”..” marchează elidarea vocalei î şi reducerea numărului de silabe prin evitarea hiatului. mi . ” Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic. Anca Roman) 47 . / Să fi rămas la coasă”. prof. Specific lumii satului. plug. Astfel. urmat de puncte de suspensie. repetat în ultimele două versuri din prima strofă. Textul poetic are o structură clasică : are cinci strofe.. care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul. pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe.

de fapt. Cratima marcheaza elidarea vocalei ă pentru menţinerea măsurii şi a ritmului din versul respectiv. mulţumit cu meschina „izbândă” asupra zilei ce a trecut. ce ne dau impresia puterii. care pun în evidenţă diferenţa de atitudine a omului. concluzia discursului liric. 9. în acelaşi timp. prin evitarea hiatului. Ca mijloace artistice. „în orice zi”. I plural sugerează ca tema poeziei este una universal valabilă: „ne credem stânci. ideea poetică nefiind enunţată într-un singur vers. căci aceştia vor putea zâmbi la urmă („în loc să izbucnim în plâns”). Titlul poeziei. Ultima strofă. Acest aspect este reliefat şi de metafora miezului „viermuit”. în loc să fie neliniştit de faptul că în ziua aceea . puse în relaţie cu această ultimă idee. Pe parcursul întregii poezii observăm tehnica ingambamentului. şi epitetul metaforic „zile vii” (amintind parcă de îndemnul „Carpe Diem”).I. am adunat 2. este deschisă de o disjuncţie pentru a accentua. pentru o mai bună identificare a cititorului cu autorul. Antiteza zâmbim – izbucnim în plâns este susţinută. Toate afirmaţiile din text sunt observaţii ale naturii umane în raport cu viaţa şi cu moartea. se referă la victoriile mici. slăbiciune. calităţi dorite de om şi pe care uneori consideră ca le are. fragilitate. sub negura incertitudinii şi a înfrângerii de către forţe mai mari decât noi. ideile din strofele precedente. a mai murit puţin. am strâns = am cuprins. 56 (Radu Gyr. Tema trecerii timpului. 6. de perechea propoziţie principală – circumstanţială opoziţională. motivul sensului existenţei. Victorii negre) 1. căci aparenţa este 48 . definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. „cu atât” 4. 8. versurile care încep cu literă mică sugerează continuitatea ideii. 3. Victorii negre. la nivel sintactic. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. tumult = zbucium. Utilizarea pers. ascunzând în interior „viermi profunzi”: frică. poetul utilizează inversiunea („în inimi dac-am strâns”). pentru a păstra rima şi ritmul. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezintă aparenta putere şi imortalitate... dar care se află. motivul morţii. ne vrem granit”. caracteristică oamenilor care au trăit momentul şi l-au preţuit. 7. motivul învingerii fiinţei de către timp (al condiţiei umane finite) 5. Este prezentă o nota de optimism.

Este momentul aprinderii stelelor pe cer. 2. topica afectivă / cezura. motivul comuniunii omului cu natura. (Mădălina Constantiniu. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu. 57 (Ion Heliade Rădulescu. dr. încât. persoana I singular „tremur”. până la urma. la nivelul expresiei. cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexicogramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte. Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă. un superlativ afectiv. 8. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. larg. Repetiţia epitetului „înaltă”. Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt. idilicul rural ). verbele la timpul prezent. 4. contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă.”(Eugen Simion) 7. „morele” – forma literară: morile. iar rima este încrucişată. prin condiţia lor efemeră. N-am cumparat două veste. prof. 12I. marcă a adresării directe. „nesaţiu” – forma literară: nesaţ. al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială. Zburătorul) 1. părând ca se exprimă pe sine. ci una.întotdeauna alta decât esenţa şi victoriile trecătoare sunt. motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv. întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la 49 . Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului. Măsura versurilor este de 13-14 silabe. Anca Roman) I. 5. în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser). motivul nopţii. înghiţite de moarte. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ. 6. fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului. motivul literar al zburătorului. coord. noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru. deci nici un locutor. N-am nicio veste de la rude. al somnului etc. „prinz” – forma literară: prind. propice pentru apariţia Zburatorului. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. 3. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. oamenii fiind întotdeauna învinşi. Locutorul devine mai abstract. „semănat cu stele”.

prin interogaţii. a face umbră pământului. prof. Noaptea. Fata este derutată. corpul tremură. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. totdeauna. „Că uite. într-un paradis terestru. 12I. făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie. „un foc s-aprinde-n mine”. impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. trudit= obosit. undeva la graniţa dintre real şi ireal. / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă. bulversată de senzaţiile contradictorii. fără oprire. Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică. pururea = mereu. un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat. Dragostea se manifestă ca o boala. mamă. încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. Iosif. năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah. cuprinzând întregul trup. prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate. tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta. incapabilă de a se stăpâni. mamă?”. / Nici frunza nu se mişcă. „îmi ard buzele”. ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”. 58 (Şt.maximum.nu-ş ce-mi cere”.. / Şi apele dorm duse şi morele au stat”. în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală. şi rece. un tablou imobil. (Carmen Dumitrescu. „ochii-mi văpăiază”. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere. „răcori mă iau la spate”. a se speria (chiar şi) de umbra sa 50 .] Şi cald. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină.. coord. exclamaţii şi vocative: „Vezi. de o vibraţie profunda.. „n-am nimica şi parcă am ceva”. mă vezi. ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase. O. ostenit 2. participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate. Anca Roman) I. senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. În poezia Zburătorul. Cântăreţul) 1. el fiind pretutindeni şi nicăieri. inima-mi zvâcneşte!. „obrajii-mi se palesc”. „inima-mi zvâcneşte!”. înger şi demon în acelasi timp. 3. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol. ce mă doare!”. uite că-mi furnică prin vine. nici vântul nu suspină. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti. „tremur de nesaţiu”. aflate în antiteză.dr. punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”. se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul. 9.. şi zboară de la mine! / [.. de la bucurie la tristeţe şi plâns. Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii. „-mi furnică prin vine”..

. viziunea despre artă.4. De asemenea. melodios. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat. dar şi lumea în care acesta vieţuieşte. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ. posibilă. Poezia este o artă poetică deoarece în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”). prin intermediul efortului creator. (Iulia Nicolau. ca la Arghezi. să scape = să salveze. 9. aşa cum ar spune Arghezi. 8. Vânturile nopţii. „să treacă nebăgat în seamă”. 7. Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”. un poet ce pare să aspire către anonimat. ele vizează o imagine ideală a poetului. 5. Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei. dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar. Anca Roman) I. Poetul este un meşteşugar. sau a celui romantic ca în poezia eminesciană.. Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa. odată sublimată în Text. interiorizarea poetului şi a universului său. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor. pare a spune vocea poetică. este important. împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”. El vrea să-şi înstrăineze suferinţa. despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. „pe faţa lui de chin brăzdată” 6. La început. Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug. prof. Orice titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic. 59 (Emil Isac. poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă. armonios al poeziei. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită. 12I. care modelează poezia. frică. „slova de foc şi slova făurită”. desemnând atât poetul cât şi condiţia sa. ca artă. să elibereze. muzical. epitetul personificator „sihastră”. poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea. ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”. spaimă = groază. coord. Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului. ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între. teamă 51 . Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului. dr. ci rodul creaţiei sale trebuie să fie cunoscut şi împărtăşit de ceilalţi. reală. o alinare pentru fiecare suflet. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”. fiinţa biologică. se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia. Nu omul în sine. asociat casei.) 1. sugerează caracterul orfic. iar poezia pare a se naşte. ca în Antichitate. Poetul este cel care „făureşte”.

Titlul este alcătuit dintr-un grup nominal. 9. poate. încercarea eului liric de a se salva de un rău existenţial profund. în care întunericul se aşterne pe neaşteptate şi pune stăpânire pe tot ce găseşte în cale. vocea poetică este marcată de anormalitate. Anca Roman) 52 . moartea şi spaima. Antiteza alb negru. impusă. Primele două strofe marchează începutul unei stări de nelinişte. ce-şi simte sfârsitul din ce în ce mai aproape. angoasă şi înstrăinare.2. „(sufletu)-mi”. mi. Verbul la pers. evocată de motivul morţii şi cel al singurătăţii. De asemenea. încete plânsul!” virgula izolează interjectia afectivă o de restul propoziţiei. (Andreea Scarlat. De asemenea. La nivel tematic. 3. a replica) m-am aşteptat să nu-mi răspundă la scrisoare. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidenţiaza frica şi cufundarea în întuneric. nenumit. marchează intonaţia imperativă a versului. vocea poetică dezvăluindu-şi dorinţa de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna albă care să mă scape?”. transformând totul într-o noapte totală. „A-nceput blestemul groapa să mi-o sape” : personificarea din ultimul vers al celei de-a patra strofe (terţine) pune în evidenţă spaima şi disperarea eului liric. coord. „O. Vânturile nopţii…. punctele de suspensie menţin tesiunea şi creează o atmosferă stranie. încete plânsul! Sufletele doarmă!” ilustrează o uimire forţată. în tenebrele propriei fiinţe. Astfel. care se menţine pe tot parcursul poeziei. I mă cufund. Mi-a răspuns cu promptitudine la întrebare. 6. lumină – întuneric devine astfel expresivă. dr. Cele două exclamaţii din finalul primei strofe. disperarea). 5. trăiri specifice poeziei moderne. ce reliefează atmosfera încordată. 7. interogaţiile retorice reprezintă mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii. şi oferă o cheie în dezlegarea înţelesului poeziei. prof. sentimentul dominant transmis de poezie este spaima. precum şi tema răului existenţial. În poezie este prezentă tema naturii. semnul exclamării este folosit la sfârşitul unui enunţ exclamativ. evidenţiată de motivul nopţii. neliniştea. nesfârşită. acesta se află în strânsa legatură cu conţinutul. pronumele personale la persoana I sg: mă. (a corespunde) Nu 4. 12I. poezia Vânturile nopţii… este o creaţie modernă întrucât predomină excepţia şi straniul. întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul. evidente încă de la început: natura îşi dezlanţuie forţele şi blesteamă întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. Cea de-a doua strofă exprimă începutul disperării şi al spaimei. prezenţa interjecţiei afective o. (a scrie) A răspuns exigentelor noastre. În structura „O. 8. (a reacţiona. punându-se în evidenţă o stare afectivă (tristeţea.

8.I. Personificarea florilor. funcţie emotivă şi estetică. Poezia lirică este o formă de poezie prin care autorul încearcă să transmită propriile sentimente şi starea de spirit. al tristeţii. Ultima strofă ilustrează deprimarea eului liric în faţa condiţiei efemere sugerată de „amurgu-ntristător" şi de suspinele ce se manifestă în „vălmăşaguri". amplifică tragismul stărilor sufleteşti ale fiinţei umane copleşite de tristeţe din cauza trecerii lor efemere prin lumea materială: „E vremea rozelor ce mor". al morţii. de asemenea. rezultând un limbaj poetic expresiv. bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. versul amplasat atât la începutul. ce contribuie la muzicalitatea versurilor. motivul rozelor. Cadenţa ritmică impecabilă asigură o fluiditate desăvârşită. tremur. prevestită de rozele care îşi pleacă podoaba corolei. Respectând trăsăturile specifice rondelului. S-a lovit la frunte. tema trecerii timpului. „E vremea rozelor ce mor" se constituie într-un refren. la păstrarea măsurii şi a rimului din vers. modurile de expunere fiind monologul liric şi descrierea. tema naturii. învolburări 2. În fruntea călăreţilor se afla hatmanul însuşi. 4. restul fiind din zona abstractului şi definind stări interioare. Metaforele „amurgu-ntristător” şi „marea noaptea care vine” sunt simboluri ale morţii iminente. contribuind. nostalgia faţă de vară. care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit inevitabil fiinţele vremelnice – rozele. 5. principiu estetic fundamental al simboliştilor. Tema efemerităţii fiinţei. cât şi la sfârşitul poeziei se transformă în laitmotivul acesteia şi susţine tema poeziei. prin evitarea hiatului. „vălmăşaguri de suspine” 6. Rondelul rozelor ce mor) 1. din structura emoţională: 53 . Tristeţea faţă de trecerea timpului. ca dezintegrare cosmică. Regăsindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei. oamenii – nu pot decât să-şi plece fruntea. fior = înfiorare. ce „Duioase-şi pleacă fruntea lor". Moartea. 7. vălmăşaguri = valuri. 60 ( Alexandru Macedonski. Cratima leagă forma neaccentuată a pronumelui reflexiv de adjectivul duioase. este sugerată de metafora „marea noaptea care vine". în întreaga poezie existând numai două substantive concrete din lumea materială: „roze" şi „grădini". 9. Cuvintele au sens conotativ. freamăt. formulele artistice de factură ideatică. 3. metaforă a plenitudinii fiinţei. Se remarcă. Privesc frunţile de piatră ale munţilor.

8. „suspine". tema visului.. „zâmbeau. răsfrângeri argintoase”). coord. muzicalitatea textului poetic. Pe balta clară) 1. în lumina proaspătă a dimineţii („barca. prin inversiune. pauză stilistică sugerând starea contemplativă a fiinţei. sugestia de puritate a întregului cadru. 7. tehnica repetiţiilor şi cromatica sugestivă. plutea”. Imperfectul creează iluzia duratei. Prezenţa eului liric constituie de asemenea o trăsătură a poeziei lirice. dar estetica simbolistă înseamnă antimimesis. corespondenţe ale sentimentului 54 . 9. la un pastel. 61 (Alexandru Macedonski. împreună cu adăugarea exclamaţiei „Oh!” accentuează starea de melancolie. În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste. şi anume a sentimentului efemerităţii. Punctele de suspensie marchează întreruperea discursului poetic. precum folosirea simbolurilor (lumina albei dimineţi.. de fapt. Anca Roman) I. construcţia poate fi o metaforă a vârstei tinere şi inocente de odinioară. a-i lăsa gura apă. apă de ploaie. Culoarea albă poate sugera şi luminozitatea. Dublarea sa. a inocenţei ( „visul ce şoptea”). a da apă la moară. . norii albi). de nostalgie faţa de pierderea sufletului inocent de altădată: „curatul argint deodinioară”. Titlul oricărei opere literare induce cititorului ei un orizont de aşteptare pe care aceasta îl poate confirma sau infirma. 3. care se reflectă şi asupra sufletului. 4.„fior". punând în evidenţă starea ambiguă. Acest epitet constituie totodata şi o imagine cromatică. conturând un peisaj lacustru. prof. expunându-şi trăirile prin prisma ideii centrale a poeziei.. reluat în incipit. intensitatea luminii sau seninătatea. refuzul de a numi obiectele realităţii. Titlul pregăteşte cititorul pentru ceea ce constituie esenţa operei şi oferă o cheie de intepretare textului. pe apa Sâmbetei 2. 5. Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. crinii suavi. Epitetul din sintagma „alba dimineaţă” intensifică. titlul poeziei Pe balta clară. În cazul de faţă. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii. „Albeţi neprihănite curgeau din cer. Tuşele de lumină şi culoare care sugerează un peisaj acvatic în strălucirea dimineţii sunt. 12H. ne duce cu gândul la un peisaj din natură. motivul trecerii timpului. (Aniko Remeny. În acelaşi timp. – voioase / Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase” 6. de beatitudine melancolică a eului poetic. cât şi evocării unei vârste trecute.. Tema naturii. dr.

timpurie. „gemea” . prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico- 55 . 12H. 5. stârneşte „groaza” ramurilor plãpânde. dar şi prin exclamaţii şi interjecţii afective: „peste noi” . 4. înflorind. Anca Roman) I. conştiente de propriul sfârşit. însã în final. creând un spaţiu protector pentru îndragostiţi. „stuful de liliac” descoperã un alt regn şi un alt rol al existenţei sale. Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac. Astfel. a ritmului şi a rimei (prin inversiune) 3. cel puţin pe cele ale unui cititor neavizat. prof. iniţial condamnat la moarte încã înainte de a înflori. cât şi pe cel obiectiv. acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiţi. textul contrazice aşteptările cititorului. precum şi caracterul sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostiţii le-au petrecut în cadrul protector al naturii fiind acum doar o amintire. Tema naturii ca spaţiu protector (martor al iubirii). în momentul apariţiei iubitei. Devenind martor al iubirii dintre cei doi. se usucã odatã cu aceasta. motivul iubirii. coord. 7. plângându-şi soarta potrivnică. (Bogdan Bădescu. dr. liliacul se transformã. ambele prezente în discursul poetic. la nivelul expresiei. stuful de liliac înfloreşte magic. Situaţia are însã sã se schimbe. „O! Doamne” 6. condamnatã la efemeritate şi mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”. „nu mai suntem doi”. Dintr-un element ce aparţinea strict regnului vegetal. Adverbul ce este menit să accentueze trecerea timpului. cratima care leagă prepoziţia de articolul posesiv este utilizatã pentru pãstrarea măsurii. îşi atinge totuşi scopul fiinţei sale prin intermediul iubirii. Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv. 62 (Alexandru Macedonski. Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin pronume şi verbe la persoana I. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac începe sã se schimbe. motivul trecerii timpului. Stuful de liliac) 1. 9. În al doilea vers. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi.nostalgic ce evocă nevinovăţia unei vârste (copilărie sau tinereţe): analogia se face prin simbolul argintului şi al oglindirii. 8. „ vãitându-se” 2. Prin urmare. odată cu apariţia iubitei. Moartea iminentă.

7. Metafora „fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor” creează o imagine vizuală expresivă. deşi unul dintre întemeietorii Gândirii.gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I plural noi. o viziune macabră („rece se înmormânta un leş de soare”. mai ales. Imagine auditivă – „tânguind pustietate”. 5. topica afectivă. poezia pare a idiliza trecutul („Miros de humă şi de cremeni desfunda vechimi”). „cimitirul” 2. stolul cocorilor. arzând pucioasă”). Anca Roman) I.. rememorarea. „ţipa. „Treceau cocorii”. Tema naturii. verbul „nu mai suntem” la timpul prezent. prin evocarea vremurilor de odinioară. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură (pastelul din primele trei strofe) în faţa cititorului şi doar imaginarul poetic sugerează personalizarea discursului liric.] s-au despuiat”. Versificaţia este clasică. de asemenea. susţinerea confesiunii lirice. dar viziunea poetului. coord.” 6. prof. furtuna declanşată într-o zi rece de toamnă. „groparii”. motivul morţii. 4. 63 (Adrian Maniu. Tradiţionalismul promovează valorile tradiţionale. „arături”. dr. „cimitirul cerului”. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. prin viziunea frapantă a cristalizării norilor. (Lavinia Dragomirescu. specificul naţional. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. iar limbajul este modernist. Verbele la imperfect folosite în text evocă un moment trecut. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de grupul verbal (verb + determinant antepus) şi totodată marchează cezura acestuia. 3. „vie”). expresia interjecţională „O! Doamne”. dar şi spaţiul rural („pe drumuri nămolite gemeau care aplecate”.. impresionant pentru privitor. vocea lirică descrie natura. pierdut. prin fulgurantul efect verzui care sfâşie întunecimea şi. Imagine vizuală – „copaci roşcaţi [. plasată inegal. prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri. În textul dat. Furtună de toamnă) 1. „nuci mocirloşi au gâlgâit. motivul furtunii. 12 H. impunători. „înmormânta”. Imperfectul sugerează. motivul toamnei. 56 . este sobră. „leş”. sparţi în ţăndări de fulgerele terifiante. Este de remarcat mai curând ca trăsătură tradiţionalistă o sugestie a unui fantastic de tip folcloric.

tumultuos şi zgomotos. argaţii se grăbesc ca groparii pe care îi apucă ploaia. 2. 64 (Ion Minulescu. fiind obţinută prin reluarea versului „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. „cadenţa picăturilor de ploaie” (imagini auditive) 6. motivul citadin. la tot pasul. ce suspină”. Imaginarul are o notă de fabulos macabru. de plictiseală şi artificialitate. (Marius Molea.. prof. 3. a face primul pas. „scorpie cleioasă” (în acelaşi timp metaforă a ploii) sau metafora „cocoaşa lumii” sună arghezian. „nu răsună decât paşii celor care merg. Acuarelă) 1. „[. 7..”). Cratima păstrează ritmul şi măsura de 16 silabe a versului-refren. Prima strofă zugrăveşte universul citadin. în urma ei nerămânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva. 12H. prin elidarea vocalei î a prepoziţiei şi a articolului hotărât al substantivului oraşul. de parcă ar avea loc „înmormântarea” ultimei apariţii a soarelui şi compararea grabei argaţilor cu aceea a groparilor aduc o notă funebră discursului poetic.. 5. devenit refren şi laitmotiv al discursului poetic. marcat de ploaia monotonă... În a doua strofă este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre argaţii care „grăbiră ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau picături „strâmb din zare”.. Parii din vii sunt adunaţi pentru că toamna este anotimpul morţii. aşa cum este oraşul („Nu răsună decât paşii celor care merg. al sfârşitului.”. pas cu pas. Imaginea vizuală a cerului acoperit de nori. Anca Roman) I.] vechile umbrele. auditive şi olfactive: „treceau cocorii tânguind pustietate". Adverbul decât într-o construcţie negativă este sinonim cu doar sau numai şi introduce un circumstanţial de excepţie. motivul ploii programate. el intră într-o imagine auditivă marcată de o tăcere stranie pentru un loc de regulă agitat. dr. 4. sugerată prin metafore şi comparaţii: „rece se înmormânta un leş de soare”.8. a ţine pasul etc. „miros de humă şi de cremeni”. sunt relevante expresivitatea şi sugestia. Cadenţa picăturilor de ploaie şi sunetul monoton al paşilor trecătorilor dau impresia unei lumi artificiale în care totul se repetă. Epitete precum „nuci mocirloşi”. concretizate de autor prin imagini vizuale. Motivul ploii programate conturează universul banal. 9. În cazul poeziei de faţă. al durerii. monoton şi artficial al oraşului. coord. Pe plan stilistic. „cimitirul cerului”. Oamenii „ par păpuşi automate” (comparaţie) pentru că 57 . Tema universului banal. Sonoritatea textului minulescian este remarcabilă.

principiu estetic fundamental al simboliştilor. cu rol explicativ. prof. 65 (Ion Minulescu. 58 . până şi mişcările oamenilor. Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă. motivul visului. la fel ca în tehnica amintită. Tema despărţirii îndrăgostiţilor. o atitudine afectivă. prin sacadarea textului. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş. fluiditatea ingambamentului. subliniind impresia de monotonie repetitivă. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. subliniind desfăşurarea imaginară.populeză un spaţiu în care nimic nu se schimbă. prin paralelismul sintactic. Având în vedere conţinutul ideilor exprimate prin acest text liric. La nivelul formei. după cele două enunţuri afirmativ-categorice („Şi-ai să mă uiţi”. „ritmul unui vers”. Totul pare automat. efectele eufonice fiind obţinute prin tehnica refrenului. motivul corăbiei (vaporul). Plimbarea orăşenilor. aliteraţii discrete. La nivelul conţinutului. o proiecţie a celui interior. Linia de pauză folosită simetric în prima strofă. 4. totul este estompat. / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune aproape absurdă: mişcările nu au conţinut sau intenţie. 3. care denumeşte tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă. Universul exterior este o reflexie. dar şi suspinele vechilor umbrele. titlul este unul foarte sugestiv. Muzicalitatea se impuneprin imaginile sonore (ploaia în sine. prin repetiţii (paralelism sintactic). se impune muzicalitatea. iar absenţa semnificaţiei devine o trăsătură modernă. Trei lacrimi reci de călătoare) 1. motivul ploii şi spleenul sunt elemente specifice liricii simboliste. sunt reduse la ritmul pur. coord. motivul călătoriei. anularea cezurii fixe. Ea marchează. personificate). 8. „fu scris” 2. totul pare egal cu sine. de asemenea. Adverbul poate reprezintă un modalizator al discursului poetic. marcat de plictis şi blazare. (Bogdan Barbu. izolează circumstanţialele cauzale. alături de timpul viitor („te vei gândi”) şi de modul prezumtiv („l-o duce”). elementul uman este contaminat şi el de starea de monotonie şi mecanic. „versul”. Anca Roman) I. „Şi-am să te uit”). de blazare absolută. bizară şi nemotivată („Orăşenii. de lipsă de orizont. „ diluat” de apa ploii. prin ritm şi refren. 9. motivul poeziei. 12 H. „cântăreţ”. care domină întregul text liric. pe trotuare. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun. tema universului citadin. dr. ipotetică a scenariului de după despărţirea celor doi îndrăgostiţi.

9. Nucleul narativ al poeziei (despărţirea îndrăgostiţilor. pe care poetul o va transpune în versuri. plecarea femeii. motiv frecvent la Minulescu. Anca Roman) I. Poezia de dragoste. dr. „am să te uit”. „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”. bagaj. „ca şi mine” etc. dorul şi nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanşează o stare lirică. a călători. „eu”. (Mircea Burduşa. Comparaţia „urmări-vei ţărmul. coord. a colinda. însă doar „trei lacrimi reci”. Muzicalitatea vine din repetiţii (paralelism sintactic). topindu-se ca noru-n zare”. 12 H. „trei lacrimi reci”. Cifra trei. inversiuni („urmărivei”. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „ai să mă uiţi”. aduce o sugestie magică.5. „lăcrima-vor”). „până la tine”. va ajunge poate la călătoare şi-i va reaminti chipul uitat al iubitului de altădată. asemenea mesajelor din sticlă ale marinarilor naufragiaţi. Verbele la viitor. 66 (Ion Minulescu. Liniile de pauză separă construcţia incidentă cu valoare afectivă de restul enunţului: „Dar într-o zi o fată – bat-o focul –” 59 . Interesantă este perspectiva inversă a privirii care aici aparţine iubitei care pleacă şi vede ţărmul topindu-se încet. sugerează mişcarea lentă a vaporului ce se îndepărtează de ţărm. Poezia lui Ion Minulescu aparţine simbolismului mai ales prin estetism şi prin muzicalitatea cantabilă. Imaginea este clişeizată şi sentimentală. cuplul erotic se desparte. Estetismul înseamnă asumarea teatralităţii şi a clişeelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii ironice (uitarea înscrisă în scenariul erotic şi asumată de fiecare. topindu-se ca noru-n zare”. călător 2. „privi-voi vaporu-n repedele-i mers” (imagini vizuale) 6. 8. precum şi epitetele „palidul vis”. „ţărmul. refren („trei lacrimi reci de călătoare”) şi rimă. „mi-eşti pierdut㔄versul meu”. prof. Iubita pleacă. suferinţa transformată în poezie). Cântec de drum) 1. iar imaginea plecării sale este urmărită nostalgic de pe ţărm. deşi discursul poetic aparţine eului poetic. însoţind-o cu privirea. celui care rămâne mâhnit pe ţărmul mării. deşi putem încadra aceluiaşi curent şi motivul călătoriei. drum. „întunecatu-mi chip” sugerează caracterul ipotetic al desfăşurării poveştii de dragoste. 7. plânsul cumva obligatoriu unei despărţiri.

deoarece a renunţat la propria traiectorie în viaţa de până atunci. refren. (Diana Dumitrescu. cu iubirea care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta.. 9. eternitate. oricum. bătătorite" sugerează căile dificile străbătute de orice om. Epitetul triplu: „drumuri lungi şi vechi. dar şi autoadresarea prin interogaţie retorică: „ – Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…" 7. stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie. „am colindat”. Titlul „Cântec de drum” este specific simbolismului. bătătorite” 6. a cânta. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele şi pronumele la persoana I: „am pornit”. prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu. prin semantica muzicală a substantivului „Cântec" şi determinantul „de drum". prof. „voiam". „am colindat" etc. Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le trăieşte şi eul liric. iar simbolul drumului semnifică existenţa umană pe pământ. eul liric întrebându-se. care ar fi fost soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea. 8. 12 H. care sugerează apariţia iubirii în viaţa omului. Eul poetic are un sentiment de regret. Simbolul cântecului exprimă bucuria şi muzica inimii îndrăgostite. Anca Roman) I. ştiam. ca orice om. în drumul său spre un ideal. acţiunea lor neavând finalitate. motivul nopţii. Formula ludică a iubirii.3. dar şi lipsa oricăror stări optimiste. care. amintind însă de pământeana Cătălina din Luceafărul eminescian. Celei care pleacă) 1. coord. Semnificaţia subtilă a iubirii este ilustrată în ultimul vers. nu ştiam) sugerează ambiguitatea începuturilor. autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi persiflantă totodată. expresie plină de gingăşie şi haz. melodie 60 . cântec. 4. este şi aici o viziune specifică a sentimentului. Imagine vizuală: „Pe drumuri lungi şi vechi. 67 (Ion Minulescu. Ultima strofă a poeziei reprezintă momentul întâlnirii bărbatului. motivul drumului (al călătoriei) 5. din orice epocă în căutarea iubirii. Verbele la imperfect din prima strofă (voiam. Tema iubirii. „călăuzit de-o stea”. iubita fiind alintată prin sintagma „bat-o focul". i se părea obositoare. „mea”. dr. sugerând ideea aluzivă că tot norocul vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit. În finalul discursului liric.

Specia romanţei. Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării. 7. Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu. motivul visului. Tema iubirii. unde vraja iubirii se transformă în cântec adus din puncte geografice îndepartate. „Noi nu vom şti-o.. „un ţărm de mare”. semn ortografic. Tema şi motivele 61 . Discursul poetic. „păsări albe”. dar împăcată oarecum. Apostroful.” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric. prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie având un rol afectiv în incipit. niciodată”. tristă. 9.. „O melodie / Ce n-am cântat-o... 4. motivul călătoriei. iar starea sufletească este vag nostalgică. motivul cântecului etc. „marginile albului fiord” etc. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. ca orice cântec sau ca orice vis. „un cântec trist”. de exemplu. lirică şi sentimentală. marinarii. pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv). pe un ţărm uitat. „albastrul răzvrătit al altor mări”. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine. pescarii. poate. 8.2. locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva. acum destrămat. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”. sugerând nostalgia rememorării. cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite. „refrenul unor triolete”. 3. marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată. greu de explorat. elegiacă a titlului. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist. „Eu cred”. În strofa a treia există o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”. ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici. Iubirea-melodie s-a sfârşit. devenit chiar unul aprig. Prin simbolurile călătoriei (păsările albe. iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice. ca un refren şi laitmotiv. construit pe tehnica surprizei. sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns. contrazice sugestia nostalgică. 6. iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”. prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie. 5.

marinarii. oglinda. suprarealismului în cazul de faţă. estetismul simbolist se manifestă prin folosirea neologismului şi a denumirilor cosmopolite. Cratima care leagă forma atonă a pronumelui personal de relativul care menţine un ton informal / colocvial. 5.sunt specifice acestui curent artistic. Lipsa punctuaţiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste. sporind marca oralităţii şi părând să urmărească fluxul abrupt al gândurilor eului liric. fără o descifrare precisă a eului. Din punct de vedere prozodic. cât şi la cea a autocunoaşterii. fluidizează ritmul versului. 68 (Gellu Naum. precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare. 4. vocea lirică o identifică nu prin prezenţa a ceva. dr. Cultul artificialităţii. ci mai degrabă printr-o lipsă. vizual) plasate în contexte subtile. iar prin enumerarea simţurilor (olfactiv. curiozitate şi stare de veghe. deşi lipsa punctuaţiei îngreuneaza înţelegerea operei. pentru a sugera plecarea. fără a-i surprinde corect reflecţia. Astfel. „Golul unei uşi" poate semnifica gaura cheii. deşirarea. prin excesul de transparenţă al versurilor. Comparaţia „insomnie…ca golul unei uşi" se referă la dificultatea de a descrie o insomnie. (Cristian Vicenţiu Dîngă. 62 . cântecul). 3. îi dă. auditiv. Tema identităţii. eul liric se referă atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic. de asemenea. fiind atât element de construcţie al poeziei. Comparaţiile metaforice au rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric. Oglinda oarbă se remarcă prin lipsa totală a semnelor de punctuaţie. cât şi motiv al imaginarului liric. Oglinda oarbă) 1. Cu toate acestea. „miroşi". pescarii. tactil. neaşteptate. În opinia mea. „insomnia mea” 6. „auzi" 2. 8. insomnia. Transcendenţa pare accesibilă prin această stare de veghe permanentă. „să mă miroşi". „tu poţi crede". Flacăra vieţii încă mai ardea în el. motive: iluzia simţurilor. În ultima strofă verbul „vreau" e repetat aproape obsesiv. prof. oglinda rămâne oarbă în continuare. şi o notă de autenticitate şi contribuie la atmosfera generală de confuzie în faţa contopirii spaţiului visării cu cel al realitaţii. 12 H. despărţirea cuplului erotic. 7. Anca Roman) I. Din punct de vedere ortografic. pătrunderea prin uşă este simbol al trecerii de la profan la sacru şi deschide calea spre revelaţie. Muzicalitatea este importantă. În sine. semnificând o dorinţă puternică şi o comandă adresată celuilalt. păsările albe. coord. prin urmare duce cu gândul la mister.

Anca Roman) I. întâlnită în prima strofă a poemului. 3. precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios. aflat în opoziţie cu „marea bătrână. Valoarea expresivă a adverbului tot. pârâul zglobiu – iar eu. „Zglobiul. dr. de persoana I şi a II-a. În prima strofă. Tema naturii. „Poetul vede în măsura în care orbeşte”. tot mai repede fuge” 4. Imagini vizuale: „Vezi marea: bătrână. Pârâul şi marea) 1. adâncă”. simţurile fiind înşelătoare şi lăsând sentimentul unei angoase a lipsei de claritate. sugerează vivacitatea. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenţa enumeraţiei in text: „Vezi marea: bătrână. prof.9. pârâul. 5. adjectivul pronominal posesiv „mea”. „eu”. întinsă. eul liric se regăseşte în 63 . accentuează intensitatea momentului. 7. „tu”. este explorat contrastul dintre aparenţă şi esenţă. orbirea poate fi semnul unei experienţe iniţiatice: a ignora aparenţele înşelătoare ale lumii şi a cunoaşte realitatea secretă. Din punct de vedere al limbajului poetic. folosit în strofa a patra. constă în faptul ca acesta amplifică. Ultima strofă ilustrează tema iubirii. afirma Gellu Naum cândva. întinsă. utilizând metaforele mării şi pârâului: „tu. tema iubirii. redată iniţial prin repetiţia verbului fuge. Laitmotivul ambiguităţii persistă şi în ultima strofă. redată prin alegorie în întregul poem. ţărmul. descompunându-se în fire de sânge. (Armina Stepan-Cazazian. voiosul şi clarul pârâu: / El iute aleargă spre zări fără frâu” 6. Imaginarul poetic creează o poveste de iubire. motivul pârâului. sugerând o experienţă de contopire până la confuzie între corp şi sfera artificială. coord. Pe de altă parte. dintre vis şi realitate. inumană. 8. voioşia pârâului. lână. întinsă. în construcţia „să vorbim de memorie" e frapantă discordanţa dintre exterioritate şi interioritate. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază subiectivitatea eului liric în poezie sunt: pronumele personale. valuri 2. Personificarea în inversiune. predomină caracterul ambiguu. barierele dintre cele două fiind redefinite. De asemenea. eul liric pare să se deşire. marea”. corelând totodată cele trei atribute adjectivale. În strofa a doua. „tânărul pârâu”. 69 (Miron Radu Paraschivescu. tutun şi flăcari. adâncă”. motivul mării. 12 H. Astfel. adâncă”. marea. esenţele.

” reprezintă un elogiu adus fecioarei în alb. discursului liric. 12H. căruia „nu-i pasă ce ţărm va ajunge”. motivul fecioarei în alb. rugii – forme literare actuale. Prima virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei. pure şi angelice. 5. exprimarea la persoana I („aş putea”). IV) 1. 70 (Ştefan Petică. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei. dr. În a doua strofă. În ultima strofă.ipostaza mării – bătrână. Acesta reflectă numele personajelor principale ale poveştii de iubire. fiind cea care dezleagă misterul asupra întregii poezii. motivul rozelor. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. însoţit de determinanţi. iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut). Uniunea dintre cei doi este însă inevitabilă.. 6. coord. prof. iar iubita în ipostaza unui „tânăr pârâu”. prin intermediul fiinţei feminine. Titlul poeziei citate este alcătuit din substantivele articulate „pârâul şi marea”. care sunt reprezentative pentru ideea poetică regăsită în text. Titlul este un element esenţial al receptării.. 9. iar la nivel stilistic identifică o exclamaţie retorică. schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”. după „dulcea pocăinţă”. 2. al purităţii. (Larisa Pârcălăbelu. imagine a purităţii sacre. roze = trandafiri. crepuscul. purtătoare a atributelor divine pe pământ. Anca Roman) I. amurg. prezenţa unei interjecţii afective (o). rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară. metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire. a binecuvântat-o. 3. comparaţia „. înţeleaptă şi statornică. Această ultimă strofă este asemenea pildei care se află la sfârşitul fiecărei fabule. selectarea cuvintelor din sfera religioasă. jucăuş. Tema adoraţiei. metaforizate şi transpuse în cadrul natural. Fecioara în alb.. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul. înălţimea. punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea. înserare = seară. 64 . a unei viziuni personale asupra lumii. „dulcea pocăinţă” etc). ceea că dă un aer glumeţ.. 4.

amestec de livresc şi senzualitate. blândă – delicateţea. Repetiţia metaforei fecioara-rugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice. Fecioara în alb.cu rol stilistic. în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”. Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic. 8. rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. serenitatea. prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”. 12H. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. al binecuvântării divine). sfântă – caracterul sacru. „Tu eşti o blândă rugăciune”. prof. cromatica delicată (alb. fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate. a ideii de divin sau o reprezentare a aspiraţiei erotice. coord. „Tu eşti o calmă rugăciune”. Simbolul rozelor. laitmotivul şi refrenul discursului liric. „Tu eşti o sfântă rugăciune”. calmă – liniştea. 9. Virgula („O. vaporos. fiecare. imaginea olfactivă. inocenţei. Tehnica sugestiei (simbolul rozelor.. pocăinţa intră în categoria motivelor literare. dr.trandafiri. a fecioarei în alb. spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”). divin. Semnul exclamării de la sfârşitul strofei marchează intonaţia exclamativă. al icoanei. dar şi paliditatea romantică a îngerului. Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică. sugestiile cromatice şi olfactive. apus 2) . (Maria Constantin. 71 (Ştefan Petică. în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel). Epitetele subliniază. puritatea. 4) Angelitatea feminină. „asemenea binecuvântărei”). muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproape imaterială.7. Anca Roman) I. În acelaşi timp. 65 . vag. azuriu).”) marchează pauza necesară după interjecţie. muzicalitatea. sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan. câte o trăsătură: albă – culoare asociată purităţii. rugăciunea. ideală.asfinţit.nälţimea” – înälţimea „rugei” — rugii 3) Virgula din al patrulea vers marchează intercalarea unui circumstanţial de mod. versul repetat în mod simetric reprezintă un paralelism sintactic. Primul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive. IV) 1) roze . sugerează manierismul arhaizant. flori înserare .

Multe dintre ele sunt metafore sau au un sens simbolic.înaripată”... Glasuri) 1.. .. prof. 72 (Al.sfântă”. .rugăciune”. Astfel se evită hiatul si se păstrează măsura metrică. Prin multitudinea figurilor de stil.dulcea pocăinţă”. . aparţin de fapt aceluiaşi câmp semantic. Dumitriţa Stoica) I. Comparaţia .albă”. . Abundenţa imaginilor care conturează un asemenea motiv este evidentă: . către sacru. nuanţând-o după modelul muzical al temei cu variaţiuni. ... frunţi”. “tăceri” / ”glasuri” 2. prezent ”gramatical” în ultima strofă (persoana I singular a verbului aș putea ) și prin patetismul adresării insistente către un tu care numește persoana iubită.albă”. de rugăciune. Acestea au o puternică valoare expresivă şi nu necesită descrieri mai ample ca în cazul romantismului.. 8) Cele patru adjective.. Un aer de „morbidezza” se desprinde din repetiţia insistentã a imaginii femeii-rugăciune. Cu toate acestea. 9) Consider că textul este expresiv în special prin imaginea unui eu care aspiră către puritate.tu eşti.. coord.. 7) Poezia simbolistă este una a universului interior. din atitudinea celui pierdut în rugăciune. (Ana-Maria Anghel. cu o evidentă conştiinţă a păcatului. 6) Metafora . Apar termeni ca .azurie”.binecuvântarea” pe care o poate răspândi sacrul asupra lumii terestre..privirea de madonă”. In structura “din vremi de-odinioară” cratima marchează pronunţarea într-o singura silabă a doua vocale din cuvinte diferite. care vorbesc despre . cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare dată epitete pentru substantivul ..albă rugăciune”. sugestie centrală a textului. Astfel poetul creează o poezie lirică. Philippide.ceasul clar al dimineţii”.roze”... mai ales. angelitate. . din parfumul rozelor şi al anemonelor şi. prin urmare o poezie simbolistă. texul nu transmite o viziune categoric seninã.5) Lirismul subiectiv se concretizează aici printr-un eu liric. e un procedeu al sugestiei simboliste. .clar”.. . . (sens denotativ) 66 . antonime: “jos” / ”sus”.. Poetul reia aceeaşi imagine. . 3. de dimineaţă şi de înserare.templu”.. conturează o stare de spirit şi se confundă cu lirismul. asemenea binecuvântării” sprijină sugestia sacralităţii figurii feminine. alcătuită pe baza sugestiei.caldă”.rouă”.. poetul parcă pictează atmosfera de pace.blândă”. Prezenţa multor substantive şi adjective care au legătura directă cu ceea ce se vede. . .val de lină armonie” intră în seria imaginilor cu aceeaşi valoare din a doua strofă. În piaţă s-a adunat multă lume. Universul interior este aici marcat de subiectivitate.... 12 F. .

Eul îşi imaginează doua posibilităţi. Sintagma “priviri de stele” este o metaforă personificatoare care sugerează contemplaţia. sentimente. (Ioana Bărboi. îmbrăţişată sau pereche conferă muzicalitate poeziei. În prima strofă rima este monorima iar în a doua strofă rima este îmbrăţişată . uimit de însuşirile lor si de propria stare sufletească. virgula separă vocativul “tu” de restul propoziţiei. de provenienţă supranaturală. la fel ca multe alte suflete care au dispărut. Metafora “glas” are sensul de suflet. invocaţia 8. monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers.. glasuri. de aspiraţie către perfecţiunea spirituală. 7.”). prin intermediul armoniei.Ochii sunt ferestre către o lume interioară. Secrete şi mistere) 1. 67 . prof. Valoarea expresivă a verbelor la timpul viitor din poezie se realizează prin includerea lor într-o invocaţie (“O. sau de a fi părăsit si uitat “în vreun străin ungher”. Imaginea “cosmosului fără sus si jos” arată că acesta este infinit şi că în viaţa de apoi nu mai sunt aceleaşi repere ca în viata trecătoare de pe pământ.. al stelelor şi al cerului. Ultima strofă. Se accentuează relaţia dintre suflet si natură prin motivul.molcom= încet. dr. Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care călăuzesc sufletul după moarte 9. dar si de speranţă.. eul aspirând spre lumea revelată de aceste glasuri. de provenienţă romantică.. dar care pot fi percepute în plan spiritual. 73 (Alexandru Philippide. Poezia lirică este o creaţie artistică exprimând sau sugerând emoţii. Figura de stil semnifică armonia si perfecţiunea. prin intermediul invocaţiei si al interogaţiei retorice arată că eul liric meditează la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”. (sens conotativ) 4. de fiinţă imaterială. Textul citat exprimă sentimentele eului liric de incertitudine. sugerând drumul către cer al sufletului. de a fi purtat 'prin vămile văzduhului'. “priviri de stele”. 12 F. Rima încrucişată. 6. neproductiv 2. coord. Epitetul multiplu “atât de limpezi şi de pline” se referă la glasurile invocate de eul liric care par a fi nişte voci ale universului. uşor steril= nefertil. Dumitriţa Stoica) I.. 5. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”. ritmului si imaginilor. “Tu. / Mă veţi lua pe calea de apoi / Prin vămile văzduhului cu voi /Sau mă veţi părăsi. ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si de sugestie a stării sufleteşti. interogaţia retorică.

rămânând în urmă doar pietre. steril. 8.imaginea vizuală conţine patru epitete. urat ” – în acest vers. Însă nici aici. sărac. Ultimul vers al poeziei se evidenţiază prin faptul că a fost voit izolat de poet. poetul se resemnează şi încetează să mai descifreze mistere şi secrete. urât”. lipsit de secrete. “sărac”..”. urât”. este un vers conclusiv. Timpul.“Un plat pustiu. devine aici urât. Astrul care. cu savanta alipire a ultimelor două din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât să întărească ideea poetică. catrenele. Prin el poetul îşi exprimă resemnarea. mijloacele artistice folosite (întrebările retorice: “o să ajungem. “Ajunşi pe lună n-am gasit decât / un plat pustiu. sărac. de obicei. virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel. steril. istoric. Aici luna ne este înfăţişată ca un plat pustiu. Titlul anunţă tema poemului. cu planul cosmic. steril. spune el. sterp şi nu mai prezintă niciun interes pentru omul avid de cunoaştere. descifrarea misterelor lumii. şterge totul.. ultimul vers pare a fi răspunsul la întrebările puse anterior. Privind restul poeziei ca un monolog adresat. steril. Motivat de gândul că sar putea să găsească totusi “secretul universului şi-al vieţii”. nu găseşte altceva decât “un plat pustiu. 5. O alta temă este trecerea timpului. atributele adjectivale “pustiu”. El întelege că omului de rând nu îi este menit să descifreze misterele vieţii. În acelaşi fel în care Eminescu se raportează la planul terestru făcând comparaţie cu universul. sarac. Având în vedere că tema poeziei este misterul. “O să ajungem oare şi la stele. aşa cum reiese încă din titlu. sărac. În final. urât”. Tema poemului “Secrete şi mistere” este. “urât” şi “steril”. “Da-n stele nu ajung decât poeţii”. de viaţă. poetul se întreabă “ o să jungem oare şi la stele?”. 9. Titlul poeziei este format din două substantive ce aparţin aceluiaşi câmp lexical legate prin conjuncţia “şi”. întrucât “secretele” 68 . 3. enumeraţia:“pustiu. ci numai sa fie martor la manifestarea acestora. mărimea galeriilor prin care se plimba împăratul roman Caligula./ cu gândul să descoperim în ele/ secretul universului şi-al vieţii?”. apare în cadre idilice. “cine-a cioplit acele chipuri” 4. “Portice lungi”. Alexandru Philippide schimbă planul terestru. 6. 7. misterioase chiar. mai precis. în care nu găseste niciun răspuns. Răspunsul este ironic şi denotă tristeţe: “da-n stele nu ajung decât poeţii”. “să ajungem”.imaginea vizuală conţine un epitet şi simbolizează grandoarea. precum şi prin întrebările retorice din cuprinsul poemului : “cine ştie?”. Prezenţa eului liric se evidenţiază în text prin verbele la persoana I plural ”să dezlegăm”. “ajunşi în lună”.

şi doreşte o apropiere 69 . Metafora “puntea dintre privire şi auz” exprimă o ipotetică armonie între simţuri. Primele două versuri au valoare de incipit si prezintă un cadru nocturn. 74 (Alexandru Philippide. prof. În versurile următoare. adică în timpul “scăpat de spaţiu”. prin simplitatea sa. coord. Este o metaforă care sugerează eliberarea de constrângeri. Poezia are un titlu format dintr-un substantiv comun la numărul plural. Ele au o topică inversă. Modul conjunctiv exprimă o acţiune posibilă. 3. 7. dorinţa eului liric de a se apropia de libertatea absolută. este conştient de raritatea spectacolului la care ia parte. provenit din adverb: apropieri. dr. se transmite ideea că la capătul acestei călătorii şi în prezenţa dorită a unei călăuze.şi “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntaţe mai apoi în text: porticele prin care se spune că se plimba Caligula. Faldurile draperiilor „ ţesute parcă numai din sunet şi culoare” constituie o astfel de imagine : eul poetic regăseşte în ele coexistenţa sunetului şi a culorii. 8. Această imagine este un epitet-inversiune şi în acelaşi timp o metaforă a drumului spre inedit. motivul urcuşului.El doreşte să se integreze “în senina voluptate nouă “. are o puternică încărcătură expresivă. ipotetică. Epitetul cromatic „neagră catifea” întăreşte ideea de necunoscut. şi până la urmă lumea întreagă. Sfinxul .motivul drumului 6. 12 F. un simbol pentru depăşirea unor limite ale cunoaşterii. Poetul analizează posibilitatea unei conexiuni între simţuri(privire şi auz). fiind în legătură cu imagini importante în poezie. lumea noastră. cu timpul 2. “putea-voi” fiind o formă în care auxiliarul urmează după verbul de conjugat. a pierde timpul. Apropieri) 1. Structurile care conţin imagini vizuale sunt: “neagră catifea”. a oamenilor. iar eul nu mai percepe decât temporalitatea. eliberându-se de spaţiu. 4. Dumitriţa Stoica) I. Acest cuvânt.cratima ajută la formarea inversiunii. dorită. (Andra Dobroiu. „faldurile unor înalte draperii”. ceea ce sugerează intensitatea cu care eul poetic trăieşte momentul descoperirii unui “lin urcuş de neagră catifea”. simţurile se armonizează.De asemenea. Se sugerează astfel o posibilă temă a textului. Cratima este folosită cu scopul de a marca alipirea. chipurile stranii de pe insula pierdută.aceea a călătoriei iniţiatice. 5. a fi în contratimp. gustând din ea şi pierzându-se în eternitate.

permanentă a acestor două elemente.Imaginarul poetic atinge nivelul spaţio-temporal în finalul textului. ideea de apropiere . prof. Metafora “aripi reci” identifică faptul că aspiraţia. un fund de mare în care zac peşti. zdravăn la minte 2. Această metaforă este întărită de o alta: “zbor de pasăre uitată”. i-au fost înfrânte. poezia susţine ambiguitatea imaginilor.se doreşte o nouă corespondenţă . a ţine minte . poate chiar eterne : “cu un timp scăpat de spaţiu”. bivoli. Este vorba de o apropiere a celui care parcurge poezia de sensul adevărat al acesteia. cu cît mai concisă. 3. cultivând sugestia unei lumi mai bune .”fără călăuză” .Philippide pătrunde într-un spaţiu ireal din voluptatea căruia doreşte să preia pentru ca.Sentimentul dominant în poezie este cel de tristeţe şi de teamă de necunoscut. să beneficieze şi în spaţiul real de acest spectacol cromatic şi auditiv. Cocorul) 1. şi anume . pasărea. pentru că totul constă în această înşirare de lucruri atinse de moarte. Odată realizată o legătură între elementele constitutive ale cadrului restrâns.dar care nu îl anulează pe acesta din urmă. Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie. oase. 7. 4. marea. între timp şi spaţiu. coord. El imaginează o conexiune o irealului în care este proiectat. Dumitriţa Stoica) I. structurate de enumeraţie descriu un spaţiu straniu şi întunecat. măsura: 8 silabe rimă: îmbrăţişată 6. Predicatul ar fi fost inutil. 70 . ochiul. de asemenea . în acest caz. (Alexandra-Raluca Manga. cu realul în care se va intoarce şi unde speră la o materializare a acestor „aeriene fermecătorii” . viziune modernistă de fapt a lipsei de speranţă.75 (Camil Petrescu. 12 F. iubirea. Scrisă pe un fundament modernist. O existenţă simultană a acestor două coordonate implică un timp infinit. de această dată la grad avansat . de asemenea prezentate . cu atât mai aproape de deznădejde. Primele strofe. poate şi profunzimea sentimentului de frică în faţa necunoscutului. a învăţa minte. 9. Rima împerecheată susţine . aripi . dorinţa. Rezonanţele simbolice sunt. Al. singurătatea 5. dr. sugerând o puternică încărcătură emoţională . prin faptul că aceasta facilitează cititorului descifrarea textului. „scăpat de spaţiu” . într-o „ punte”.

cerul 7. fără legătură cu un moment temporal anume. Dispariţia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silabă cu prima vocală a verbului.tăcut. cred. În ultima strofă. In preajma mea. comparația dublă. 8. ci cu generalitatea unei situaţii. prof.“creşte”.”să am”-) nu găseşte niciun reazăm pentru raţiune. somnul.pronumele la persoana I. 9. conversiune-meu 4.Veghe) 1.unghere-colţuri. eul liric subiectiv (prezenţa lui fiind indentificată prin mărcile lexico-gramaticale: verbe la persoana I singular -“ vei ajunge”.76 (Alexandru Philippide. starea 71 . către idealuri înalte care nu pot fi atinse.derivare-căpătâiul. O trăsătură a poeziei lirice este faptul că autorul îşi exprimă direct deznădejdea că nu poate accede la lumea absolutului prin cocor. prin somn pământul geme. Strofa a III-a este un catren alcătuit dintr-o interogaţie retorică ce sugerează aspiraţia către înălţimi. pasăre călătoare. Eul lui Philippide ”călătoreşte” prin sine ca printr-o lume obscură şi cu ascunse dureri. cum poate fi la fel şi pentru cititorul care îl însoţeşte. se zbate. veghea. O altă trăsătură a poeziei lirice sunt mărcile lexico-gramaticale. Astfel.“mi”. care încadrează un eu insomniac. “îmi”şi imaginile artistice create de figuri de stil. Este vorba de aşa-zisul prezent etern. ( pronumele personal de persoana I ) 6. care este simbolul zborului către înălţimi. verbe la persoana I .tot versul 5. prin urmare la reducerea numărului de silabe din vers şi la obţinerea unei anume măsuri. (Daniela Cristina Manole. epitetul. tăcerea. I) Un glas în mine prinde să mă cheme. aspiraţia sa fiind identificată prin metafora “porţii călătoare” pe care autorul se întreabă dacă o va ajunge. Cratima marchează rostirea într-o singură silabă a unui cuvânt şi a unei părţi de cuvânt diferite. “să am”. iar această ”călătorie” este pentru el permanentă. sufletul. Dumitriţa Stoica) I. imaginarul vizionar al textului se opreşte la cele două limite exterioare. coord. 3. precum metafora “aripi reci” sau epitetul din construcţiile “creste lungi de os” şi “poartă călătoare”. 12 F. veghea fiind. orb. pământul. “să îndemn” -. Verbele la timpul prezent fixează o experienţă cu valoare exemplară.se frământă 2. (adjectivul pronominal posesiv de pers. dr.8.

Expresivitatea textului se datorează. este spaţiul zbuciumului existenţial (vezi antiteza dragoste/ ură şi metafora un spasm. cât şi pentru separarea celor două momente ale trăirii sale. Eul liric doreşte să se bucure de roadele pomilor. imagine vizuală: Acolo-n pacea nopţii. străbunii 7) Pacea nopţii este o metaforă a armoniei acestui spaţiu rural. al ritmurilor naturale şi al belşugului. Ctitorii) 1) vreme. astfel. de fructele oferite de livezile de pruni. dealul. cu stelele asemenea unor vineţi dinţi (metaforă). dar nu în esenţa lor tradiţional armonioasă. Eul lui Philippide se defineşte. 8) Strofa a treia a poeziei se referă la dorinţa omului de a se retrage la ţară.). 3) a da viată. Cerul gol poate fi o imagine simbolică a divinităţii care ne-a abandonat. să aud. este orb (epitet). înconjurat de tăcere. o “tăcere” a eului liric. Dintre verbele la modul precizat. să stau. Pământul. viaţa. iar Negoiu străpunge cerul cu a sa înălţime.77 (Ion Pillat. Cerul. Versul neregulat susţine tensiunea lirică a unui text modernist prin vizionarism şi prin puternica impresie de înstrăinare a omului de orice sens al lumii. Poetul pătrunde în această selva oscura (pădure întunecată). trecutul. Pridvorul este un simbol al dăinuirii pe pământul românesc. 9. în special. pe dealuri de podgorii. în faţa focului din vatra. cu bogăţiile pe care le oferă. şi descoperă în ea pământul şi cerul. prima limită.. a doua limită. enumerăm: să desluşesc. Dintre figurile de stil din această strofă. 6) tema: timpul. motive: râul. adică între două spaţii obscure. de a reface comuniunea cu pământul. 5) imagine auditivă: Când şopteşte valea de cântecele morii . atât pentru intensificarea emoţiei. a lua viaţa. Dumitriţa Stoica) I. traseul unei coborări în sine reflexive. (prof. amintim: epitete (pridvorul străbun. acelor imagini care conturează. 72 . an 2) Linia de pauză marchează. comparaţii (globul terestru ca o minge).dramatică a celui care percepe continuu curgerea timpului şi insuportabila cruzime a lumii. a scindării şi alienării. amintirea.. cum ar spune Dante. dr. diferenţierea între prezent şi amintire. care nu-i oferă decât experienţa morţii. prins în capcană între două nopţi. la nivel semantic. când toamna se apropie. Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci. cu liniştea mult dorită. aproape arghezian. a-şi da viaţa 4) Verbele la modul conjunctiv din ultimele două strofe exprimă dorinţa eului liric de a se cufunda în amintirea trecutului. al stabilităţii împotriva trecerii timpului. cu un oarecare grad de ambiguitate. alb Negoiu). ci într-una modernă.

Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri şi corespondenţe: “Pealbastra depărtare a luncii de demult” sugerează scurgerea timpului. iar o a doua trăsatură este preferinţa pentru spaţiul autohton. O caracteristică a traditionalismului este localizarea intr-un spaţiu rural. cu casa. care se produce instantaneu. 3. o clipă” conţine o imagine vizuală. pe care cutremurat l-ascult” conţine o imagine auditivă. 9. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”. care este în continuare fermecat de tot ceea ce ţine de trecut. “cu casă. Dumitriţa Stoica) I. 7. sugestia se realizează şi prin pauzele 73 . 8. 12 F. De asemenea.. “Florica e acolo. la fel de repede ca o bătaie de aripi. livezile) şi-au lăsat amprenta asupra poetului. În structura “venit-ai” cratima marchează forma inversată a perfectului compus “ai venit”.dar n-ai zărit. 4. Acestea pot fi considerate ctitorii primilor paşi ai eului-copil. unde cenuşa stingea toate şoaptele. pe de-o parte zborul vrăbiilor. Enumeraţia din prima strofă. 5. prof. moşia Florica aici. el nu poate să înteleagă frumuseţea locurilor: “Şi crezi./ Că ai cuprins Florica. pe-amurg ca pe-o ramă”.9) Titlul poeziei. coord.. podgoriile. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera . au modelat amintirea cel va însoţi toată viaţa. Ctitorii. iar pe de altă parte . Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizaţi cu împrejurimile... ce se referă la cei ce clădesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori unui lucru. Floarea era vie când a primit-o. livezi”. evidenţiind frumuseţea şi bogăţia locului.livezi”. exprimă vizual tot ceea ce aparţine acestei moşii. la plural. 2. 6. întorcându-se şi acum cu drag la pridvorul bătrân sau la vechea vatră. “ce-ar străluci” ori metafora “rănit de-un dor târziu” accentuează ideea poetică..timpu-n zbor. Străinul) 1. la aflarea veştii.dr. parc . Relaţia dintre titlu şi poezie constă în modul în care elementele naturii din cadrul copilăriei (râurile.“Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus. este alcătuit dintr-un substantiv simplu. la nivel auditiv . 78 (Ion Pillat. ia seamă”.că tot astfel trece şi timpul . În fiecare toamnă plecăm la ţară. parc. articulat. „Străinul” venit la moşie pare că nu reuşeşte să descifreze peisajul şi îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine. (Irina Albăstroiu. “Vrr. A venit toamna în sufletul ei.

12 F. În “Amurg în deltă” caracterul liric al poeziei se face simţit prin nota de uşoară melancolie. Cratima uneşte într-o singură silabă părţi din cuvinte diferite. Astfel. marcate de punctele de suspensie. ia seamă. 5. 4. Aparent un cadru de natură. iar metafora “aur vânăt”. 9. a vieţii in deltă. Natura este o temă des întâlnită în poeziile lui Ion Pillat. 12 F. În “Amurg în deltă” acesteia i se alătură motive ca amurgul. trist = amar. Ne-a tăiat calea o pisică neagră. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserării.. Epitetul personificator ”sfâşietor de trist” sau cromatismul insistent şi contrastant (aur / vânăt ) conturează un spaţiu al disputei dintre lumină şi întuneric. Dumitriţa Stoica) 74 . Amurg în deltă) 1. prof. coord. Titlul ”Amurg in deltă” este un fel de rezumat al poeziei. (Ioana Alexandra Glăvan. 7. cu rol chromatic. de 11 şi 10 silabe.dar n-ai zărit. coord. apa şi o notă istorică (“cai tătari”). dr. caracterul tradiţionalist se resimte prin tonul elegiac. Din păcate. 8..” (Raluca Ana Rădulescu. personificarea “noapte şoptitoare” creează un fundal muzical melancolic. iar măsura versurilor . 3. din perspective unui observator neutru. o stagnare. Modalitatea în sine a descrierii în cazul căreia vizualul este dominant este specifică textului liric. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunării (“sat lipovenesc”). subliniază trecerea lentă a timpului care se reflectă şi asupra naturii înconjurătoare prin nuanţele soarelui la apus.. Rima este incrucişată. fapt necesar pentru păstrarea măsurii. tabloul este totuşi încărcat de emoţie. Metafora “ ochi de apă moartă” dă poeziei o uşoară nuanţă melancolică şi poate arăta o incetinire a trecerii timpului. Căderea sunetelor la sfârşit de substantive şi la început de verb reduce numărul de silabe din vers.din discursul liric.. 6. In ultima strofă.. Dumitriţa Stoica) I. dureros scâncind = plângând 2. o ilustrare concisă a temei acesteia.dr.prof. 79 (Ion Pillat. atât l-a tăiat capul să facă. melancoliei și nostalgiei: ”Că ai cuprins Florica. la amurg. pauze ale emoţiei. dintre viaţă şi moarte.

o realitate palpabilă( „pasul” timpului îi bate în inimă). nemãrginite = întinse solitari = singuri 2. 8. Săvescu. de fapt. „mei”. Percepţia acută a acestei treceri este sugerată prin imagini poetice. 12 F: coord. ochi de vultur. Comparaţia „îngălbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arăta efectele trecerii timpului asupra omului.Prin folosirea pluralului articulat „paşii”. se pune accent pe acest substantiv. Aceasta sugerează. si verbe la persoana I. Ca de obicei. Titlul reprezintă. 7. La Polul Nord) 1. 3. deoarece poetul îşi exprimă sentimentele pe care i le trezeşte trecerea timpului.”Nu-i în apus şi nici în auroră” . aşa cum filele de cărţi se îngălbenesc datorită vechimii. Prezenţa eului liric în această poezie se face remarcată prin adjectivul posesiv la persoana I. 81 (Iuliu C. a sorbi din ochi. de asemenea. tema poeziei. „simt”). ochiul dracului” 75 . iar a doua separa două propoziţii coordonate. 80 (Ion Pillat. şi anume. iar în aceasta poezie eul liric îşi exprimă tristeţea şi un fel de conştiinţă a imposibilităţii de a schimba ceva în această privinţă.I. În această poezie apar tema timpului şi motivul morţii. aceea a trecerii timpului. prof. „Banul. „fără ieri şi fară azi” 2. centrală fiind aceea a unui eu liric pentru care timpul ajunge. Această operă este o poezie lirică. (Sabina Iordache. 9. Omul s-a confruntat dintotdeauna cu efectele timpului. cum ar fi „aud”. cu scopul de a eviden ţia greutatea şi apãsarea cu care calcã „marii urşi”. a pierde din ochi. Dumitriţa Stoica) I. eul liric este marcat. fragilitatea omului şi existenţa sa limitată. Timpul) 1. 6. Prima virgulă separă apoziţia-metaforă ”în ceasul cu nisip…” de restul enunţului. În prima strofă negaţiile au rolul de a întări ideea poetului că timpul nu este ceva palpabil şi că acesta reprezintă o realitate abstractă. prin verbe la persoana I („aud” . ca prezenţă. 3. compunere –dintotdeauna derivare cu prefix-recheamă 4. 5. dr. totuşi. „simt”. „paşii”.

Boala) 76 . şi aduce cu sine pierderea oricãrei sperante din sufletul poetului. obţinutã prin ritmuri si rime perfecte. prin evidenţierea unei muzicalitaţi exterioare. chin şi frig lãuntric. “adorm”. în poezia “La Polul Nord”. solitudine care în poezia de faţã devine apãsãtoare. (Andra Achim. pustietatea (“munţii solitari”.“La Polul Sud”). Cromatica este astfel sugeratã prin culoarea alb. 9. este asociatã cu izolarea. “se-aude” etc. “munţii solitari” Epitetul personificator “munţii solitari” este folosit pentru a evidenţia mareţia şi înãlţimea munţilor.“La Polul Sud” etc. prof. prezintã câteva caracteristici specifice liricii simboliste. “La Polul Nord”. devenind singuratici. “se văd”. 8. o atmosferã prin intermediul cãrora eul liric îşi exprimã starile sufleteşti nelãmurite şi confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã. ce sugereazã permanenţa stãrii de angoasã. Gãvescu. la fel ca şi repetiţia şi simetria unor cuvinte la începutul şi şfârşitul unei strofe ( “munţii solitari”. “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare” “ Şi urşii albi. 82 (Marin Sorescu. care dominã întreg ţinutul prin “albul dezolant” .). prin albul care dominã. într-un oftat adânc şi greu” 7. întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea eului liric. 5. “câmpii nemãrginite”). Astfel. iarna are rezonanţã în sufletul omului. 6. imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului iarna. nevrozã. Prin intermediul laitmotivului. obişnuitã numai prin ritmuri şi rime perfecte. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. culoare simbolizând stări şi atitudini poetice de izolare. încât par desprinşi din universul terestru. aducând monotonie. Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea exterioarã. “dorm adânc”-“dorm mereu”. înduioşaţi. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al simbolismului. dr. Altã caracteristicã ce încadreazã poezia în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist şi dezolant. prin motive precum motivul singurãtãţii. dar mai ales prin repetiţia simetricã a unor cuvinte la începutul şi sfârşitul unei strofe (“La Polul Nord”. coord.4. Nicolae Scurtu) I. La nivel morfologic se remarcã abundenţa verbelor la timpul prezent: “sentind”. Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor. “îngalbeneşte”. Cadrul natural este unul trist şi dezolant. 12 G. intensificând sentimentele şi dând veridicitate întregului poem. Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. “dorm”. care dominã peste câmpii si vãi. aceştia sunt atât de înalţi.

oraşe. cititul. separă elementele unui subiect multiplu. sugerat de epitetul “mortal”. Se realizează ca moartea în final nu are loc. 77 . “cand m-am nascut”. toate înseamnă a fi viu. a se trezi cu noaptea în cap. noapte luna şi stelele”. continente” – virgula desparte mai multe elemente ale unei enumeraţii şi. prof. „Boala”. 9. “ziua mă doare soarele. “am citit”. 6. iubirea. „Oameni. prost ca noaptea 4. de a simţi în fiecare moment. am vorbit cu oameni şi m-am gândit.gândire. a fi bun. adresarea directă (“Doctore”). 3. Iubirea. Discursul liric este confesiv. ura. “am urât şi am iubit. 8. Titlul poeziei. verbe la persoana I singular: “simt”. Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva morţii pe care o simte încă de la începutul vieţii. degeaba = zadarnic. Pleacă trenul) 1. 7. gând . cititul) sunt încercări de a trăi intens viata. Cratima marchează căderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nue” într-o singură silabă. În prima strofă a poeziei se descrie sentimentul morţii. a trăi. am fost bun şi am fost frumos” – enumeraţia sugerează strădania depusă pentru a învinge „boala” fiinţei. o moarte care incepe de la inceputul vietii. “mi” 5. priveşte moartea ca pe o boala. de la primele simptome. direct. un început de detaşare de această lume. din punct de vedere sintactic. cea cu care ne naştem. 83 (Marin Sorescu. Eul liric încearcă să evite aceste simptome. Se vorbeşte despre moarte. este o metaforă sugerând moartea. venind din interiorul ca o conştientizare a pieirii. moartea. desi “am cheltuit pe ele o groază de ani” şi că singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este trăirea intensă. Lumea înconjurătoare devine o povara. se eschivează.1. iar „medicamentele” (ura. coord. Se observă o Moarte generală. a fi frumos. am învăţat să citesc şi chiar am citit niste cărţi. dr. Nicolae Scurtu) I. (Alexandra Niţă. prin substantivul în vocativ „Doctore” şi prin folosirea persoanei I singular a verbelor şi a pronumelor. viaţa fiind antidotul pentru moarte. a gândi 2. pe care încearcă să o înfrângă. încercarea de a ne face viaţa cât mai frumoasă. Eul liric consideră că a-ţi face viaţa frumoasă te îndepartează de moarte. senzaţie = percepţie 2. “ aici în regiunea fiinţei mele”. pronume la persoana I singular “mă”. gânditor. 12 G.

de asemenea. eul liric preferând pasivitatea şi detaşarea. oameni. confuz. el nu stă. de când lumea şi pământul. limitându-se astfel la o cunoaştere superficială. frica de ataşament şi de cunoaşterea necunoscutului. iar el fuge. Efectul este acelaşi: fie că trenul merge sau stă. timpul tot se scurge. devenind legătura sa cu tot ceea ce îl înconjoară. 78 . cât şi efectele ei. de tren. indiferent din ce parte se produce acţiunea. « Tu » este un pronume personal. 8. el este cel care nu se opreşte la ele. oraşe. un tren tot se pune în mişcare. « Pleacă trenul » este o metaforă. că luptăm. fără a apuca să o şi cunoască. ca un strigăt debusolat. când de fapt suntem victime ale pasivităţii noastre. copacii fug. Astfel. el nu fuge. hurducat de căruţă ». Astfel. Fug « copacii. de vapor. se încearcă o anulare a responsabilităţii acţiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iţi mai aparţine. nu să se şi apropie de ea. lăsându-se purtat inert de mersul lucrurilor. ruptura tot se produce. eul liric este cel purtat. de lume. Resemnarea vine odată cu conştientizarea că în curând va pleca şi trenul tău. 9. lipsa trăirii în mijlocul lumii şi în prezenţa ei. cu riscuri şi frământări. eul liric nu îşi asumă viaţa. 6. el nu acţionează. dar nu cunoaşte. lucru sugerat de enumeraţia « de autobuz. dar se conştientizează ruptura . 7. că facem alegeri. « Trenul » este cel care se pune în mişcare. responsabilitatea nu este asumată. « privirea » fiind element cheie al acestei poezii. trenul face acţiunea: trenul stă sau trenul se duce. Din nou. tristeţea omului călător care nu reuşeşte să cunoască niciodată lumea pentru că are timp numai să o vadă.3. care aduce în prim-plan şi ideea detaşării. iar întrebările sunt adresate sieşi. a-şi lua lumea în cap 4. efectul este acelaşi. 5. iar timpul trece pe lângă noi. ca lumea. marcă a eului liric şi indică autoadresarea. condamnat de sine să privească. expusă ideea trecerii ireversibile a timpului şi a incapacităţii de a-l trăi : avem de multe ori impresia că ne trăim viaţa. dar să nu cunoască. a aceluia blocat în pasivitate. ce concentrează şi expune drama omului care ştie. confuzia si totodată resemnarea : nu se ştie cine a plecat. de fapt. Pasiv. dar îi este teamă să simtă. fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » şi sintagma « m-am uitat pe fereastra ». Mai este. Titlul poeziei sugerează pasivitate şi detaşare. trăirea. Întreaga strofa este o metaforă ce sugerează viaţa omului care doreşte să vadă. reprezentând atât despărţirea. continente » când. Totul stă. Revolta şi mâhnirea capătă forma finală în aceste ultime două versuri. care vede. niciodată „tu”. Ideea « Toata viaţa am privit pe fereastra » exprimă neimplicare. Interogaţia « De ce ? » accentuează ideea poetica expusa în celelalte strofe. Ultima strofa expune metafora dramei călătorului. dar nu priveşte. Tema poeziei o constituie îndepărtarea. el reuşeşte să privească lumea. « Tu » doar eşti în tren. « De ce ?» este o interogaţie retorică.

În ultima strofă se regăseşte motivul iubirii creatoare de lumi şi motivul cuplului adamic. a da cu bâta-n baltă. o conştientizare a irosirii: « Toată viaţa m-am uitat pe fereastră […] De ce am impresia că am cunoscut lumea ? » (Ioana Raluca Cristea. omul poate atinge absolutul. Prin intermediul simbolurilor..motivul iubirii creatoare de lumi . Nicolae Scurtu) I. peste iarbă. 79 . 8. coord. Alchimie) 1. prof. Atmosfera mitică este subliniată de versul liber şi măsura de 11 silabe. 85 (Marin Sorescu. a da ocol. vag 2. 5..a avea un aer preocupat . Metafora steaua neagră este formată din doi termeni aproape antitetici şi rolul său este de a crea o atmosferă ireală. pe cabluri. de a sublinia sentimentele de duioşie ale îndrăgostitului şi de a sugera că prin dragoste omul poate accede la absolut. 3. dr. -prezenţa monologului liric adresat -mărci ale eului liric şi prezenţa verbelor la persoana I plural (ne sărutam. Sărutul) 1. se-adumbrea= se intuneca stins= imperceptibil.a-şi da aere . romantică. –a avea nevoie de ceva ca de aer . Verbele din prima strofă creează o atmosferă aproape ireală şi sugerează un timp mitic al iubirii. o încununare a emoţiilor exprimate pe parcursul poeziei. prof. tema iubirii .Interogaţia din final. a da de veste. coord.a rămâne în aer 4. (Anca Maria Pricop. Titlul are rolul de a-l introduce pe cititor in universul de ficţiune propus de autor şi de a oferi o cheie de lectură a textului. 7. a da vrabia din mâna pe cioara de pe gard. 84 (Nichita Stănescu. îndrăgostitul îşi exprimă concepţia despre iubire şi consecinţele pe care aceasta le are asupra eului interior şi asupra universului.motivul cuplului adamic 6. Din punct de vedere sintactic virgula coordonează circumstanţialele de loc iar din punct de vedere stilistic are rolul de a coordona termenii unei enumeraţii. nenfaşura) 9. fiind un simbol al iubirii. fapt sugerat de sintagmele care unesc cele două lumi (şi păsări mari se coborau pe bănci/ şi pe statui. « de ce ? » vine ca o răbufnire. Nicolae Scurtu) I. Îndrăgostitul sugerează faptul că prin iubire.). 12 G. dr. 12 G.motivul relaţiei omului cu transcendenţa .

. Marin Sorescu în ultima strofă a poeziei „Alchimie” foloseşte metafora şi un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arăta risipa ce se realizează în căutarea pietrei filosofale. deoarece nu sunt o sută. Deci titlul simbolizează căutarea orbească a fericirii.. „mea”.. „. Opoziţia din strofa a doua dintre ideea de înţelepciune şi cea de fericire reliefează asemănarea dintre cele două noţiuni în concepţia umană dar ele au valori şi înţelesuri diferite. Risipa se realizează prin consumarea timpului dat fiecăruia să-l trăiască în întreţinerea reacţiei chimice care ne promite drept produs final fericirea.”).”.. 4. 6.” .... 3. întreg. „vă dau jumătate.”. radiul şi poloniul sunt elemente chimice radioactive. Ele sunt trecute în tabloul fiinţei sale ordonat. „Vă dau jumătate.mai arunc sub cazanul vostru. Virgula desparte în text elementele componente ale enumeraţiei. Titlul poeziei este un simbol ce ne arată unghiul din care trebuie să citim poezia pentru a înţelege semnificaţia urmărită de autor. fericirea. Cele nouăzeci şi nouă de elemente. piatra filosofală. „daţi-mi”. sunt insuficiente.2. 7. şi care foloseşte calcule şi formule imprecise bazate pe intuiţii eronate. 5. Acest procedeu artistic permite exprimarea mai directă a sentimentului de dezolare şi creşte intensitatea mesajului transmis. Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv prin mărcile lexicogramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 şi prin adresarea directă prin invocaţie retorică care accentuează subiectivismul poeziei. Fericirea este un scop în timp ce înţelepciunea este un mijloc de a atinge scopul. Plutoniul. 8. un număr rotund. 9. asemenea elementelor chimice din tabelul periodic al elementelor. Invocaţia este folosită în discursul liric pentru a accentua sentimentul de frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii. Mărcile gramaticale ale prezenţei eului liric în textul dat sunt formele verbale la persoana I („Ce sa fac eu. 80 ..”) şi adresarea directă prin folosirea formelor verbale şi pronominale la persoana a II-a („Aţi greşit calculele. Dar din păcate reacţia continuă la nesfârşit fară un rezultat. Nu am putut găsi la magazin calorifere cu şapte elemenţi. Altă marcă gramaticală existentă în textul dat este prezenţa formei pronominale a persoanei I („eu”.. „mele”). El transformă toată frământarea omului de a obţine fericirea într-o pseudo-ştiinţă cum este alchimia ce are un ţel final imposibil.. număr fatidic.

şi care. Structurile care pun în evidenţă prezenţa eului liric sunt: „Aşează-mi-te alăturea”. inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice. a se da de ceasul morţii. „Frunzele-Elegie de toamnă”. personificarea. Chinuit de ideea efemerităţii fiinţei umane şi de regretul vremurilor apuse. durerea. este anticipată încărcătura afectivă a poeziei. O temă prezentă în text este efemeritatea fiinţei umane. 86 (Radu Stanca. 12 G. reluat în cadrul fiecărei strofe. cadru necesar exprimării unor trăiri de o asemenea gravitate şi intensitate. Tonul autoritar. frunzele. Conştientizarea dramei umane. cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistică auditivă. Astfel. Astfel. a-i suna ceasul 4. deznădejdea şi durerea provocate 81 . Sinonimul contextual pentru cuvântul învăluită este „îmbrăcată” şi pentru a depăna este „a desfăşura”. Astfel. Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. De asemenea.(Cezar Laurenţiu Blănaru. în raport cu universul. Titlul poeziei. toamna cu frunzele moarte. expresivitatea este realizată prin figurile de stil existente. angoasă. 3. neputând să se împotrivească destinului. acesta doreşte cu tărie să evadeze din realitatea dezolantă. 8. 6. în ceasul al doisprezecelea. poezia capătă forma unui monolog adresat. Frunzele – Elegie de toamnă) 1. încă din titlu este fixat cadrul natural metaforic. a realităţii necruţătoare generează deznădejde. căutând refugiu şi alinare în iubire. dezolare. „preumblă-te” 5. Cuvântul a cărui formă nu mai este conformă cu normele limbii literare actuale este „alăturea”. accentuează ideea deznădejdii. Frunzele moarte purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea fiinţei umane cât şi cât de nesimnificativ şi neputincios este omul în faţa naturii. „Fă focul”. aceea a spulberării iluziilor şi speranţelor la gândul perisabilităţii fiinţei umane. prof. coord. titlul prefigurează ideea de ansamblu a textului. Astfel. Este dezvăluit şi elementul central în jurul căruia gravitează întregul discurs liric. se remarcă personificarea „frunzele sub paşi. toamna. Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marcă a lirismului subiectiv şi implicit a eului liric. Prin referire la specia genului liric. Formele de imperativ exprimă voinţa hotărâtă şi cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate fiinţei iubite. a disperării şi tristeţii eului liric. Nicolae Scurtu) I. dr. Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viaţă precum frunzele uscate de vânt. fixează motivul central al acesteia. 9. În cadrul poeziei. Personificarea e menită sa exprime zbuciumul interior. precum metafora. ritmul alert al confesiunii este susţinut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea şi disperarea eului liric. 2. este cuprins de tristeţe. „Fereşte-mă”. sentimentele dominante fiind melancolia. 7. eul liric este înspăimântat. trecerea ireversibilă a timpului şi un motiv literar este cel al toamnei şi al frunzelor moarte. elegia. regretul.

..de drama omului a cărui speranţe s-au spulberat.”n-o să dispară“. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită şi de uzitarea metaforei.”) şi prin inversiunile cu rol prozodic. focalizând accentul asupra iubirii. “n-o să piară”.Iubirea este un sentiment ce creează o anumită vulnerabilitate. vezi. subliniază importanţa iubirii pentru eul liric. ea. Ea este o slăbiciune. de a-l proiecta într-un plan ireal şi.. de accentuare a sentimentului de iubire (“ea. Cel de-al doilea catren nuanţează eternizarea sentimentului de iubire. nu l-am crezut.“n-o să moară” 2. 82 . 3. (Radu Stanca. nicicând n-o să dispară. Confesiunea lirică evidenţiată prin mărcile eului liric (pronumele personal de persoana I plural – “noi”). Legatura afectivă dintre eul liric şi iubită e redată simbolic prin folosirea pronumelui de persoana I plural ”noi”. 12 G. Adresarea directă a eului liric este subliniată prin pronumele de persoana a II a singular ”-ţi”. pentru elidarea unor vocale (“dac-ar”. Astfel. “dăinui-ntre”) ajută la păstrarea măsurii de 10-11 silabe. ea . nicicând n-o să dispară “. Rima este încrucişată.nicicând n-o să dispară”.” 6. (Mara Moroşeanu. Folosirea cratimei. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranţele. nicicând n-o să dispară” are rolul de a izola o apoziţie (“ea”). “tainice cununi”). Iubirea devine elementul de conexiune între cei 2 : „Iubirea. Pronumele de persoana I singular “-mă”. Expresivitatea este realizată prin repetiţia anaforică (“şi chiar. “va dăinui “. 7. “la nesfărşit”. “înc-o “. ea . prod. “eu” marchează prezenţa lirismului subiectiv. Verbul la condiţional-optativ “ar mai trece“ şi cel la viitor “n-o să dispară “exprimă dorinţa eului liric de a conserva acest sentiment. expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizează prin intermediul figurilor de stil folosite în cadrul poeziei. Nici când mi-a arătat dovada. 87. “Iubirea. Eul liric ar dori să se sustragă acestei realităţi dureroase şi să oprească timpul./şi multe. reliefează lirismul subiectiv.. 8. dr. ea n-a murit. 4. Nicolae Scurtu) I. Apar sintagme care marchează permanenţa iubirii:”înc-o seară “. totodată posibilitatea împlinirii unui scenariu ideatic. Sonet) 1.. Amploarea suferinţei interioare şi a temerilor este evidenţiată prin inversiunea „vasta urgie”. Persona încercată de acest afect.” “Şi dragostea . cum este cea din versul „Să nu simt frunzele cum zboară în vânt”. Cele doua virgule din versul “Iubirea. 5. ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „Să nu simt”.dar . acest lucru evidenţiând totodată unitatea cuplului. căci raţiunea nu mai are putere în faţa sentimentului intens. Iubirea lui nu va muri nicicând. devine astfel subiectivă şi reuşeşte să treacă peste toate defectele celui/celei asupra căruia/careia îsi răsfrânge iubirea. Apoziţia “ea”. implicarea afectivă a eului liric. coord. dar şi prin adjectivul pronominal de persoana a II a singular „tale”.

a tăia frunza la câini. prima interogaţie retorică pune sub semnul întrebării normalul şi sugerează ieşirea din limitele banalului. coord. prin răsturnarea firescului. 18 silabe 5. de absurd. Lirismul subiectiv se caracterizează prin prezenţa monologului liric adresat şi prin intermediul mărcilor eului liric (pronumle de persoana I singular şi plural): “eu”. într-una: Într-una din zilele vacanţei voi merge la mare. prof. tristeţe. nedreptatea firescului. prof. mai ales. 89 (Nichita Stănescu. “nedreptate” suprimă insolitul imaginilor artistice. antonimie: realitatea-visul despărţind-unind 2. (Victor Niculae. Inserate între versurile 7-13 se regăsesc epitete personificatoare atribuite tristeţii şi dragostei: “urâtă”. Astfel. figurile de stil creează ambiguitatea limbajului împinsa până la aparenţa de nonsens. “înfrigurată”. 6. Necuvintele) 1. a tăia elanul. a duioşiei în planul iubirii. 3. coord.9. Nedreptate) 1. pusă în relaţie antitetică cu depăşirea limitelor 7. a se culca pe o ureche 2. duioşie. inclusiv prin ermetismul expresiei. 88 (Nichita Stănescu. întotdeauna. poezia contrariază permanent aşteptările cititorului. (Cornelia Badea. din punct de vedere gramatical. au drept scop înfrumuseţarea versurilor. o desprindere de contingent. Titlul exprimă şi subliniază apariţia eului liric subiectiv. iar din punct de vedere stilistic accentuează importanţa ochilor şi a picioarelor în cadrul vieţii şi. a-l tăia capul 4. speranţe. „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?”. Mijloacele artistice la care apelează . 12 G. marchează elipsa predicatelor. orice poet. I plural. a trage cu urechea. 9. 12G. “noi”. care luptă cu sine. Astfel. Nicolae Scurtu) I. acel laser lingvistic = acel cuvânt 83 . dragoste 4. întruna: După spectacol mă bătea la cap întruna! 3. dar totodată. prin folosirea verbelor la pers. Nicolae Scurtu) I. ducând la confruntarea dintre creator şi gânditor. dr. Virgula. prezenţa interogaţiilor retorice 8. dar şi evidenţierea ideii poetice. prezenţa eului liric implicat. dr.

În ultima strofă. referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. Nichita Stănescu este un înnoitor al poeziei prin faptul că aduce atât elemente noi. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”. adevăr reprezentat de un singur cuvânt. şi a soluţiei găsite de el pentru obţinerea unei noi lumi se conturează o veritabilă artă poetică. 9. a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente. planând”. 5. pentru că descrie cel mai bine atmosfera create şi anume aceea a necuvintelor. Cu ajutorul limbajului. a-şi bate gura degeaba. a filosofării pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în vis. Nichita Stănescu se foloseşte de o metodă a contemplării. 7. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsită de rimă. dr. Strofa a doua evidenţiază dorinţa autorului de a afla adevărul. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv. În text se repetă verbul “a naşte” (“născând”) care are rolul de a evidenţia procesul creator. 12G. Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească. a temei. 8. „înlăuntru” – exterior. de a nuanţa naşterea unei noi lumi. să atingă absolutul. prof. cu excepţia strofei a treia în care primele două versuri se repetă. Tema poeziei este creaţia ca înnoire a universului. / care bat. plutind. iar al doilea i este articol hotărât. iar celelalte versuri sunt alcătuite independent de poeziile clasice. 84 . În acest sens titlul este semnificativ. coord. „adăugată” – înlăturată. 90 (Nichita Stănescu. a se bate cu morile de vânt. 6. “Necuvintele” reprezintă o artă poetică deoarece arată ideea autorului despre poezie şi despre lumea înconjurătoare în general.5. (Victor Niculae. 3. Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului. Nicolae Scurtu) I. o creaţie a esenţei lucrurilor. 2. cât şi o altfel de gândire asupra poeziei moderne. Lauda omului) 1. Poezia „Necuvintele” se prezintă ca o artă poetică prin faptul că poetul îşi arăt propria concepţie despre modelul de poezie. poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru. bătut de soartă / de Dumnezeu 4.

făcând apel la propria lor sferă semantică. coord. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. definitive. eul liric este sugerat. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă. „care e gândul“. deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. „ce-o zăreşti”. a pietrelor şi a aerului.. Dimineaţă marină) 85 . Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”. în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor.6. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric. toate trei cu privire la Om. în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al . este a elogia la maximum intelectul uman. să aiba un „punct de vedere“ despre Om. Titlul este un element esenţial al receptării. 8. un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului. identifică specia lirică cu o odă. sporesc impresia de dinamism continuu. aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru. Ultimele doua imagini. (Cătălina Ivan. ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă. vâslind în aerul gândului. Anca Roman) I. 7.” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect. ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele lumii materiale. sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare. adânci şi de o mare plasticitate intelectuală. Lauda omului.. În poezie. precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer. 91 (Nichita Stănescu. 12 H. pe parcursul celor trei strofe. prof. pentru că redă ceea ce gândesc pomii. chiar dacă cu valoare generalizatoare. mediul păsărilor. copacii. în tipare sintactice de neclintit. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor. trei trepte ale unui fel de silogism poetic. ca pentru a purta în ele adevăruri absolute. în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului. Pentru aer. pietrele şi aerul. pietrele şi aerul. vocea lirică este prezentă în text prin adresarea directă. Cea de-a treia strofă. A imagina aripi crescute înlăuntru. din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. complementare una alteia. Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare. 9. Titlul poeziei. Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă. De asemenea. pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină. Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii. dr.

ţine lumea în fiinţă. prin personificare. al iluminării.1. Imaginea vizuală a soarelui şi sinestezia „lumina-n ape o să-mpungă” conturează o lume a obiectelor şi a fiinţelor aflate într-o relaţie de întrepătrundere. a da apă la moară. a şti ca pe apă. dar dincolo de cuvânt se deschide o altă lume. 12 H. 92 (Nichita Stănescu. dr. Rima este încrucişată. Textul aparţine neomodernismului. „umeri” . Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinţă supremă. Orice titlu induce un anumit nivel de lectură a textului poetic şi generează un orizont de aşteptare. a se îmbăta cu apă rece. „şi plopii. Sentimentul este generator de sens. omul devine centru al universului. devenind o prelungire a universului uman. pe apa Sîmbetei 4. Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enunţului şi reliefează semnificaţia sintagmei: o personificare. 9. 5. 3. într-o viziune monumentală. Nicolae Manolescu vorbeşte despre substanţializarea limbajului şi poetizarea realului. 8. motivul somnului. schimbându-i contururile. trezindu-se brusc” – personificare. natura se trezeşte la conştiinţă). motivul ascensiunii. „sprâncene”. motivul luminii. coord. Titlul poeziei citate este alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un adjectiv cu valoare de epitet. prof. în lumină. măsura variază între 10 14 silabe (într-o rostire rapidă a primului vers al acestei strofe) 6. Anca Roman) I. într-un moment al zilei. „ochii”. moment auroral privilegiat. „frunte”. Cuvintele au valoare în sine. (Ştefania Raisa Ciulacu. glorificând momentul naşterii lucide. fiecare cuvânt. 7. Poezia se face pe sine ca obiect şi se construieşte cu fiecare vers. „tâmplele” 2. Titlul sugerează un tablou de natură. având drept caracteristici lirsmul reflexiv şi imagismul metaforic. numai că dimineaţa devine o metaforă a trezirii conştiinţei: fiinţa cosmicizată se trezeşte din somnul necunoaşterii. Tema trezirii conştiinţei / a naşterii lucide. universul material prinde viaţă. Adolescenţi pe mare) 86 . 1-3 feminină şi 2-4 masculină. reinterpretarea miturilor (geneza este aici individuală. identificându-se cu soarele. Discursul liric confirmă parţial şi completează înţelesurile sugerate de titlu.

care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare. Cele două epitete. 12 silabe în al treilea vers şi 15 silabe în al patrulea vers. Scrierea cu literă mică este un procedeu prozodic specific modernismului. Anca Roman) I . pentru că poezia nu se mai bazează pe reprezentare. 7. consecinţele elidării acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor. rostirea într-o singură silabă / tempo rapid. fără multe figuri de stil. semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice şi al încrederii pe care adolescenţii o au în ei înşişi. Adverbul „simultan” evidenţiază ideea unei alinieri ca într-o competiţie care-i ajută să se cunoască. Spre deosebire de aşteptarea celui care îi contemplă. ţeapănă = puternică. 93 (Nichita Stănescu. tinerii au căpătat deprinderea de a „merge pe valuri”. prelungit şi în neomodernism. tema adolescenţei. Ploaie în luna lui Marte) 87 . 6. prezentă şi în această poezie şi este datorată unui limbaj simplu. 4. Apostroful din versul: „măcar pân' la genunchi în valul diafan” marchează absenţa vocalei “ă”. 9. reprezintă calităţi ale tinerilor. prof. a adolescenţilor cuprinşi de elanuri impetuoase. 8. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stănescu.1. Transparenţa ideii poetice este ilustrată aici de imagini artistice şi de prezenţa eului liric ca spectator. coord. care stabileşte o opoziţie cu ideea din versurile anterioare. impulsionaţi spre descoperire. calmă. ca un dans cosmic. măsură de 16 silabe în primul vers. dr. motivul biblic al mersului pe valuri 5. 3. cunoaştere de sine. lentă = lină. ca Isus. 12 H. a-i tăia cuiva (toată) pofta. împlinire şi desăvârşire a fiinţei. numit ingambament. pe mare. a tăia frunză la câini etc. „zvelţi” şi „calmi”. a tăia drumul / calea cuiva. 2. (Alecsandra Zugravu. fapt subliniat şi prin utilizarea conjuncţiei adversative „dar”. 14 silabe în al doilea vers. fără a se marca fiecare vers prin majusculă (scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite). ci este ea însăşi un act. Epitetul „lenta înaintare” semnifică plutirea lină. În primele patru versuri – rimă încrucişată. firesc. Ultimele două versuri reprezintă un fel de concluzie / constatare a întregii poezii. motivul mării.

1. „infernal", „concretă", „mansarde” 2. Substantivul Marte este scris cu majusculă deoarece reprezintă numele zeităţii romane a războiului şi a vegetaţiei. 3. a pune suflet, a-şi da sufletul, din suflet, cu sufletul la gură 4. Tema iubirii; motivul ploii, motivul zborului, motivul Lorelei, motivul zeului Marte. 5. Rima strofei a treia este încrucişată şi feminină. Măsura strofei a treia este de 9 -11 silabe. 6. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare nostalgică a trecutului. Iubirea de altădată este proiectată în mit cu ajutorul imperfectului („ne iubeam”, „ploua”, „dansau”) 7. Personificarea „Pereţii odăii erau / neliniştiţi [...]" este folosită pentru a sublinia că în faţa iubirii celor doi, până şi lucrurile care, de obicei, sunt de neclinit, îşi pierd această calitate, sentimentele îndrăgostiţilor reflectându-se în tot ceea ce îi înconjoară. Tot prin personificare, „sufletele noastre dansau”, se exprimă bucuria existenţială intensă, căci pentru îndrăgostit lumea apare ca un miraj continuu. 8. În penultima strofă se prefigurează ruptura dintre îndrăgostiţi, lucru sugerat de primele doua versuri, care conţin o imagine vizuală: „Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia". Uitarea odăii unde ei se iubeau şi înălţarea marchează distanţarea îndrăgostitului de iubita sa. De altfel, chemarea iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanică, sirenă a Rinului care atrăgea corăbierii într-o zonă stâncoasă, provocându-le moartea), asociat iubirii tragice, imposibile în romantism, sugerează destrămarea cuplului erotic. Imaginea auditivă „Tu mă strigai din urmă", urmată de repetiţia „răspundemi, răspunde-mi" vin să sugereze faptul ca îndrăgostitul îşi lasă iubirea undeva departe, el îndreptându-se spre alte idealuri, iar vocea iubitei răsună ca un ecou îndepărtat. Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorică din partea iubitei, care îl pune pe îndrăgostit să aleagă între iubirea lor („oamenii") şi alte idealuri, înalţătoare, dar care pot fi efemere („ploaia") 9. Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic dată de multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice regăsite în text. În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu, întâlnim imagini vizuale ca „norii curgeau", care fluidizează ideea trecerii implacabile a timpului. De asemenea, se remarcă personificările „Pereţii odăii erau / nelinistiti [...]" şi „Sufletele noastre dansau", care sugerează fericirea îndrăgostiţilor şi rezonanţa universului înconjurător la sentimentele lor. Ploaia este o metaforă a vieţii, a instinctului, a bucuriei existenţei.

88

Metafora „mie-mi plouă zborul, cu pene" sporeşte expresivitatea textului, la fel ca şi imaginea vizuală „Şi mă-nălţam", ambele impunâd motivul zborului, al înălţării, al depăşirii limitelor banalului, prin iubire. Epitetul superlativ „ploaie de tot nebunească", din ultima strofă, este ca o ultimă aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trăit-o „în luna lui Marte". (Alexandra Chiriţă, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman) I. 94 (Gheorghe Tomozei, Septemvrie) 1. septemvrie, târzii 2. Rolul punctelor de suspensie din primul vers, „Septemvrie…” , este de a marca o pauză afectivă în rostirea poeziei , pentru a sugera nostalgia. 3. „septemvrie, „rădvanul”, „carte”, „frunze”, „iubire” sunt cuvinte din fondul vechi al limbii. 4. Tema trecerii timpului, asociindu-şi mai multe motive, precum toamna, amintirea, singurătatea, copilăria, exprimă starea de tristeţe a fiinţei. 5. Rima încrucişată (1-3 feminină, 2-4 masculină) şi măsura de 10-11 silabe. 6. Utilizarea verbelor la modul indicativ, timpul imperfect creează durată şi simultaneitate, prelungeşte durata momentului evocat şi o imobilizează într-un tablou sensibil şi melancolic. 7. Epitetul „frunze târzii” sugerează efectul venirii toamnei. Frunzele simt trecerea timpului şi , la timpul lor, cad „domol”. Acestea „ruginesc”, îmbătrânesc şi se sting, asemenea unei fiinţe umane. Metafora „rădvanul toamnei” exprimă plastic apariţia regală a toamnei, de după himericele clăi de fân ale verii, într-o continuă rotaţie calmă a anotimpurilor, ca la Virgiliu. 8. Ideea poetică este tristeţea indusă de venirea toamnei şi este evidenţiată prin epitete : „surâsul meu amar” ce exprima atât amăraciunea, cât şi falsitatea zâmbetului, deprimarea fiinţei care se identifică cu „cel mai trist şcolar”, râvnind după mângâierea doamnei învăţătoare, o alinare mult aşteptată, dar care nu va mai veni niciodată, pentru că timpul copilăriei a trecut. Strofa curentă, implicit şi poezia, se termină cu puncte de suspensie pentru a invita cititorul la reflecţie. 9. Limbajul poetic în poezia citată este caracterizat de reflexivitate, lasă cititorul în suspans. Poezia are o predispoziţie spre meditaţie, datorită punctelor de suspensie prezente atât în fiecare strofă, cât şi în ultimul vers, care te invită să gândeşti la rostul lumii şi al fiinţei aflate sub puterea timpului. (Daniela Tărăşenie, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman)

89

I. 95 (Ion Vinea, Declin) 1. Când îi cer explicaţii, se înroşeşte tot şi se eschivează. (cer = verb la persoana I, singular; omonim lexico-gramatical) 2. Virgula folosită în versul „Cântecul trist, cântecul cel mai trist” are rolul de a izola, parţial doar, întrucât cea de-a doua virgula cerută de situaţia gramaticală lipseşte, apoziţia dezvoltată „cântecul cel mai trist” de determinantul sau („cântecul trist”). Sintagma „cântecul cel mai trist” este, aşadar, o lămurire asupra primei sintagme, având, de asemenea, şi rol de gradare a intensităţii. 3. viaţă de câine; pe viaţă; în viaţă; de-o viaţă, a lua viaţă 4. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei şi cea a toamnei, care declanşează melancolia eului liric şi care declanşează monotonia bolnăvicioasă în planul exterior ( „arborii neajunşi la cer”, „turmele ce-şi pasc soarta”, „frunzele care se dau în vânt” ).

5. Mărci ale subiectivităţii: „în mine”, „(nu)-mi” (pronume personale, persoana I, singular)

6. Expresivitatea rezultată din repetiţia prepoziţiei „între” în ultima strofă a poeziei (anaforă) constă în sublinierea ideii că intreaga natură este cuprinsă de tristeţea toamnei. Atât lumea vegetală, prin „arborii neajunşi la cer”, cât şi lumea animală, prin „turmele ce-şi pasc soarta”, şi chiar şi elementele naturii, prin „apele ce-şi urmează albia”, sunt cuprinse de vraja morbidă a anotimpului.

7. Tristeţea eului poetic, care „întârzie” în planul său interior, este transpusă în planul exterior şi corelată cu toamna târzie. Aşa cum întreaga natură aşteaptă prima zăpadă din an pentru a se sparge monotonia existenţei, pentru a rupe şirul de zile derulate identic, una după cealaltă, la fel şi fiinţa aşteaptă „sărutul” care să îi încălzească sufletul. În aşteptarea elementului salvator (iarna, respectiv sărutul), cele două planuri au atitudini diferite. Astfel, lumea interioară, a sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multă melancolie, aspirând tristeţea peisajului tomnatic, astfel încât omul pare a avea un aer bolnăvios. Pe de altă parte, natura îşi urmează vechiile obiceiuri şi nu manifestă nici revoltă, nici nerăbdare, acestea fiindu-I atribuite de către privitor, ca urmare a sentimentelor proprii de nelinişte şi tristeţe. 90

Prezenţa acestor trăsături demonstrează caracterul elegiac al poeziei. arşiţă = dogoare. oboseala existenţială. „frunzele care se dau în vânt” ). pentru că „E toată viaţa care doare aşa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”. termenii îşi menţin proprietăţiile. Elementele cadrului natural sunt numite şi nu doar sugerate. folosite cu sensurile lor denotative. 3. care îl determină să observe doar ceea ce este deprimant şi dureros în jurul său (“cântecul cel mai trist”. Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zăcea” este acela de a realiza pronunţarea legată a celor două parţi de vorbire diferite: substantivul şi pronumele neaccentuat în cazul dativ. „turmele ce-şi pasc soarta”). autorul nelăsând cititorului doar indici asupra ceea ce doreşte să exprime. ocărau = huleau 2. „glasul sterp”. ca în poeziile simboliste. Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate. Pe cruce) 1. tristeţe şi care reflectă o orientare a eului liric către visare şi izolare. a-şi face cruce. 9. pentru a se salva. „lumea cea pribeagă”).. imaginile sugerează destrămarea lentă a fiinţei. ci numindu-şi sentimentele în mod direct. a-şi duce crucea. acest lucru având drept efect o exprimare coerentă. continuă. Unele sintagme sunt totuşi destul de dure („glasul sterp”. „umilinţa tălăngilor”. „arborii neajunşi la cer”. 96 (Vasile Voiculescu. Declin. Anca Roman) I. imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) şi pentru că redă dimensiunea spaţială („Pe stâncile Golgotei”.8. demult uitată în sine ( „o tristeţe întârzie în mine” ). vagă. Cuvintele din poezia lui Vinea sunt. „curata-i frunte”. prof. Utilizarea acestei din urmă expresii poate conduce către ideea că eul liric este interesat el însuşi de posibilitatea sinuciderii. se „dă în vânt”. (Elena Racu. „În vale…dormea Ierusalimul”). Imaginea creată de aceste versuri este aceea a unei bucăţi de lume cuprinse de melancolie şi care. Elegia este specia poeziei lirice care exprimă sentimente de melancolie. coord.. pustietatea. renunţă aşadar. sub impulsul unui pesimism continuu şi a obsesiei pentru moarte. în cea mai mare parte. Puse sub semnul metaforic al titlului. concisă. 12 I. 91 . imagini vizuale ( „Măslini fără de deunze dormeau). Eul liric din poezia Declin trăieşte o tristeţe anonimă. de exemplu. în cruce 4. dr. Discursul liric este descriptiv pentru că prezintă numeroase figuri de stil epitete („arşiţa grozavă”.

„Ierusalimul doarme”. Sintagma „Inima de mamă” înduioşează. însă prin intermediul acestora se vede faptul că natura simte pierderea. mijloacele artistice (figuri de stil. Chiar înainte ca Isus să moară. când suferinţa lui este maximă. 8. Invocarea pasajului biblic este o altă temă caracteristică şi anume aceea a întoarcerii spre primar. 9. 11 G.5. Luminiţa Paraipan) I. La fel şi măslinii. Ea este urmată de epitetul „arşiţa grozavă” care face legătura între personajul liric şi exterior. În opinia mea. cerul) este învinsă de moarte. În concluzie. (Cristina Juverdeanu. În primul rând. natura se dezlănţuie violent prin arşiţa grozavă şi prin vărsarea lavei. chinurile şi. 7. curat. reprezentată de elementele legate de credinţă (cruce. spinii. Apoi. poezia „Pe cruce” redă viziunea poetului reuşind în acelaşi timp să sensibilizeze ctitorul. reprezentată de elemente precum sângerase. Redarea cât mai fidelă a răstignirii lui Isus se subordonează încercării de recuperare a rădăcinilor. disperarea mamei. Când Iisus este cuprins de somnul morţii chinul se sfârşeşte şi pentru natura. Prima strofă a poeziei prezintă apropierea morţii lui Isus. 6. Cadrul exterior se află în relaţie directă cu personajul liric. Poezie) 92 . adaptarea naturii la suferinţele personajului liric Iisus este un element prezent şi în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea religioasă. propoziţii scurte) reuşesc să redea tragicul şi gravitatea momentului. Versul „Şi-adânc zbucnea blestemul în inima de mamă” face referire la suferinţa Mariei. Folosirea cuvântului „blestem” pentru a arăta nenorocirea personajului liric Isus arată imposibilitatea de a schimba ceva şi faptul că destinul trebuie împlinit. determinând şi schimbările naturii. dezlănţuită. prof. prin simplitatea ei şi prin alăturarea numelui lui Isus de verbul la imperfect „murea” accentuează tragicul şi solemnitatea momentului. Pornind de la acest vers se poate presupune că poetul prezintă momentul în care viaţa. mama lui Isus. Prima propoziţie. ţipatul Mariei Magdalena. reacţiile celorlalte personaje lirice. tema centrală a tradiţionalismului interbelic. pus în faţa verbului „zbucnea” sugerează violenţa şi profunzimea chinurilor interioare ale mamei. în final moartea lui Iisus. viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese foarte expresiv din versuri. spre primordial. personificată se dezlănţuie şi participă la acest moment de răscruce. coord. neputinţa ucenicilor accentuează şi mai bine momentul făcând apel la conştiinţa creştină. Nu în ultimul rând. Viaţa lui Iisus redată prin metafora „pălea fruntea-i curată” se stinge din cauza sângerării şi a spinilor. dramatismul versurilor. Adverbul „adânc”. Natura. Textul aparţine tradiţionalismului interbelic şi are ca temă centrală tema caracteristică a acestui curent şi anume conştiinţa religioasă ortodoxă. sporind tragicul. 97 (Vasile Voiculescu. căci ei sunt fără frunze.

a cădea pe gânduri. „mă”. „m-”. Mintea neluminată de puterea eliberatoare a cărţilor este închisă de propriile-i limite. fapt subliniat de metafora „se destramă crăiasa de imagini”. când predomină sentimentul de tristeţe deoarece poetul nu a reuşit să creeze ce şi-a propus. 98 (Vasile Voiculescu. dar şi la menirea poetului. zurgălăii de rime”. (au transportat) 2. În sintagma „duhurile-nchise” cratima marchează elidarea vocalei „î”. 12 L. (am depăşit) Călăuzele au trecut imigranţii peste graniţă.”) În ultimele versuri apare dezamăgirea că deşi poetul şi-a pus în slujba poeziei toate darurile. menirea poetului. prof. poezia văzută ca un basm şi prin tonalitatea elegiacă din final.1. Poezia aparţine tradiţionalismului prin tematică. totul dispare rămânând doar urme pe paginile albe. 7. buchi – arhaism. iar paginile care trebuiau umplute rămân albe. Metafora „surugiu la cuvinte” sugerează rolul poetului şi anume acela de a conduce cuvintele şi de a le potrivi cât mai bine în rime şi versuri. 5. Cartea) 1. Poezia este o artă poetică deoarece ideile poetice cuprinse în text fac referire la modul în care este realizată creaţia.loc!”. a pune pe gânduri. a bate gândul 4. De asemenea. având rolul de a introduce enumeraţia realizată de următoarele trei versuri. în rime şi versuri pentru a umple „albele pagini”. speriaţi. crăiasă 2. Am trecut cu bine peste sesiune. „le strunesc”. cuvânt de cuvânt. totul se destramă. coord. De acum se instalează un haos. buzdugan. se pare că rimele nu mai au aceeaşi valoare. Cele două puncte de la sfârşitul primului vers marchează o pauză în vorbire. cosmos – neologism 4. menit să anunţe sosirea rădvanului dar şi destrămarea a tot ce se realizase. 3. prin micşorarea numărului de silabe este realizată încadrarea în măsura versurilor de 10 silabe. Strofa finală începe cu îndemnul „Loc. a zbura ca gândul şi ca vântul. Metafora „plumbul închisorii” se referă la imaginea minţii neinstruite asemănată cu o temniţă de plumb. redat prin personificarea „Amuţesc. 9. 8. cuvântul 5. Luminiţa Paraipan) I. Prezenţa eului liric poate fi evidenţiată prin apariţia mărcilor sale specifice cum ar fi pronumele personal de persoana a II-a „Tu” ce marchează adresarea directă sau a verbului la persoana I plural „avem”. caii răzvrătiţi. iar cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup. 6. 3. teme/motive literare: creaţia. Creaţia este văzută ca un basm. neputând trece 93 . palat. iar menirea poetului este aceea de a-şi folosi toate darurile în migăloasa muncă de a potrivi cuvintele. Prezenţa eului liric este marcată de verbele şi pronumele la persoana I singular: „le momesc”. (Ramona Dănac.

Îl doare la inimă când vede atâta risipă. O altă interpretare s-ar putea referi la dispariţia zeilor datorită inexistenţei cărţilor. „seminţe-ale ideii”. iar rima este îmbrăţişată. prof. cartea a reuşit să învingă efemerul prin anduranţă. cratima s-a folosit şi pentru păstrarea ritmului şi măsurii poeziei. Ultima idee prezentată este aceea conform căreia cunoaşterea prezentă prin intermediul cărţilor a luat locul supranaturalului în explicarea majorităţii elementelor vieţii. Sonetul „Cartea” este o operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric. care poate fi identificată la nivelul textului este tema timpului. ca modalitate de transmitere a experienţei acumulate de omenire către generaţiile următoare şi de transcendere în nemurire sub forma neuitării. Această lipsă de cunoştinţe atârnă greutăţi de plumb de aripile gândirii libere. Luminiţa Paraipan) I. fără a fi nevoie de contactul direct cu sursa acestor informaţii. Consider că uneori chipul iubirii e schimbător.. îmbunătăţite în funcţie de condiţiile existente pentru a extinde limitele cunoaşterii umane. a bate o carte. Măsura este 10 -11 silabe. 99 (Vasile Voiculescu. a bate pasul pe loc. nevoia credinţei în zei a dispărut. Una dintre trăsăturile tradiţionalismului interbelic. în vreme. a bate palma.a avea”.mi” de verbal auxiliar . Autoportret romantic) 1. Penultima strofă prezintă imaginea cărţii. 6. Pe măsură ce cunoştinţele au avansat şi au început să dea un sens raţional acestor evenimente. În cărţi sunt cuprinse noţiuni general valabile. propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia.De asemenea. ce sunt dezvoltate şi aprofundate de fiecare generaţie în parte. Cratima din structura . În viziunea autorului. 9. locuţiuni/expresii: a fi bătut în cap. cunoştinţele generale ale omenirii erau limitate. 4. explicându-se în felul acesta şi dispariţia zeilor care nu au cunoscut „Magic-ul cosmos strâns în scoarţe”. bazându-se majoritatea pe pura observaţie a mediului înconjurător. apelând la metaforele „polenul lumii” şi „sucul nemuririi”. 11 A. În Antichitate. văzută ca un „stup”. care ar fi putut perpetua mitul.mi-am făurit” are rolul de a marca grafic despărţirea a doua părţi de vorbire diferite: pronumele . Scrierile poetului cuprinse în cărţi au darul de a transmite cititorului peste generaţii „seminţele ideii” şi de a „spinteca bezna suferinţii”. posterităţii prin opera sa.. 7. pornind de la rolul cărţii de a transmite informaţii în timp şi spaţiu. (Mircea Ciobanu. Fenomenele mai complexe ce nu puteau fi explicate cu ajutorul mijloacelor contemporane erau aşadar plasate în sfera unui anumit plan supranatural al cărui stăpâni erau zeii. 94 . rolul poetului este acela de a trece „sucul nemuririi”. 2. 3. 8. coord. ducând aşadar la „moartea” lor..peste anumite bariere ridicate de ignoranţa personală.

ajutând la creionarea autoportretului. . prin conturarea atât a trăsăturilor fizice (epitetul cromatic . Poezia nu este numai un autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectuţii. 3. 7. coord. .pajişte firavă’’.păr alb”.. a duce grija. Expresivitatea se realizează în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de stil. că visul mi-e trezie”). poet-creaţie.. trăsătura fízică. deoarece într-o manieră nostalgică poetul îşi conturează imaginea. 7. steagul sunt elemente care atestă trecerea timpului. precum epitetul cromatic . Comparaţia „obişnuinţa e pe umerii tăi ca o cămaşă uzată” sugerează ideea de acomodare cu o existenţă absolut banală. nava. Expresivitatea se referă şi la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică idei cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă.Comparaţia .. numindu-l pe celebrul erou grec care a participat la războiul troian. 6.ca în toiag”. Prin mijloacele artistice. singurul sprijin la bătrâneţe fiind creaţia sa (. Textul ia forma unei confesiuni. „credincios”=necredincios 2...bântuita navă”. Ulise) 1. „strada e aici la picioarele tale precum un câine credincios”.. În prima strofa se realizează autoportretul artistului. 5. dar într-o viziune romantică. prezentat într-o manieră avangardistă.inimă ratacită”. timpul se scurge implacabil pentru om. iar prin folosirea pronumelui „tu” se accentuează destinatarul mesajul numit şi în titlul textului. deoarece marchează interjecţia şi totodată intervenţia afectivă a eului liric. .păr alb”. apăsare.. a duce dorul (cuiva) 4.Mă sprijin în condei ca în toiag”). 12 L. Elementele naturii ajută şi ele la creionarea autoportretului – metafora .Autoportret romantic” este o artă poetică chiar dacă interesul este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume. 100 (Ilarie Voronca. Titlul poeziei ...ca faldul unui steag”.. creionând în tuşe grave propriile trăsături fizice..chip uscat”). metaforele . 95 . dar creează şi o stare de singurătate. Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu. sunt redate propriile idei despre lume. Anii care au trecut şi-au lăsat urmele . Talazurile.. 8. (Ana Duţu . Luminiţa Paraipan) I. Poezia .pieptul liber”). prof.Autoportret romantic” este sugestiv. dovadă fiind motivul visului (. În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamării.. în care elementul surprinzător nu poate să intervină. fiind sugerată şi ideea timpului ce se scurge ireversibil. neatinsă. nimeni şi nimic nu pare să-l surprindă pe acest Ulise.ca faldul unui steag” evidenţiază expresiv însuşirea. cât şi a celor morale (meafora . Conţinutul textului însă contrariază 5. metafora . 6.Visez mereu.. 9. a duce cu vorba. comparaţiile . unui monolog. „acum strada te primeşte ca o cutie poştală”. Poezia este un monolog adresat.. „uzată”=nefolosită.bătrâneţe bravă”. punând în lumină propria stare sufletească.

utilizarea limbajul uzual. iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidenţiază caracterul adresat al textului. Prin metafora „arcul din pupilele tale”. iar cele două substantive enumerate („tâmplele” „arterele”) nu sunt despărţite prin virgulă. folosindu-se cuvinte sau combinaţii mai neobişnuite. eul liric doreşte să sugereze că viziunea. Apare implicarea eului liric prin interjecţia „o!”. Fiind scrisă în spirit avangardist. este „întors” de altcineva. poezia dezvăluie o parte ludică. identificându-se trăsături precum nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber. schimbarea planului fiind realizată prin conjuncţia adversativă „dar”. (Mădălina Niculae. deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului. adică modificat sau concretizat de o putere exterioară individului. cum ar fi „zgomote iţi ling tâmplele arterele”. 8. folosind puţine figuri de stil şi evidenţierea spiritului ludic. în platitudinea vieţii comune. prof. coord. Textul aparţine mişcării de avangardă. 9. ingambamentul (continuarea unei idei în următorul vers cu literă mică). 12 L. Luminiţa Paraipan) 96 . punctul de vedere.aşteptările cititorului. În ultimele şase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al interiorităţii.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->