I. 1. („Gerul” – Vasile Alecsandri) 1. ger, promoroacă (ţurţuri, gheaţă) 2.

Semnele de punctuaţie: punct şi virgulă de la finalul celui de-al doilea vers desparte două fraze diferite, marcând o pauză în exprimarea unor idei similare. Poetul nu foloseşte punctul, ca în finalul strofei, deoarece acesta are rol în încheierea ideii, nelăsând loc unei continuări a acesteia. 3. „Sa ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.” 4. Tema naturii sub stăpânirea iernii; motivul gerului. 5. pronume la persoana I şi a II-a: „eu”, „tu”; verbe la persoana a II-a: „vin’”; interjecţia. 6. „(gerul) sălbatic”  epitet personificator, extrem de sugestiv care arată forţa de nestăvilit a iernii geroase acaparând natura. 7. Substantivul „gerul”, reprezentând şi titlul poeziei, nu este pus la întâmplare la începutul fiecărei strofe, ci prin aceasta, poetul intensifică într-un mod aparte ideea centrală a poeziei, asprimea iernii, dându-i cititorului senzaţia de acaparare totală, accentuând imaginile sinestezice. 8. Gerul este prezentat de către poet ca o minune a iernii, ca un fenomen magic ce pune stăpânire asupra întregii naturi. În ultima stofă, gerul este invocat de către eul liric, prin propoziţia în vocativ: „O! tu, gerule năprasnic, vin”. Epitetul „(ger)năprasnic” întăreşte ideea de atotputernic, iar comparaţia „ca săgeata” întregeşte sentimentul de măreţie pe care gerul i-l inspiră poetului. Primele două versuri ale strofei prezintă o complexă imagine vizuală, ce subliniază grandoarea tabloului. 9. Vasile Alecsandri creează un pastel al iernii, de o impresionantă măreţie, prin folosirea unui limbaj expresiv, pe tot parcursul poeziei. Elementele care susţin expresivitatea sunt nenumăratele imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 2. („Pe coastele Calabrei” – Vasile Alecsandri) 1. mister = taină parfum = mireasmă 2. „sânu-i” – cratima desparte substantivul de persoana I în dativ posesiv, marcând pronunţarea într-o singură silabă. „stele-n” – cratima ţine locul vocalei „i” - în ambele cazuri, cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi contribuie, prin înlocuirea unor sunete, la păstrarea măsurii versului. 3. a călca strâmb, a călca pe bătături / nervi 4. sehastru  sihastru; Calabrei  Calabriei 5. „luna, vas de aur”, „se-nalţă-un negru munte”

6. Metafora „pare ca din sânu-i azvârle stele-n cer” transpune artistic un fenomen natural: vulcanii inactivi al căror crater izbucnesc uneori în uşoare scânteieri. 7. Verbul „fosforează”, fiind un derivat al substantivului „fosfor” exprimă o imagine vizuală, prin care este sugerată dâra de lumină, pe care vaporul o lasă în urmă în drumul său prin bezna nopţii. Adjectivul „stâncie” sugerează o imagine uşor înspăimântătoare şi totodată misterioasă, a monstrului subacvatic. Acesta duce cu gândul la „stâncă”, prin forma derivată, „stâncie” 8. Ultima strofă ne introduce într-o lume feerică. Poetul reuşeşte să emoţioneze cititorul prin atmosfera de vis, pe care o creează cu ajutorul imaginilor vizuale şi a figurilor de stil. Primul vers ne prezintă o mare liniştită, sub atomosferă caldă, luminată de frumoasa Sicilie, fapt ce reiese din folosirea epitetului „(baie) azurie”. Ultimele două versuri ne indică ajungerea la destinaţie, călătorul putând simţi „din umbră”, „parfumul oriental” al portului Syracusei. Atmosfera feerică este sugerată printr-un câmp semnatic al liniştii: „dorm”, „atmosfera caldă”, „se scaldă” 9. Poezia „Pe coastele Calabrei” este un minunat pastel, în care poetul ne prezintă drumul parcurs de vapor „pe coastele Calabrei”, până în portul Syracusei. Pastelul este presărat cu figuri de stil şi imagini vizuale de o puternică expresivitate ce reuşesc să impresioneze cititorul prin creearea unei atmosfere feerice. În prezentarea peisajului, Alecsandri foloseşte ca timp predominant prezentul, unul dintre timpurile tipice decrierii, iar folosirea repetată a epitetelor („punte argintie”) a metaforelor („luna, vas de aur”) şi a imaginilor vizuale, indică în mod cert prezenţa descrierii în poezia citată. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 3. („Privighetoarea şi măgarul” – Grigore Alexandrescu) 1. a se culca pe o ureche, a trage cu urechea 2. Virgula desparte vorbirea directă de cea indirectă şi separă propoziţia incidentă de restul enunţului. 3. cânta ≠ tăcere 4. Adjectivul „nenorocita” exprimă povara privighetoarei de a-şi cânta durerea. 5. „tot împrejuru-i era tăcere”  imagine auditivă „capul pleoştise, sau râdicase”  imagine vizuală 6. Comparaţia „ca un aspru judecător” arată revolta poetului la adresa îndrăznelii măgarului de a critica suava privighetoare, idee întărită prin epitetul „aspru”. 7. Titlul pune în relaţie de coordonare cele două personaje principale ale fabulei, anunţând antiteza ce urmează să ia amploare pe parcursul poeziei. 8. Ultima strofă a poeziei conţine morala. Concentrând-o în imagini vizuale şi figuri de stil, poetul ne transmite ideea demonstrată pe tot parcursul

2

poeziei, anume nevoia de a critica resimţită de cele mai multe ori în mod nejustificat şi absurd, prin raportarea la propria persoană. 9. Deşi prezintă structura unei poezii, opera nu întruneşte trăsăturile genului liric. Poetul nu pune accentul pe imagini artistice şi figuri de stil, ci pe prezentarea alegorică a unei întâmplari, modul de expunere nefiind descrierea, ci naraţiunea, trăsătură tipică a genului epic. De asemenea, observăm accentul pus pe personajele ce reprezintă timpuri umane. Fiind vorba de personaje-animale, ajungem la concluzia că poezia este o fabulă, specia literară ce aparţine genului epic. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol) I. 4. („Umbra lui Mircea. La Cozia” – Grigore Alexandrescu) 1. 2. intensifică suspans. 3. 4. 5. muşchi, râul, munţi, valuri punctele de suspensie, foarte des folosite în ce-a de-a patra strofă, sentimentul de nelinişte şi totodată creează o stare de permanent

a se da de ceasul morţii, a-ţi suna ceasul Tema preamăririi strămoşilor (patriotică); motivul nopţii „glasul ei se-ntinde,creşte”  imagine auditivă „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”  imagine vizuală 6. Epitetul „(chipuri) negre” sugerează întunericul nopţii ce pune stăpânire pe întregul univers şi conturează o atmosferă încărcată de mister. 7. În prima parte a poeziei se poate observa cu uşurinţă predominanţa verbelor la timpul prezent, timp specific descrierii. De aceea, şi aici are rol în prezentarea peisajului, în introducerea cititorului în atmosfera misterioasă. În final poezia este dominată de imagini motorii, poetul trecând de la descrierea peisajului nocturn la prezentarea învolburată a luptei, ce învie în ochii cititorului. Astfel se explică şi folosirea verbelor la perfectul compus, timp specific prescurtării acţiunii în plină desfăşurare. 8. Ultima strofă transmite ideea permanenţei naturii în raport cu viaţa, invocând Oltul, martor al atâtor evenimente importante, prin folosirea vocativului, cu rol personificator din primele versuri. Epitetele „(virtuţi) mari”, „(fapte) cumplite” intensifică măreţia acelor timpuri, importanţa istorică şi totodată sentimentul de recunoştinţă pe care acestea le stârnesc oricărui român. Întrebarea retorică din final face referire la domnia grandioasă a marelui conducător, al cărui nume este precizat în titlu, Mircea. 9. Poezia „Umbra lui Mircea” este un imn închinat unei figuri impozante din istoria românilor. Prezenţa numeroaselor imagini artistice şi a figurilor de stil, împreună cu vocativul „Oltule” şi imperativul „Ascultaţi” ce arată implicarea afectivă a poetului, prin vocea eului liric, dovada apetenţei poeziei la lirismul subiectiv. (Alexandra Gherman, 12 B; coord. prof. Elena Apostol)

3

miresme şi senzaţii cu ajutorul înşiruirii. 6. „Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi” 4. de mici bucurii ale vieţii pentru care nu vom putea niciodată să mulţumim suficient de mult. coord. 12 B. („Mulţumire” – Ioan Alexandru) 1. El simte că nu îi ajunge cerul pentru a-şi exprima gratitudinea. etc. 2. Ultimul vers marchează cititorul prin naturaleţea cu care este infiltrat în poezie. cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi ţine locul vocalei „u” (nu ar avea). poetul reuşind să facă tot mai adâncă fascinaţia in faţă vieţii. atins chiar de aparenta lor banalitate. folosind în mod obsesiv conjuncţia ce leagă toate aceste elemente. această strofă este ea însăşi o metaforă. „să-ţi” – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. forme şi culori. „mea”. 5. ideea centrală. înlocuind vocala „î” în scopul menţinerii măsurii versului 3. 6. dar cu o notă de profunzime ce nu poate trece neobservată. cu măiestrie. Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a: „să-ti mulţumesc”. recunoştinţa eului liric pentru ceea ce are cel mai de preţ de la Dumnezeu: viaţa. Elena Apostol) I. motivul recunoştinţei. 7.I. motivul dragostei de natură. („Crizanteme” – Dimitrie Anghel) 1. 5. motivul amintirii. (Alexandra Gherman. Fiind un substantiv propriu. motivul divinităţii. „cuvine-se” – cratima marchează o inversiune în forma verbală cu rol în păstrarea măsurii versului. şi anume. Deşi aparent destul de săracă în figuri de stil şi imagini artistice. 4 . Cea de-a patra strofă continuă înşiruirea numai câtorva dintre milioanele de lucruri. aceste flamuri sure” dezvăluie impresia pe care norii o au asupra poetului. Metafora „nori. Repetiţie anaforică. Luni începuseră şcoala de la ora şapte. având rol în păstrarea măsurii versului. 9. tema poeziei. 8. Rolul conjuncţiei coordonatoare „şi” este de a întări dorinţa poetului de a muţumi pentru nenumăratele bucurii pe care i le oferă viaţă. Tiltul poeziei exprimă simplu. Metafora pune în relaţie un element cosmic cu un simbol de glorie. De luni de zile nu am mai auzit nimic despre el. nearticulat are rol în generalizarea sentimentului mulţumirii. prof. unde poetul îmbină atent. candidă = pură beteală = podoabă 2.

evlavios ca o vestală”: comparaţia fetei cu o vestală face din acest procedeu banal un adevărat ritual. să spuie  să spună -ntăilor  -ntâilor 7. „Preschimbă florile în vase. 4. pruni 2. a trece pragul. Epitetul metaforic „roze (gesturi)” îmbină armonios mişcarea suavă a pomilor în bătaia vântului cu culorile palide. 9. folosit cu sens metaforic pe lângă cel de-al doilea. 5. de mâhnire. pentru cea care „n-a fost mireasă”. motivul toamnei. El pune la îndemâna cititorului elementele necesare pentru ca acesta să înţeleagă în maniera proprie semnificaţia versurilor. Substantivul „balul”. 6. Putem considera că poetul sugerează pe tot parcursul poeziei o paralelă între trista toamnă. Elena Apostol) I. elidarea lui e. motivul oglinzii 5. înveşmântaţi. 6. toamna. Atât epitetul personificator „oglinzile-obosite” cât şi comparaţia „evlavios ca o vestală” adâncesc sentimentele de tristeţe. 12 B. motivul lunii. o paralelă între anotimpul trist şi monoton . „pomi” fac ca titlul să reprezinte perfect 5 . s-au – cratima desparte două părţi de vorbire diferite.3. „o fată şubredă şi pală”. prefăcut. motivul primăverii. poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi figuri de stil. Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea toamnei. anotimpul în care toate florile mor. şi fata singură. 8. zarzării şi prunii. caişi. „şubredă şi pală”. Limbajul folosit de D. şi casa fetei. În prima strofă a poeziei. („Balul pomilor” – Dimitrie Anghel) 1. a-l trece toate apele. coord. „caişii. având rol în menţinerea măsurii versului 3. / înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii”  imagine vizuală „pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt”  imagine auditivă. pe care toamna le lasă în urmă. prof. dar calde ale primăverii  epitet sinestezic specific simbolismului 7. Tiltul anunţă poezia ca pe o metaforă. obsesive. Anghel în poezia sa este sugestiv. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt descrise din perspectiva unei stări puternice. 7. fata pentru care cititorul presupunea că iubirea tinereţelor a murit. Fata descrisă de poet prin două epitete o fac să se potrivească perfect decorului. zarzări. 4. Apostroful marchează lipsa accidentală a vocalei „ă”. a trece în nefiinţă. „vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”. (Alexandra Gherman.

După cum arată şi titlul. fără de veşmintele catifelate pe care acesta le pune la dispoziţie. „vă” şi a adjectivelor pronominale la persoana I: „mea”. înţelese şi neînţelese” 5. strălucind în lumina lunii. Pomii. intr-un suflet. pomii parcă dansează. coord. coord. 8. 3. Poezia lui Tudor Arghezi este o artă poetică ce impresionează prin limbajul folosit de poet pentru a se face înţeles şi mai ales prin relaţia dintre creaţie şi eul creator. 12 B. „Pătrundeţi. prof. a substantivelor în vocativ: „stihuri”. dau cititorului senzaţia că se află în mijlocul unei adevărate „furtuni” de creaţie. ce o vor păstra mereu. cu sufletul la gură. 9. Încă din primul vers al poeziei se remarcă folosirea verbului la imperativ „zburaţi”. Poezia are un puternic impact asupra cititorului. poetul empresionând prin forţa expresivităţii limbajului. Folosirea numeroaselor verbe la imperativ. „porniţi”. prof. 12 B. 4. „epigraf”. 9. trişti şi delicaţi”. Aceasta este dată în primul rând de întrebuinţarea numeroaselor verbe la imperativ. Toamna se seamănă grâul. poezia pregăteşte cititorul pentru furtunoasa legătură pe care procedeul creaţiei o stabileşte între opera şi creator. iar ce-a de-a doua separă două propoziţii / verbe la imperativ. 7. iar comparaţia stihurilor cu „păsările mici de catifea” stârneşte duioşie în sufletul cititorului. 8. cum ar fi: „zburaţi”. 2. cu ajutorul cărora eul liric apare ca un comandant al armatei cuvintelor. care urmat de adverbul de timp „acum”. Epitetul multiplu „(pustnicii) tineri. a pronumelor la persoana a II-a: „-ţi”. 6. Prima virgulă desparte un substantiv în vocativ de restul propoziţiei. Legănându-se uşor în bătaia vântului. cu sens metaforic urmat de versul „Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” exprimă dăinuirea în timp a operei artistului. Arghezi încearcă să ne transmită ideea că orice creator poate învinge timpul şi spaţiul prin creaţia pe care o lasă în urmă. Cele două copile seamănă ca două picături de apă. Autorul pune toată aceasţă atmosferă feerică de noapte de primăvară doar pe seama anotimpului. („Epigrag” – Tudor Arghezi) 1. Urmează abundenţa de imagini vizuale şi figuri de stil de o impresionantă forţă. Poetul îmbină cu măiestrie elemente surprinzătoare. care transformă întrega natură în sărbătoare. Ultima strofă trezeşte cititorul din visare. Elena Apostol) I. Elena Apostol) 6 . fraţi de suflet. – folosirea simbolului cromatic – sinestezie „dulci orchestre” (Alexandra Gherman. balul pomilor fiind dulcea primăvară. aducându-l din nou cu picioarele pe pământ. redevin „banalii pomi din faţa casei”.tema poeziei. persoana a II-a. (Alexandra Gherman. 8. care îi va impresiona pe tinerii cititori.

adjective pronominale posesive (mea). Titlul poeziei surprinde prin aparenta lipsă a legăturii cu textul cu textul acesteia. forme verbale la persoana I (iubesc). forme pronominale de persoana I – „-mi” Adjective posesive de persoana I – „mele” 7 . „Le vezi? Au căzut. („Lumină lină” – Tudor Arghezi) 1. 5. plural a pronumelui personal „-le”. etc) ce creează surprinzător imagini artistice. (Alexandra Gherman. Elena Apostol) I. 12 B.I. voci 2. ca prin vis. 3. În cea de-a treia strofă a textului poetul prezintă moartea albinei ca o jertfă supremă în numele muncii sale sacre (tezaurul de ceară). 8. implicarea afectivă a eului liric. neterminată. cuvinte. 3. s-au sculat. 6. O caracteristică a limbajului poeziei argheziene aste expresivitatea obţinută din utilizarea numărului însemnat de figuri de stil (metafore: „tezaurul de ceară”. 9. (ceva) de vis. utilizarea verbelor la gerunziu (zăcân. Semnnul exclamării (semn de punctuaţie) marchează o poruncă a poetului adresată cititorului. lângă substantivul „lumină” creează o metaforă de o dulce muzicalitate (obţinută prin repetarea unor sunete). subliniază mai mult „suferinţa” bietei vieţuitoare prin comparaţie cu somnul dulce din stup. urmat de un determinant. Epitetul simplu „uşoară (zburătoare)” subliniază delicateţea şi fragilitatea albinei. 7. a ucide = a omorâ a ucide ≠ a învia 2. Virgulele utilizate marchează apariţia unui substantiv în vocativ. fiind folosit de fapt cu sens metaforic. singular. Se remarcă astfel prinadresarea directă al persoana a II-a. mod ce prezintă o acţiune îndesfăşurare.” 4. 9. („Cuvinte stricate” – Tudor Arghezi) 1. Adjectivul „lină”. Compasiunea sa pentru munca micilor vieţuitoare. prin intermediul interogaţiei retorice din ultimele versuri este evidenţiată singurătatea micii vietăţi în momentul prăbuşirii din zborul ei înalt. Deasemenea. observându-se totodată şi compasiunea poetului pentru starea acesteia. prof. Cratima (semn ortografic) marchează despărţirea formei verbale de forma neaccentuată de persoana a III-a. coord. dormind). 4. metonimie – „aur şi parfum”. „îs” – sunt . 5. buze. „deştele” – degetele. 10.

Elena Apostol) I. Imagine auditivă  „Să nu le mai cânte cumva”. 8 . 6. prof.6. relaţia poet – material poetic. prin exprimarea directă a trărilor. 7. Cea de-a doua strofă a poeziei exprimă dorinţa eului liric de a crea i totodată răzvrătirea sa în faţa neputinţei de a-şi găsi cuvintele. „Fâstâcite şi neroade”. Astfel se formează un epitet metaforic surprinzător prin formasa simplă. 5. De altfel. În poezie. „Palid aşternut e şesul cu mătasă”. În al doilea rând. 4. a sentimentelor eului liric (dezamăgire. a exclamaţiilor şi a întrebărilor retorice („le vezi?”. Perfectul simplu (sau trecutul definit) exprimă un fapt complet săvârşit într-un anume moment al trecutului. (Alexandra Gherman. coord. verbul „a fi” la perfect simplu adânceşte intensitatea trăirilor eului liric în faţa imensităţii toamnei. 12 B. „Păsările negre suie în apus/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur” – comparaţie prin care zborul păsărilor călătoare către alte meleaguri este pus în relaţie cu „boala” ce cuprinde în fiecare an carpenul (desfrunzirea). huleşte-le). În limba literară este timpul specific poeziei. „huleşte-le!”). 8. indicată de folosirea verbelor i pronumelor la persoana I şi a II-a (mele. Titlul poeziei se regăseşte şi la începutul primului vers. „Păsările negre suie în apus”. Arghezi introduce procedeul esteticiiurâtului. Încă din titlu. Am băut o carafă de vin roşu. Exclamaţia din primul vers al strofei indică prezenţa unui eu liric dezamăgit de creaţia sa „s-au stricat cuvintele mele”. Motivul toamnei. („Niciodată toamna” – Tudor Arghezi) 1. îngroape 2. precedat de adverbul de timp cu valoare absolută „niciodată” intesifică fascinaţia poetului în faţa grandioasei toamne. având rol în păstrarea măsurii şi a ritmului versului.). desfrunzeşte. Marchează pronunţarea ultimei vocale a primului cuvânt şi a primei vocale a celui de al doilea într-o singură silabă. cuvintele. Poezia „Cuvinte stricate” se încadrează în lirica subiectivă în primul rând prin prezenţa eului liric. 7. Poezia marchează prin abundenţa imaginilor artistice formate din îmbinări surprinzătoare ale cuvintelor prin tehnica specificargheziană. Substantivul toamna. estetica urâtului „umblă prin mocirle de stele”. 3. imagine vizuală  „Umblă prin mocirle cu stele”. 11. 8. Am să vin când voi avea puţin timp. în care poetul îşi va „renega” propriile „cuvinte stricate”. revoltă şi uimire. „Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare”. dar contrariantă tocmai prin semnificaţia adejectivului-epitet. motivul trecerii timpului. îmbinând armonios în maniera-i caracteristică cuvintele. titlul anticipează tema poeziei. etc. 9.

” 8. 3. dar marchează în acelaşi timp şi un reproş la adresa Domnului. subliniază dorinţa arzândă a poetului de primi un semn din partea divinităţii. 12. 2. Domnul. evident în textul dat în primul rând prin prezenţa mărcilor eului liric (verbe şi pronume la persoana I şi a II-a). Elena Apostol) 9 . de când mă rog. „mie”).. întăreşte motivul eului liric de a da glas reproşului. ce fac evident monologul adresat lui Dumnezeu. Folosirea verbelor la mod indicativ. 7. Poezia lui Arghezi transmite un puternic sentiment de tristeţe şi dezamăgire a eului liric. Prezenţa eului liric este evidentă în text prin folosirea frecventă a pronumelor şi verbelor la persoana I şi a II-a: „-ţi”. evidentă prin folosirea verbului „vreau”. exprimat cel mai concret în primul vers: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”. (Alexandra Gherman. regretul de a nu avea „semne” din partea divinităţii). Este o stea în devenire. „(mă) rog”. coord. „mie”. Epitetul multiplu „recea (mea-)ncruntată (suferinţă)”. iar la nivel lexico-morfologic există mărci ale prezenţei acestuia („nu cer”. evidenţiind tocmai dorinţa eului liric de a diminua distanţa dintre el şi divinitate. 9. 4. prof. mod ce exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală. „vorbeai”. / Nu mi-ai trimis. Am cumpărat azio imensă stea de mare. Povaţă = sfat. Primul catren al poeziei este un monolog adresat divinităţii în care eul liric îşi face simţită prezenţa încă din primul vers. vecinicul şi bunul.. Se observă intelectualizarea emoţiei şi intensificarea trăirilor eului liric prin prezenţa numeroaselor imagini artistice de o deosebită valoare stilistică. („Psalm” –Tudor Arghezi) 1. 6. În această poezie lirismul este de tip subiectiv deoarece sunt exprimate în mod direct stări. 5. comunicarea cu divinitatea. Una din principalele trăsături specifice modernismului identificate în poezia lui Arghezi este subiectivismul.9. La nivel prozodic observăm cultivarea versului liber. Elena Apostol) I. neputinţă = imposibilitate. etc. Strofa transmite o dorinţă adâncă a eului. trăiri ale poetului (deznădejdea. Motivul îngerului (ca semn al divinului). 12 B. rezultat al lipsei „unui semn” din partea Celui de sus „doar mie. Limbajul este familiar. coord. Băiatul acela este slab de înger. îmbinat cu termeni arhaici (ghies). niciunul. „mea”. (Alexandra Gherman. şi totodată dezamăgirea sa. prof. 12 B. Punctele suspensie adâncescregretul poetului de a nu fi auzit de divinitate. dorinţa de concret.

13. 14. ajutând astfel la menţinearea măsurii şi ritmului versului. „gri”. (Alexandra Gherman. a-şi pleca capul. adjective posesive şi pronume la persoana I: „mi-am zis”. „am oftat”. constituit dintr-o locuţiune adverbială „de-abia”. coord. Teoria iubirii neîmplinite. („Gri” – George Bacovia) 1. Îmi va rămâne mereu în suflet vatra părintească. „Voiam să pleci”. Pâinea coaptă pe vatra bunicilor este cea mai bună din lume. Interogaţia retorică din ultima strofă transmite cititorului lupta ce se dă în sufletul poetului între glasul inimii. „mea”. a adeverbului abia. Retorismul întrebării din finalul strofei adânceşte sentimentul melancoliei dată de regretul eului liric în faţa deciziei sale de a renunţa la iubire. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi are rolul marcării pronunţării într-o singură silabă a prepoziţiei „de” şi a primei vocale „a”. 2. Indecizia din sufletul poetului este redată în special în primul şi ultimul vers „Voiam să pleci. motivul iernii. a pleca urechea. Ultima strofă se realizează în întregime pe baza antitezei între glasul inimii (cel neauzit) şi glasul minţii eului liric (gândul cel dintâi). „voiam”. 2. lângă care plasat e un verb la mai mult ca perfect (timp specific unei acţiuni trecute şi demult încheiate). „am rugat”. motivul plumbului. separând vorbirea directă de restul versului. şi glasul orgoliului rănit „de ce-ai mai fi rămas?” 6. care o vrea înapoi pe fiinţa iubită „De ce-ai plecat?”. Tot acel vis îngrozitor s-a dovedit a fi un semn pe care numai eu îl puteam înţelege. 4. a se pleca. a verbului sugerează reproşul eului liric la adresa iubitei. 7. cuprins în forma unui monolog adresat din poezie. Elena Apostol) I. Inimă de plumb. persoana a II-a. Verbe. „voiam şi să rămâi” 5. singurul.. 6. 8. tema solitudiniii. De asemenea. voiam să şi rămâi/ [.]/ De ce-ai plecat?de ce-ai mai fi rămas?”. („De-abia plecaseşi” – Tudor Arghezi) 1. 3. Prezenţa mărcilor eului liric (precum verbe şi pronume la persoana I şi a II-a „te-". „plumb” 5.I.. împreună cu cea a exclamaţiilor („nu te-ai uitat o dată înapoi!”) şi a întrebărilor retorice („de ce-ai plecat?”) marchează în poezie lirismul subiectiv. (greu)ca plumbul. 12 B. 3. „ninge”. „plecaseşi”). 9. motivul plecării. prof. Din cauza suferinţei a ajuns o umbră de om. 10 . subliniază durerea încă puternică din sufletul poetului. 4. Linia de pauză marchează o structură incidentă. Titlul poeziei.

construit simplu din adjectivul cromatic „gri”. devenind astfel un laitmotiv. Zborul corbului într-o direcţie nedeterminată (în prima strofă) şi întoarcerea lui în a doua strofă. În ultima strofă a poeziei „Gri” Bacovia transmite o neagră melancolie dată de starea singurătate resimţită de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. în poezie pot fi identificate o serie de elemente din câmpul său semantic „înnegri”. Se observă construcţia închisă marcată de apariţia versului „tăind orizontul. „plumb”. glul. „Câmpia albă – un imens rotund – ”. „plumb”. dar şi în cel al primei strofe. sugerează repetarea obsesivă a mişcării ce devine o expresie simbolică a unei stări limită. 5. în amurg. în amurgul vieţii. Spaţiul poetic este tensionat de imaginea repetată a mişcării corbului. anticipează tema poeziei. 11 . singurătate.7. Astfel impresia creată este de stranie mişcare în cerc. 8. cu rol în adâncirea senzaţiei de melancolie. motivul corbului. atât în finalul acestei strofe. Se observă repetarea acestuia şi în interiorul poeziei în sintagma „ninge gri” din finalul fiecăreia dintre cele două strofe. (Alexandra Gherman. întălnită şi în alte poezii bacoviene dintre monotoniadecorului exterior şi sentimentul depresiv care îl domină pe poet. Titlul. el crează un contrast expresiv su termenii care evocă insistent culoarea negru (sumbru. Epitetul metaforic „(zarea) grea” arată senzaţia apăsătoare pe care o resimte eul liric. 2. 3. 9. imprimând viziunii poetice un caracter ireal. îndeosebi vizuale („iar în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) şi al figurilor de stil bazate în special pe cromatica monotonă a peisajului „înnegri”. orizont = zare. Folosireacratimei marchează în ambele cazuri pronunţarea într-o singură silabă a sunetelor finale din primulcuvânt şi a celor iniţiale din cel de-al doilea (valabil şi pentru al doilea cu al treilea cuvânt). Ideea este întărită şi de metafora „ninge gri” care adânceşte starea depresivă a eului. 7. „Copacii rari şi ninşi par de cristal”. deprimare. până şi zarea îngreunându-se parcă sub forţa zăpezii „de plumb”. diametral”. tema morţii. Metafora „zarea grea de plumb” adânceşte apăsarea uriaşă din sufletul eului liric. „gri”. corb). sumbru = întunecat. („Amurg de iarnă” – George Bacovia) 1. 12 B. sentimentul de vid. De asemenea. 4. prof. Epitetul cromatic „câmpia albă” nu are o simplă valoare ornantă. Această stare este redată cu ajutorul imaginilor artistice. Elena Apostol) I. 6. Se remarcă acea concordanţă. având rol în păstrarea măsurii şi ritmului versului. posomorât. coord. Cea de-a doua strofăa poeziei continuă descrierea tabloului trist de iarnă din prima strofă. sugerând tristeţe. motiv des întâlnit în opera bacoviană. 15.

peste tot sunt semne ale distrugerii. Linia de pauză marchează aici tocmai sfrşitul unei etape (amorul). cădere şi moarte. tema morţii. 5. 8. în această poezie. ideea morţii este sugerată prin dezagregarea materiei („noian de negru”. frunză. Dorinţa simboliştilor era aceea de a nu numi în mod direct stări sau sentimente. Titlul „Amurg de iarnă” este semnificativ pentru aceste pastel simbolist. ceea ce ar însemna că arderea nus-a produs de mult. arse. carbonizate = arse. parfum = miros 2. sentimentul vidului (Alexandra Gherman.8. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite (conjuncţia coordonatoare „şi” de pronumele „-i”). Reluarea în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârşit de lume material şi sufletesc. Iubirea a murit de curând. carbonizat. sugerând prin conotaţia cuvântului „amurg” sentimentul de vid. Poetul pare a fi supravieţuit unei experienţe de coşmar carear fi putu avea loc în vis. sicrie. prezenţa simbolului. consecinţa fonetică fiind pronunţarea într-o singură silabă a celor două cuvinte. 12 B. 9. solitudinea poetului aflat într-un spaţiu închis. sunt ambele elemente ce duc la dezagregare. 3. coord. Acesta sugerează prin repetarea obsedantă ideea morţii prezentă în toate elementele din jur. a umbla de funza frăsinelului. („Pastel” – George Bacovia) 1. 16. 12 . agonizantă. iar prin substantivul „iarna” – o lume pustie. I se asociază „parfumul de pene arse”. 12 B. Flacăra aruncă scântei pe pământul ud. coord. prof. marcând elidarea vocalei „î”. 4. 9. a sugestiei. 17. „carbonizate flori”) sau prin sfârşitul iubirii. culoarea dominantă este negrul morţii. 3. prof. galbenă. Motivul centralal strofei este amorul. tematica: moartea. (Alexandra Gherman. Metafora „noian de negru” semnifică o grămadă de scrum. Focul şi ploaia. pentru că este prezent verbul „fumegă”. Astfel. 2. („Negru” – George Bacovia) 1. Se menţine măsura şi ritmul versului. Adjectivul „negru” reprezintă un simbol des întâlnit în poezia bacoviană. mangal. 6. Totuleste ars. tristă. prezente în text. Elena Apostol) I. a tăia frunze la câini. Elena Apostol) I. 7. motivul sicriului. ci de a le sugera prin intermediul simbolului.

aceea de a renunţa la iubire. poezia bacoviană se constituie mai degrabă într-o descriere a trăirilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne agonizante. „spune”. 4. 13 . de deznădejde a poetului ca urmare a ploii. Elena Apostol) I. Impresia de sfârşit de lume este astfel amplificată de repetarea acestui cuvânt în versul-refren al poeziei. 9. sentimentul de vid. al tristeţii pune stăpânire pe poet. prof. Deşi intitulată „Pastel”. „stai”. Utilizarea punctelor de suspensie în finalul primului vers exprimă sentimentul de deznădejde a eului liric în faţa ploii nesfârşite. „pică frunza/ Şi-i galbenă ca tine”  imagine vizuală „iar eu în golul toamnei/ Cheman în aiurare. forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a : „n-am mai văzut”. „tine”. Tema poeziei este tipic bacoviană. („Plouă” – George Bacovia) 1. care au pus stăpânire pe sufletul poetului. „chemam”. aceste stări sunt sugerate şi prin utilizarea liniei de pauză sau a punctelor de suspensie. Punctele de suspensie. În luna mai vremea este cea mai frumoasă de pe tot timpul anului. Un procedeu tipic simbolist este repetarea unui vers în poezie. în poezia bacoviană. „-mă”. plouă. Ploaia. Epitetul personificator „grele (tălăngi) adormite” sugerează un sentiment de apăsare. Nu mai pot merge la mare. 7. dar şia verbelor la imperativ: „rămâi”. motivul talangei. De asemenea. Sentimentul vidului. coord. 3.. marchează grafic regretul eului liric în faţa alegerii făcute. simbolism  tematică (pierderea iubirii)  utilizarea simbolului  repetarea unor cuvinte sau sintagme (Alexandra Gherman. Aici ea cade neîncetat. plânsul tălăngii când plouă!”) ce sugerează aici atmosfera apăsătoare. „-mi”. Cea de-a treia strofă completează tabloul monoton al unei naturi înecate de ploaie. motivul ploii. 8. 8. 2.”  imagine auditivă 5. 6. 12 B. 7. lăsându-l în urmă pe poet într-o stare de deznădejde. care pustieşte natura. 5. pierderea iubirii asociată imaginii dezolante a toamnei. 18. nu este un simbol al fecundităţii naturii. nu vine să purifice. ci unul al dezagregării materiei. În cea de-a doua strofă este prezentată plecarea iubitei.4. cu valoare de refren („Ah. 6. Prezenţa eului liric în poezie este sugerată prin folosirea verbelor şi pronumelor la persoanele I şi a II-a: „spune”. tină. agonizantă. Cadrul pustiu al toamnei vine să sublinieze tristeţea. alături de linia de pauză.

depresia. tipic bacoviană. cauzate de ploaia nesfârşită). Astfel se insinuează gândul obsedant al singurătăţii. devenit o umbră ce bântuie prin pieţele solitare. al pustiului. Elena Apostol) I. lirism subiectiv  descrierea trăsăturilor interioare ale poetului  mărcile lexico-gramaticale ce marchează prezenţa eului liric (verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a) 7. imagine schematică. 12 B. (Alexandra Gherman. 8. (Alexandra Gherman. spaţiul închis în care agonizează poetul. 12 B.. („Ţi-am împletit.” – Ion Barbu) 1. ce îl macină pe poet. 9. 2. 6. Piaţa neagră din România s-a extins în ultimii ani.. „pustiilor pieţe” 5. O umbră de tristeţe îi răsări pe faţă. 20. („Pălind” – George Bacovia) 1. 19. cu valoare de refren. „tristele becuri cu pală lumină”. Epitetele „tristele becuri” şi „pustiilor pieţe” sugerează o atmosferă monotonă. Utilizând simbolul sau repetând anumite sintagme sau versuri sunt sugerate sentimente. lipsit de orice speranţă de a ieşi din el. marcând pronunţarea într-o singură silabă. ca şi primele două prin repetarea în debut şi în final a aceluiaşi vers („Sunt solitarul pustiilor pieţe”). astfel. 4. coord. coord. cunună = coroană gravă = solemnă 14 . prof. contribuie la menţinerea ritmului şi măsurii versului. dominat de obscuritate. dar şi la „pălirea” sufletului poetului. Această imagine dezolantă a eului liric bântuit de gândul morţii într-o piaţă solitară. constituit dintr-un verb la gerunziu („pălind”) trimite cu gândul la un decor tipic bacovian. 3. un spaţiu în care poetul însingurat şi dezamăgit bântuie.9. deznădejdea. Piaţa pustie este un decor des întâlnit în poezia lui Bacovia. Elena Apostol) I. Ultima strofă are aceeşi structură închisă. prof. obţinută cu ajutorul unui număr mic de figuri de stil (epitete). în care până şi lumina pare tristă. Structura închisă a acestui ultim catren sugerează la rându-i. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite. piaţa pustie. O caracteristică a limbajului simbolist este sugestia. stări ale poetului (Aici agonia. este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite către o temă tipic simbolistă: moartea prezentă în toate elementele lumii înconjurătoare. „noapte deplină”. – utilizarea versului cu valoare de refren – tematica: moartea. „pală lumină”. Titlul poeziei.

Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinţa eului liric de a fi alături de femeia iubită şi de a-şi eterniza sentimentele de dragoste. 7. Mesajul poetic este încifrat. încă din titlul. al cărui limbaj se caracterizează prin ambiguitate. un clocot interior. Poezia poate fi privită ca o artă poetică.. Lacul era dezmierdat de mii de unde aurii. coord. 8. 3. arată atitudinea subiectivă a poetului şi marchează adresarea directă către „slăvita soră”. Teme/motive literare: tema iubirii. Se anticipează. prin intensitatea lor. ce simbolizează de fapt creaţia. trăsătură specifică poeziei moderniste. 12 B. Verbul „să plutim” ilustrează dorinţa eului liric de a depăşi zbuciumul lumii materiale prin intermediul sentimentelor lui înălţătoare şi eliberatoare. îi ajută să se detaşeze de zbaterile ce ţin de sfera terestră. 4. melancolie = tristeţe. (Alexandra Gherman.. relaţia dintre poet – creaţie sa fiind sugerată de utilizarea unor termeni su sens conotativ. Exprimarea ideilor şi trăsăturilor eului liric într-un limbaj atipic.. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „aş vrea” şi plural: „să plutim” şi pronumele personale la persoana I singular: „mă” şi plural: „noi”. Poezie modernistă. 31 (Dan Botta. au o valenţă eliberatore şi în acelaşi timp le insuflă vitalitate. „Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de azur” „Aşteaptă infinită şi limpede ca marea”. 4. Inversiunea „umedă [.2. idee sugerată de verbul a cânta: „să cânt”.” aparţine liricii subiective în primul rând prin prezenţa evidentă a eului liric. „Ţi-am împletit. 15 . constituit dintr-un verb la indicativ precedat de pronumele personal „ţi-”. cu mâna pe inimă.] tiara” accentuează semnificaţia epitetului „umedă”. materială. de restul propoziţiei. 5. 9. prof. indicată de verbe şi pronume la persoana I şi a II-a. 5. Barbu foloseşte în poezia sa sugestia ca procedeu principal al limbajului poetic. „să cânte”. motivul cântecului. motivul lunii. 6. inimă de piatră. Elena Apostol) I.. care imprimă ideea de măreţie. virgulele despart o structură (substantiv+adjectiv). Titlul poeziei. caracterul de artă poetică al textului barbian. 7. Cratima din structura „Dumnezeieşte-ntraripaţi” marchează elidarea vocalei î şi are scopul de a păstra ritmul şi măsura versului. 2. din crearea unor figuri de stil. în vocativ. Nu mi-a spus unde pleacă. 3. Cununa Ariadnei) 1. 6. „Un cântec fără moarte aş vrea să cânt”. înlănţuiţi = uniţi. astfel. Metafora „Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt” sugerează înfocarea eului liric şi a iubitei sale şi faptul că sentimentele acestora.

5. „meu”.8. Sintagma este folosită de doua ori pe 16 . Prin intermediul metaforei cu valoare de simbol marea este asociată cu imaginea pădurii. care sugerează legătura permanentă dintre natură şi eul liric. În cea de-a doua strofă sensul simbolic al cuvântului este generalizat. Astfel. 32 (Emil Botta. 12 L. simbolizează dragostea eului liric pentru iubita sa. din incipitul poeziei. uitarea. „mă”). Cratima folosită în construcţia ...nu-mi da” are rolul de a marca elidarea vocalei . 3.. aflată în contrast cu cea dinamică. valuri.. (Maria Solacolu. 7.frunze”. stabilindu-se o analogie între sunetul produs de valurile „clocotitoare” şi foşnetul frunzelor. Este utilizat motivul mitologic al reginei Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care pare să atingă îndrăgostiţii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada Berenicei”. îmi’. În partea a doua a poeziei se remarcă acumularea de negaţii pentru a sublinia necesitatea liniştii şi a uitării la care aspiră eului liric. În ultimele două strofe eul liric îşi imaginează momentele finale ale iubirii lui. pronume şi adjective pronominale la persoana I („mi”. „nu vreau”. Luminiţa Paraipan)) I. verbe la persoana I („nu ştiu”.. Marea) 1. prin care se face o nouă trimitere la planul ceresc. Cuvântul cântec. (substantiv) Parcul acela este mare. înfocată. devenit un motiv al poeziei. prof.î” din forma pronominală . coord. prin utilizarea adverbelor negative („nu”.valuri” 2. iar cântecul devine asemenea unei vrăji. dar şi cu al metaforei „Melancolia va luci stelar”. Am fost la mare. Sentimentul de tristeţe este ilustrat cu ajutorul epitetului „braţul rece” şi al personificării „Acelaşi pescăruş în larg va plânge”. teme/motive literare: marea. sentimentele lui înfocate pe care doreşte să le eternizeze. (adjectiv) 4. o incantaţie a iubirii: „Un cântec printre ani şi un descânt”. „să uit”) 6. referindu-se la iubirea trăită de toţi îndragostiţii. . „nici” – valoare adjectivala) ideea de singurătate şi de întoarcere către sine este foarte bine evidenţiată. plan aflat în opoziţie cu cel întunecat al lumii materiale: „Pe marginea de umbră a tunicei”. 9. spre care tinde eul liric. creând o atmosferă melancolică. .

abia începea’’.clocotitoare valuri’’).. astfel fiind accentuată asemănarea şi realizându-se o simetrie a textului. . Pentru a marca gradaţia ascendentă a agitaţiei interioare sunt folosite figuri de stil. În primul vers. precum epitetul în inversiune (.. o data la mijloc şi o data în finalul poeziei. Incipitul poeziei reprezintă trezirea din somnolenţă a unor forţe interioare care până acum parcă nu s-au manifestat.creşteau”.. trecându-se de la . 9. metafora(. ursuză = posomorâtă. Muşcata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ). Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristeţea.digul pieptului meu’’). continuând să-şi facă simţită prezenţa permanent.. 2. dar şi diferite tipuri de imagini artistice vizuale sau auditive („legănare de frunze”. (Corina Angheloiu.. „talazuri creşteau”).loveau’’ şi . la .. acest lucru fiind reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu 17 . timp verbal care exprimă o acţiune începută în trecut fără a se preciza momentul încheierii acesteia.se trezeau’’ şi . prof. taină= secret. coord. titlul sugerează asemănarea evidentă în percepţia eului liric dintre freamătul pădurii şi clocotul mării. cratima leagă părţi de vorbire diferite şi este utilizată de asemenea din necesităţi prozodice (pentru menţinerea ritmului).parcursul textului. Gradaţia este marcată şi de verbele folosite. Teme/ motive prezente în poezie: timpul. Luminiţa Paraipan) I. 4. Caragiale. 3. face trimitere la faptul că odată ce au ieşit din starea de latenţă forţele interioare nu mai pot fi stăvilite. 33 ( Mateiu I. 8. Astfel. metafora amintită fiind explicitată pe parcursul textului liric. 5. umbra.marea pădurii”. Grădinile Amăgirii) 1. 12 E. luna. Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ).. Imperfectul. „valuri…loveau”. Titlul este reprezentat de un substantiv articulat hotărât – marea – care denumeşte metafora centrală a textului.

spaţiu legat de clipa prezentă. . natura împărtăşindu-i parcă suferinţa.amara”.. Se creează o simetrie între natură şi starea eului liric.. .mohorâte”.apusa tinereţe”.văzduhul veşted”. prof.amara soartă” arată cruzimea sorţii care face ca timpul. tulburi nori”.. În poezia ..Grădinile Amăgirii”. Totodată... o imagine a efemerului. arătându-se starea eului liric – regretul după . .vei plânge”.tulburi”.nostalgie.Grădinile Amăgirii” conţine un termen concret (. . clipă în care nu mai există decât amăgirea. 8. (Anda Marin – 12 L.grădinile”) şi unul abstract (.s-a ofilit”. Epitetul .. lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el.). figură de stil menită să arate corespondenţa dintre trăirile eului liric şi natură..în zadar vei cere viclenei năluciri/ Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri”). Eul liric regretă că nu se mai poate întoarce în trecut. grădina.searbedele”)..ursuză”. Luminiţa Paraipan) 18 . . coord..văzduhul veşted” are rolul de a descrie văzduhul. acesta are rolul de a arăta viziunea modificată a eului liric. se arată existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric.. . Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristeţii (.searbedele zori”. . Grupurile nominale indică faptul că tristeţea este sentimentul dominant (.. Astfel. apare ideea trecerii ireversibile a timpului. inducând un sentiment de tristeţe. acesta fiind lipsit de viaţă... 9. Spaţiul imaginat. nefiind mulţumit de prezent. a armoniei dar prin adăugarea celui de-al doilea termen (amăgire) se evidenţiază ideea că totul nu este decât o iluzie. la perioada de tinereţe pentru a simţi măcar o clipă de fericire.. Titlul . cauzat de amintirea clipelor frumoase care ţin de trecut (. Apare epitetul în inversiune . Eul liric simte că nu mai poate aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie.veşted”. 7... 6. trimite iniţial cu gândul spre o imagine a frumosului.Amăgirii”). care este personificat prin scrierea cu majusculă.. respectiv lucrurile frumoase să treacă fără să existe şansa de a le întoarce. În ultima strofă a sonetului predomină sentimentul de tristeţe. mohorât.mohorâte flori”.ursuză luna” etc.. .. . .. Inversiunea .

Repetiţia enumeraţiei „solemn şi elegant” realizează paralelismul între prima şi ultima strofă. motivul lacului 5. la timpul prezent. figura de stil creionând atitudinea specifică poetului romantic pe care o preia şi eul liric. observându-se şi trecerea de la timpul imperfect folosit pentru descrierea “Poetului”.motivul codrului. preluând de la acesta atitudinea elegantă. 34 (G. 6. exprimând asemănările eului cu un poet romantic de altădată. Ultima strofă marchează trecerea la lirismul subiectiv. eul identificându-se cu poetul romantic de acum un secol al cărui univers este descris în strofele anterioare. Motivul lacului este unul specific romantismului. prezenţa sa în poezie ajutând la conturarea universului poetic romantic care constituie tema textului. Coama bogată a calului demonstrează că este bine îngrijit. Se reia motivul apei. poetul. idee ilustrată de metafora „eu mă pierd în codri solemn şi elegant”. Călinescu. Pe coama acestui deal se cultivă pomi. Reluarea epitetului „ţilindrul cel gigant”. şi motivul codrului care constituie o metaforă pentru universul liric romantic. din care „ies sirene şi undine”. natura. la neoromantism. Verb la persoana I singular – “Descoperit-am”. creaţia romantică accentuând relaţia dintre om şi natură. „Funebra turlă sumbră printre molifţi şi pini” 4. întrucât natura şi mitologia sunt teme predilecte ale romantismului pe care le va aborda şi eul liric în ipostaza de poet. 8. pronume la persoana I – „îmi”. „eu”. În structura „Descoperit-am” cratima marchează scrierea inversată a formei verbale la timpul perfect compus. a imaginii redingotei şi a turlei realizează paralelismul cu prima strofă. Astfel lacul reprezintă un element ce aparţine spaţiului exterior poetului şi care îl inspiră. 2. Neoromantică) 1. 7. 3. 19 .I. relevând asemănările dintre „Poetul” de acum un secol şi eul liric.

dar într-o manieră “neoromantică”. care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive. 8. (Sorana Vieru. repetiţia – „încet. Atmosfera strofei este de melancolie. Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea. soare cu dinţi 2. acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile albind”). 6.. şi reluarea motivelor literare ale acestuia. 3. 35 (Vasile Cârlova. singurătatea. „mă”. Motivul lunii este predominant. cu frunte mai blajană / Îşi 20 . „blajană” 4. luna şi stelele. 7. „eu”. conferind oralitate stilului. „cevaşi”. aceasta este personificată. ceea ce explică titlul – reinventarea romantismului prin folosirea stilului specific curentului. primele trei strofe realizând portretul unui poet de acum un secol şi proiectând în exteriorul său marile teme ale creaţiei romantice. coord. personificarea – „luna[. luna. cu ochii în soare. singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric. Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete – „plăcuta vreme”. Din punct de vedere fonetic. pentru ca apoi eul liric din prezent să creeze tot în manieră romantică deşi curentul apusese. Înserare) 1. tipic unei creaţii romantice. prof. visul) justifică încadrarea textului în lirica de inspiraţie romantică. mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”. apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul. încet”. teme/motive: natura.]îşi caută de cale adesea mulţumind”). Luminiţa Paraipan) I. singurătatea ş. „tristă vale”. 12 E.. „sgomot”. 5.9.a. Poezia are ca temă poetul romantic şi universul său liric. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură. sugerat de dublul epitet “solemn şi elegant”. Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere. În ultimele două versuri.

„adoarme”. 9. Verbele la prezent. I s-a întunecat faţa când m-a văzut venind spre el. Fiind un substantiv nearticulat se creează senzaţia unei repetabilităţi. 7. Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”. coord. tema – natura. prof. 4. Cratimele din structura „Şi-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca rostirea legată a celor trei cuvinte. deci se întunecă mai târziu. sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric. Aceste verbe 21 . încet…se urcă”. dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se creează imagini vizuale care arată mişcarea de alunecare a lunii fiind abia perceptibilă. (Ruxandra Manea. Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului. predominante în poezie. care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii.caută de cale adesea mulţumind”). linişte 6. au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel. credea că o să-l cert. motivul – înserarea 5. „tace” etc. Pastel) 1. „mac” 2. 12 L. Personificarea „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea” exprimă starea de linişte redată de contemplarea naturii. Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor.”)./ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu. 3. Luminiţa Paraipan) I. E vară. cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric.. Prin repetiţia „încet. a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea plăcută vreme. 36 (George Coşbuc. „pădure”. a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care liniştea totală îşi pune amprenta şi asupra vegetalului. În această strofă. în astă tristă vale.

Titlul „Pastel” este sugestiv. stare la care fac trimitere şi strofele anterioare. parcă. indicând denumirea speciei liricii peisagistice. Personificarea „Ea-mbracă haine-ntunecate”. 8. În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static. utilizată doar în cadrul literaturii române. „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea”. prof. Astfel. prin imaginea vizuală: „amurgul moare…/ Dă semne nopţii din ponoare”. motivată fiind de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii contemplate. din strofa a doua. Munţii) 1) degeaba. Se remarcă impersonalitatea vocii lirice. prin intermediul stihiilor şi al vegetalului : „Prin vişini vântul în grădină/ Cătând culcuş mai bate-abia/ Din aripi. precum şi epitetul personificator „tăcută”. Astfel singura marcă a prezenţei eului liric este deicticul personal „eu”. 3) Ceea ce l-a determinat să-şi părăsească drumul ales în viaţă a fost sentimentul apăsător de vină. coord. 37 (Aron Cotruş. titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colţ de natură. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte. care sugerează relaţia directă dintre om şi natură. o magnifică panoramă surprinsă. în care poetul îşi exprimă discret sentimentele. Luminiţa Paraipan) I. pentru a delimita o construcţie metaforică cu valoare apoziţională. realizată în ambele cazuri. orice trimitere spre ideea de mişcare dispare. 22 . şi-n curând s-alină”. 12 L. de care nu putea să scape. 9. în toate detaliile ei. necuprins 2) Liniile de pauză marchează o pauză în vorbire. (Maria Ghiţă. au rolul de a crea o atmosferă plină de mister. Treptat.sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă. care întregeşte starea de linişte ce a cuprins întreaga natură în momentul înserării.

măsurii şi a rimei ar putea sugera. este evidentă la nivelul textului liric prin repetarea structurii „ca voi” atât la începutul strofei. 7) Modalitatea în care versificaţia poeziei a fost concepută poate fi interpretată ca o încercare de a reda cât mai fidel starea interioară de nelinişte sufletească a eului liric. astfel. o comparaţie („ca dintr-o strâmtă ocnă”). văzute ca o luptă continuă. enumeraţii („să ies. în comparaţie cu năzuinţele sale. iar încercările eului liric de a atinge absolutul sunt asemănate cu procesul de formare al munţilor. 8) Ideea poetică din ultima strofă este conturată printr-o paralelă realizată între condiţia umană şi cea a munţilor. Lipsa armoniei ritmului. „sălbatic”. „seteami de lumină”). „setea-mi” 6) Metafora „piedica-mi de humă”. Comparaţia vieţii. inversiuni („sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă”) şi epitete („omorâtor”. „statornic” etc.). Deci. prin atingerea absolutului. „slut”. aşa după cum anunţa şi titlul imaginea munţilor apare în prim-plan. care nu poate fi încadrată la nivel structural de constrângeri prozodice. partea fizică a fiinţei omeneşti este văzută ca un obstacol („piedică”) în calea obţinerii desăvârşirii spirituale. cât şi spre sfârşitul acesteia. singurul lucru care îl motiva să-şi urmeze studiile era setea de cunoaştere.Într-un moment al vieţii în care pierduse sprijinul apropriaţilor săi. 4) teme/motive literare: viaţa privită ca o luptă continuă. este o figură de stil prin care eul liric îşi exprimă viziunea asupra relaţiei dintre trup şi suflet. aduce o schimbare: încercarea 23 . să scap. astfel. munţii. Lupta vocii interioare a poetului cu propriile restrângeri este redată printr-o serie de figuri de stil : metafore („piedica-mi de humă”. cu fenomenul de ridicare a munţilor. lumina etc. ideea de limitare a individului. Strofa a doua însă. 5) „În coaja lui tirană”. 9) Titlul poeziei poate contraria aşteptările cititorului. să fug”). Iniţial accentul pică pe modul de formare a munţilor văzut ca o „revoltă” împotriva ordinii naturale.

frumoasă lume. 8. Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprimă dorinţa eului liric de a se detaşa de latura sa materială („mă voi sui”. Desmărginire) 1. „voi culca”. Esenţial în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „mă voi sui”. „voi culca” şi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I singular: „mă”. „voi deslipi”). cât şi prin invidia faţă de puterea intrinsecă a munţilor. să-mi pari o piatră seacă” au rolul de a izola apoziţia „frumoasă lume” de restul propoziţiei. „voi sfărâma”. Oximoronul „creştete de hău” sugerează 24 . 5. de a se elibera de tiparele neschimbătoare impuse fiecărui individ în parte. de a întreprinde o ascensiune către absolut („voi sfărâma”. 3. „mea”. 38 (Nichifor Crainic. coord. 4. „-mi”. „şalupă/Ritmată de arhangheli”. „meu”. „voi deslipi”. între materialitatea de care eul liric doreşte să se detaşeze şi absolutul la care el vrea să acceadă. 6. azur = albastru. 7. de a se contopi cu Divinitatea („Mă va-nvăli”. „s-or lumina”) şi de a accede la esenţă. 2. (Vlad Oneţiu. a-şi călca pe inimă. tristă. Teme/motive: tema dezmărginirii. prof. este cel care facilitează ascensiunea către Divinitate a eului liric. Luminiţa Paraipan) I. norul. finalul poeziei sugerează un sentiment al eului liric de tip eterogen. manifestat atât prin admiraţie. a avea o inimă de aur. Virgulele din versul „Iar tu. Astfel. care reprezintă un intermediar între terestru şi ceresc. 11 A. amară = dureroasă. „m-oi topi”). motivul arhanghelului.munţilor de a se ridica din „coaja” pământului este comparată cu dorinţa eului liric de a-şi depăşi propriile posibilităţi. a-şi lua inima în dinţi. a pune la inimă. Ultima strofă a poeziei înfăţişează finalul ascensiunii eului liric şi accederea lui la absolut. Astfel. motivul stelei.

39 (Leonid Dimov. singular („mă”. prof. Titlul „Desmărginire”. 4. Iarna capătă conotaţiile unui moment miraculos. – sens figurat teme/motive: iarna. element intermediar între divin şi terestru. (Maria Solacolu. 3. Fata se privea într-o oglindă spartă. – sens propriu Ochii sunt oglinda sufletului. desprinderea acestuia de lumea terestră şi de constrângerile temporale şi spaţiale şi accederea lui la absolut. Metafora „Despovărat de zgura părerilor de rău” sugerează detaşarea de grijile regretele inerente trupescului odată cu atingerea spiritualului. Valoarea imperativă. visul. coord. năluci – fantasme „să-nţeleg” – În această structura cratima marchează lipsa unui sunet (vocala î) despărţind două părţi de vorbire diferite şi păstrând măsura. 12 L. reprezentată cu ajutorul epitetului „muzică divină”. Metafora „O pretutindenească vibrare de lumină” simbolizează idealul pe care eul liric doreşte să-l atingă. Luminiţa Paraipan) şi I. iar metafora „m-oi topi în boare de muzică divină” ilustrează dematerializarea acestuia şi contopirea lui cu Divinitatea. conservare a acestui timpului. sugerează intensitatea sentimentului. de care aminteam. sugerează eliberarea de materialitate a eului liric. 9. 7. firea. 25 . jale – tristeţe. în care nimic nu e surprinzător şi totul e posibil. care prefigurează tema poeziei.imaterialitatea planului ceresc şi imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestră. la Divinitate. Modul conjunctiv cu valoare imperativă subliniază doleanţa eului liric de stagnare. 2. Să fie iarnă) 1. „A chipurilor în amurg plăpând” 6. Prezenţa eului liric în poezie se evidenţiază prin pronumele personale la persoana I. tărâm al minunilor în contingent. „mi) şi prin verbul la persoana I singular („nţeleg”). noaptea etc. 5. Titlul poeziei nuanţează dorinţa de a fi captiv unui aceluiaşi timp.

Acest lucru este sugerat prin personificarea visului care dirijează figuri legendare. meandri. În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenţa unor ansambluri insolite. în primele trei strofe configurându-se un cadru abstract. 9. Oximoronul fantasmelor care „gonesc uşor” realizează sub forma unei asocieri paradoxale. acesta doreşte să se afunde în inconştient „pentr-un ev întreg”.dorinţa puternică de a se abandona într-un timp încremenit. legendare reliefează prin intermediul enumeraţiei „zei. Personificarea visului care dirijează fiinţele miraculoase accentuează capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil. Apariţia figurilor mitologice. prin care se realizează câte o comparaţie de fiecare dată parcă neterminată. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare noapte mai adânc” sugerează faptul că acest plan secund al existenţei este întotdeauna prezent în orice „fire”. care vine să demonstreze din nou faptul că în acest spaţiu concretul se dizolvă în abstract. Înaintarea în miraculos şi configurarea acestui cadru ar putea traduce o rezistenţă a eului liric la constrângerile şi la limitele realului. o imagine de mişcare absurdă. spre contopirea cu acesta într-un spaţiu metafizic. Iarna ar mai putea să sugereze lumea lăuntrică a eului liric. eve/ Şi cavaleri” faptul că în acest spaţiu orice este realizabil. Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric. într-o lume de „preziceri şi colinde”. Motivul oglinzii subliniază limita dintre real şi ireal „Cum se lipsesc cu toţii de oglindă/ Să treacă dincolo cât mai curând”. 26 . Prizonier al cotidianului. în sensul că nu apare termenul cu care se face comparaţia. de asemenea. structura simetrică a începutului celor trei strofe. ireal. („Cum roade visul…”. Expresivitatea poeziei este dată de apariţia figurilor de stil şi de elementele de versificaţie. „Cum se lipesc cu toţii…”. Se observă. „Cum nasc apoi năluci…”). Poezia este formată din patru catrene. Oniricul tinde spre invadarea realului. 8. Succesiunea imaginilor ar putea fi interpretată ca o dorinţă a acestuia de a înlătura barierele şi de a explora miraculosul.

a şterge de pe faţa pământului. Autorul foloseşte acest procedeu. des utilizat din perioada modernistă până în prezent. „arhitravă” . pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor versuri. fără a marca aceasta printr-o pauză. 12 L. a intra în pământ de ruşine 4. Nălucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”. motivul timpului 5. Personificarea nălucilor care se plimbă călare şi oximoronul „gonind uşor” creează o imagine paradoxală care configurează un spaţiu miraculos. cât se poate de bine conturată. Luminiţa Paraipan) I. 27 . epitet (gerunziu acordat) ce sugerează dezamăgirea provenită din imposibilitatea fuziunii dintre real şi ireal. Iedera îndrăgostită) 1. la spectacolul accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. Astfel jalea creşte în „tagma suferindă”. „coloane” 2. Însa acest lucru e împiedicat de bariera reprezentată simbolic prin oglindă. timpul să îşi piardă esenţa. (Aurelia Bezvolev. de-atunci şuvoaie-ntregi de clipe” este utilizată virgula pentru a marca interjecţia „ah”. Expresivitatea lirică este. tema creaţiei. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri se justifică prin faptul că poetul a utilizat ingambamentul care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor. „mi) şi prin verbele la persoana I singular („-nţeleg”). 40 (Ştefan Augustin Doinaş.. ordonarea timpului după succesiunea ireversibilă a fenomenelor să se anuleze. coord. singular („mă”.absolut. În ultima strofă tensiunea lirică se amplifică.. pentru a evidenţia mai bine o idee poetică. iar el să pătrundă într-o altă formă a existenţei „pentr-un ev întreg”. Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugerează dorinţa eului poetic de a rămâne captiv unui timp abstract. 3. iar prezenţa eului liric se face simţită prin pronumelor personale la persoana I. În versul „Ah. prof. astfel.

mereu îşi ia avânt”. prin imaginile artistice folosite . Limbajul poetic în poezia dată se caracterizează prin expresivitate oferită de multitudinea figurilor de stil epitete „frunză.6. prelungi”). sihastră”. În prima parte a textului observăm apariţia imperfectului. palidă. „se alintă”. „mişca braţe gingaşe. (Iulia Papa. gingaşe : „se alinta”. însa odată ce meşterul o invita să-i fie alături. metafora („glezna pietrelor”) şi a imaginilor vizuale („suind cu soarele pe dungi”. După ce meşterul îi adresează chemarea prin imperativul „vino”. 41 (Ştefan Augustin Doinaş. „linge”. sihastră”. iederea. construită cu ajutorul figurilor de stil: epitet multiplu („frunză.ntregi de clipe”. prezentată metaforic. începe să urce. sihastra”. personificare: „Iedera-mbătată de cuvânt” 7. iedera „încerca” zadarnic să se prindă de piciorul lui. sfioasă. sugerează surpriza eului liric în momentul apariţiei iederei. care dinamizează atmosfera poeziei. ademenită de cuvânt. palidă.imagini vizuale: „iat-o: frunza palida. Urmează o amplă personificare a sa. epitet dublu: „Iat-o: frunză palidă. timidă. iar toate acţiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ. coord. Alternarea modurilor şi a timpurilor verbale face cititorul să surprindă câteva secvenţe ce amintesc de o desfăşurare epică. sihastră”). cât şi prin interjecţia din versul: „ah. timpul prezent („muşca”. Balada întrebării lui Parsifal) 28 . metafore „glezna pietrelor”. aceasta este reţinută. de atunci şuvoaie-ntregi de clipe” şi prin imperativul „iat-o” ce denotă implicarea eului liric şi oferă o culoare vie atmosferei sugerate de poezie. 9. Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbracă o poveste inedită de dragoste între meşter şi planta firavă. indicând acţiuni durative. în cazul cărora nu se poate preciza momentul încheierii lor: în vreme ce meşterul „înălţa”. Iniţial. Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”. 12 L. 8. prof. personificări „iederambătată de cuvânt”. iedera începe a-şi manifesta sentimentele prin mişcări lente. repetiţii „şi mereu. Odată ce a gustat din fructul dragostei. Luminiţa Paraipan) I. „mişcă”). prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „şuvoaie. „deschide”.

castelul. realizându-se totodată şi pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (substantiv/pronume personal. Natura întreagă respiră a boală. Boala Regelui Pescar pare să fi afectat toată fire. Nicio înălţare nu mai este posibilă. iar pe de altă parte de prezenţa 29 . văzduhul însuşi fiind târât prin noroi. stagnau solemne”. Fragmentul citat se încadrează în definiţia speciei. durerea bolii stăpânului. legendar sau mitologic. cumplit = teribil. „Văzduhul tras prin tină”). Imaginile vizuale care punctează acest lucru sunt cât se poate de elocvente prin enunţurile eliptice care le cuprind „Pădurile . având şi pasaje de lirism. amplifică zbuciumul naturii care vibrează la aceeaşi intensitate cu suferinţa Regelui Pescar. sugerează şi el boala grea care a contaminat tot locul. „streşinile toate-ntr-o aripă”. Epitetul metaforic „vântul galben”. Cântecul îşi pierde menirea de a exprima frumosul şi ajunge doar să se transforme într-un vuiet care anunţă haosul creat de această stare apăsătoare. apele 6. formă neaccentuată). sleind.1. în vreme ce natura este prezentată ca într-un pastel. E în floarea vârstei. „apele. Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfară”. stagnau solemne” 5. tânjea = zăcea. într-un mod forţat după cum arată şi comparaţia „ca un sclav”.” Comparaţia „Durerea-l bântuia ca o fanfară” accentuează ideea conform căreia castelul resimte la rândului lui. Metafora prin care imaginea pădurilor este apropiată de cea a unor schelete. fiind personificat. 8.schelete”. prin diferite trimiteri se realizează personificarea castelului aflat „într-o vale legendară. 7. 9. 3. Caracterul descriptiv al secvenţei citate este dat pe de o parte de faptul că se prezintă un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendară”. are rol de a marca elidarea vocalei î . Incipitul marchează o atmosferă de poveste. Balada desemnează specia genului epic care dezvoltă un subiect istoric. teme/motive: natura. 2. În primele patru versuri. sleind. „Pădurile – schelete care ţipă”. „Şi apele. 4.

4) „m-am gândit că eşti frumoasă”. „cumplit zugrav”. Prin cea de-a doua comparaţie „totul e …ca într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea ce caracterizează povestea lor de iubire în a căror braţe se lasă purtaţi fără nicio reţinere. că aş vrea să fii întotdeauna a mea…” are rolul de a scoate în evidenţă sentimentele pe care eul liric le are faţă de femeia iubită. Comparaţia „totul e roz şi plin ca în literatură” sugerează ineditul sentimentelor resimţite de îndrăgostiţi. „vântul galben”). În acea clipă tot ceea ce-i înconjoară pare că dispare. prof. sărutul 6) Enumeraţia „că eşti frumoasă.grupurilor nominale. trezeşte în el dorinţa de a o avea toată viaţa alături. specifice unei descrieri („vechi castel”. Sentimentele lui îi apar drept o consecinţă firească a reprezentării iubitei. 12 E. (Andrada Stancu. că te iubesc. poetul concentrează întreaga lor „poveste” de îndrăgostiţi. 7) În a doua strofă. coord. Puritatea acestei năzuinţe este subliniată de epitetul dublu „gând cuminte şi firesc”. Ultimul vers al strofei reprezintă apogeul pasiunii celor doi. împlinirea fizică a dragostei pe care amândoi o simt unul faţă de celălalt printr-un sărut. care nu pare a fi real. 3) Am strâns mână de la mână şi am cumpărat ceva frumos. urăsc = detest 2) Prezenţa punctelor de suspensie în versul „că aş vrea să fi întotdeauna a mea…” se justifică prin nevoia de a accentua intensitatea sentimentelor eului liric faţă de iubită. 30 . în câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei trăite. Doar gândul la frumuseţea iubitei. 42 (Geo Dumitrescu. „cu toate că eşti frumoasă” 5) teme / motive literare : iubirea. Şi-a imaginat povestea mea cu ochii minţii. Banală) 1) firesc = natural . Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…” au rolul de a accentua emoţiile trăite de eul liric şi implicarea afectivă a acestuia. Luminiţa Paraipan) I.

2. vers = stih trezind = deşteptând. 4. Însă. Dacă raportăm titlul la contradicţia cuprinsă în ultima strofă („deşi faptul că te iubesc îmi apare evident”/„nu ştiu de ce te urăsc în acest moment”) apare o nouă explicaţie. E toamna în sufletul meu.. 3. iubirea. pot marca şi o stare de melancolie. după ce punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndrăgostiţi se consumă: „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură. că te iubesc. intensă fiind prezentă în orice gând „m-am gândit că eşti frumoasă. format doar din adjectivul „banal”. Iambul) 1. tema creatorului/condiţia poetului. „s-auzi în el al undei şopot” / „versul cel mai plin” 5... melancolia. iar cei doi iubiţi să nu rămână cu nimic altceva decât cu o amintire care acum li se pare „Banală”. Astfel se poate observa cum la început dragostea este acaparatoare. un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca fiind una banală. 9) Poezia citată este una de dragoste. coord. „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură”). pare iniţial în opoziţie cu ideile poetice ale textului. „ m-am gândit că eşti frumoasă”. (Diana Ionescu. Afirmaţia mea l-a lăsat cu gura căscată. Luminiţa Paraipan) I. iubirea începe treptat să îşi piardă din culoare şi din farmec. că aş vrea să fi întotdeauna a mea. având în vedere tema acesteia (iubirea). prof. dar şi faptul că întregul monolog liric este adresat iubitei („aş vrea să fii întotdeauna a mea”. o pauza afectivă în text. iubirea poate conduce de multe ori la stări contradictorii. reflecţii asupra propriilor 31 . Punctele de suspensie marchează o întrerupere a enunţului.”.8) Titlul poeziei.”. 43 (Mihai Eminescu. Sentiment inefabil. ele concepţii. 12 L. motivul inspiraţiei poetice.

Poezia se încadrează în curentul romantism prin temele şi motivele specifice (tema creatorului. a stării de melancolie şi revenirea la realitate. coord. 4. 8. Versul al doilea. compus din doua silabe. 9. 44 (Mihai Eminescu. sugerează exprimarea sentimentelor în poezie. 2. „trezind în suflet patimă şi ură”. luna. „umeri de ninsoare” 5. Se păstrează totodată măsura şi ritmul versurilor. „mâna ta cea fină” . Reluarea lui în ultimul vers are rolul de a pune în evidenţă faptul că întreaga poezie este „închinată” iambului. Procedează cum vrei. Comparaţia „măsura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine să evidenţieze şi să ridice la rang înalt elementul prozodic: măsura este asemănată cu dulceaţa şi abundenţa mierii în anotimpul precursor iernii. stelele. Stau în cerdacul tău…) 1. atâta timp cât transferul nu va bate la ochi. 32 . sugerând întreruperea ideii poetice. Preferă să rămână în întuneric.„ura”. 3. Strofa a doua debutează cu o exclamaţie melancolică. melancolia). ramuri. marcată grafic prin conjuncţia adversativă „dar”. senină = clară. Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât „iambul”. De asemenea. menit să-l caracterizeze pe Amor. Cratima din versul „Deasupra-mi crengi de arbori se întind” are rolul de a pune în evidenţă pronunţarea împreună a două parţi de vorbire diferite. mişcă = freamătă. care este „cel mai plin. se subliniază rolul important al prozodiei clasice în creaţia lui Eminescu. Ideea poetică este redată prin substantivele aflate în relaţie de antonimie: „patima”. 7. sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers. mai blând şi mai pudic”. decât să afle că a fost trădat de propriul frate. accentul fiind pus pe sentimente. (Ramona Mănica. semnul exclamării fiind însă înlocuit cu linia de pauza. prin epitetul în inversiune: „dulce glas”. Teme/motive: iubirea. 12 L. Luminiţa Paraipan) I. prof. pe exprimarea subiectivă a trăirilor.6.

6. fereastra este cea care permite privirii îndrăgostitului să poată admira frumuseţea şi gingăşia celei pe care o iubeşte. fapt ce presupune reveria trăirii. cât şi figurile de stil ( epitetul „umeri de ninsoare”. Fereastra. 33 . reflectând razele lunii. pe de o parte. urmată apoi de stingerea luminii („Încet te-ardici şi sufli-n lumânare. 7. „ în val de aur părul despletind”. Titlul sonetului este reluat în primul vers din primul catren. redată în prima strofă. arborii şi florile născând umbre în lumina selenară. desemnând un spaţiu intermediar.. „tu” şi de adevăratul ritual al privirilor celor doi. „încet te-ardici”).”) învăluie îndrăgostitul în efectele semiobscurităţii produse de o noapte senină. Se creează o atmosferă intimă. în mare parte dinamice („vântul mişcă arborii-n grădină”. feeric. Epitetul „mâna ta cea fină”. spaţiu al oglindirii şi al invaziei erotice. care mută atenţia cititorului de pe imaginea cadrului natural. de mister. Strofa a doua debutează cu conjuncţia adversativă „dar”. „desfaci visând pieptarul de la sân”. fixând cadrul: „Stau în cerdacul tău. pe imaginea iubitei care este privită. 8. precum şi metafora „În val de aur părul despletind” exprimă senzualitatea celei care pierdută în gânduri se uită în lumină...) contribuie la alcătuirea unui spaţiu intim. hotarul dintre cele două spaţii – exterior şi interior – despărţindu-i parcă pe cei doi îndrăgostiţi. Feminitatea nudă. un ansamblu domestic întrepătruns cu un aer familiar. personificarea „stele tremură” etc. element recurent în lirica eminesciană reprezintă.”. Relaţia de apropiere dintre cei doi este evidenţiată de folosirea pronumelor personale de persoana I şi a II-a: „eu”. Atmosfera de intimitate este creată de acest cerdac.. dominat de lumina selenară „ş-alături luna bate trist în geam”) deoarece toate mişcările sunt abia resimţite. Metafora „flori de umbră mă cuprind” este extrem de sugestivă în redarea ideii de analogie între sentimentele eului liric şi natură. Pe de altă parte. marmoreană. Observarea iubitei se face prin intermediul unei ferestre. Multitudinea imaginilor artistice.

bătrân” din pricina depărtării de iubită. a imaginaţiei şi a fanteziei. 2..Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri” marchează grafic rostirea împreună/legată a celor două cuvinte pronunţate fără pauză.aducerile-aminte” aflată în versul... specifică romanticilor este reflectată şi aici. Avem de-a face cu o natură copleşitoare. minimalizând luciditatea şi raţiunea este un sprijinul apartenenţei acestei poezii la curentul romantic. moartea.” aparţine liricii intime şi dezvăluie o temă romantică. . un motiv caracteristic curentului romantic. clipa = moment.. fiind asociată cu vârsta celui care se simte . cât şi exterioară. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene. aspectul de pustietate. coord. Sub raport prozodic influenţează măsura şi ritmul versului. 45 (Mihai Eminescu. Cultivarea sensibilităţii. cu mâini subţiri şi reci”... etern = veşnic. Cratima din structura .bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia motivul îmbătrânirii spune ceva. aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte doar prin 34 . Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică ... Substantivul . Departe sunt de tine. invadând spaţiul sacru al intimităţii. prof.apoi suspini” iremediabile.Vraja este atât erotică. Ochii sufletului îţi arată adevărata faţă a omului. visul/ reveria.. 7. nemuritor.O! glasul amintirii rămâie pururi mut”..) 1.iarna” evocă ideea de singurătate. Pentru el focul inimii e mai puternic decât raţiunea. (Sabina Scîntee . 4. 3.. tristeţe.. 12 L. Sonetul „ Stau în cerdacul tău. prin motivul visului. Luminiţa Paraipan) alt argument în I.Cu ochii mari în lacrimi. nelinişte. 5. evidenţiată şi în acest sonet. de data aceasta absolută. vreme. O modalitate de evadare. asupra căreia domină lumina selenară. contaminând natura. 9. dar şi prin tema naturii. lipsit de viaţă. intrând în alcătuirea unei locuţiuni substantivale.Şi parc-ai vrea a-mi Teme/motive: viaţa lipsită de noroc. amintirea Comparaţia . .. 6.

generatoare de melancolie: norocul-nenorocul.să” indică dorinţa de respingere a . Alternanţa prezent/trecut scoate în evidenţă efectele transformatoare ale iubirii. Luminiţa Paraipan) 35 . Adverbul „departe” are dublă perspectivă.singur lângă foc”.. „vântul loveşte în fereşti”. Amintirea e modalitatea de eternizare a iubirii. coord. Întreaga poezie este o confesiune lirică realizată pe baza relaţiilor antitetice: vis/reverie-realitate. metafora .glasului amintirii”. sugerează depărtarea fiinţei de realitate.” evidenţiază tema iubirii eterne.. Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipă.bătrân şi singur”.sa uit pe veci”) evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării..norocul ce-o clipa l-am avut”)-nenorocul (. având rolul de a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei iubite. amintireuitare.aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”)-uitarea(.viata-mi lipsita de noroc”). un final melancolic şi dramatic. Folosirea verbului la conjunctiv prezent.. dorinţa şi împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate deosebită. care trăieşte prin puterea amintirii. înţeleasă ca amestec între fericire şi nefericire. limita expresivă a situării între vis/iluzie şi realitate. Antitezele norocul (. Titlul . Prezentul visării este pus sub semnul regretului. melancoliei. noroc-nenoroc. reprezintă un final melancolic şi dramatic. 8. Trăirile eului liric sunt contradictorii. antitezele romantice. „rămâie” fără conjuncţia . amintirea-uitarea. 9. prof. Trăsături romantice ale poeziei: imaginaţia este principiul fundamental de creaţiei..puterea amintirii.. odinioară/altădată-prezentul clipei.. În aceste versuri apare motivul îmbătrânirii iremediabile suferite odată cu pierderea iubirii. dar şi al dorinţei de uitare. al refuzului asumării unei realităţi banale.. (Ana Duţu .glasul iubirii”. amintirea (... universul ideatic al poeziei dezvoltă o gamă variată de trăiri şi de emoţii valorificate prin imagini artistice: .. dorinţei de uitare. pus sub semnul regretului. Folosirea verbelor la viitor ..vei fi murit” proiectează sentimentul iubirii în eternitate. 12 L. cultivarea emoţiei şi a sentimentului. atât locativă cât şi temporală. epitetele .. al melancoliei.Departe sunt de tine. Trăirile eului liric sunt contradictorii. bazate pe relaţia atracţie-respingere.

sinceră a propriilor sentimente. Epitetul în vocativ „iubite” transfigurează iubirea. De asemenea. conferind textului simetrie. 6. iar apoi încep să scadă în intensitate. dar şi de utilizarea verbului la persoana a II-a singular. bălai”. predilecţia pentru mărturisirea directă. apare şi la începutul primului şi ultimului vers. iubite înger scump” desparte o apoziţie dezvoltată de restul enunţului. stelele. umbra = amintirea. 4. Prima strofa evoca nostalgia eului liric faţă de timpul trecut. „faţa străvezie”. Virgula este semnul grafic care în versul „Să te ridic pe pieptu-mi. În metafora „iubite înger scump”. stilul confesiv poate fi un alt argument în susţinerea acestei idei. din care se constituie titlul. care nu mai are contururi clare odată cu trecerea timpului. afectivitatea. aduc sentimente puternice. Ai încălzit un şarpe la sân. 7. 46 (Mihai Eminescu. ireversibilitatea timpului. tema iubirii/ motivul visului 5. Structura de monolog adresat a textului este conferită de sintagme precum „iubita mea”. „părul lung. modul imperativ „răsai”. felul în care amintirile vin în prezent din „valurile vremii”. Iubita este descrisă cu ajutorul epitetelor („braţele de marmur”. visul. 9. melancolia eului liric. Titlul invocă trecerea ireversibila a timpului. 3. Punctele de suspensie reprezintă nostalgia. 2. „iubite înger scump”. Gestul lui m-a impresionat până la lacrimi. umbra. 36 . Metafora „Din valurile vremii…”. dar şi efortul său repetat de a-şi aminti peste timp imaginea iubitei.I. iar epitetul „scump” sugerează imaginea perfectă a femeii în ochii îndrăgostitului. Poezia eminesciană „Din valurile vremii…” se încadrează în estetica romantismului prin tema şi motivele pe care le dezvoltă: iubirea pierdută. pentru imposibilitatea de a trai în prezent o iubire ideală. Din valurile vremii…) 1. dubla determinare epitetică „iubite” şi „scump”. 8. zadarnic = inutil. evidenţiază sentimentele puternice ale îndrăgostitului.

În ultimele versuri apare sentimentul de tristeţe profundă. starea de melancolie sub care se circumscrie poezia sunt redate şi prin întrebările retorice care alcătuiesc ultima strofă. perfecţiunea iubitei. în scopul formării unei armonii pentru a crea o imagine de armonie. 5. Mi-a promis câte-n lună şi în stele. luna. în care apare ca element specific recuzitei romantice „luna”./ Codru-şi bate frunza lin” Inversiunea din primul vers („Peste vârfuri trece lună”) sugerează apropierea dintre spaţiul cosmic şi cel terestru. 2. Luminiţa Paraipan) I. codrul. 6. 4. Eul liric este îndurerat la gândul trecerii ireversibile a timpului.„zâmbetul tău dulce”). 3. teme/motive: iubirea. „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu este o poezie romantică. care marchează în prima structură pronunţia legată a două părţi de vorbire diferite („inima-mi”). (Claudia Tonea . 11 G. toate aceste figuri de stil conturând un portret al femeii cu trăsături specifice liricii eminesciene. 7. evidenţiind frumuseţea. Ea are o inimă mare. coord. prof. Intensitatea trăirilor eului liric. De asemenea. a comparaţiilor „străvezie ca faţa albei ceri”. slab de inimă. 37 . şi face trimitere spre tema textului. 8. 47 (Mihai Eminescu. întrucât are la baza trăsături specifice romantismului. Epitetul „lin” redă o adiere uşoară şi tristă a codrului. Prima strofă este o descriere a cadrului natural. iar în cazul celei de-a doua structuri elidarea vocalei „î”. care este pusă în legătură cu starea de melancolie resimţită de eul liric. natura. folosirea cratimei ajută la păstrarea măsurii şi a ritmului. Portretul este desăvârşit prin metafora „Femeie între stele şi stea între femei”. cauzat de neîmplinirea iubirii „În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. Peste vârfuri) 1. din inimă Cratima este un semn de ortografie. melancolia „Peste vârfuri trece lună. Titlul „Peste vârfuri” se regăseşte şi în primul vers al poeziei.

La steaua) 1. cosmosul. a o lua pe o cale greşită 2. ci îşi continuă drumul „mai departe. amor –iubire 4. la fel ca sunetul cornului. teme/motive: steaua. aproape divină. Epitetul „noapte adâncă” subliniază imaginea cosmosului întunecat. Metafora „Icoana stelei” accentuează importanţa stelei. mai departe” într-un ritm firesc. 9. Poezia se încadrează în lirica romantică deoarece apar teme/motive literare specifice romantismului: noaptea. „Melancolic cornul sună”) creează o expresivitate deosebită a versurilor din primul catren. dar şi de epitetul personificator „melancolic”. Toate mişcările. Inversiunile („trece luna”. noaptea 5. învăluind atmosfera într-o aură de mister. „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie” 7. 38 . conţinutul meditativ şi exprimarea gnomică reprezintă alte două argumente în acest sens. De asemenea. 3. Imaginile vizuale („Peste vârfuri trece lună/ „Codru-şi bate frunza lin”) alături de imaginea auditivă („Melancolic cornul sună”) creează un tablou dominat de armonia dată de toate elementele naturii. 11 G. coord. Prima strofă a poeziei eminesciene descrie natura surprinsă în momentul nopţii. iubirea. Virgula este folosită pentru a marca pauza ritmică din interiorul strofei. prof. la fel ca trecerea lunii. a pieri – a se pierde. Sentimentul resimţit în faţa acestui cadru natural va fi unul de melancolie. care parcă se completează reciproc. care redă mişcarea uşoară a frunzelor din codru. Luminiţa Paraipan) I. (Simona Stancu.dorul. care califică sunetul cornului.timpul nu ia în seamă această suferinţa. 6. 48 (Mihai Eminescu. a face cale întoarsă. sunetele sunt abia perceptibile fapt sugerat de epitetul „lin”. marcând şi coordonarea prin juxtapunere între propoziţii.

4. la fel ca şi cosmosul. Ideea fratelui tău a făcut lumina în gândurile colegilor. dar de multe ori lumina stelei este vizibilă după ce astrul deja a dispărut. respectiv substantivul şi adjectivul posesiv). 3. dorul care persistă. Noaptea…) 1. Ea luminează vieţile oamenilor.. Rolul cratimei în structura „Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe fruntea-mi în mijloc” este acela de a marca pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (prepoziţia şi articolul posesiv. nu dispare ca senzaţie cu totul. „ Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin.” „ Lumânarea-i stinsă-n casă. noaptea.. a se face foc şi pară. 49 (Mihai Eminescu. În ultimul catren poetul compară iubirea. lin. molatic. a-şi lua un foc de pe inimă 2. Steaua reprezintă punctul de reper al cosmosului dar şi al întregii omeniri. coord. pentru a conserva măsura versurilor. Luminiţa Paraipan) I. care cândva i-a luminat sufletul. este eternă.” 39 . prof. cu călătoria luminii emanată de o stea. dar niciodată nu-i erau recunoscute meritele. 12 E. (Luciana Manolescu. 5. Dragostea. Mihnea a fost mereu fruntea clasei.8. Poetul foloseşte metafora „Lumina stinsului amor” pentru a sublinia ideea că întotdeauna omul care a fost înnobilat de acest sentiment îşi va aduce aminte de frumuseţea unei iubiri. Ultimele două versuri ale strofei fac referire la faptul că în urma unei iubiri vor rămâne amintiri veşnice. Titlul poeziei „La steaua” prezintă elementul principal al textului. Metafora „al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă” sugerează faptul că iubirea care se stinge. chiar după ce sentimentul s-a consumat. 9. teme/ motive : iubirea. somnu-i cald.

molatic. Epitetul dublu „potolit şi vânăt arde focul”. reconfortantă a odăii. prof. se realizează în mod natural trecerea spre o stare plăcută de somnolenţă. 9.6. lin”). „somnu-i cald. al căderii într-o stare meditativă: noaptea. 7. În această atmosferă. considerat a fi mai consistent decât realul. pe lângă sugestia cromatică subliniază şi atmosfera caldă. 8. pe care nimic nu pare s-o poată leza. Motivul central al poeziei este evidenţiat încă din titlu. Sentimentul dominant este cel de linişte şi chiar o uşoară moleşeală („somnu-i cald. coord. comparaţia „ochii mei închişi ca somnul” demonstrând delimitarea acestui spaţiu de cel real. Viziunea romantică a acestei poezii se realizează atât prin temele şi motivele sale (visul. De asemenea. aceasta născându-se din starea de contemplaţie şi de visare. raţiunea lasă locul stării de reverie („mintea îmi adoarme” metaforă). metafora „mintea îmi adoarme” sugerând liniştea profundă şi siguranţa pe care le oferă acest cadru îndrăgostiţilor. simbolizând spaţiul romantic de împlinire. „Dintr-un colţ pe-o sofa roşă”. Tabloul iubirii este constituit în jurul atmosferei de linişte. Urmărind cu privirea jocul liniştitor al focului din cămin. de visare. de desfăşurare a iubirii absolute. Spaţiul interior descris în prima strofă a poeziei este unul intim. de cotidian. (Alina Tomescu. în care exteriorul nu mai are nicio importanţă. cât şi prin prezenţa numeroaselor figuri de stil cu rol de a accentua ideea iubirii absolute desfăşurată într-un cadru propice („potolit…arde focul”. lin”). iubirea şi meditaţia nocturnă).somnul. molatic. exploatându-se zona subconştientului şi visului. iubirea fiind încununată de puritatea iubitei („albă ca zăpada iernii”) într-un momentul propice visării. 12 E.lin”). în cadrul nocturn. somnul este cel care creează o lume aparte. „Lumânarea-i stinsă în casă”). calificată de trei epitete („somnu-i cald. Luminiţa Paraipan) 40 . fiind surprinse detalii sugestive prin intermediul imaginilor vizuale („arde focul în cămin”. molatic.

deoarece stările resimţite de eul liric odată cu pierderea iubirii. 5. Linia de pauză are rol stilistic.I. găseşte ecou în toate elementele naturii. Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. Metafora „Oceanul cel de gheaţă” simbolizează imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire. 7. ci sugerează şi 41 . ostenite=istovite pierzându-se=dispărând 2. În versul „Departe doară luna cea galbenă . Vocativul „iubito” nu redă doar raportul relaţiei dintre cei doi. „mă-ntunec şi îngheţ” 6. Între cele două există o evidentă legătură.o pată". Versurile poeziei fac distincţia între planul circumscris de natură şi cel al interiorităţii eului liric. De câte ori. iar gheaţa. deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii afective a eului liric. ca ideal al eului liric. referitoare la „luna cea galbenă". 8. Substantivul „oceanul" ilustrează distanţa ce s-a creat între cei doi îndrăgostiţi. precum şi tema poeziei (iubirea pierdută) sunt două argumente care încadrează textul în estetica romantică. El a plecat departe de casă. o stea nu se arată”. Momentele petrecute împreună sunt atât de departe… 4. iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdute. linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia explicativă „o pată". „pierzându-se-n apus”. „o pasăre pluteşte cu aripi ostenite”. 3. Titlul „De câte ori. 50 Mihai Eminescu. marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia. imposibilitatea de a străbate această distanţă. iubito…) 1. Epitetul personificator „priviri suferitoare" are ca rol redarea stării de tristeţe ce survine odata cu pierderea iubirii. „pe bolta alburie.

sentimentul de melancolie al eului liric, punctele de suspensie prelungind parcă, într-un timp nedefinit, acest sentiment. Structura „de câte ori” exprimă frecvenţa amintirii, neputinţa eului liric de a uita fericirea trecută şi devenită acum “ocean de gheaţă”. 9. Incipitul poeziei reia titlul, „De câte ori iubito…”, exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute, care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice, simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheaţă” care-i chinuieşte sufletul. Revenirea iubirii, sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic „bolta aurie”, este imposibilă, întrucât la orizont nu se arată nicio stea – simbol al deznădejdii. Luna, ca astru tutelar şi martor al fostei iubiri, este palidă de tristeţe, ipostază exprimată prin epitetul cromatic „luna cea galbenă” şi prin apoziţia explicativă „o pată”. (Ana Ionete, 12 L; prof. coord. Luminiţa Paraipan)

I. 51. (Horia Furtună, Balada lunii) 1. tăinuit = ascuns, secret; fugară = scurtă, de moment; 2. Linia de pauză din versul „Din fiecare-ndrăgostit – poet” are rolul de a sublinia prin izolare substantivul „poet”, de a evidenţia astfel efectul farmecului “blând şi liniştit” al lunii şi totodată de a păstra, prin cezură, sonoritatea poeziei. 3. a ieşi în lume, cât lumea şi pământul, gura lumii etc. 4. motivul lunii, al iubirii, al visului 5. monologul liric adresat, descrierea 6. Sinestezia „Întâiul vis sub raza ta lunară/ Îşi fâlfâie din suflete pornirea” are rolul de a îmbina imaginea vizuală cu cea auditivă pentru a personifica “întâiul vis”. Metafora-oximoron „izvorul de dureri”, explicată prin apoziţie (iubirea), constituie un clişeu poetic eminescian, care trimite la ambiguitatea sentimentului, reunind bucuria şi tristeţea. 7. Deşi Horia Furtună este un poet simbolist minor, discursul liric din Balada lunii este mai curând romantic, deoarece poetul se foloseşte de recuzita romantică atât la nivelul conţinutului (luna, noaptea, visul, iubirea) cât şi la nivelul expresiei:

42

invocaţia retorică adresată lunii, descrisă eminescian („farmecul tău blând şi liniştit”) ca obiect divin, pentru că are puterea de a transforma omul în îndrăgostit, iar îndrăgostitul în poet. Indicaţia de gen – baladă – pe care o conţine titlul poeziei constituie o altă trăsătură specifică a romantismului. 8. Cea de-a treia strofă a poeziei conturează rolul farmecului lunii, acela de a metamorfoza fiinţa umană întru frumos şi armonie, de a face „Din fiecare om – îndrăgostit / Din fiecare-ndrăgostit – poet”. Epitetele „blând” şi „liniştit” şi personificarea „alunecându-şi raza-ncet” atribuite farmecului selenar au rolul de a melancoliza omul, de a ilustra calea discretă prin care îl transformă pe om în îndrăgostit şi pe îndrăgostit în poet. 9. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Titlul poeziei date este alcătuit din substantivul „balada”, care reprezintă specia literară: cântecul închinat lunii, iar doilea substantiv din titlu, „luna”, este laitmotivul poeziei. Acesta este semnificativ, astfel încât poetul descrie admirativ prin intermediul versurilor însuşirile lunii şi puterea acesteia de a schimba omul. (Alexandra Uşurelu, 12 I; coord. prof. dr. Anca Roman)

I. 52. (Barbu Fundoianu, Herţa) 1. „ploaie”, „toamna”,”vântul”, „iedera” 2. Virgula marcheaza în vorbire o pauză scurtă. În cazul primului vers al poeziei Herţa, virgula este folosita pentru a separa doi termeni dintr-o enumeraţie („a ploaie, a toamnă”). 3. „Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?” 4. motivul toamnei, al aducerii aminte, al trecerii ireversibile a timpului, al spaţiului natal văzut ca geografie mitică. 5. Prima secvenţă din textul liric dat descrie peisajul Herţei, tabloul naturii şi al târgului cuprins de toamnă. Descrierea subiectivă este realizată încă din primul vers prin imaginea olfactivă „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, care are rolul de a purta cititorul în universul satului moldovean. Urmează, apoi, numeroase imagini vizuale „vântul nisip aduce”, „fetele aşteaptă în uliţa murdară, „căruţe fugărite de ploaie” care detaliază peisajul trist şi dezolant al târgului provincial cuprins de toamnă, de ploaie şi de vânt. Se remarcă abundenţa grupului nominal (substantive şi adjective), timpul prezent al verbelor, prezenţa indicilor spaţiali şi temporali, figurile de stil variate – toate specifice textului literar descriptiv.

43

6. Metafora „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” din a doua secvenţă a discursului liric are rolul de a surprinde tinereţea trecută a bătrânilor „de la casa cea veche” Motivul toamnei din poezia Herţa este o metaforă a vârstei, iar sintagma „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” este ca o amintire a tinereţii care luceşte în ochii bătrânilor, împreună cu sclipirea fugară a unor elemente din spaţiul natal. Amintirea vremurilor trecute, contemplate cu naivitatea copilăriei. 7. Poezia Herţa este realizată printr-o îmbinare a stilului tradiţionalist cu cel modernist. Motivul aducerii aminte şi al trecerii timpului sunt tipic tradiţionaliste, iar descrierea unui peisaj tipic românesc, a satului/târgului provincial, aparţine ideologiei tradiţionaliste care cuprinde conservarea specificului românesc. Discursul liric este creat prin folosirea unor termeni colocviali, neaşteptaţi sau a unor imagini menite să şocheze precum „uliţe murdare”, „gâşte, cu pantofi galbeni”, „căruţe fugărite”, „grilajul de iederă coclit”, „...azi/ şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, „liniştea...mucegăieşte”, toate mărci ale modernismului. Tema şi motivele textului ţin de curentul tradiţionalist, dar anumite imagini sunt create în stil modernist. 8. Ultima secvenţă este ca o concluzie a discursului liric. Ideea poetică a ultimelor cinci strofe este trecerea ireversibila a timpului şi amintirea tinereţii care a rămas doar sub forma unor poze într-un album. Trecutul este „ascuns” în pozele facute în tinereţe, prezentul fiind doar o trista imagine plina de riduri, văzută în oglindă. Mijloacele artistice concretizează ideea poetică prin metaforele „Ne-ascund atât de bine albumele cu clampă / de-alamă, tinereţea!” şi „trecutu-i lânga lampă”, prin imagini vizuale „plină e oglinda cu cute în obraz”, prin comparaţia expresivă „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. Comparaţia din ultimele doua versuri aminteşte de zilele copilăriei lipsite de griji, liniştite, de mult pierdute „e-aşa de lungă vremea”. 9. Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate datorită folosirii imaginilor artistice „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, „auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz”, „plină e oglinda cu cute în obraz” şi a figurilor de stil: comparaţia „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, epitete „factorul greoi şi surd”, „tăcerea lungă şi gri”, „albumele cu clampă de-alamă”, metafore „liniştea în lucruri de mult mucegăieşte”, „un zâmbet de iaz, de şes, cuminte”. (Sandra Marcovici, 12I; coord. prof. dr. Anca Roman) I. 53. (Octavian Goga, Sonet) 1. biserică, altarul. 2. În versul „Şi ele-adorm de tine alinate”, cratima este folosită pentru păstrarea măsurii medii a poeziei de 11 silabe, prin transformarea hiatului în diftong. 3. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic.

44

Limbajul poetic se caracterizează prin reflexivitate. 9. În prima strofă. realizată cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserică cu porţi neîncuiate”. Poezia este de esenţă spirituală. dezvăluie legătura între poezie şi religie.dr. având porţile deschise pentru toată lumea. ea este tainică. Iubirea mea) 1. Metafora centrală a poeziei. fără a face diferenţe. transformat într-un ritual religios. Anca Roman) I. prin cultul spiritului religios şi valorizarea riturilor străvechi. 7. prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserică cu porţi neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor stravechi. 8. marcă a tipului de adresare directă şi a substantivului Poezie scris cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie. personificarea poeziei în sine. ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor şi a credinţelor străvechi. alinarea şi purificarea sufletească. curată şi senină” şi mai ales. spoveditul. coord. (Andra Maria Pricină. putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi. dar şi prin expresivitate.În partea estică a Europei bate Crivăţul. 4. 12I. de a le face uitate. prin utilizarea termenilor religioşi biserică. 6. pronumele personal „tu” din primul vers având rolul de a exprima subiectivitatea. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainică. oferind substantivului o poziţie-cheie. prof. curată Poezie”. 5. Poezia este un monolog liric adresat. Scrierea cu majusculă a substantivului Poezie evidenţiază importanţa acordată de către autor poeziei. ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa umană se împărtăşeşete cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”. caracterizată drept „tainică. precum mersul la biserică. ascultând păcatele şi oprind amarul. creştetele = adâncul 45 . căreia i se atribuie însuşiri omeneşti. Poezia Sonet de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar. O figură de stil prezentă în strofa a doua este personificarea „patimile… adorm” prin care poeziei îi este atribuită însuşirea omenească de a avea puterea alinării durerilor sufleteşti. un rol central în structura poeziei. fiind o marcă a tipului direct de adresare. personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului. „Biserică cu porţi neîncuiate”. 54 (Octavian Goga. a spovedi şi altar. reliefând procesului de transformare a poeziei în hrană pentru spirit. caz afectiv. predispoziţie spre meditaţie.

al apei. 9. „tremur”. este profundă. în nici un chip. asemeni acestei largi cetăţi de unde” sugerează imensitatea sentimentului dominant – iubirea. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. sentiment trăit de eul poetic. Bătrâni) 46 . Un animism simbolic străbate tabloul: „razele sărută faţa undei”. 12I. înfiorate permanent de atingerea razelor de soare. este asemănătoare cu comuniunea sufletească dintre cei doi îndrăgostiţi. Anca Roman) I. aşa cum soarele veghează asupra lacului şi-i trezeşte sentimente arzătoare. „cetăţi de unde”. misterioasă şi statornică precum apele lacului de munte. în fel şi chip. Soarele alintă cu razele lui lacul aşa cum iubirea alintă sufletul omului Pentru eul liric iubirea este cea care încălzeşte sufletul şi-i dă viaţă. 55 (Octavian Goga. funcţia emotivă şi funcţia poetică 6. Poezia este structurată ca o amplă comparaţie între natură şi iubire: uniunea simbolică a elementelor firii. Termenii folosiţi aparţin câmpului semantic al sentimentelor împărtăşite. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. „prelung şi pătimaş tresare”. coord. care semnifică măreţia pură a lacului dintre munţi. 8. Comparaţia „aşa-i iubirea mea. motivul nostalgiei. 3. În esenţă. reacţia undelor lacului în momentul întâlnirii cu razele soarelui. şi marchează totodata o pauză mai mică decât pauza indicată de punct. tema iubirii. nu este chip 4. 5. al pasiunii puse pe seama elementelor naturii. Cuvântul horă semnifică bucuria adâncului.În penultima strofă a poeziei. În versul „Spre ceriuri braţele-şi întinde să-i vie dragul mire: Soarele!” cele doua puncte anunţă o explicaţie. prin personificare. Titlul poeziei Iubirea mea este format dintr-un substantiv comun şi un adjectiv posesiv şi se află în strânsă legatură cu tema iubirii prezentă în poezie. Sintagma conţine şi o metaforă sugestiva.dr.2. (Mădălina Coţofană. prof. tema naturii. al soarelui. 7. „spuma albă înfiorată''. iar strălucirea razelor dă viaţă acestuia până în adâncuri. Apariţia soarelui reprezintă trezirea la viaţă a lacului. Adverbul de mod aşa are rolul de a sublinia ideea că iubirea. poetul ilustrează. la nivel sintactic un atribut apoziţional. metafora curcubeului sugerează iubirea împlinită. apa şi soarele.

la parinţi şi la sat ca la un univers al credinţei. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei a doua evidenţiază dorinţa de a fi ramas în satul natal.Verbul la modul conjunctiv. (Diana Ivaşcu. prof. ” Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic. cu nuanţe stilistice. Regretul înstrăinării (motivul dezrădăcinării. dar şi prin verbul „vă treceţi”. 9. parinţii îşi pun nadejdea în credinţă. specific poporanismului) predomină în întregul text poetic.” marchează elidarea vocalei î şi reducerea numărului de silabe prin evitarea hiatului. rima apare doar la versurile 2 şi 4. reprezentând o marcă a implicării afective. Poezia Bătrâni de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului. fiind dat de regretul înstrăinării. eu şi prin verbele la persoana I: „rătăceam”. Astfel. / Şi-n barbă plânge tata. pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe. titlul Bătrâni evidenţiază mesajul textului poetic. Ultima strofă începe cu un adverb de mod „Aşa…”. Specific lumii satului. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ”. coasă 2. 7. catrene. eul liric raportându-se la trecut. Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I: m. văzut ca o matrice existenţială: „Să fi rămas fecior la plug. alăturat substantivului „bătrâni ”. expresivitatea textului ţine de recuzita tradiţionalistă: tendinţa de epicizare a liricului.. / Să fi rămas la coasă”. 12 I. al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare.. Anca Roman) 47 . 8. prin rostirea versurilor două câte două. urmat de puncte de suspensie. plug. 4. Astfel se păstreaza măsura şi ritmul poeziei. figuri de stil lipsite de ambiguitate. Substantivul din titlu este nearticulat. care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul. singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov. 3.. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. Trecerea ireversibila a timpului este resimţită de părinţi. mărci specifice ale subiectivităţii poetice. ceea ce creează o sonoritate amplă. mi . faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă. De asemenea. coord. văzut ca o matrice existenţială. prozodie clasică.. subliniază regretul părăsirii satului. Măsura este de şapte-opt silabe.Cratima utilizată în versul „Şi-n barbă plânge tata. subliniind generalitatea. „să fi rămas”. timpul perfect. repetat în ultimele două versuri din prima strofă.1. Textul poetic are o structură clasică : are cinci strofe. 5. 6. dr.

ideile din strofele precedente. concluzia discursului liric. Antiteza zâmbim – izbucnim în plâns este susţinută. poetul utilizează inversiunea („în inimi dac-am strâns”). ideea poetică nefiind enunţată într-un singur vers. calităţi dorite de om şi pe care uneori consideră ca le are. Utilizarea pers. motivul morţii. slăbiciune. puse în relaţie cu această ultimă idee. 7. tumult = zbucium. Pe parcursul întregii poezii observăm tehnica ingambamentului. 9. versurile care încep cu literă mică sugerează continuitatea ideii. pentru o mai bună identificare a cititorului cu autorul. de perechea propoziţie principală – circumstanţială opoziţională. I plural sugerează ca tema poeziei este una universal valabilă: „ne credem stânci. Acest aspect este reliefat şi de metafora miezului „viermuit”. mulţumit cu meschina „izbândă” asupra zilei ce a trecut. pentru a păstra rima şi ritmul.I. Ultima strofă. „cu atât” 4. Este prezentă o nota de optimism. care pun în evidenţă diferenţa de atitudine a omului. 56 (Radu Gyr. dar care se află. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezintă aparenta putere şi imortalitate. 8. 6. „în orice zi”. se referă la victoriile mici. Tema trecerii timpului. ne vrem granit”. sub negura incertitudinii şi a înfrângerii de către forţe mai mari decât noi. Cratima marcheaza elidarea vocalei ă pentru menţinerea măsurii şi a ritmului din versul respectiv. ascunzând în interior „viermi profunzi”: frică. la nivel sintactic.. Toate afirmaţiile din text sunt observaţii ale naturii umane în raport cu viaţa şi cu moartea. ce ne dau impresia puterii. este deschisă de o disjuncţie pentru a accentua. căci aparenţa este 48 . în loc să fie neliniştit de faptul că în ziua aceea . definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. a mai murit puţin. motivul învingerii fiinţei de către timp (al condiţiei umane finite) 5. am strâns = am cuprins. căci aceştia vor putea zâmbi la urmă („în loc să izbucnim în plâns”). Victorii negre) 1.. motivul sensului existenţei. fragilitate. Victorii negre. de fapt. caracteristică oamenilor care au trăit momentul şi l-au preţuit. am adunat 2. în acelaşi timp. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. 3. şi epitetul metaforic „zile vii” (amintind parcă de îndemnul „Carpe Diem”). Titlul poeziei. Ca mijloace artistice. prin evitarea hiatului.

oamenii fiind întotdeauna învinşi. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte. 3. al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială. încât. prof. „prinz” – forma literară: prind. Repetiţia epitetului „înaltă”. N-am nicio veste de la rude. ci una. larg. contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă. „morele” – forma literară: morile. încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei. iar rima este încrucişată. topica afectivă / cezura. până la urma. Anca Roman) I. motivul literar al zburătorului. prin condiţia lor efemeră. dr. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. „semănat cu stele”. cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru.întotdeauna alta decât esenţa şi victoriile trecătoare sunt. 4. N-am cumparat două veste. 2. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexicogramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”. 8. Este momentul aprinderii stelelor pe cer. Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt. motivul nopţii. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu. (Mădălina Constantiniu. coord.”(Eugen Simion) 7. un superlativ afectiv. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului. în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser). marcă a adresării directe. Zburătorul) 1. persoana I singular „tremur”. Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. verbele la timpul prezent. 57 (Ion Heliade Rădulescu. motivul comuniunii omului cu natura. 5. înghiţite de moarte. Măsura versurilor este de 13-14 silabe. la nivelul expresiei. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ. motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv. întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la 49 . idilicul rural ). „nesaţiu” – forma literară: nesaţ. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului. Locutorul devine mai abstract. al somnului etc. deci nici un locutor. 12I. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. 6. propice pentru apariţia Zburatorului. părând ca se exprimă pe sine.

punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric.. Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii. „inima-mi zvâcneşte!”. „-mi furnică prin vine”. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină. Cântăreţul) 1. „tremur de nesaţiu”.] Şi cald. Fata este derutată. undeva la graniţa dintre real şi ireal. Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică. În poezia Zburătorul. şi zboară de la mine! / [. O. „Că uite. prin interogaţii. nici vântul nu suspină. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie. 58 (Şt. inima-mi zvâcneşte!. corpul tremură.. „un foc s-aprinde-n mine”. coord. „îmi ard buzele”. aflate în antiteză. de la bucurie la tristeţe şi plâns. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. „ochii-mi văpăiază”. mamă. de o vibraţie profunda. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti.nu-ş ce-mi cere”. într-un paradis terestru.. 12I. 9. senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală. Iosif. Anca Roman) I. fără oprire. ostenit 2. ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase. / Şi apele dorm duse şi morele au stat”.. „obrajii-mi se palesc”.dr. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat. cuprinzând întregul trup. a se speria (chiar şi) de umbra sa 50 . se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere. impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. exclamaţii şi vocative: „Vezi. totdeauna. prof. înger şi demon în acelasi timp. trudit= obosit. uite că-mi furnică prin vine. mamă?”. ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”. pururea = mereu. bulversată de senzaţiile contradictorii. un tablou imobil. / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”.. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea. a face umbră pământului. ce mă doare!”. (Carmen Dumitrescu. incapabilă de a se stăpâni. şi rece. încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta. un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real. prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate.maximum. „răcori mă iau la spate”.. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă. „n-am nimica şi parcă am ceva”. năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah. / Nici frunza nu se mişcă. el fiind pretutindeni şi nicăieri. participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate. mă vezi. Dragostea se manifestă ca o boala. / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat. 3. Noaptea. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol. făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară.

Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”.. „slova de foc şi slova făurită”. Poetul este cel care „făureşte”. un poet ce pare să aspire către anonimat. fiinţa biologică. sau a celui romantic ca în poezia eminesciană. Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. posibilă. iar poezia pare a se naşte. să scape = să salveze. dar şi lumea în care acesta vieţuieşte. El vrea să-şi înstrăineze suferinţa. ci rodul creaţiei sale trebuie să fie cunoscut şi împărtăşit de ceilalţi. odată sublimată în Text. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor. care modelează poezia. 59 (Emil Isac. melodios. epitetul personificator „sihastră”. sugerează caracterul orfic. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”. ca în Antichitate. 5. Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. interiorizarea poetului şi a universului său. ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între. 7. De asemenea. poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă. armonios al poeziei. frică. este important. ca artă. „pe faţa lui de chin brăzdată” 6. ele vizează o imagine ideală a poetului. se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia. Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa. prin intermediul efortului creator. reală. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită. Orice titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ. asociat casei. (Iulia Nicolau. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat. desemnând atât poetul cât şi condiţia sa. dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar. să elibereze. „să treacă nebăgat în seamă”. Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei.4. dr. prof. coord. spaimă = groază. Vânturile nopţii. 12I. ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”. despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. aşa cum ar spune Arghezi. o alinare pentru fiecare suflet. Anca Roman) I. muzical. teamă 51 .. ca la Arghezi. Poetul este un meşteşugar. La început. Poezia este o artă poetică deoarece în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”). 9.) 1. viziunea despre artă. Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug. pare a spune vocea poetică. 8. împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”. poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului. Nu omul în sine.

9. (a corespunde) Nu 4. 6. întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul. Astfel. evocată de motivul morţii şi cel al singurătăţii. încete plânsul! Sufletele doarmă!” ilustrează o uimire forţată. (a scrie) A răspuns exigentelor noastre. Anca Roman) 52 . dr. 7. Primele două strofe marchează începutul unei stări de nelinişte. lumină – întuneric devine astfel expresivă. Titlul este alcătuit dintr-un grup nominal. De asemenea. acesta se află în strânsa legatură cu conţinutul. prezenţa interjecţiei afective o. „A-nceput blestemul groapa să mi-o sape” : personificarea din ultimul vers al celei de-a patra strofe (terţine) pune în evidenţă spaima şi disperarea eului liric. I mă cufund. angoasă şi înstrăinare.2. poate. pronumele personale la persoana I sg: mă. încercarea eului liric de a se salva de un rău existenţial profund. „O. (a reacţiona. interogaţiile retorice reprezintă mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii. evidenţiată de motivul nopţii. marchează intonaţia imperativă a versului. care se menţine pe tot parcursul poeziei. neliniştea. în tenebrele propriei fiinţe. nesfârşită. impusă. „(sufletu)-mi”. Antiteza alb negru. prof. Vânturile nopţii…. Mi-a răspuns cu promptitudine la întrebare. vocea poetică dezvăluindu-şi dorinţa de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna albă care să mă scape?”. În structura „O. poezia Vânturile nopţii… este o creaţie modernă întrucât predomină excepţia şi straniul. şi oferă o cheie în dezlegarea înţelesului poeziei. evidente încă de la început: natura îşi dezlanţuie forţele şi blesteamă întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. trăiri specifice poeziei moderne. a replica) m-am aşteptat să nu-mi răspundă la scrisoare. De asemenea. transformând totul într-o noapte totală. precum şi tema răului existenţial. încete plânsul!” virgula izolează interjectia afectivă o de restul propoziţiei. în care întunericul se aşterne pe neaşteptate şi pune stăpânire pe tot ce găseşte în cale. 5. punându-se în evidenţă o stare afectivă (tristeţea. coord. moartea şi spaima. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidenţiaza frica şi cufundarea în întuneric. 3. ce-şi simte sfârsitul din ce în ce mai aproape. (Andreea Scarlat. În poezie este prezentă tema naturii. ce reliefează atmosfera încordată. semnul exclamării este folosit la sfârşitul unui enunţ exclamativ. Verbul la pers. mi. Cea de-a doua strofă exprimă începutul disperării şi al spaimei. La nivel tematic. nenumit. punctele de suspensie menţin tesiunea şi creează o atmosferă stranie. 12I. disperarea). vocea poetică este marcată de anormalitate. sentimentul dominant transmis de poezie este spaima. Cele două exclamaţii din finalul primei strofe. 8.

contribuind. modurile de expunere fiind monologul liric şi descrierea. 8. Privesc frunţile de piatră ale munţilor. 3. Moartea. 9. 4. S-a lovit la frunte. nostalgia faţă de vară. prin evitarea hiatului. tremur. Personificarea florilor. ce contribuie la muzicalitatea versurilor. cât şi la sfârşitul poeziei se transformă în laitmotivul acesteia şi susţine tema poeziei. Tema efemerităţii fiinţei. Rondelul rozelor ce mor) 1. în întreaga poezie existând numai două substantive concrete din lumea materială: „roze" şi „grădini". care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit inevitabil fiinţele vremelnice – rozele. la păstrarea măsurii şi a rimului din vers. Regăsindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei. Cuvintele au sens conotativ. tema trecerii timpului. Cadenţa ritmică impecabilă asigură o fluiditate desăvârşită. formulele artistice de factură ideatică. Respectând trăsăturile specifice rondelului. tema naturii. 5. amplifică tragismul stărilor sufleteşti ale fiinţei umane copleşite de tristeţe din cauza trecerii lor efemere prin lumea materială: „E vremea rozelor ce mor". freamăt.I. oamenii – nu pot decât să-şi plece fruntea. de asemenea. al tristeţii. rezultând un limbaj poetic expresiv. Metaforele „amurgu-ntristător” şi „marea noaptea care vine” sunt simboluri ale morţii iminente. 60 ( Alexandru Macedonski. bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. ca dezintegrare cosmică. Poezia lirică este o formă de poezie prin care autorul încearcă să transmită propriile sentimente şi starea de spirit. 7. motivul rozelor. metaforă a plenitudinii fiinţei. învolburări 2. fior = înfiorare. vălmăşaguri = valuri. Cratima leagă forma neaccentuată a pronumelui reflexiv de adjectivul duioase. „E vremea rozelor ce mor" se constituie într-un refren. „vălmăşaguri de suspine” 6. Tristeţea faţă de trecerea timpului. principiu estetic fundamental al simboliştilor. ce „Duioase-şi pleacă fruntea lor". restul fiind din zona abstractului şi definind stări interioare. al morţii. prevestită de rozele care îşi pleacă podoaba corolei. este sugerată de metafora „marea noaptea care vine". funcţie emotivă şi estetică. În fruntea călăreţilor se afla hatmanul însuşi. din structura emoţională: 53 . versul amplasat atât la începutul. Se remarcă. Ultima strofă ilustrează deprimarea eului liric în faţa condiţiei efemere sugerată de „amurgu-ntristător" şi de suspinele ce se manifestă în „vălmăşaguri".

Titlul oricărei opere literare induce cititorului ei un orizont de aşteptare pe care aceasta îl poate confirma sau infirma. coord. Culoarea albă poate sugera şi luminozitatea. Tema naturii. intensitatea luminii sau seninătatea. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii. Imperfectul creează iluzia duratei. construcţia poate fi o metaforă a vârstei tinere şi inocente de odinioară. 61 (Alexandru Macedonski. „Albeţi neprihănite curgeau din cer. apă de ploaie. motivul trecerii timpului. în lumina proaspătă a dimineţii („barca. tema visului. – voioase / Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase” 6. Dublarea sa. „zâmbeau. Epitetul din sintagma „alba dimineaţă” intensifică. pe apa Sâmbetei 2. prof. a da apă la moară. conturând un peisaj lacustru. crinii suavi. dr. (Aniko Remeny.. 3. Titlul pregăteşte cititorul pentru ceea ce constituie esenţa operei şi oferă o cheie de intepretare textului. sugestia de puritate a întregului cadru. 12H. refuzul de a numi obiectele realităţii. prin inversiune. precum folosirea simbolurilor (lumina albei dimineţi. expunându-şi trăirile prin prisma ideii centrale a poeziei. punând în evidenţă starea ambiguă. 4. Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. de nostalgie faţa de pierderea sufletului inocent de altădată: „curatul argint deodinioară”. 7. muzicalitatea textului poetic.. corespondenţe ale sentimentului 54 .„fior". 5. „suspine". de fapt. a-i lăsa gura apă. care se reflectă şi asupra sufletului. 8. de beatitudine melancolică a eului poetic. Pe balta clară) 1. 9. Prezenţa eului liric constituie de asemenea o trăsătură a poeziei lirice. Anca Roman) I. În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste.. Punctele de suspensie marchează întreruperea discursului poetic. la un pastel. Tuşele de lumină şi culoare care sugerează un peisaj acvatic în strălucirea dimineţii sunt. plutea”. În acelaşi timp. cât şi evocării unei vârste trecute. ne duce cu gândul la un peisaj din natură. împreună cu adăugarea exclamaţiei „Oh!” accentuează starea de melancolie. reluat în incipit. În cazul de faţă. a inocenţei ( „visul ce şoptea”). tehnica repetiţiilor şi cromatica sugestivă. titlul poeziei Pe balta clară. şi anume a sentimentului efemerităţii.. . pauză stilistică sugerând starea contemplativă a fiinţei. norii albi). răsfrângeri argintoase”). dar estetica simbolistă înseamnă antimimesis. Acest epitet constituie totodata şi o imagine cromatică.

prof. dr. Situaţia are însã sã se schimbe. timpurie. coord. Dintr-un element ce aparţinea strict regnului vegetal. Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac. la nivelul expresiei. motivul trecerii timpului. creând un spaţiu protector pentru îndragostiţi. acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiţi. a ritmului şi a rimei (prin inversiune) 3. 12H. 9. Adverbul ce este menit să accentueze trecerea timpului. cel puţin pe cele ale unui cititor neavizat. iniţial condamnat la moarte încã înainte de a înflori. (Bogdan Bădescu. precum şi caracterul sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostiţii le-au petrecut în cadrul protector al naturii fiind acum doar o amintire. liliacul se transformã. stârneşte „groaza” ramurilor plãpânde. Tema naturii ca spaţiu protector (martor al iubirii). „gemea” . îşi atinge totuşi scopul fiinţei sale prin intermediul iubirii.nostalgic ce evocă nevinovăţia unei vârste (copilărie sau tinereţe): analogia se face prin simbolul argintului şi al oglindirii. Anca Roman) I. în momentul apariţiei iubitei. plângându-şi soarta potrivnică. se usucã odatã cu aceasta. Prin urmare. condamnatã la efemeritate şi mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico- 55 . Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv. 62 (Alexandru Macedonski. motivul iubirii. înflorind. Stuful de liliac) 1. cratima care leagă prepoziţia de articolul posesiv este utilizatã pentru pãstrarea măsurii. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin pronume şi verbe la persoana I. „ vãitându-se” 2. Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii. „O! Doamne” 6. 5. 4. stuful de liliac înfloreşte magic. Astfel. Devenind martor al iubirii dintre cei doi. 7. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. ambele prezente în discursul poetic. „stuful de liliac” descoperã un alt regn şi un alt rol al existenţei sale. 8. conştiente de propriul sfârşit. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac începe sã se schimbe. În al doilea vers. odată cu apariţia iubitei. dar şi prin exclamaţii şi interjecţii afective: „peste noi” . însã în final. „nu mai suntem doi”. cât şi pe cel obiectiv. textul contrazice aşteptările cititorului. Moartea iminentă.

prof. specificul naţional. motivul furtunii.. coord. În textul dat. „vie”). „leş”. impresionant pentru privitor. 3. Este de remarcat mai curând ca trăsătură tradiţionalistă o sugestie a unui fantastic de tip folcloric. Imagine vizuală – „copaci roşcaţi [. motivul toamnei.. o viziune macabră („rece se înmormânta un leş de soare”. „arături”. expresia interjecţională „O! Doamne”. (Lavinia Dragomirescu. „cimitirul cerului”. impunători. Verbele la imperfect folosite în text evocă un moment trecut. vocea lirică descrie natura. Metafora „fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor” creează o imagine vizuală expresivă. pierdut. dar şi spaţiul rural („pe drumuri nămolite gemeau care aplecate”. rememorarea. iar limbajul este modernist. Imperfectul sugerează. Furtună de toamnă) 1. susţinerea confesiunii lirice. prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri. prin fulgurantul efect verzui care sfâşie întunecimea şi. Imagine auditivă – „tânguind pustietate”. arzând pucioasă”). mai ales. furtuna declanşată într-o zi rece de toamnă. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură (pastelul din primele trei strofe) în faţa cititorului şi doar imaginarul poetic sugerează personalizarea discursului liric. 7. topica afectivă. 63 (Adrian Maniu. „cimitirul” 2. 5. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de grupul verbal (verb + determinant antepus) şi totodată marchează cezura acestuia. este sobră. verbul „nu mai suntem” la timpul prezent. 56 . Versificaţia este clasică. prin viziunea frapantă a cristalizării norilor. Tema naturii. deşi unul dintre întemeietorii Gândirii. „nuci mocirloşi au gâlgâit. dar viziunea poetului. poezia pare a idiliza trecutul („Miros de humă şi de cremeni desfunda vechimi”). Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. „înmormânta”. „Treceau cocorii”. dr. motivul morţii.gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I plural noi. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. „ţipa.” 6. Anca Roman) I. 12 H. stolul cocorilor.] s-au despuiat”. „groparii”. prin evocarea vremurilor de odinioară. Tradiţionalismul promovează valorile tradiţionale. de asemenea. sparţi în ţăndări de fulgerele terifiante. 4. plasată inegal.

. 7.8. „miros de humă şi de cremeni”. „cimitirul cerului”.”). Anca Roman) I. Oamenii „ par păpuşi automate” (comparaţie) pentru că 57 . Sonoritatea textului minulescian este remarcabilă. la tot pasul. 5. el intră într-o imagine auditivă marcată de o tăcere stranie pentru un loc de regulă agitat. a face primul pas. al sfârşitului. argaţii se grăbesc ca groparii pe care îi apucă ploaia. În a doua strofă este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre argaţii care „grăbiră ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau picături „strâmb din zare”... al durerii. pas cu pas. Cadenţa picăturilor de ploaie şi sunetul monoton al paşilor trecătorilor dau impresia unei lumi artificiale în care totul se repetă. „[. devenit refren şi laitmotiv al discursului poetic. dr. 4. tumultuos şi zgomotos. (Marius Molea. Prima strofă zugrăveşte universul citadin. ce suspină”. Imaginarul are o notă de fabulos macabru. în urma ei nerămânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva. sugerată prin metafore şi comparaţii: „rece se înmormânta un leş de soare”. prof. marcat de ploaia monotonă. Parii din vii sunt adunaţi pentru că toamna este anotimpul morţii. Motivul ploii programate conturează universul banal. motivul ploii programate. Pe plan stilistic.. a ţine pasul etc. motivul citadin. 12H. Tema universului banal. fiind obţinută prin reluarea versului „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. În cazul poeziei de faţă. 64 (Ion Minulescu. prin elidarea vocalei î a prepoziţiei şi a articolului hotărât al substantivului oraşul.. Acuarelă) 1. 9. sunt relevante expresivitatea şi sugestia. Adverbul decât într-o construcţie negativă este sinonim cu doar sau numai şi introduce un circumstanţial de excepţie.. aşa cum este oraşul („Nu răsună decât paşii celor care merg. „nu răsună decât paşii celor care merg. „cadenţa picăturilor de ploaie” (imagini auditive) 6. 2.] vechile umbrele. auditive şi olfactive: „treceau cocorii tânguind pustietate". Imaginea vizuală a cerului acoperit de nori. de plictiseală şi artificialitate. coord. Epitete precum „nuci mocirloşi”. 3. de parcă ar avea loc „înmormântarea” ultimei apariţii a soarelui şi compararea grabei argaţilor cu aceea a groparilor aduc o notă funebră discursului poetic. „scorpie cleioasă” (în acelaşi timp metaforă a ploii) sau metafora „cocoaşa lumii” sună arghezian.”. monoton şi artficial al oraşului. Cratima păstrează ritmul şi măsura de 16 silabe a versului-refren. concretizate de autor prin imagini vizuale.

„cântăreţ”. elementul uman este contaminat şi el de starea de monotonie şi mecanic. personificate). „Şi-am să te uit”). de asemenea. fluiditatea ingambamentului. se impune muzicalitatea. iar absenţa semnificaţiei devine o trăsătură modernă. Având în vedere conţinutul ideilor exprimate prin acest text liric. 8. motivul călătoriei. dr. subliniind desfăşurarea imaginară. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă. la fel ca în tehnica amintită. prin sacadarea textului. Linia de pauză folosită simetric în prima strofă. totul pare egal cu sine. / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune aproape absurdă: mişcările nu au conţinut sau intenţie. Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. Totul pare automat. 4. motivul corăbiei (vaporul). anularea cezurii fixe. prin paralelismul sintactic. subliniind impresia de monotonie repetitivă. prin repetiţii (paralelism sintactic). efectele eufonice fiind obţinute prin tehnica refrenului. marcat de plictis şi blazare. cu rol explicativ. „ritmul unui vers”. care denumeşte tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă. de lipsă de orizont. Anca Roman) I. Ea marchează. 12 H. motivul visului. titlul este unul foarte sugestiv. o atitudine afectivă. pe trotuare. coord. o proiecţie a celui interior. Adverbul poate reprezintă un modalizator al discursului poetic. Universul exterior este o reflexie. „versul”. care domină întregul text liric. dar şi suspinele vechilor umbrele. alături de timpul viitor („te vei gândi”) şi de modul prezumtiv („l-o duce”). motivul ploii şi spleenul sunt elemente specifice liricii simboliste. de blazare absolută. „fu scris” 2. La nivelul formei. până şi mişcările oamenilor. tema universului citadin. La nivelul conţinutului. principiu estetic fundamental al simboliştilor. ipotetică a scenariului de după despărţirea celor doi îndrăgostiţi. 3. prof. sunt reduse la ritmul pur. Trei lacrimi reci de călătoare) 1. motivul poeziei. prin ritm şi refren. după cele două enunţuri afirmativ-categorice („Şi-ai să mă uiţi”. 65 (Ion Minulescu. 58 . (Bogdan Barbu. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun. bizară şi nemotivată („Orăşenii. totul este estompat. Tema despărţirii îndrăgostiţilor. Muzicalitatea se impuneprin imaginile sonore (ploaia în sine. aliteraţii discrete. 9. „ diluat” de apa ploii. Plimbarea orăşenilor. izolează circumstanţialele cauzale.populeză un spaţiu în care nimic nu se schimbă.

Cântec de drum) 1. bagaj. 8. a colinda. „am să te uit”. va ajunge poate la călătoare şi-i va reaminti chipul uitat al iubitului de altădată. Estetismul înseamnă asumarea teatralităţii şi a clişeelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii ironice (uitarea înscrisă în scenariul erotic şi asumată de fiecare. „trei lacrimi reci”. refren („trei lacrimi reci de călătoare”) şi rimă. „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”. Imaginea este clişeizată şi sentimentală. dr. Anca Roman) I. precum şi epitetele „palidul vis”. însoţind-o cu privirea. „ca şi mine” etc. Interesantă este perspectiva inversă a privirii care aici aparţine iubitei care pleacă şi vede ţărmul topindu-se încet. Liniile de pauză separă construcţia incidentă cu valoare afectivă de restul enunţului: „Dar într-o zi o fată – bat-o focul –” 59 . „privi-voi vaporu-n repedele-i mers” (imagini vizuale) 6. „ţărmul. drum.5. cuplul erotic se desparte. sugerează mişcarea lentă a vaporului ce se îndepărtează de ţărm. 12 H. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. dorul şi nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanşează o stare lirică. a călători. Muzicalitatea vine din repetiţii (paralelism sintactic). deşi discursul poetic aparţine eului poetic. coord. Verbele la viitor. „mi-eşti pierdut㔄versul meu”. celui care rămâne mâhnit pe ţărmul mării. Iubita pleacă. „eu”. topindu-se ca noru-n zare”. „până la tine”. prof. plecarea femeii. Poezia de dragoste. inversiuni („urmărivei”. 7. Nucleul narativ al poeziei (despărţirea îndrăgostiţilor. pe care poetul o va transpune în versuri. călător 2. 9. deşi putem încadra aceluiaşi curent şi motivul călătoriei. „lăcrima-vor”). aduce o sugestie magică. motiv frecvent la Minulescu. Poezia lui Ion Minulescu aparţine simbolismului mai ales prin estetism şi prin muzicalitatea cantabilă. plânsul cumva obligatoriu unei despărţiri. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „ai să mă uiţi”. asemenea mesajelor din sticlă ale marinarilor naufragiaţi. 66 (Ion Minulescu. topindu-se ca noru-n zare”. Comparaţia „urmări-vei ţărmul. „întunecatu-mi chip” sugerează caracterul ipotetic al desfăşurării poveştii de dragoste. Cifra trei. însă doar „trei lacrimi reci”. suferinţa transformată în poezie). (Mircea Burduşa. iar imaginea plecării sale este urmărită nostalgic de pe ţărm.

4. deoarece a renunţat la propria traiectorie în viaţa de până atunci. Verbele la imperfect din prima strofă (voiam. ca orice om.. motivul drumului (al călătoriei) 5. bătătorite” 6. care. refren. bătătorite" sugerează căile dificile străbătute de orice om. a cânta. dr. dar şi lipsa oricăror stări optimiste. „călăuzit de-o stea”. care sugerează apariţia iubirii în viaţa omului. acţiunea lor neavând finalitate. sugerând ideea aluzivă că tot norocul vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit. amintind însă de pământeana Cătălina din Luceafărul eminescian. Imagine vizuală: „Pe drumuri lungi şi vechi. Eul poetic are un sentiment de regret. stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie. (Diana Dumitrescu. cu iubirea care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta. dar şi autoadresarea prin interogaţie retorică: „ – Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…" 7. prof. Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le trăieşte şi eul liric. este şi aici o viziune specifică a sentimentului. din orice epocă în căutarea iubirii. Titlul „Cântec de drum” este specific simbolismului. 67 (Ion Minulescu. melodie 60 . eternitate. ştiam. cântec. 12 H. iubita fiind alintată prin sintagma „bat-o focul". Ultima strofă a poeziei reprezintă momentul întâlnirii bărbatului. prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu. care ar fi fost soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea. „voiam". 8. eul liric întrebându-se. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele şi pronumele la persoana I: „am pornit”. Simbolul cântecului exprimă bucuria şi muzica inimii îndrăgostite. Anca Roman) I. coord. Tema iubirii.3. 9. motivul nopţii. „mea”. oricum. expresie plină de gingăşie şi haz. „am colindat”. În finalul discursului liric. în drumul său spre un ideal. Semnificaţia subtilă a iubirii este ilustrată în ultimul vers. „am colindat" etc. autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi persiflantă totodată. i se părea obositoare. Celei care pleacă) 1. prin semantica muzicală a substantivului „Cântec" şi determinantul „de drum". iar simbolul drumului semnifică existenţa umană pe pământ. Epitetul triplu: „drumuri lungi şi vechi. nu ştiam) sugerează ambiguitatea începuturilor. Formula ludică a iubirii.

9. Tema iubirii. prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. „O melodie / Ce n-am cântat-o. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist. În strofa a treia există o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”.. motivul călătoriei. elegiacă a titlului. 5. marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată. pescarii. poate. pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv). prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie. marinarii. unde vraja iubirii se transformă în cântec adus din puncte geografice îndepartate. locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici. semn ortografic. Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu. de exemplu. care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. „Eu cred”.. a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine. tristă. lirică şi sentimentală. „refrenul unor triolete”. contrazice sugestia nostalgică. greu de explorat. Tema şi motivele 61 . cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite. devenit chiar unul aprig. motivul cântecului etc.. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”. Specia romanţei. pe un ţărm uitat. iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”. „păsări albe”. iar starea sufletească este vag nostalgică. 7.2. Prin simbolurile călătoriei (păsările albe. motivul visului. „marginile albului fiord” etc. iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice. Discursul poetic. 4. Apostroful. 6. ca un refren şi laitmotiv. construit pe tehnica surprizei. 8. „un ţărm de mare”. incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie având un rol afectiv în incipit. sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns. Iubirea-melodie s-a sfârşit. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric. „Noi nu vom şti-o. sugerând nostalgia rememorării. 3. „albastrul răzvrătit al altor mări”. acum destrămat. Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării.” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic. ca orice cântec sau ca orice vis. „un cântec trist”. niciodată”. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. dar împăcată oarecum..

Oglinda oarbă se remarcă prin lipsa totală a semnelor de punctuaţie. fără a-i surprinde corect reflecţia. 12 H. fiind atât element de construcţie al poeziei. pătrunderea prin uşă este simbol al trecerii de la profan la sacru şi deschide calea spre revelaţie. cât şi la cea a autocunoaşterii. „tu poţi crede". precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare. Anca Roman) I. marinarii. În sine. auditiv. „insomnia mea” 6. şi o notă de autenticitate şi contribuie la atmosfera generală de confuzie în faţa contopirii spaţiului visării cu cel al realitaţii. 8. Muzicalitatea este importantă. Cultul artificialităţii. neaşteptate. Flacăra vieţii încă mai ardea în el. prof. deşirarea. 62 . Din punct de vedere ortografic. coord.sunt specifice acestui curent artistic. îi dă. iar prin enumerarea simţurilor (olfactiv. pescarii. dr. oglinda. sporind marca oralităţii şi părând să urmărească fluxul abrupt al gândurilor eului liric. prin excesul de transparenţă al versurilor. Oglinda oarbă) 1. păsările albe. vizual) plasate în contexte subtile. vocea lirică o identifică nu prin prezenţa a ceva. Tema identităţii. 5. 68 (Gellu Naum. de asemenea. curiozitate şi stare de veghe. Transcendenţa pare accesibilă prin această stare de veghe permanentă. fluidizează ritmul versului. oglinda rămâne oarbă în continuare. eul liric se referă atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic. tactil. cât şi motiv al imaginarului liric. Cu toate acestea. 7. (Cristian Vicenţiu Dîngă. „miroşi". Astfel. 3. fără o descifrare precisă a eului. Comparaţia „insomnie…ca golul unei uşi" se referă la dificultatea de a descrie o insomnie. Din punct de vedere prozodic. cântecul). Lipsa punctuaţiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste. „să mă miroşi". despărţirea cuplului erotic. suprarealismului în cazul de faţă. deşi lipsa punctuaţiei îngreuneaza înţelegerea operei. „auzi" 2. motive: iluzia simţurilor. ci mai degrabă printr-o lipsă. În opinia mea. 4. Comparaţiile metaforice au rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric. semnificând o dorinţă puternică şi o comandă adresată celuilalt. „Golul unei uşi" poate semnifica gaura cheii. insomnia. În ultima strofă verbul „vreau" e repetat aproape obsesiv. Cratima care leagă forma atonă a pronumelui personal de relativul care menţine un ton informal / colocvial. estetismul simbolist se manifestă prin folosirea neologismului şi a denumirilor cosmopolite. prin urmare duce cu gândul la mister. pentru a sugera plecarea.

„Poetul vede în măsura în care orbeşte”. barierele dintre cele două fiind redefinite. Imagini vizuale: „Vezi marea: bătrână. constă în faptul ca acesta amplifică. „tu”. sugerând o experienţă de contopire până la confuzie între corp şi sfera artificială. simţurile fiind înşelătoare şi lăsând sentimentul unei angoase a lipsei de claritate. pârâul. Ultima strofă ilustrează tema iubirii. orbirea poate fi semnul unei experienţe iniţiatice: a ignora aparenţele înşelătoare ale lumii şi a cunoaşte realitatea secretă. accentuează intensitatea momentului. motivul pârâului. sugerează vivacitatea. tot mai repede fuge” 4. eul liric pare să se deşire. 12 H. întinsă. voiosul şi clarul pârâu: / El iute aleargă spre zări fără frâu” 6. Pe de altă parte. inumană. 5. dintre vis şi realitate. întâlnită în prima strofă a poemului. Tema naturii. precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios. redată prin alegorie în întregul poem. esenţele. corelând totodată cele trei atribute adjectivale. redată iniţial prin repetiţia verbului fuge. pârâul zglobiu – iar eu. ţărmul. afirma Gellu Naum cândva. marea. adjectivul pronominal posesiv „mea”. adâncă”. Imaginarul poetic creează o poveste de iubire. marea”. în construcţia „să vorbim de memorie" e frapantă discordanţa dintre exterioritate şi interioritate. tutun şi flăcari. folosit în strofa a patra. Astfel. „eu”. este explorat contrastul dintre aparenţă şi esenţă. 69 (Miron Radu Paraschivescu. „tânărul pârâu”.9. 7. De asemenea. 8. eul liric se regăseşte în 63 . Pârâul şi marea) 1. Valoarea expresivă a adverbului tot. Din punct de vedere al limbajului poetic. prof. utilizând metaforele mării şi pârâului: „tu. (Armina Stepan-Cazazian. descompunându-se în fire de sânge. tema iubirii. Personificarea în inversiune. 3. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenţa enumeraţiei in text: „Vezi marea: bătrână. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază subiectivitatea eului liric în poezie sunt: pronumele personale. Anca Roman) I. În prima strofă. În strofa a doua. „Zglobiul. Laitmotivul ambiguităţii persistă şi în ultima strofă. întinsă. dr. predomină caracterul ambiguu. lână. voioşia pârâului. valuri 2. aflat în opoziţie cu „marea bătrână. adâncă”. întinsă. coord. adâncă”. de persoana I şi a II-a. motivul mării.

prin intermediul fiinţei feminine. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul. În a doua strofă. fiind cea care dezleagă misterul asupra întregii poezii. 2. rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară. exprimarea la persoana I („aş putea”). 12H. jucăuş. ceea că dă un aer glumeţ. IV) 1. înălţimea. motivul fecioarei în alb. În ultima strofă.” reprezintă un elogiu adus fecioarei în alb. Anca Roman) I. iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut). roze = trandafiri. imagine a purităţii sacre. iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea. prezenţa unei interjecţii afective (o). purtătoare a atributelor divine pe pământ. Această ultimă strofă este asemenea pildei care se află la sfârşitul fiecărei fabule.. 9. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. Acesta reflectă numele personajelor principale ale poveştii de iubire. Uniunea dintre cei doi este însă inevitabilă. comparaţia „.ipostaza mării – bătrână. 6. metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire. care sunt reprezentative pentru ideea poetică regăsită în text. Prima virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei. punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului. înserare = seară. amurg.. după „dulcea pocăinţă”. plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei. metaforizate şi transpuse în cadrul natural. „dulcea pocăinţă” etc). 4. iar iubita în ipostaza unui „tânăr pârâu”. Titlul poeziei citate este alcătuit din substantivele articulate „pârâul şi marea”. Fecioara în alb. rugii – forme literare actuale. a binecuvântat-o. iar la nivel stilistic identifică o exclamaţie retorică. căruia „nu-i pasă ce ţărm va ajunge”.. Tema adoraţiei. selectarea cuvintelor din sfera religioasă. crepuscul. 70 (Ştefan Petică. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. însoţit de determinanţi. 3. motivul rozelor. coord. discursului liric.. prof. a unei viziuni personale asupra lumii. pure şi angelice. 64 . înţeleaptă şi statornică. (Larisa Pârcălăbelu. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final. dr. 5. schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”. Titlul este un element esenţial al receptării. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii. al purităţii.

flori înserare . laitmotivul şi refrenul discursului liric. Primul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive. „asemenea binecuvântărei”). pocăinţa intră în categoria motivelor literare. Semnul exclamării de la sfârşitul strofei marchează intonaţia exclamativă. inocenţei. amestec de livresc şi senzualitate. dar şi paliditatea romantică a îngerului. Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic. 12H. puritatea. Tehnica sugestiei (simbolul rozelor. „Tu eşti o calmă rugăciune”. dr. fiecare. apus 2) .nälţimea” – înälţimea „rugei” — rugii 3) Virgula din al patrulea vers marchează intercalarea unui circumstanţial de mod. Fecioara în alb. sugestiile cromatice şi olfactive. Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică. „Tu eşti o sfântă rugăciune”. Epitetele subliniază. rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel). vag. 71 (Ştefan Petică. al binecuvântării divine). sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan. a fecioarei în alb. blândă – delicateţea. sugerează manierismul arhaizant. serenitatea. 8. muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproape imaterială. Repetiţia metaforei fecioara-rugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice. Anca Roman) I. câte o trăsătură: albă – culoare asociată purităţii. Simbolul rozelor. ideală. Virgula („O. în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”. muzicalitatea. azuriu). rugăciunea. sfântă – caracterul sacru. spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”).asfinţit. În acelaşi timp. (Maria Constantin. calmă – liniştea.trandafiri. coord. IV) 1) roze . vaporos. divin. prof. 4) Angelitatea feminină. versul repetat în mod simetric reprezintă un paralelism sintactic. fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate.cu rol stilistic. prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”.7.. cromatica delicată (alb. „Tu eşti o blândă rugăciune”. a ideii de divin sau o reprezentare a aspiraţiei erotice. al icoanei. 9.”) marchează pauza necesară după interjecţie. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. imaginea olfactivă. 65 .

val de lină armonie” intră în seria imaginilor cu aceeaşi valoare din a doua strofă. prezent ”gramatical” în ultima strofă (persoana I singular a verbului aș putea ) și prin patetismul adresării insistente către un tu care numește persoana iubită. . Universul interior este aici marcat de subiectivitate. . (Ana-Maria Anghel.. Prin multitudinea figurilor de stil. .rugăciune”. .. “tăceri” / ”glasuri” 2. frunţi”. In structura “din vremi de-odinioară” cratima marchează pronunţarea într-o singura silabă a doua vocale din cuvinte diferite. asemenea binecuvântării” sprijină sugestia sacralităţii figurii feminine. din parfumul rozelor şi al anemonelor şi... (sens denotativ) 66 . Multe dintre ele sunt metafore sau au un sens simbolic.tu eşti.înaripată”... Astfel se evită hiatul si se păstrează măsura metrică.ceasul clar al dimineţii”. mai ales. e un procedeu al sugestiei simboliste.caldă”.. Poetul reia aceeaşi imagine. 8) Cele patru adjective. de dimineaţă şi de înserare. 6) Metafora .. Comparaţia .albă”.5) Lirismul subiectiv se concretizează aici printr-un eu liric. Cu toate acestea. Abundenţa imaginilor care conturează un asemenea motiv este evidentă: . cu o evidentă conştiinţă a păcatului.blândă”..albă”. nuanţând-o după modelul muzical al temei cu variaţiuni. .albă rugăciune”. prof.. care vorbesc despre . 3.. Glasuri) 1.. . 7) Poezia simbolistă este una a universului interior. cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare dată epitete pentru substantivul .rouă”. alcătuită pe baza sugestiei.binecuvântarea” pe care o poate răspândi sacrul asupra lumii terestre. din atitudinea celui pierdut în rugăciune. 12 F. conturează o stare de spirit şi se confundă cu lirismul. .. . . Prezenţa multor substantive şi adjective care au legătura directă cu ceea ce se vede. prin urmare o poezie simbolistă...sfântă”. coord. sugestie centrală a textului.. . angelitate.roze”.. Apar termeni ca . Philippide.. Astfel poetul creează o poezie lirică.privirea de madonă”.. .templu”. Un aer de „morbidezza” se desprinde din repetiţia insistentã a imaginii femeii-rugăciune.dulcea pocăinţă”. aparţin de fapt aceluiaşi câmp semantic. . către sacru. Dumitriţa Stoica) I. antonime: “jos” / ”sus”. . În piaţă s-a adunat multă lume. de rugăciune.clar”.. 9) Consider că textul este expresiv în special prin imaginea unui eu care aspiră către puritate. texul nu transmite o viziune categoric seninã.. 72 (Al. Acestea au o puternică valoare expresivă şi nu necesită descrieri mai ample ca în cazul romantismului. poetul parcă pictează atmosfera de pace.azurie”.

67 . Dumitriţa Stoica) I. de a fi purtat 'prin vămile văzduhului'. la fel ca multe alte suflete care au dispărut. 12 F. 7. ritmului si imaginilor. “priviri de stele”. dr. coord.. Ultima strofă. Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care călăuzesc sufletul după moarte 9. Epitetul multiplu “atât de limpezi şi de pline” se referă la glasurile invocate de eul liric care par a fi nişte voci ale universului. dar care pot fi percepute în plan spiritual. sau de a fi părăsit si uitat “în vreun străin ungher”. În prima strofă rima este monorima iar în a doua strofă rima este îmbrăţişată . invocaţia 8..Ochii sunt ferestre către o lume interioară. (Ioana Bărboi. Sintagma “priviri de stele” este o metaforă personificatoare care sugerează contemplaţia.. Se accentuează relaţia dintre suflet si natură prin motivul.. Metafora “glas” are sensul de suflet. 6. uşor steril= nefertil. 73 (Alexandru Philippide. interogaţia retorică. 5. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”. prin intermediul invocaţiei si al interogaţiei retorice arată că eul liric meditează la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”. monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers.”). / Mă veţi lua pe calea de apoi / Prin vămile văzduhului cu voi /Sau mă veţi părăsi. Textul citat exprimă sentimentele eului liric de incertitudine. (sens conotativ) 4. eul aspirând spre lumea revelată de aceste glasuri. al stelelor şi al cerului. Imaginea “cosmosului fără sus si jos” arată că acesta este infinit şi că în viaţa de apoi nu mai sunt aceleaşi repere ca în viata trecătoare de pe pământ. glasuri. uimit de însuşirile lor si de propria stare sufletească. Eul îşi imaginează doua posibilităţi. prof. Valoarea expresivă a verbelor la timpul viitor din poezie se realizează prin includerea lor într-o invocaţie (“O. Figura de stil semnifică armonia si perfecţiunea. îmbrăţişată sau pereche conferă muzicalitate poeziei. Poezia lirică este o creaţie artistică exprimând sau sugerând emoţii. prin intermediul armoniei. neproductiv 2. de aspiraţie către perfecţiunea spirituală.molcom= încet. de provenienţă romantică. de provenienţă supranaturală. Rima încrucişată. “Tu. de fiinţă imaterială.. Secrete şi mistere) 1. ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si de sugestie a stării sufleteşti. virgula separă vocativul “tu” de restul propoziţiei. sentimente. sugerând drumul către cer al sufletului. dar si de speranţă.

Răspunsul este ironic şi denotă tristeţe: “da-n stele nu ajung decât poeţii”. Prezenţa eului liric se evidenţiază în text prin verbele la persoana I plural ”să dezlegăm”. lipsit de secrete.”. descifrarea misterelor lumii. “cine-a cioplit acele chipuri” 4. sărac. O alta temă este trecerea timpului. misterioase chiar. “Ajunşi pe lună n-am gasit decât / un plat pustiu. În final. enumeraţia:“pustiu. spune el. ci numai sa fie martor la manifestarea acestora. urât”. aşa cum reiese încă din titlu. sarac.“Un plat pustiu. mărimea galeriilor prin care se plimba împăratul roman Caligula. “Portice lungi”. sterp şi nu mai prezintă niciun interes pentru omul avid de cunoaştere. “ajunşi în lună”. mijloacele artistice folosite (întrebările retorice: “o să ajungem. poetul se resemnează şi încetează să mai descifreze mistere şi secrete. de obicei. cu savanta alipire a ultimelor două din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât să întărească ideea poetică. poetul se întreabă “ o să jungem oare şi la stele?”. în care nu găseste niciun răspuns. “Da-n stele nu ajung decât poeţii”. 6. 5. istoric. “să ajungem”. rămânând în urmă doar pietre.. În acelaşi fel în care Eminescu se raportează la planul terestru făcând comparaţie cu universul. este un vers conclusiv. 8. El întelege că omului de rând nu îi este menit să descifreze misterele vieţii. steril. şterge totul. “O să ajungem oare şi la stele. urat ” – în acest vers. 7. Alexandru Philippide schimbă planul terestru. Titlul anunţă tema poemului. de viaţă. Astrul care. urât”. virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel. Având în vedere că tema poeziei este misterul. steril. Prin el poetul îşi exprimă resemnarea. “sărac”. sărac. “urât” şi “steril”. urât”. Motivat de gândul că sar putea să găsească totusi “secretul universului şi-al vieţii”. întrucât “secretele” 68 . Însă nici aici. Timpul. Ultimul vers al poeziei se evidenţiază prin faptul că a fost voit izolat de poet. Privind restul poeziei ca un monolog adresat. Tema poemului “Secrete şi mistere” este.imaginea vizuală conţine patru epitete. nu găseşte altceva decât “un plat pustiu. steril. mai precis.imaginea vizuală conţine un epitet şi simbolizează grandoarea. steril. sărac. ultimul vers pare a fi răspunsul la întrebările puse anterior. catrenele. devine aici urât. 9. apare în cadre idilice.. precum şi prin întrebările retorice din cuprinsul poemului : “cine ştie?”. cu planul cosmic. Aici luna ne este înfăţişată ca un plat pustiu./ cu gândul să descoperim în ele/ secretul universului şi-al vieţii?”. Titlul poeziei este format din două substantive ce aparţin aceluiaşi câmp lexical legate prin conjuncţia “şi”. 3. atributele adjectivale “pustiu”.

adică în timpul “scăpat de spaţiu”. are o puternică încărcătură expresivă. “putea-voi” fiind o formă în care auxiliarul urmează după verbul de conjugat. Poetul analizează posibilitatea unei conexiuni între simţuri(privire şi auz).cratima ajută la formarea inversiunii. Poezia are un titlu format dintr-un substantiv comun la numărul plural. un simbol pentru depăşirea unor limite ale cunoaşterii. fiind în legătură cu imagini importante în poezie. provenit din adverb: apropieri. iar eul nu mai percepe decât temporalitatea. Cratima este folosită cu scopul de a marca alipirea. Epitetul cromatic „neagră catifea” întăreşte ideea de necunoscut. gustând din ea şi pierzându-se în eternitate. dorită. şi până la urmă lumea întreagă. coord. simţurile se armonizează.aceea a călătoriei iniţiatice. În versurile următoare. Metafora “puntea dintre privire şi auz” exprimă o ipotetică armonie între simţuri. a fi în contratimp. 4. Primele două versuri au valoare de incipit si prezintă un cadru nocturn. 7. Ele au o topică inversă. lumea noastră. chipurile stranii de pe insula pierdută. dorinţa eului liric de a se apropia de libertatea absolută. Apropieri) 1.De asemenea. cu timpul 2.şi “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntaţe mai apoi în text: porticele prin care se spune că se plimba Caligula. 12 F. „faldurile unor înalte draperii”. dr. Este o metaforă care sugerează eliberarea de constrângeri. ipotetică. Structurile care conţin imagini vizuale sunt: “neagră catifea”. este conştient de raritatea spectacolului la care ia parte. prin simplitatea sa. Modul conjunctiv exprimă o acţiune posibilă. prof. ceea ce sugerează intensitatea cu care eul poetic trăieşte momentul descoperirii unui “lin urcuş de neagră catifea”. a oamenilor. Se sugerează astfel o posibilă temă a textului. şi doreşte o apropiere 69 . 5. a pierde timpul.motivul drumului 6. Acest cuvânt. 74 (Alexandru Philippide. Dumitriţa Stoica) I. motivul urcuşului. 3. Această imagine este un epitet-inversiune şi în acelaşi timp o metaforă a drumului spre inedit. 8. se transmite ideea că la capătul acestei călătorii şi în prezenţa dorită a unei călăuze. Faldurile draperiilor „ ţesute parcă numai din sunet şi culoare” constituie o astfel de imagine : eul poetic regăseşte în ele coexistenţa sunetului şi a culorii. Sfinxul . (Andra Dobroiu. eliberându-se de spaţiu.El doreşte să se integreze “în senina voluptate nouă “.

Predicatul ar fi fost inutil.75 (Camil Petrescu. dorinţa. oase. Cocorul) 1. un fund de mare în care zac peşti. aripi .Philippide pătrunde într-un spaţiu ireal din voluptatea căruia doreşte să preia pentru ca. Scrisă pe un fundament modernist. 4.Imaginarul poetic atinge nivelul spaţio-temporal în finalul textului. El imaginează o conexiune o irealului în care este proiectat. într-o „ punte”. „scăpat de spaţiu” .”fără călăuză” . Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie. 12 F. viziune modernistă de fapt a lipsei de speranţă. prin faptul că aceasta facilitează cititorului descifrarea textului. poate şi profunzimea sentimentului de frică în faţa necunoscutului.dar care nu îl anulează pe acesta din urmă. între timp şi spaţiu. i-au fost înfrânte. Al. zdravăn la minte 2. de această dată la grad avansat . cu cît mai concisă. iubirea. Odată realizată o legătură între elementele constitutive ale cadrului restrâns. pasărea. 7.permanentă a acestor două elemente. ideea de apropiere .Sentimentul dominant în poezie este cel de tristeţe şi de teamă de necunoscut. cultivând sugestia unei lumi mai bune . O existenţă simultană a acestor două coordonate implică un timp infinit. poate chiar eterne : “cu un timp scăpat de spaţiu”. bivoli. 3.se doreşte o nouă corespondenţă . a ţine minte . Metafora “aripi reci” identifică faptul că aspiraţia. coord. sugerând o puternică încărcătură emoţională . singurătatea 5. marea. poezia susţine ambiguitatea imaginilor. dr. (Alexandra-Raluca Manga. ochiul. pentru că totul constă în această înşirare de lucruri atinse de moarte. cu atât mai aproape de deznădejde. Rima împerecheată susţine . de asemenea . şi anume . 70 . în acest caz. Această metaforă este întărită de o alta: “zbor de pasăre uitată”. 9. structurate de enumeraţie descriu un spaţiu straniu şi întunecat. cu realul în care se va intoarce şi unde speră la o materializare a acestor „aeriene fermecătorii” . Este vorba de o apropiere a celui care parcurge poezia de sensul adevărat al acesteia. Dumitriţa Stoica) I. prof. a învăţa minte. să beneficieze şi în spaţiul real de acest spectacol cromatic şi auditiv. măsura: 8 silabe rimă: îmbrăţişată 6. de asemenea prezentate . Rezonanţele simbolice sunt. Primele strofe.

prof.“creşte”. Este vorba de aşa-zisul prezent etern.unghere-colţuri.tot versul 5. conversiune-meu 4. eul liric subiectiv (prezenţa lui fiind indentificată prin mărcile lexico-gramaticale: verbe la persoana I singular -“ vei ajunge”. cerul 7. “să îndemn” -. O trăsătură a poeziei lirice este faptul că autorul îşi exprimă direct deznădejdea că nu poate accede la lumea absolutului prin cocor. precum metafora “aripi reci” sau epitetul din construcţiile “creste lungi de os” şi “poartă călătoare”. comparația dublă. sufletul. somnul.pronumele la persoana I. orb. “îmi”şi imaginile artistice create de figuri de stil. (adjectivul pronominal posesiv de pers. Astfel. “să am”. ( pronumele personal de persoana I ) 6. starea 71 . care încadrează un eu insomniac. iar această ”călătorie” este pentru el permanentă. cred. cum poate fi la fel şi pentru cititorul care îl însoţeşte.tăcut. veghea. prin urmare la reducerea numărului de silabe din vers şi la obţinerea unei anume măsuri. În ultima strofă. epitetul.derivare-căpătâiul. pământul. Dumitriţa Stoica) I. prin somn pământul geme. veghea fiind. coord. 8. I) Un glas în mine prinde să mă cheme. dr. 12 F. 3.Veghe) 1. O altă trăsătură a poeziei lirice sunt mărcile lexico-gramaticale. ci cu generalitatea unei situaţii. verbe la persoana I . Strofa a III-a este un catren alcătuit dintr-o interogaţie retorică ce sugerează aspiraţia către înălţimi. se zbate.se frământă 2.76 (Alexandru Philippide.8. pasăre călătoare. (Daniela Cristina Manole. Eul lui Philippide ”călătoreşte” prin sine ca printr-o lume obscură şi cu ascunse dureri. Verbele la timpul prezent fixează o experienţă cu valoare exemplară. aspiraţia sa fiind identificată prin metafora “porţii călătoare” pe care autorul se întreabă dacă o va ajunge. către idealuri înalte care nu pot fi atinse. Dispariţia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silabă cu prima vocală a verbului. In preajma mea.“mi”. 9. imaginarul vizionar al textului se opreşte la cele două limite exterioare. care este simbolul zborului către înălţimi. tăcerea. fără legătură cu un moment temporal anume.”să am”-) nu găseşte niciun reazăm pentru raţiune. Cratima marchează rostirea într-o singură silabă a unui cuvânt şi a unei părţi de cuvânt diferite.

Eul liric doreşte să se bucure de roadele pomilor. diferenţierea între prezent şi amintire.. de fructele oferite de livezile de pruni. Versul neregulat susţine tensiunea lirică a unui text modernist prin vizionarism şi prin puternica impresie de înstrăinare a omului de orice sens al lumii. Expresivitatea textului se datorează. în faţa focului din vatra. iar Negoiu străpunge cerul cu a sa înălţime. a lua viaţa. 9. înconjurat de tăcere. dar nu în esenţa lor tradiţional armonioasă. când toamna se apropie. traseul unei coborări în sine reflexive. comparaţii (globul terestru ca o minge). Pridvorul este un simbol al dăinuirii pe pământul românesc. an 2) Linia de pauză marchează. enumerăm: să desluşesc. imagine vizuală: Acolo-n pacea nopţii. al stabilităţii împotriva trecerii timpului. motive: râul. să stau. dealul. al ritmurilor naturale şi al belşugului. prima limită. pe dealuri de podgorii. cu bogăţiile pe care le oferă. să aud. Cerul. în special. Pământul.dramatică a celui care percepe continuu curgerea timpului şi insuportabila cruzime a lumii. (prof. astfel. Dintre figurile de stil din această strofă. a scindării şi alienării. aproape arghezian. 8) Strofa a treia a poeziei se referă la dorinţa omului de a se retrage la ţară.). de a reface comuniunea cu pământul. amintim: epitete (pridvorul străbun. a doua limită. Dintre verbele la modul precizat.. străbunii 7) Pacea nopţii este o metaforă a armoniei acestui spaţiu rural. dr. 3) a da viată. este orb (epitet). 72 . Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci. cu un oarecare grad de ambiguitate. care nu-i oferă decât experienţa morţii. 6) tema: timpul.77 (Ion Pillat. cu liniştea mult dorită. cât şi pentru separarea celor două momente ale trăirii sale. ci într-una modernă. a-şi da viaţa 4) Verbele la modul conjunctiv din ultimele două strofe exprimă dorinţa eului liric de a se cufunda în amintirea trecutului. adică între două spaţii obscure. alb Negoiu). este spaţiul zbuciumului existenţial (vezi antiteza dragoste/ ură şi metafora un spasm. Cerul gol poate fi o imagine simbolică a divinităţii care ne-a abandonat. amintirea. 5) imagine auditivă: Când şopteşte valea de cântecele morii . acelor imagini care conturează. şi descoperă în ea pământul şi cerul. Eul lui Philippide se defineşte. trecutul. o “tăcere” a eului liric. la nivel semantic. cum ar spune Dante. cu stelele asemenea unor vineţi dinţi (metaforă). Poetul pătrunde în această selva oscura (pădure întunecată). Ctitorii) 1) vreme. prins în capcană între două nopţi. atât pentru intensificarea emoţiei. viaţa. Dumitriţa Stoica) I.

unde cenuşa stingea toate şoaptele. parc . 3. “cu casă.. coord. Dumitriţa Stoica) I. Străinul) 1. Acestea pot fi considerate ctitorii primilor paşi ai eului-copil. pe-amurg ca pe-o ramă”. parc. cu casa. ce se referă la cei ce clădesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori unui lucru. A venit toamna în sufletul ei. Relaţia dintre titlu şi poezie constă în modul în care elementele naturii din cadrul copilăriei (râurile. exprimă vizual tot ceea ce aparţine acestei moşii. Floarea era vie când a primit-o. pe de-o parte zborul vrăbiilor. 9.că tot astfel trece şi timpul . care este în continuare fermecat de tot ceea ce ţine de trecut.. În structura “venit-ai” cratima marchează forma inversată a perfectului compus “ai venit”. “ce-ar străluci” ori metafora “rănit de-un dor târziu” accentuează ideea poetică. 2. 8. 6.timpu-n zbor. “Florica e acolo. 12 F. sugestia se realizează şi prin pauzele 73 . la plural. Ctitorii. ia seamă”.dr. livezile) şi-au lăsat amprenta asupra poetului.. la fel de repede ca o bătaie de aripi. Enumeraţia din prima strofă. la aflarea veştii. 78 (Ion Pillat. pe care cutremurat l-ascult” conţine o imagine auditivă. întorcându-se şi acum cu drag la pridvorul bătrân sau la vechea vatră. iar pe de altă parte . De asemenea. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizaţi cu împrejurimile.. articulat. În fiecare toamnă plecăm la ţară. o clipă” conţine o imagine vizuală. 7.dar n-ai zărit.. podgoriile. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera . la nivel auditiv .livezi”. „Străinul” venit la moşie pare că nu reuşeşte să descifreze peisajul şi îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine.9) Titlul poeziei. prof. moşia Florica aici. livezi”. este alcătuit dintr-un substantiv simplu. Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri şi corespondenţe: “Pealbastra depărtare a luncii de demult” sugerează scurgerea timpului./ Că ai cuprins Florica. (Irina Albăstroiu. au modelat amintirea cel va însoţi toată viaţa. iar o a doua trăsatură este preferinţa pentru spaţiul autohton. 4. care se produce instantaneu. el nu poate să înteleagă frumuseţea locurilor: “Şi crezi. O caracteristică a traditionalismului este localizarea intr-un spaţiu rural. evidenţiind frumuseţea şi bogăţia locului. 5. “Vrr.“Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus.

dar n-ai zărit. de 11 şi 10 silabe.prof. ia seamă. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunării (“sat lipovenesc”). iar metafora “aur vânăt”.. din perspective unui observator neutru. cu rol chromatic. Amurg în deltă) 1. 7. Dumitriţa Stoica) I. Dumitriţa Stoica) 74 . caracterul tradiţionalist se resimte prin tonul elegiac.dr. prof. Astfel.. trist = amar. apa şi o notă istorică (“cai tătari”).. dintre viaţă şi moarte.” (Raluca Ana Rădulescu. atât l-a tăiat capul să facă. o ilustrare concisă a temei acesteia. pauze ale emoţiei. 5. personificarea “noapte şoptitoare” creează un fundal muzical melancolic. 12 F. melancoliei și nostalgiei: ”Că ai cuprins Florica. 12 F. dr. coord.din discursul liric. 79 (Ion Pillat. (Ioana Alexandra Glăvan. 8. o stagnare. Din păcate. Modalitatea în sine a descrierii în cazul căreia vizualul este dominant este specifică textului liric. În “Amurg în deltă” caracterul liric al poeziei se face simţit prin nota de uşoară melancolie. iar măsura versurilor . marcate de punctele de suspensie. Cratima uneşte într-o singură silabă părţi din cuvinte diferite. la amurg. fapt necesar pentru păstrarea măsurii. a vieţii in deltă. Titlul ”Amurg in deltă” este un fel de rezumat al poeziei. Căderea sunetelor la sfârşit de substantive şi la început de verb reduce numărul de silabe din vers. Natura este o temă des întâlnită în poeziile lui Ion Pillat. tabloul este totuşi încărcat de emoţie. 6. subliniază trecerea lentă a timpului care se reflectă şi asupra naturii înconjurătoare prin nuanţele soarelui la apus. In ultima strofă. dureros scâncind = plângând 2.. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserării.. Metafora “ ochi de apă moartă” dă poeziei o uşoară nuanţă melancolică şi poate arăta o incetinire a trecerii timpului. În “Amurg în deltă” acesteia i se alătură motive ca amurgul. Ne-a tăiat calea o pisică neagră. 3. 9. 4. Rima este incrucişată. Epitetul personificator ”sfâşietor de trist” sau cromatismul insistent şi contrastant (aur / vânăt ) conturează un spaţiu al disputei dintre lumină şi întuneric. Aparent un cadru de natură. coord.

deoarece poetul îşi exprimă sentimentele pe care i le trezeşte trecerea timpului. totuşi. de fapt. „simt”). Aceasta sugerează. şi anume. iar în aceasta poezie eul liric îşi exprimă tristeţea şi un fel de conştiinţă a imposibilităţii de a schimba ceva în această privinţă. „Banul. În această poezie apar tema timpului şi motivul morţii. „simt”. În prima strofă negaţiile au rolul de a întări ideea poetului că timpul nu este ceva palpabil şi că acesta reprezintă o realitate abstractă. prin verbe la persoana I („aud” . ochiul dracului” 75 . 3. cum ar fi „aud”. Comparaţia „îngălbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arăta efectele trecerii timpului asupra omului. a sorbi din ochi. 9. se pune accent pe acest substantiv. fragilitatea omului şi existenţa sa limitată. Omul s-a confruntat dintotdeauna cu efectele timpului. 12 F: coord. Titlul reprezintă. 3. 81 (Iuliu C.”Nu-i în apus şi nici în auroră” . tema poeziei. Această operă este o poezie lirică. Prima virgulă separă apoziţia-metaforă ”în ceasul cu nisip…” de restul enunţului. ochi de vultur. ca prezenţă. a pierde din ochi. iar a doua separa două propoziţii coordonate. Prezenţa eului liric în această poezie se face remarcată prin adjectivul posesiv la persoana I. 6. dr. nemãrginite = întinse solitari = singuri 2. cu scopul de a eviden ţia greutatea şi apãsarea cu care calcã „marii urşi”. aceea a trecerii timpului. 5. aşa cum filele de cărţi se îngălbenesc datorită vechimii. Timpul) 1. (Sabina Iordache. Ca de obicei.I. compunere –dintotdeauna derivare cu prefix-recheamă 4. centrală fiind aceea a unui eu liric pentru care timpul ajunge. 80 (Ion Pillat. 7. „paşii”. Săvescu. Percepţia acută a acestei treceri este sugerată prin imagini poetice. „fără ieri şi fară azi” 2. „mei”. o realitate palpabilă( „pasul” timpului îi bate în inimă).Prin folosirea pluralului articulat „paşii”. de asemenea. Dumitriţa Stoica) I. eul liric este marcat. prof. La Polul Nord) 1. si verbe la persoana I. 8.

Astfel. “dorm”. întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea eului liric. Cadrul natural este unul trist şi dezolant. 6. “dorm adânc”-“dorm mereu”. “munţii solitari” Epitetul personificator “munţii solitari” este folosit pentru a evidenţia mareţia şi înãlţimea munţilor. 12 G.4. Boala) 76 . 9. pustietatea (“munţii solitari”.). Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al simbolismului. şi aduce cu sine pierderea oricãrei sperante din sufletul poetului. obişnuitã numai prin ritmuri şi rime perfecte. 5. care dominã întreg ţinutul prin “albul dezolant” . prin motive precum motivul singurãtãţii. “se văd”. la fel ca şi repetiţia şi simetria unor cuvinte la începutul şi şfârşitul unei strofe ( “munţii solitari”. ce sugereazã permanenţa stãrii de angoasã. Gãvescu. iarna are rezonanţã în sufletul omului. Cromatica este astfel sugeratã prin culoarea alb. Nicolae Scurtu) I. “La Polul Nord”. nevrozã. prof. imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului iarna. chin şi frig lãuntric. este asociatã cu izolarea. 82 (Marin Sorescu. încât par desprinşi din universul terestru. “se-aude” etc. (Andra Achim. prin albul care dominã. solitudine care în poezia de faţã devine apãsãtoare. “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare” “ Şi urşii albi. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. dr. înduioşaţi. coord. aceştia sunt atât de înalţi. devenind singuratici. prezintã câteva caracteristici specifice liricii simboliste. obţinutã prin ritmuri si rime perfecte. 8. într-un oftat adânc şi greu” 7.“La Polul Sud”).“La Polul Sud” etc. “îngalbeneşte”. prin evidenţierea unei muzicalitaţi exterioare. Altã caracteristicã ce încadreazã poezia în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist şi dezolant. Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor. Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea exterioarã. “câmpii nemãrginite”). intensificând sentimentele şi dând veridicitate întregului poem. aducând monotonie. dar mai ales prin repetiţia simetricã a unor cuvinte la începutul şi sfârşitul unei strofe (“La Polul Nord”. în poezia “La Polul Nord”. o atmosferã prin intermediul cãrora eul liric îşi exprimã starile sufleteşti nelãmurite şi confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã. culoare simbolizând stări şi atitudini poetice de izolare. “adorm”. Prin intermediul laitmotivului. La nivel morfologic se remarcã abundenţa verbelor la timpul prezent: “sentind”. care dominã peste câmpii si vãi.

iar „medicamentele” (ura. un început de detaşare de această lume. a se trezi cu noaptea în cap. a fi bun. oraşe. a trăi. “am citit”. dr. 83 (Marin Sorescu. Iubirea. “am urât şi am iubit. desi “am cheltuit pe ele o groază de ani” şi că singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este trăirea intensă. viaţa fiind antidotul pentru moarte. 12 G. sugerat de epitetul “mortal”. Eul liric încearcă să evite aceste simptome. Se vorbeşte despre moarte. 9. prost ca noaptea 4. am fost bun şi am fost frumos” – enumeraţia sugerează strădania depusă pentru a învinge „boala” fiinţei. este o metaforă sugerând moartea. pe care încearcă să o înfrângă. noapte luna şi stelele”. de la primele simptome. de a simţi în fiecare moment. Se observă o Moarte generală. moartea. a fi frumos. senzaţie = percepţie 2. iubirea. prof. „Boala”. “ziua mă doare soarele. Discursul liric este confesiv. “cand m-am nascut”. “ aici în regiunea fiinţei mele”. Titlul poeziei. verbe la persoana I singular: “simt”. Pleacă trenul) 1. a gândi 2. încercarea de a ne face viaţa cât mai frumoasă. din punct de vedere sintactic. o moarte care incepe de la inceputul vietii. toate înseamnă a fi viu. Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva morţii pe care o simte încă de la începutul vieţii. În prima strofă a poeziei se descrie sentimentul morţii. priveşte moartea ca pe o boala. degeaba = zadarnic. continente” – virgula desparte mai multe elemente ale unei enumeraţii şi. adresarea directă (“Doctore”).gândire. am vorbit cu oameni şi m-am gândit. 7. Cratima marchează căderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nue” într-o singură silabă. „Oameni. cititul) sunt încercări de a trăi intens viata. pronume la persoana I singular “mă”. 8. venind din interiorul ca o conştientizare a pieirii. Lumea înconjurătoare devine o povara. cea cu care ne naştem. “mi” 5. (Alexandra Niţă. coord. gânditor. separă elementele unui subiect multiplu. 6.1. direct. cititul. Eul liric consideră că a-ţi face viaţa frumoasă te îndepartează de moarte. am învăţat să citesc şi chiar am citit niste cărţi. 3. 77 . ura. Nicolae Scurtu) I. gând . se eschivează. Se realizează ca moartea în final nu are loc. prin substantivul în vocativ „Doctore” şi prin folosirea persoanei I singular a verbelor şi a pronumelor.

confuz. nu să se şi apropie de ea. eul liric este cel purtat. el reuşeşte să privească lumea. 5. care aduce în prim-plan şi ideea detaşării. de fapt. hurducat de căruţă ». reprezentând atât despărţirea. a-şi lua lumea în cap 4. el nu stă. fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » şi sintagma « m-am uitat pe fereastra ». el este cel care nu se opreşte la ele. copacii fug. care vede. marcă a eului liric şi indică autoadresarea. frica de ataşament şi de cunoaşterea necunoscutului. de asemenea. niciodată „tu”. « De ce ?» este o interogaţie retorică. « privirea » fiind element cheie al acestei poezii. Revolta şi mâhnirea capătă forma finală în aceste ultime două versuri. limitându-se astfel la o cunoaştere superficială. Ultima strofa expune metafora dramei călătorului. că facem alegeri. un tren tot se pune în mişcare. lipsa trăirii în mijlocul lumii şi în prezenţa ei. tristeţea omului călător care nu reuşeşte să cunoască niciodată lumea pentru că are timp numai să o vadă. 8. de tren. de când lumea şi pământul. ce concentrează şi expune drama omului care ştie. continente » când. « Trenul » este cel care se pune în mişcare. trenul face acţiunea: trenul stă sau trenul se duce. 78 . Fug « copacii. Resemnarea vine odată cu conştientizarea că în curând va pleca şi trenul tău. efectul este acelaşi. de vapor. se încearcă o anulare a responsabilităţii acţiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iţi mai aparţine. « Pleacă trenul » este o metaforă. ca un strigăt debusolat. cât şi efectele ei. ruptura tot se produce. el nu acţionează. iar timpul trece pe lângă noi. Astfel. Efectul este acelaşi: fie că trenul merge sau stă. iar el fuge. lucru sugerat de enumeraţia « de autobuz. Mai este. el nu fuge. de lume. responsabilitatea nu este asumată. eul liric preferând pasivitatea şi detaşarea. a aceluia blocat în pasivitate. Tema poeziei o constituie îndepărtarea. 9. că luptăm. dar se conştientizează ruptura . fără a apuca să o şi cunoască. « Tu » doar eşti în tren. iar întrebările sunt adresate sieşi. timpul tot se scurge. dar nu priveşte. 7. Astfel. indiferent din ce parte se produce acţiunea. Totul stă. Ideea « Toata viaţa am privit pe fereastra » exprimă neimplicare. 6. oameni. Întreaga strofa este o metaforă ce sugerează viaţa omului care doreşte să vadă. ca lumea. cu riscuri şi frământări. expusă ideea trecerii ireversibile a timpului şi a incapacităţii de a-l trăi : avem de multe ori impresia că ne trăim viaţa. trăirea. dar îi este teamă să simtă. Interogaţia « De ce ? » accentuează ideea poetica expusa în celelalte strofe. Titlul poeziei sugerează pasivitate şi detaşare. dar să nu cunoască. condamnat de sine să privească. lăsându-se purtat inert de mersul lucrurilor. Pasiv. dar nu cunoaşte. eul liric nu îşi asumă viaţa. Din nou. oraşe. confuzia si totodată resemnarea : nu se ştie cine a plecat.3. devenind legătura sa cu tot ceea ce îl înconjoară. când de fapt suntem victime ale pasivităţii noastre. « Tu » este un pronume personal.

Interogaţia din final.. Verbele din prima strofă creează o atmosferă aproape ireală şi sugerează un timp mitic al iubirii. Nicolae Scurtu) I. « de ce ? » vine ca o răbufnire. -prezenţa monologului liric adresat -mărci ale eului liric şi prezenţa verbelor la persoana I plural (ne sărutam. prof.motivul iubirii creatoare de lumi . Alchimie) 1. romantică. peste iarbă. o conştientizare a irosirii: « Toată viaţa m-am uitat pe fereastră […] De ce am impresia că am cunoscut lumea ? » (Ioana Raluca Cristea.motivul relaţiei omului cu transcendenţa . Îndrăgostitul sugerează faptul că prin iubire.motivul cuplului adamic 6. 12 G. se-adumbrea= se intuneca stins= imperceptibil. de a sublinia sentimentele de duioşie ale îndrăgostitului şi de a sugera că prin dragoste omul poate accede la absolut. dr. Prin intermediul simbolurilor. a da de veste. Atmosfera mitică este subliniată de versul liber şi măsura de 11 silabe. omul poate atinge absolutul. 12 G. Metafora steaua neagră este formată din doi termeni aproape antitetici şi rolul său este de a crea o atmosferă ireală. 84 (Nichita Stănescu. 7. a da ocol. dr.a rămâne în aer 4. Sărutul) 1. (Anca Maria Pricop. Titlul are rolul de a-l introduce pe cititor in universul de ficţiune propus de autor şi de a oferi o cheie de lectură a textului. coord. 3. 8. Din punct de vedere sintactic virgula coordonează circumstanţialele de loc iar din punct de vedere stilistic are rolul de a coordona termenii unei enumeraţii. nenfaşura) 9.).a avea un aer preocupat . 85 (Marin Sorescu. prof. În ultima strofă se regăseşte motivul iubirii creatoare de lumi şi motivul cuplului adamic. coord. vag 2. fapt sugerat de sintagmele care unesc cele două lumi (şi păsări mari se coborau pe bănci/ şi pe statui. îndrăgostitul îşi exprimă concepţia despre iubire şi consecinţele pe care aceasta le are asupra eului interior şi asupra universului. a da cu bâta-n baltă. Nicolae Scurtu) I.a-şi da aere . fiind un simbol al iubirii. tema iubirii . –a avea nevoie de ceva ca de aer . o încununare a emoţiilor exprimate pe parcursul poeziei.. 5. a da vrabia din mâna pe cioara de pe gard. 79 . pe cabluri.

4... Risipa se realizează prin consumarea timpului dat fiecăruia să-l trăiască în întreţinerea reacţiei chimice care ne promite drept produs final fericirea. Nu am putut găsi la magazin calorifere cu şapte elemenţi. 7. El transformă toată frământarea omului de a obţine fericirea într-o pseudo-ştiinţă cum este alchimia ce are un ţel final imposibil.”).” ... un număr rotund. Mărcile gramaticale ale prezenţei eului liric în textul dat sunt formele verbale la persoana I („Ce sa fac eu. 9.. Ele sunt trecute în tabloul fiinţei sale ordonat. Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv prin mărcile lexicogramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 şi prin adresarea directă prin invocaţie retorică care accentuează subiectivismul poeziei.. „. Fericirea este un scop în timp ce înţelepciunea este un mijloc de a atinge scopul. întreg. Marin Sorescu în ultima strofă a poeziei „Alchimie” foloseşte metafora şi un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arăta risipa ce se realizează în căutarea pietrei filosofale.mai arunc sub cazanul vostru. Titlul poeziei este un simbol ce ne arată unghiul din care trebuie să citim poezia pentru a înţelege semnificaţia urmărită de autor. Invocaţia este folosită în discursul liric pentru a accentua sentimentul de frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii. 8. Cele nouăzeci şi nouă de elemente.”. 80 . „Vă dau jumătate. Virgula desparte în text elementele componente ale enumeraţiei. Altă marcă gramaticală existentă în textul dat este prezenţa formei pronominale a persoanei I („eu”. 3. Plutoniul. deoarece nu sunt o sută. piatra filosofală. sunt insuficiente. „mea”. „daţi-mi”. Acest procedeu artistic permite exprimarea mai directă a sentimentului de dezolare şi creşte intensitatea mesajului transmis. fericirea. Dar din păcate reacţia continuă la nesfârşit fară un rezultat. Deci titlul simbolizează căutarea orbească a fericirii. 5. şi care foloseşte calcule şi formule imprecise bazate pe intuiţii eronate. 6..2. Opoziţia din strofa a doua dintre ideea de înţelepciune şi cea de fericire reliefează asemănarea dintre cele două noţiuni în concepţia umană dar ele au valori şi înţelesuri diferite.”. radiul şi poloniul sunt elemente chimice radioactive.”) şi adresarea directă prin folosirea formelor verbale şi pronominale la persoana a II-a („Aţi greşit calculele. număr fatidic... asemenea elementelor chimice din tabelul periodic al elementelor.. „vă dau jumătate. „mele”).

Astfel. Astfel. trecerea ireversibilă a timpului şi un motiv literar este cel al toamnei şi al frunzelor moarte. a se da de ceasul morţii. eul liric este înspăimântat. şi care. 3. elegia. a disperării şi tristeţii eului liric. Structurile care pun în evidenţă prezenţa eului liric sunt: „Aşează-mi-te alăturea”. „Fereşte-mă”. a-i suna ceasul 4. Tonul autoritar. 6. deznădejdea şi durerea provocate 81 . Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viaţă precum frunzele uscate de vânt. Prin referire la specia genului liric. Titlul poeziei. Nicolae Scurtu) I. frunzele. cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistică auditivă. regretul. toamna. Sinonimul contextual pentru cuvântul învăluită este „îmbrăcată” şi pentru a depăna este „a desfăşura”. aceea a spulberării iluziilor şi speranţelor la gândul perisabilităţii fiinţei umane. reluat în cadrul fiecărei strofe. Este dezvăluit şi elementul central în jurul căruia gravitează întregul discurs liric. 86 (Radu Stanca. poezia capătă forma unui monolog adresat. „preumblă-te” 5. căutând refugiu şi alinare în iubire. accentuează ideea deznădejdii. Conştientizarea dramei umane. De asemenea. 9. prof. inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice. 8. Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marcă a lirismului subiectiv şi implicit a eului liric. încă din titlu este fixat cadrul natural metaforic. coord. angoasă. În cadrul poeziei. este cuprins de tristeţe. se remarcă personificarea „frunzele sub paşi.(Cezar Laurenţiu Blănaru. este anticipată încărcătura afectivă a poeziei. toamna cu frunzele moarte. expresivitatea este realizată prin figurile de stil existente. precum metafora. dr. neputând să se împotrivească destinului. fixează motivul central al acesteia. Astfel. „Fă focul”. O temă prezentă în text este efemeritatea fiinţei umane. 2. personificarea. Formele de imperativ exprimă voinţa hotărâtă şi cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate fiinţei iubite. Personificarea e menită sa exprime zbuciumul interior. durerea. Astfel. în raport cu universul. 12 G. dezolare. sentimentele dominante fiind melancolia. Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. Cuvântul a cărui formă nu mai este conformă cu normele limbii literare actuale este „alăturea”. a realităţii necruţătoare generează deznădejde. cadru necesar exprimării unor trăiri de o asemenea gravitate şi intensitate. acesta doreşte cu tărie să evadeze din realitatea dezolantă. Frunzele moarte purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea fiinţei umane cât şi cât de nesimnificativ şi neputincios este omul în faţa naturii. 7. Frunzele – Elegie de toamnă) 1. „Frunzele-Elegie de toamnă”. Chinuit de ideea efemerităţii fiinţei umane şi de regretul vremurilor apuse. ritmul alert al confesiunii este susţinut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea şi disperarea eului liric. în ceasul al doisprezecelea. titlul prefigurează ideea de ansamblu a textului.

Confesiunea lirică evidenţiată prin mărcile eului liric (pronumele personal de persoana I plural – “noi”). devine astfel subiectivă şi reuşeşte să treacă peste toate defectele celui/celei asupra căruia/careia îsi răsfrânge iubirea. cum este cea din versul „Să nu simt frunzele cum zboară în vânt”. Iubirea devine elementul de conexiune între cei 2 : „Iubirea. “n-o să piară”.. Expresivitatea este realizată prin repetiţia anaforică (“şi chiar. 12 G. implicarea afectivă a eului liric. Apar sintagme care marchează permanenţa iubirii:”înc-o seară “. reliefează lirismul subiectiv.“n-o să moară” 2. Verbul la condiţional-optativ “ar mai trece“ şi cel la viitor “n-o să dispară “exprimă dorinţa eului liric de a conserva acest sentiment. 8.” “Şi dragostea .” 6. de accentuare a sentimentului de iubire (“ea. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită şi de uzitarea metaforei./şi multe. “dăinui-ntre”) ajută la păstrarea măsurii de 10-11 silabe.. dr. de a-l proiecta într-un plan ireal şi. “Iubirea. Adresarea directă a eului liric este subliniată prin pronumele de persoana a II a singular ”-ţi”. Apoziţia “ea”. ea . (Radu Stanca. “înc-o “.”n-o să dispară“.”) şi prin inversiunile cu rol prozodic. focalizând accentul asupra iubirii. nicicând n-o să dispară “. subliniază importanţa iubirii pentru eul liric. nu l-am crezut. Astfel. ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „Să nu simt”. dar şi prin adjectivul pronominal de persoana a II a singular „tale”. ea n-a murit. coord. 7. Persona încercată de acest afect. Nicolae Scurtu) I. ea. “va dăinui “.. 5.. ea . nicicând n-o să dispară. acest lucru evidenţiând totodată unitatea cuplului. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranţele. nicicând n-o să dispară” are rolul de a izola o apoziţie (“ea”). expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizează prin intermediul figurilor de stil folosite în cadrul poeziei. 3. Sonet) 1. 4. “la nesfărşit”. “eu” marchează prezenţa lirismului subiectiv. Eul liric ar dori să se sustragă acestei realităţi dureroase şi să oprească timpul. Folosirea cratimei. Cele doua virgule din versul “Iubirea. Legatura afectivă dintre eul liric şi iubită e redată simbolic prin folosirea pronumelui de persoana I plural ”noi”. căci raţiunea nu mai are putere în faţa sentimentului intens.de drama omului a cărui speranţe s-au spulberat. Nici când mi-a arătat dovada. Pronumele de persoana I singular “-mă”. totodată posibilitatea împlinirii unui scenariu ideatic. vezi. “tainice cununi”).Iubirea este un sentiment ce creează o anumită vulnerabilitate.dar . (Mara Moroşeanu. pentru elidarea unor vocale (“dac-ar”. 82 .nicicând n-o să dispară”. Ea este o slăbiciune. Iubirea lui nu va muri nicicând.. Amploarea suferinţei interioare şi a temerilor este evidenţiată prin inversiunea „vasta urgie”. prod. 87. Cel de-al doilea catren nuanţează eternizarea sentimentului de iubire. Rima este încrucişată.

a-l tăia capul 4. o desprindere de contingent. a tăia elanul. întruna: După spectacol mă bătea la cap întruna! 3. nedreptatea firescului. din punct de vedere gramatical. “nedreptate” suprimă insolitul imaginilor artistice. Nedreptate) 1. prof. Astfel. mai ales. marchează elipsa predicatelor. care luptă cu sine. pusă în relaţie antitetică cu depăşirea limitelor 7. prin răsturnarea firescului. într-una: Într-una din zilele vacanţei voi merge la mare. Astfel. a duioşiei în planul iubirii. Titlul exprimă şi subliniază apariţia eului liric subiectiv. dar totodată. dr. prof. antonimie: realitatea-visul despărţind-unind 2. duioşie. 9. dar şi evidenţierea ideii poetice. prezenţa eului liric implicat. 12 G. „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?”. dr. prima interogaţie retorică pune sub semnul întrebării normalul şi sugerează ieşirea din limitele banalului. a tăia frunza la câini. “înfrigurată”. Necuvintele) 1. prezenţa interogaţiilor retorice 8. “noi”. Nicolae Scurtu) I. (Cornelia Badea. Mijloacele artistice la care apelează . au drept scop înfrumuseţarea versurilor. Nicolae Scurtu) I. acel laser lingvistic = acel cuvânt 83 . inclusiv prin ermetismul expresiei. coord. Inserate între versurile 7-13 se regăsesc epitete personificatoare atribuite tristeţii şi dragostei: “urâtă”. Lirismul subiectiv se caracterizează prin prezenţa monologului liric adresat şi prin intermediul mărcilor eului liric (pronumle de persoana I singular şi plural): “eu”. (Victor Niculae. tristeţe. 89 (Nichita Stănescu. a trage cu urechea. 18 silabe 5. prin folosirea verbelor la pers. întotdeauna. 3. figurile de stil creează ambiguitatea limbajului împinsa până la aparenţa de nonsens. dragoste 4. I plural. poezia contrariază permanent aşteptările cititorului. 6. iar din punct de vedere stilistic accentuează importanţa ochilor şi a picioarelor în cadrul vieţii şi. 88 (Nichita Stănescu. ducând la confruntarea dintre creator şi gânditor. a se culca pe o ureche 2. speranţe.9. coord. 12G. Virgula. de absurd. orice poet.

Poezia „Necuvintele” se prezintă ca o artă poetică prin faptul că poetul îşi arăt propria concepţie despre modelul de poezie. coord. a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente. 5. adevăr reprezentat de un singur cuvânt. şi a soluţiei găsite de el pentru obţinerea unei noi lumi se conturează o veritabilă artă poetică. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv. a-şi bate gura degeaba. de a nuanţa naşterea unei noi lumi. a filosofării pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în vis. prof.5. În ultima strofă. Nichita Stănescu este un înnoitor al poeziei prin faptul că aduce atât elemente noi. pentru că descrie cel mai bine atmosfera create şi anume aceea a necuvintelor. Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească. 7. 90 (Nichita Stănescu. să atingă absolutul. referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. o creaţie a esenţei lucrurilor. planând”. dr. “Necuvintele” reprezintă o artă poetică deoarece arată ideea autorului despre poezie şi despre lumea înconjurătoare în general. cu excepţia strofei a treia în care primele două versuri se repetă. a temei. plutind. iar celelalte versuri sunt alcătuite independent de poeziile clasice. „adăugată” – înlăturată. Cu ajutorul limbajului. Strofa a doua evidenţiază dorinţa autorului de a afla adevărul. 9. 6. În acest sens titlul este semnificativ. / care bat. În text se repetă verbul “a naşte” (“născând”) care are rolul de a evidenţia procesul creator. Nichita Stănescu se foloseşte de o metodă a contemplării. 12G. Tema poeziei este creaţia ca înnoire a universului. (Victor Niculae. 2. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsită de rimă. a se bate cu morile de vânt. 84 . 8. Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului. poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru. 3. „înlăuntru” – exterior. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”. iar al doilea i este articol hotărât. cât şi o altfel de gândire asupra poeziei moderne. Nicolae Scurtu) I. bătut de soartă / de Dumnezeu 4. Lauda omului) 1.

6. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric.. pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină. oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer. vocea lirică este prezentă în text prin adresarea directă. 12 H. Titlul este un element esenţial al receptării. vâslind în aerul gândului. toate trei cu privire la Om. să aiba un „punct de vedere“ despre Om. chiar dacă cu valoare generalizatoare. Ultimele doua imagini. 9. din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. Titlul poeziei. complementare una alteia. ca pentru a purta în ele adevăruri absolute. pentru că redă ceea ce gândesc pomii. identifică specia lirică cu o odă. Dimineaţă marină) 85 . (Cătălina Ivan.” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect. 91 (Nichita Stănescu. 8. Pentru aer. în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului. eul liric este sugerat. aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru. 7. „care e gândul“. Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii. ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă. Lauda omului. Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”. adânci şi de o mare plasticitate intelectuală. este a elogia la maximum intelectul uman. în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor. Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al . pietrele şi aerul.. A imagina aripi crescute înlăuntru. deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. Cea de-a treia strofă. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor. un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului. Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare. În poezie. prof. în tipare sintactice de neclintit. pietrele şi aerul. „ce-o zăreşti”. De asemenea. a pietrelor şi a aerului. făcând apel la propria lor sferă semantică. precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe. sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare. sporesc impresia de dinamism continuu. Anca Roman) I. definitive. Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă. pe parcursul celor trei strofe. mediul păsărilor. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă. trei trepte ale unui fel de silogism poetic. în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. dr. coord. copacii. ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele lumii materiale.

Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinţă supremă. motivul ascensiunii. „sprâncene”. natura se trezeşte la conştiinţă). universul material prinde viaţă. Titlul sugerează un tablou de natură. numai că dimineaţa devine o metaforă a trezirii conştiinţei: fiinţa cosmicizată se trezeşte din somnul necunoaşterii. omul devine centru al universului. Rima este încrucişată. 5. glorificând momentul naşterii lucide. 12 H. 8. Adolescenţi pe mare) 86 . Titlul poeziei citate este alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un adjectiv cu valoare de epitet. prof. 9. dr. Anca Roman) I. „şi plopii. trezindu-se brusc” – personificare. al iluminării. a şti ca pe apă. Imaginea vizuală a soarelui şi sinestezia „lumina-n ape o să-mpungă” conturează o lume a obiectelor şi a fiinţelor aflate într-o relaţie de întrepătrundere. motivul somnului. „ochii”. moment auroral privilegiat. coord. a se îmbăta cu apă rece. fiecare cuvânt. Orice titlu induce un anumit nivel de lectură a textului poetic şi generează un orizont de aşteptare.1. într-un moment al zilei. Nicolae Manolescu vorbeşte despre substanţializarea limbajului şi poetizarea realului. reinterpretarea miturilor (geneza este aici individuală. într-o viziune monumentală. Discursul liric confirmă parţial şi completează înţelesurile sugerate de titlu. 3. Poezia se face pe sine ca obiect şi se construieşte cu fiecare vers. „umeri” . 1-3 feminină şi 2-4 masculină. măsura variază între 10 14 silabe (într-o rostire rapidă a primului vers al acestei strofe) 6. 92 (Nichita Stănescu. prin personificare. ţine lumea în fiinţă. schimbându-i contururile. dar dincolo de cuvânt se deschide o altă lume. devenind o prelungire a universului uman. pe apa Sîmbetei 4. identificându-se cu soarele. Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enunţului şi reliefează semnificaţia sintagmei: o personificare. Cuvintele au valoare în sine. Tema trezirii conştiinţei / a naşterii lucide. în lumină. 7. Sentimentul este generator de sens. având drept caracteristici lirsmul reflexiv şi imagismul metaforic. (Ştefania Raisa Ciulacu. „tâmplele” 2. „frunte”. a da apă la moară. motivul luminii. Textul aparţine neomodernismului.

a tăia drumul / calea cuiva. 4. împlinire şi desăvârşire a fiinţei. ca Isus. 7. prezentă şi în această poezie şi este datorată unui limbaj simplu. 93 (Nichita Stănescu. tema adolescenţei. „zvelţi” şi „calmi”. impulsionaţi spre descoperire. În primele patru versuri – rimă încrucişată. 3. pe mare. calmă. 14 silabe în al doilea vers. lentă = lină. dr. Cele două epitete. 2. a tăia frunză la câini etc. Scrierea cu literă mică este un procedeu prozodic specific modernismului. prelungit şi în neomodernism. firesc. fără multe figuri de stil. consecinţele elidării acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor. 8. Epitetul „lenta înaintare” semnifică plutirea lină. prof.1. (Alecsandra Zugravu. 9. Adverbul „simultan” evidenţiază ideea unei alinieri ca într-o competiţie care-i ajută să se cunoască. Transparenţa ideii poetice este ilustrată aici de imagini artistice şi de prezenţa eului liric ca spectator. care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare. a-i tăia cuiva (toată) pofta. reprezintă calităţi ale tinerilor. fapt subliniat şi prin utilizarea conjuncţiei adversative „dar”. 6. ţeapănă = puternică. Spre deosebire de aşteptarea celui care îi contemplă. tinerii au căpătat deprinderea de a „merge pe valuri”. măsură de 16 silabe în primul vers. Ultimele două versuri reprezintă un fel de concluzie / constatare a întregii poezii. pentru că poezia nu se mai bazează pe reprezentare. coord. cunoaştere de sine. ca un dans cosmic. ci este ea însăşi un act. rostirea într-o singură silabă / tempo rapid. numit ingambament. semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice şi al încrederii pe care adolescenţii o au în ei înşişi. 12 H. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stănescu. Ploaie în luna lui Marte) 87 . motivul mării. motivul biblic al mersului pe valuri 5. 12 silabe în al treilea vers şi 15 silabe în al patrulea vers. Anca Roman) I . care stabileşte o opoziţie cu ideea din versurile anterioare. fără a se marca fiecare vers prin majusculă (scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite). Apostroful din versul: „măcar pân' la genunchi în valul diafan” marchează absenţa vocalei “ă”. a adolescenţilor cuprinşi de elanuri impetuoase.

1. „infernal", „concretă", „mansarde” 2. Substantivul Marte este scris cu majusculă deoarece reprezintă numele zeităţii romane a războiului şi a vegetaţiei. 3. a pune suflet, a-şi da sufletul, din suflet, cu sufletul la gură 4. Tema iubirii; motivul ploii, motivul zborului, motivul Lorelei, motivul zeului Marte. 5. Rima strofei a treia este încrucişată şi feminină. Măsura strofei a treia este de 9 -11 silabe. 6. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare nostalgică a trecutului. Iubirea de altădată este proiectată în mit cu ajutorul imperfectului („ne iubeam”, „ploua”, „dansau”) 7. Personificarea „Pereţii odăii erau / neliniştiţi [...]" este folosită pentru a sublinia că în faţa iubirii celor doi, până şi lucrurile care, de obicei, sunt de neclinit, îşi pierd această calitate, sentimentele îndrăgostiţilor reflectându-se în tot ceea ce îi înconjoară. Tot prin personificare, „sufletele noastre dansau”, se exprimă bucuria existenţială intensă, căci pentru îndrăgostit lumea apare ca un miraj continuu. 8. În penultima strofă se prefigurează ruptura dintre îndrăgostiţi, lucru sugerat de primele doua versuri, care conţin o imagine vizuală: „Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia". Uitarea odăii unde ei se iubeau şi înălţarea marchează distanţarea îndrăgostitului de iubita sa. De altfel, chemarea iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanică, sirenă a Rinului care atrăgea corăbierii într-o zonă stâncoasă, provocându-le moartea), asociat iubirii tragice, imposibile în romantism, sugerează destrămarea cuplului erotic. Imaginea auditivă „Tu mă strigai din urmă", urmată de repetiţia „răspundemi, răspunde-mi" vin să sugereze faptul ca îndrăgostitul îşi lasă iubirea undeva departe, el îndreptându-se spre alte idealuri, iar vocea iubitei răsună ca un ecou îndepărtat. Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorică din partea iubitei, care îl pune pe îndrăgostit să aleagă între iubirea lor („oamenii") şi alte idealuri, înalţătoare, dar care pot fi efemere („ploaia") 9. Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic dată de multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice regăsite în text. În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu, întâlnim imagini vizuale ca „norii curgeau", care fluidizează ideea trecerii implacabile a timpului. De asemenea, se remarcă personificările „Pereţii odăii erau / nelinistiti [...]" şi „Sufletele noastre dansau", care sugerează fericirea îndrăgostiţilor şi rezonanţa universului înconjurător la sentimentele lor. Ploaia este o metaforă a vieţii, a instinctului, a bucuriei existenţei.

88

Metafora „mie-mi plouă zborul, cu pene" sporeşte expresivitatea textului, la fel ca şi imaginea vizuală „Şi mă-nălţam", ambele impunâd motivul zborului, al înălţării, al depăşirii limitelor banalului, prin iubire. Epitetul superlativ „ploaie de tot nebunească", din ultima strofă, este ca o ultimă aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trăit-o „în luna lui Marte". (Alexandra Chiriţă, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman) I. 94 (Gheorghe Tomozei, Septemvrie) 1. septemvrie, târzii 2. Rolul punctelor de suspensie din primul vers, „Septemvrie…” , este de a marca o pauză afectivă în rostirea poeziei , pentru a sugera nostalgia. 3. „septemvrie, „rădvanul”, „carte”, „frunze”, „iubire” sunt cuvinte din fondul vechi al limbii. 4. Tema trecerii timpului, asociindu-şi mai multe motive, precum toamna, amintirea, singurătatea, copilăria, exprimă starea de tristeţe a fiinţei. 5. Rima încrucişată (1-3 feminină, 2-4 masculină) şi măsura de 10-11 silabe. 6. Utilizarea verbelor la modul indicativ, timpul imperfect creează durată şi simultaneitate, prelungeşte durata momentului evocat şi o imobilizează într-un tablou sensibil şi melancolic. 7. Epitetul „frunze târzii” sugerează efectul venirii toamnei. Frunzele simt trecerea timpului şi , la timpul lor, cad „domol”. Acestea „ruginesc”, îmbătrânesc şi se sting, asemenea unei fiinţe umane. Metafora „rădvanul toamnei” exprimă plastic apariţia regală a toamnei, de după himericele clăi de fân ale verii, într-o continuă rotaţie calmă a anotimpurilor, ca la Virgiliu. 8. Ideea poetică este tristeţea indusă de venirea toamnei şi este evidenţiată prin epitete : „surâsul meu amar” ce exprima atât amăraciunea, cât şi falsitatea zâmbetului, deprimarea fiinţei care se identifică cu „cel mai trist şcolar”, râvnind după mângâierea doamnei învăţătoare, o alinare mult aşteptată, dar care nu va mai veni niciodată, pentru că timpul copilăriei a trecut. Strofa curentă, implicit şi poezia, se termină cu puncte de suspensie pentru a invita cititorul la reflecţie. 9. Limbajul poetic în poezia citată este caracterizat de reflexivitate, lasă cititorul în suspans. Poezia are o predispoziţie spre meditaţie, datorită punctelor de suspensie prezente atât în fiecare strofă, cât şi în ultimul vers, care te invită să gândeşti la rostul lumii şi al fiinţei aflate sub puterea timpului. (Daniela Tărăşenie, 12 I, coord. prof. dr. Anca Roman)

89

I. 95 (Ion Vinea, Declin) 1. Când îi cer explicaţii, se înroşeşte tot şi se eschivează. (cer = verb la persoana I, singular; omonim lexico-gramatical) 2. Virgula folosită în versul „Cântecul trist, cântecul cel mai trist” are rolul de a izola, parţial doar, întrucât cea de-a doua virgula cerută de situaţia gramaticală lipseşte, apoziţia dezvoltată „cântecul cel mai trist” de determinantul sau („cântecul trist”). Sintagma „cântecul cel mai trist” este, aşadar, o lămurire asupra primei sintagme, având, de asemenea, şi rol de gradare a intensităţii. 3. viaţă de câine; pe viaţă; în viaţă; de-o viaţă, a lua viaţă 4. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei şi cea a toamnei, care declanşează melancolia eului liric şi care declanşează monotonia bolnăvicioasă în planul exterior ( „arborii neajunşi la cer”, „turmele ce-şi pasc soarta”, „frunzele care se dau în vânt” ).

5. Mărci ale subiectivităţii: „în mine”, „(nu)-mi” (pronume personale, persoana I, singular)

6. Expresivitatea rezultată din repetiţia prepoziţiei „între” în ultima strofă a poeziei (anaforă) constă în sublinierea ideii că intreaga natură este cuprinsă de tristeţea toamnei. Atât lumea vegetală, prin „arborii neajunşi la cer”, cât şi lumea animală, prin „turmele ce-şi pasc soarta”, şi chiar şi elementele naturii, prin „apele ce-şi urmează albia”, sunt cuprinse de vraja morbidă a anotimpului.

7. Tristeţea eului poetic, care „întârzie” în planul său interior, este transpusă în planul exterior şi corelată cu toamna târzie. Aşa cum întreaga natură aşteaptă prima zăpadă din an pentru a se sparge monotonia existenţei, pentru a rupe şirul de zile derulate identic, una după cealaltă, la fel şi fiinţa aşteaptă „sărutul” care să îi încălzească sufletul. În aşteptarea elementului salvator (iarna, respectiv sărutul), cele două planuri au atitudini diferite. Astfel, lumea interioară, a sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multă melancolie, aspirând tristeţea peisajului tomnatic, astfel încât omul pare a avea un aer bolnăvios. Pe de altă parte, natura îşi urmează vechiile obiceiuri şi nu manifestă nici revoltă, nici nerăbdare, acestea fiindu-I atribuite de către privitor, ca urmare a sentimentelor proprii de nelinişte şi tristeţe. 90

Utilizarea acestei din urmă expresii poate conduce către ideea că eul liric este interesat el însuşi de posibilitatea sinuciderii. pentru a se salva. prof.8. 3. care îl determină să observe doar ceea ce este deprimant şi dureros în jurul său (“cântecul cel mai trist”. Puse sub semnul metaforic al titlului. Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate. Discursul liric este descriptiv pentru că prezintă numeroase figuri de stil epitete („arşiţa grozavă”. termenii îşi menţin proprietăţiile. Eul liric din poezia Declin trăieşte o tristeţe anonimă. acest lucru având drept efect o exprimare coerentă. arşiţă = dogoare. „În vale…dormea Ierusalimul”). „turmele ce-şi pasc soarta”). „lumea cea pribeagă”). ci numindu-şi sentimentele în mod direct. demult uitată în sine ( „o tristeţe întârzie în mine” ). tristeţe şi care reflectă o orientare a eului liric către visare şi izolare. pustietatea. vagă. Prezenţa acestor trăsături demonstrează caracterul elegiac al poeziei. imagini vizuale ( „Măslini fără de deunze dormeau). autorul nelăsând cititorului doar indici asupra ceea ce doreşte să exprime. „glasul sterp”. Pe cruce) 1. Elementele cadrului natural sunt numite şi nu doar sugerate. Declin. în cruce 4. „umilinţa tălăngilor”. Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zăcea” este acela de a realiza pronunţarea legată a celor două parţi de vorbire diferite: substantivul şi pronumele neaccentuat în cazul dativ. „curata-i frunte”. imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) şi pentru că redă dimensiunea spaţială („Pe stâncile Golgotei”. imaginile sugerează destrămarea lentă a fiinţei. de exemplu. în cea mai mare parte. ocărau = huleau 2. Cuvintele din poezia lui Vinea sunt. ca în poeziile simboliste. Anca Roman) I. (Elena Racu. „arborii neajunşi la cer”. 91 . sub impulsul unui pesimism continuu şi a obsesiei pentru moarte.. Elegia este specia poeziei lirice care exprimă sentimente de melancolie. Unele sintagme sunt totuşi destul de dure („glasul sterp”. renunţă aşadar. Imaginea creată de aceste versuri este aceea a unei bucăţi de lume cuprinse de melancolie şi care. continuă. folosite cu sensurile lor denotative. a-şi face cruce. „frunzele care se dau în vânt” ). dr. concisă. 12 I. 9. oboseala existenţială. 96 (Vasile Voiculescu. a-şi duce crucea. pentru că „E toată viaţa care doare aşa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”. coord.. se „dă în vânt”.

Redarea cât mai fidelă a răstignirii lui Isus se subordonează încercării de recuperare a rădăcinilor. Prima propoziţie. 6. Textul aparţine tradiţionalismului interbelic şi are ca temă centrală tema caracteristică a acestui curent şi anume conştiinţa religioasă ortodoxă. Cadrul exterior se află în relaţie directă cu personajul liric. tema centrală a tradiţionalismului interbelic. mama lui Isus. sporind tragicul. Invocarea pasajului biblic este o altă temă caracteristică şi anume aceea a întoarcerii spre primar. spre primordial. determinând şi schimbările naturii. chinurile şi. Când Iisus este cuprins de somnul morţii chinul se sfârşeşte şi pentru natura. în final moartea lui Iisus. Viaţa lui Iisus redată prin metafora „pălea fruntea-i curată” se stinge din cauza sângerării şi a spinilor. Adverbul „adânc”. dezlănţuită. Natura. 9. coord. dramatismul versurilor. Sintagma „Inima de mamă” înduioşează. curat. Ea este urmată de epitetul „arşiţa grozavă” care face legătura între personajul liric şi exterior. însă prin intermediul acestora se vede faptul că natura simte pierderea. reprezentată de elementele legate de credinţă (cruce. reprezentată de elemente precum sângerase. 97 (Vasile Voiculescu. personificată se dezlănţuie şi participă la acest moment de răscruce. Prima strofă a poeziei prezintă apropierea morţii lui Isus. pus în faţa verbului „zbucnea” sugerează violenţa şi profunzimea chinurilor interioare ale mamei. neputinţa ucenicilor accentuează şi mai bine momentul făcând apel la conştiinţa creştină. poezia „Pe cruce” redă viziunea poetului reuşind în acelaşi timp să sensibilizeze ctitorul. 11 G. Pornind de la acest vers se poate presupune că poetul prezintă momentul în care viaţa. Versul „Şi-adânc zbucnea blestemul în inima de mamă” face referire la suferinţa Mariei. disperarea mamei. 7. viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese foarte expresiv din versuri. mijloacele artistice (figuri de stil. prin simplitatea ei şi prin alăturarea numelui lui Isus de verbul la imperfect „murea” accentuează tragicul şi solemnitatea momentului. Chiar înainte ca Isus să moară. reacţiile celorlalte personaje lirice. căci ei sunt fără frunze. 8. Poezie) 92 . În concluzie. când suferinţa lui este maximă. În primul rând. cerul) este învinsă de moarte. Apoi. propoziţii scurte) reuşesc să redea tragicul şi gravitatea momentului. adaptarea naturii la suferinţele personajului liric Iisus este un element prezent şi în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea religioasă. prof. spinii. (Cristina Juverdeanu. Nu în ultimul rând.5. În opinia mea. Folosirea cuvântului „blestem” pentru a arăta nenorocirea personajului liric Isus arată imposibilitatea de a schimba ceva şi faptul că destinul trebuie împlinit. natura se dezlănţuie violent prin arşiţa grozavă şi prin vărsarea lavei. ţipatul Mariei Magdalena. Luminiţa Paraipan) I. La fel şi măslinii. „Ierusalimul doarme”.

Creaţia este văzută ca un basm. iar paginile care trebuiau umplute rămân albe. 3. coord. buzdugan. Am trecut cu bine peste sesiune. „mă”. menit să anunţe sosirea rădvanului dar şi destrămarea a tot ce se realizase. De acum se instalează un haos.”) În ultimele versuri apare dezamăgirea că deşi poetul şi-a pus în slujba poeziei toate darurile. Cele două puncte de la sfârşitul primului vers marchează o pauză în vorbire. 12 L. fapt subliniat de metafora „se destramă crăiasa de imagini”. Strofa finală începe cu îndemnul „Loc. Prezenţa eului liric poate fi evidenţiată prin apariţia mărcilor sale specifice cum ar fi pronumele personal de persoana a II-a „Tu” ce marchează adresarea directă sau a verbului la persoana I plural „avem”. totul dispare rămânând doar urme pe paginile albe. Metafora „plumbul închisorii” se referă la imaginea minţii neinstruite asemănată cu o temniţă de plumb. (Ramona Dănac. totul se destramă. „le strunesc”. În sintagma „duhurile-nchise” cratima marchează elidarea vocalei „î”. 8. redat prin personificarea „Amuţesc. cuvânt de cuvânt. a cădea pe gânduri. se pare că rimele nu mai au aceeaşi valoare. teme/motive literare: creaţia. Prezenţa eului liric este marcată de verbele şi pronumele la persoana I singular: „le momesc”. Metafora „surugiu la cuvinte” sugerează rolul poetului şi anume acela de a conduce cuvintele şi de a le potrivi cât mai bine în rime şi versuri. 7. Luminiţa Paraipan) I. dar şi la menirea poetului. (am depăşit) Călăuzele au trecut imigranţii peste graniţă. Poezia este o artă poetică deoarece ideile poetice cuprinse în text fac referire la modul în care este realizată creaţia. caii răzvrătiţi. (au transportat) 2. menirea poetului. în rime şi versuri pentru a umple „albele pagini”. palat. cuvântul 5. a bate gândul 4. poezia văzută ca un basm şi prin tonalitatea elegiacă din final. prin micşorarea numărului de silabe este realizată încadrarea în măsura versurilor de 10 silabe. când predomină sentimentul de tristeţe deoarece poetul nu a reuşit să creeze ce şi-a propus. iar cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup. 9. speriaţi. Mintea neluminată de puterea eliberatoare a cărţilor este închisă de propriile-i limite. Poezia aparţine tradiţionalismului prin tematică. 5. a zbura ca gândul şi ca vântul. crăiasă 2. prof. 3. Cartea) 1. iar menirea poetului este aceea de a-şi folosi toate darurile în migăloasa muncă de a potrivi cuvintele. 98 (Vasile Voiculescu. De asemenea. zurgălăii de rime”. având rolul de a introduce enumeraţia realizată de următoarele trei versuri. buchi – arhaism. cosmos – neologism 4.1. „m-”.loc!”. neputând trece 93 . 6. a pune pe gânduri.

coord. Măsura este 10 -11 silabe. în vreme. îmbunătăţite în funcţie de condiţiile existente pentru a extinde limitele cunoaşterii umane. În Antichitate. locuţiuni/expresii: a fi bătut în cap.peste anumite bariere ridicate de ignoranţa personală. (Mircea Ciobanu. În cărţi sunt cuprinse noţiuni general valabile. Ultima idee prezentată este aceea conform căreia cunoaşterea prezentă prin intermediul cărţilor a luat locul supranaturalului în explicarea majorităţii elementelor vieţii. O altă interpretare s-ar putea referi la dispariţia zeilor datorită inexistenţei cărţilor. 8. prof.. explicându-se în felul acesta şi dispariţia zeilor care nu au cunoscut „Magic-ul cosmos strâns în scoarţe”. cratima s-a folosit şi pentru păstrarea ritmului şi măsurii poeziei. care ar fi putut perpetua mitul. 94 . „seminţe-ale ideii”. Cratima din structura . fără a fi nevoie de contactul direct cu sursa acestor informaţii. 7. propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. ducând aşadar la „moartea” lor. bazându-se majoritatea pe pura observaţie a mediului înconjurător. rolul poetului este acela de a trece „sucul nemuririi”. 11 A. În viziunea autorului. Această lipsă de cunoştinţe atârnă greutăţi de plumb de aripile gândirii libere.. văzută ca un „stup”. Penultima strofă prezintă imaginea cărţii. 99 (Vasile Voiculescu. cunoştinţele generale ale omenirii erau limitate. apelând la metaforele „polenul lumii” şi „sucul nemuririi”. a bate pasul pe loc. Pe măsură ce cunoştinţele au avansat şi au început să dea un sens raţional acestor evenimente. iar rima este îmbrăţişată. 4. Sonetul „Cartea” este o operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric.mi” de verbal auxiliar . a bate palma. Scrierile poetului cuprinse în cărţi au darul de a transmite cititorului peste generaţii „seminţele ideii” şi de a „spinteca bezna suferinţii”. Una dintre trăsăturile tradiţionalismului interbelic.. ca modalitate de transmitere a experienţei acumulate de omenire către generaţiile următoare şi de transcendere în nemurire sub forma neuitării. 6. nevoia credinţei în zei a dispărut. 2. 9. Luminiţa Paraipan) I.De asemenea.a avea”. ce sunt dezvoltate şi aprofundate de fiecare generaţie în parte. Autoportret romantic) 1. Fenomenele mai complexe ce nu puteau fi explicate cu ajutorul mijloacelor contemporane erau aşadar plasate în sfera unui anumit plan supranatural al cărui stăpâni erau zeii. Îl doare la inimă când vede atâta risipă. cartea a reuşit să învingă efemerul prin anduranţă. a bate o carte. posterităţii prin opera sa. pornind de la rolul cărţii de a transmite informaţii în timp şi spaţiu.mi-am făurit” are rolul de a marca grafic despărţirea a doua părţi de vorbire diferite: pronumele . Consider că uneori chipul iubirii e schimbător. care poate fi identificată la nivelul textului este tema timpului. 3.

fiind sugerată şi ideea timpului ce se scurge ireversibil. metaforele .ca faldul unui steag” evidenţiază expresiv însuşirea. . 6. prof.. creionând în tuşe grave propriile trăsături fizice. Expresivitatea se referă şi la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică idei cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă.Mă sprijin în condei ca în toiag”).. Talazurile. 100 (Ilarie Voronca. (Ana Duţu .pieptul liber”). 8. dar într-o viziune romantică. prin conturarea atât a trăsăturilor fizice (epitetul cromatic . neatinsă. . unui monolog. 9. prezentat într-o manieră avangardistă. Expresivitatea se realizează în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de stil. deoarece într-o manieră nostalgică poetul îşi conturează imaginea... comparaţiile . metafora . Luminiţa Paraipan) I. Prin mijloacele artistice.păr alb”..bătrâneţe bravă”. 95 . 6. . 3.ca faldul unui steag”... Conţinutul textului însă contrariază 5.. punând în lumină propria stare sufletească. Poezia .Autoportret romantic” este sugestiv. dovadă fiind motivul visului (. sunt redate propriile idei despre lume.inimă ratacită”.. a duce cu vorba.. Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu. coord..păr alb”. Poezia nu este numai un autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectuţii. Titlul poeziei .Comparaţia . numindu-l pe celebrul erou grec care a participat la războiul troian. timpul se scurge implacabil pentru om. iar prin folosirea pronumelui „tu” se accentuează destinatarul mesajul numit şi în titlul textului. trăsătura fízică. cât şi a celor morale (meafora . Poezia este un monolog adresat. precum epitetul cromatic . Textul ia forma unei confesiuni.chip uscat”). Ulise) 1. în care elementul surprinzător nu poate să intervină. nimeni şi nimic nu pare să-l surprindă pe acest Ulise. „acum strada te primeşte ca o cutie poştală”. 5.bântuita navă”.. a duce grija. poet-creaţie. steagul sunt elemente care atestă trecerea timpului. 7.. În prima strofa se realizează autoportretul artistului. 12 L. Anii care au trecut şi-au lăsat urmele . dar creează şi o stare de singurătate. nava.Autoportret romantic” este o artă poetică chiar dacă interesul este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume..ca în toiag”. 7. În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamării. singurul sprijin la bătrâneţe fiind creaţia sa (. „strada e aici la picioarele tale precum un câine credincios”.pajişte firavă’’. Comparaţia „obişnuinţa e pe umerii tăi ca o cămaşă uzată” sugerează ideea de acomodare cu o existenţă absolut banală. deoarece marchează interjecţia şi totodată intervenţia afectivă a eului liric. Elementele naturii ajută şi ele la creionarea autoportretului – metafora . ajutând la creionarea autoportretului.. „uzată”=nefolosită. a duce dorul (cuiva) 4. „credincios”=necredincios 2.Visez mereu. că visul mi-e trezie”). apăsare.

punctul de vedere. deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului. Textul aparţine mişcării de avangardă. schimbarea planului fiind realizată prin conjuncţia adversativă „dar”. prof. iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidenţiază caracterul adresat al textului. folosindu-se cuvinte sau combinaţii mai neobişnuite. identificându-se trăsături precum nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber.aşteptările cititorului. Apare implicarea eului liric prin interjecţia „o!”. poezia dezvăluie o parte ludică. adică modificat sau concretizat de o putere exterioară individului. Prin metafora „arcul din pupilele tale”. în platitudinea vieţii comune. eul liric doreşte să sugereze că viziunea. coord. În ultimele şase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al interiorităţii. 12 L. (Mădălina Niculae. 8. utilizarea limbajul uzual. folosind puţine figuri de stil şi evidenţierea spiritului ludic. Luminiţa Paraipan) 96 . este „întors” de altcineva. 9. ingambamentul (continuarea unei idei în următorul vers cu literă mică). Fiind scrisă în spirit avangardist. cum ar fi „zgomote iţi ling tâmplele arterele”. iar cele două substantive enumerate („tâmplele” „arterele”) nu sunt despărţite prin virgulă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful