Sunteți pe pagina 1din 21

Copilăria – perioadă cu sunet de clopoţel – începutul ascensiunii spre cunoaştere,

spre lumină, spre frumos îşi pretinde drepturile ei. Nu există om care să nu-şi întoarcă cu
emoţie gândurile spre anii copilăriei.
Dincolo de aparenta realitate există o lume a sentimentelor şi trăirilor intense de
unde ne extragem esenţa continuităţii pentru a putea supravieţui obstacolelor vieţii.
Poate cea mai puternică armă împotriva răutăţilor adânc înrădăcinate în inimile
oamenilor este copilăria. Inocenţa care însoţeşte această vârstă surprinde mereu prin surâs
şi candoare. În sufletul unui copil este atât de multă speranţă şi dragoste încât rănindu-l i-
am omorâ surâsul.
Jocul oricât de ciudat ar părea este indispensabil, fiind asemănător cu mâncarea şi
apa fără de care oamenii nu ar putea trăi.
“Omul nu este întreg decât atunci cand se joacă” 1, spunea Schiller, iar pentru un
copil sănătos jocul este tot atat de necesar dezvoltării lui multilaterale, ca şi lumina
soarelui.
Pornind de la caracterizarea făcută de Edouard Claparede copilului, putem spune
că acesta este” o fiinţă a cărei principală trebuinţă este jocul(…)
Această trebuinţă spre joc este ceva esenţial naturii sale.”2
Potrivit definiţiei, jocul reprezintă o activitate fizică sau mentală, fără finalitate
practică şi căreia i te dedici din pură plăcere. Specific vârstelor copilăriei el are
importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a copilului. Psihologia şi pedagogia
secolului trecut a recunoscut faptul că jocul nu este doar apanajul vârstelor mici, ci şi
modul prin care adulţii îşi manifestă liber “copilul din ei”. Jocurile pe calculator, filmele
de desene animate sau povestirile fantastice nu reprezină altceva decât aspectul de
marketing al reîntoarcerii jocului în atenţia tuturor.
În psihologie jocul este folosit ca mijloc de investigaţie, dar şi ca procedeu
terapeutic, atât pentru copii şi adolescenţi, cât şi pentru adulţi. Psihodrama şi ludoterapia

1
Chircev, A. - “Psihologia copilului preşcolar” Editura
Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1966

2
U. Schiopu: - “Psihologia Copilului”, Editura Didactică şi pedagogică 1967, pag 96
sunt doar două direcţii de succes, fundamentate pe importanţa jocului în viaţa oamenilor
şi pe valenţele pozitive ale practicării acestuia.
Jocul copilului trebuie îndrumat de către adult, fără ca spontaneitatea copilului să
fie stingherită.
Pentru copil, jocul este distracţie, este învăţătură, este muncă, mijloc prin care se
educă, mijloc eficient de cunoaştere a lumii înconjurătoare, a înţelegerii matematicii , a
educării limbajului, etc.
Jocul este mişcare , explorare, comunicare, socializare, observaţie şi imitaţie,
exerciţiu, disciplinare, învăţare şi, mai ales plăcere. Esenţa jocului este reflectarea şi
transformarea , pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare.
Jocul nu este numai o simplă distracţie, ci, prin joc, copilul descoperă şi lumea şi
viaţa, într-un mod accesibil şi atractiv, o cercetează , o prelucrează şi o transformă în
învăţare, în experienţă personală. De aceea, în timpul jocului , copilul desfăşoară o
variată activitate de cunoaştere.
1.3.2 Jocuri traditionale

Copilul este o fiinţă a cărui trebuinţă fundamentală este jocul. Această tendinţă
spre joc este ceva esenţial naturii sale. Orice acţiune ludică este pentru copil generatoare
de plăcere şi oferă un izvor inepuizabil de impresii care contribuie la îmbogăţirea
cunoştinţelor sale despre lume şi viaţă, formează şi dezvoltă caractere, deprinderi,
înclinaţii, aspiraţii.
Jocul este o anticipare şi pregătire în vederea depăşirii dificultăţilor pe care le
ridică viaţa, iar copilăria ne este dată pentru a face exerciţii de adaptare la problematica
vieţii. Copilul trăieşte concomitent în lumea dorinţelor, a capriciilor şi a jocurilor sale şi
în lumea adulţilor care este una a obiectivităţii şi a limbajului logic.
Iată câteva jocuri tradiţionale:
Plăcerea de a umbla desculţ, după o iarnă lungă, era irezistibilă, aşa încât
copiii îşi lepădau încălţămintea cu mult înainte ca părinţii să le-o încuviinţeze. Atunci
când vremea se încălzea şanţurile se zvântau, lăsând pe fundul lor un strat de tină, şi
începeau jocurile cu tină ale băieţilor.
Unul dintre cele mai îndrăgite jocuri de acest gen erau popinteul.
Popinteul se confecţionează cu grijă, din tină cât mai moale. El are forma unui cuib, cu
fundul foarte subţire şi bine netezit cu apă, se face cruce peste el, se ridică cu ambele
mâini şi se zice
„Popinteu de la Ineu
Dacă nu-i tuna
Dracu te-o lua!”
Popinteul se aruncă cu putere, cu gura în jos, pe o cărare netedă şi suficient de
lată. Discuţiile sunt întotdeauna destul de aprinse până să se stabilească „a cui popinteu o
tunat mai tare”. Jocul se completează adesea cu operaţiunea de confecţionare a unor
figuri zoomorfe de tină, din cele mai diverse ca înfăţişare, dar preferându-se aproape
întotdeauna modelarea boilor deoarece aceştia (prin coarnele lungi) pot fi mai uşor
recunoscuţi. In duminicile din postul Paştilor nu se organiza horă, cu toate acestea tinerii
îşi petreceau timpul împreună, organizând diverse jocuri în gospodăria unuia dintre ei. Se
alegea de regulă o gospodărie cu mai multe clăi (jirezi) de paie unde pe vreme bună se
juca mingea la paie. Mingea se confecţiona din păr de animale provenit în timpul iernii
de la ţesălat, umezit şi apoi presat în mâini, dându-i-se forma rotundă. Se formau două
echipe, una la aruncatul mingii, cealaltă sta ca ţintă la şira de paie. În faţa clăii de paie un
băiat din echipa „se stat” se ferea spre a nu fi lovit cu mingea de un altul din schipa
adversă, care arunca de la o anumită distanţă. Cel nimerit ieşea din joc, cel care a nimerit
continua. Echipa care arunca trecea la stat dacă din echipa adversă rămânea vre-un
membru neatins de minge.
Un alt joc se numea cu mingea pe lungu, cu reguli asemănătoare, în general,
jocul de oină, care antrena un număr mai mare de tineri. Fetele mici jucau mingea la
perete. Pe un perete se bătea mingea, potrivit unor figuri impuse de anumite reguli, fără a
o lăsa să atingă pământul. Tot fetele, mai ales de vârstă şcolară, jucau o variantă de şotron
numită aici de-a şcoala. Pe o suprafaţă plană şi bătătorită din curte sau din uliţă se trasau
şapte pătrate dispuse în cruce, având latura în jur de 50 - 80 cm fiecare şi denumirea a-
ntâia, a doau, a treia, joi, vineri, sâmbătă şi duminică. Un ciob de ceramică, cel mai
adesea provenit dintr-o ţiglă sau oală apartă trebuia aruncat pe rând cu mâna, după
anumite reguli în fiecare dintre pătratele „şcolii”, apoi scos afară prin loviri cu piciorul,
de regulă jucătoarea deplasându-se într-un picior. Dacă o jucătoare greşea lăsa locul
alteia care relua executarea figurilor din momentul în care ea însăşi a greşit. Câştiga fetiţa
care termina cel mai repede executarea tuturor figurilor impuse de regulile jocului.
În timpul iernii se practicau în familie şi în şezătoare jocuri de cameră
organizate de copii, sau la care participau cu plăcere şi părinţii. Unul dintre acestea era
pipăşitul, un joc instructiv care dezvoltă simţul de observaţie şi contribuie la cunoaşterea
de către copii a tuturor familiilor din sat.
Consta dintr-un dialog-ghicitoare de felul:
„- Pipaş, pipaş
- Unde-l mânaşi?
- La celălalt capăt de oraş!
- Ce-ţi căpătaşi?
- Un pipăşoi, o pipăşoaie, un pipăşuţ şi două pipăşiţe (adică un bărbat, o
femeie, un băiat şi două fete).
- În care parte de oraş? (întrebare ajutătoare)
- În Gureţ! (sau o altă uliţă a satului).”
Până la urmă se ghicea familia respectivă. În felul acesta copii cunoşteau foarte de
timpuriu pe toţi locuitorii satului cu atât mai mult cu cât o bună parte din comentariile
despre cele întâmplate în viaţa satului se desfăşurau în prezenţa lor. În zilele când se
sfărâma porumb (se îndepărtau boabele de pe ştiuleţi) copii mici se jucau cu cocenii,
construindu-şi din ei colibe, fântâni, ţarcuri, în timp ce asultau poveştile bătrânilor ce se
îndeletniceau de obicei cu aceste treburi. Tot pentru distracţia copiilor mici, bunicii sau
părinţii jucau cu ei gaia sau moara. La gaie jucătorii îşi aşezau mâinile una deasupra
celeilalte, cea de sus prinzând între degete pielea celei de jos. Coloana de mâini trebuia
balansată ritmic, pe verticală, fără ca vreuna să se desprindă, în timp ce se spunea:
„Piţigaie, gaie
Ce duci în copaie?
Un picior de oaie
Cine ţi l-a dat?
Popa din alt sat!”
Câştigau jucătorii care reuşeau să rămână ultimii în joc. La moară participau
doi jucători, foarte adesea un adult şi un copil. Unul dintre jucători ţinea moara,
suprapune în cruce două degete alăturate (de obicei arătătorul şi degetul mare) de la o
mână peste aceleaşi degete de la cealaltă mână astfel ca să lase între ele o deschidere care
se poate mări sau micşora. Morarul deschide moara îndepărtând degetele, jucătorul al
doilea introduce repede degetul mare în moară şi îl scoate înainte ca morarul să-l prindă.
În timpul acesta se poartă următorul dialog:
„- Deschisă-i moara?
- Deschisă.
- Căţeluşa-i acasă?
- Nu-i acasă.”
Dacă morarul îl prinde pe cel care vine la moară se schimbă rolurile şi jocul continuă
până ce participanţii se plictisesc.

Pâna nu incepe jocul se face împărţirea jucatorilor cu versuri ca cele urmatoare:

A, e ,i, o, u,
Chitulă-te tu!
Eu m’am chitulatu,
În coamăru su’ patu,
Mama m’o aflatu,
Tata m’o ‘mpuscatu.

Ana, bana
Totonia,
Sia via,
Cumpania,
Siva, naca,
Tica, taca,
Aer, vaer…vum!

Ecă-te becă-te, ţucă-te me,


Abor, fabor, domnule,
Elţ, pelţ, pila, pus,
Nus, dus, traus!

• Pe cel care plânge pentru nimica toată, îl batjocoresc cu vorbele

Plângi, plângi,
Balegă de mânzu
Iapa fuge,
Mânzu suge.

• Când plânsul copilului se termină cu râs:

Râs cu plânsu
Balegă de mânzu.

• La ramăşaguri

Hai pe la rămasu,
Pi unu câne grasu:
Nie - chelea de vânzare,
Ţie – carnea de mâncare.

• Apucand unul mâna altuia, înainte de a-l lovi cu ea peste gură, o scutură zicând:

Mână , mână moartă


Peşte gura cui o poartă!

• Unui Ion

Măi Ioane,
Cacaboane!
Ce-ai mâncatu
De te-i umflatu?...
Şepte chite ş’-unu chitoiu,
Ş’-un c….de pitâgoiu.

• Colindareţilor

Colindă, colindă,
Bagă iapa ‘n tindă
Ş’o leaga de grinda!

• Lunei nouă, când se iveste pe cer:

Lună, lună noauă!


Taie chita’ n două
Şi ne dă şi noauă:
Tie jumatate,
Noauă sănătate.

• Ploii, ca să stea:

Ploauă, ploauă,
Mâţălea oauă:
Oauăle ’s clocite,
Mâţăle ’s belite.

sau

Fugi, ploaie călătoare,


Că te-ajunge mândru soare
Şi-ţ taie chicioarelea
Cu saghia Domnului,
Cu ţăpoiu omului,
Şî te taie dupa capu,
Şi-ţ’ cură sânge ’nchegatu.

• Zilelor de peste săptămână:

Luni
Oameni-s nebuni,
Marţ’
Oamenii-s sparţ’,
Miercuri
Oamenii fac cercuri,
Joi oamenii-s moi,
Vineri
Oamenii-s tineri,
Sâmbătă
Bagă pe mânecă,
Duminecă
Scotu de pe mânecă.

• Gâstelor

Şapte gâşte potcovite


O plecatu să să mărite,
Iaru găina cotcoie,
Să se mărite şi ie –
Daru cocosu de cole
Strigă: hopu, că eşti a me!

• Şolomandrei

Şolimindriţă frumoasă,
Învaţă-m’-a coasă!
„Copilul râde – Înţelepciunea şi iubirea mea e
jocul!” Lucian Blaga – „Trei fete”
Activităţile ludice sunt purtătoare ale unor multiple virtuţi formative în
dezvoltarea psihică a copilului şi implicit în dezvoltarea creativităţii. Întrucât jocul, prin
excelenţă, constituie cadrul specific al unui antrenament al spontaneităţii şi al libertăţii de
expresie, el reprezintă un stimul important în cultivarea receptivităţii şi sensibilităţii, a
mobilităţii şi flexibilităţii psihice. El sporeşte vigoarea acţională a copilului, dinamismul
său şi amplifică nevoia de activitate şi explorare a noului, de imaginaţie şi elaborare.
Dacă avem în vedere aceste elemente, cât şi faptul că jocul oferă şi posibilitatea
dezvoltării naturii copilului, a forţelor sau capacităţilor sale, înţelegem de ce activitatea
ludică oferă unele dintre cele mai semnificative premise pentru creativitatea copilului şi
pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia.

Omul , prin natura sa, este jucaus “HOMO LUDENS”; pe toata


durata vietii sale se joaca in permanenta , din copilarie pana la batranete ,
din porniri sau din tendinte interioare sau exterioare , care ii satisfac
activitatea motrica si emotionala in scop recreativ.
Orice sărbătoare devenea identică în mentalitatea omului tradiţional cu participarea la un act de întemeiere
a Sinelui. Acest tip de acţiune implica găsirea unui Centru şi era pusă sub semnul "jocului", în timpul sacru
al sărbătorilor, omul culturilor de tip primitiv şi tradiţional apare în ipostaza spectatorului de teatru. El nu doar
asistă la spectacolul ce i se desfăşoară în faţă, ci participă la acesta prin interpretare. Evenimentele sunt
cele caic vor stabili o relaţie continuă între realitate şi concepţii, idei. Prin interpretare, individul devine actor.
Jocul este cel care a făcut posibilă realizarea identităţii dintre concret şi abstract. "în istoria culturii, jocul se
interferează cu toate formele activităţii umane. El corespunde unor necesităţi multiple ale individului şi
societăţii" (Ivan Evsccv, Jocurile tradiţionale de copii, Editura Excclsior, 1994, p. 15).
Jocul trebuie privit ca un mod distinct de a exista în lume, subliniază Ivan Evseev. La nivelul societăţilor
tradiţionale, el presupune repetarea unui "scenariu" cu caracter exemplar, iar, prin aceasta, imitarea unui
model. Comportamentul ludic nu are nimic gratuit în el, mai mult chiar, (doar) prin intermediul jocului se
poate ajunge la descifrarea unui mister şi, astfel, individul devine contemporan cu modelul însuşi. Jocul
devine, aşadar, o experienţă a sacrului.
Imaginarul Indic este cel care ne demonstrează cel mai bine că avem de-a face la nivelul acestor rituri cu o
atitudine magică faţă de lume, imitarea/repetarea modelelor unor acţiuni de la cele mai simbolice, până la
cele de ordin pur practic având rolul de "lărgire a lumii cosmotice, de desfiinţare a limitelor ce separă viaţa şi
moartea, existenţa şi postexistenţa, imanenţa şi transcendenţa, lumea vizibilă şi lumea invizibilă" (ivan
Evsccv. op.cit., p. 21). Acţiunea umană din timpul jocului este exemplară şi normativă, el având rolul de a
(re)stabili o legătură pennanentă între toate nivele spaţiale şi temporale. Jocul are, deci, şi o funcţie de
mediere - el reglează comportamentul uman prin repetarea evenimentului primordial -. asigurând
(re)instaurarea omului în realul semnificativ. Prin joc, omul se conformează unei ordini cosmice, ceea ce
permite menţinerea durabilităţii lumii.
Majoritatea cercetătorilor culturii ca totalitate au ajuns la concluzia lui J. Huizinga, "sentimentul că omul face
parte din cosmos îşi găseşte prima sa expresie, cea mai înaltă, cu adevărat sacră, în forma şi în funcţia
jocului, care este o calitate autonomă. în joc se adaugă treptat semnificaţia unui act sacru" (Johan Huizinga,
Homo Ludens, Humanitas, 2002, p. 58).
în şi prin joc, individul uman ia contact direct sau indirect cu realitatea transumanâ, relaţia pusă în discuţie
permiţând explicarea propriei existenţe. Mircea Eliade vorbea despre o obsesie a realului, specifică
primitivului şi gândirii tradiţionale, care stă, de fapt, la baza tuturor actelor ritualice, dar şi la cea a schemelor
mitologice.
Cea mai importantă trăsătură, devenită funcţie, a jocului este ordinea: "jocul creează ordine, este ordine. în
lumea imperfectă şi în viaţa haotică, jocul reprezintă o desfăşurare temporară limitată. Ordinea pe care o
impune jocul este absolută" (Johan Huizinga. op.cit., p. 49).
Jocul va trebui privit, deci, ca parte a unui sistem care are ca scop ultim repetarea Cosmogoniei, intrând în
seria foarte largă a scenariilor iniţierii (după formula lui M. Eliade). Intrarea în joc presupune asumarea
condiţiei celui care vrea să-şi depăşească condiţia umană, pentru că trecerea spre starea supraumană nu
se poate realiza decât prin acceptarea unui sistem complex de condiţionări. Verbul "a crede" are un rol
foarte important în definirea tipului de asumare specifică mentalităţii tradiţionale. Revenim asupra ideii că
asumarea nu presupune doar participarea la joc, implicit la acţiunea sacră primordială, ci o integrare totală
în ritmul jocului, ceea ce presupune trăirea acţiunii respective ca pe o formă a realului absolut.
Sub influenţa iniţierii, "lumea socială se dezvăluie ca o reprezentaţie (...) practicile nu sunt decât roluri de
teatru" (Picrrc Bourdicu, Simţul practic. Institutul European, 2000, p.gt).

Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura timpurilor.


În opinia lui Johan Huizinga „jocul este mai vechi decât cultura, pentru că
noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o
societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se
joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizaţia omenească nu a adăugat
nici o caracteristică esenţială noţiunii generale”3.
Cuvântul joc, moştenit din latinescul iocus „glumă, şotie, distracţie”, a
preluat în limba română şi sensul substantivului latin ludus care desemna deja, în
antichitate, o gamă vastă de manifestări populare, începând cu scenele de
amuzament din viaţa cotidiană şi terminând cu manifestările agonale, cu caracter
sportiv, militar sau religios, ale unui oraş, ţinut sau imperiu.
Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit într-o varietate de
moduri. În general, acest termen denumeşte „acţiunea de a (se) juca”, o
activitate distractivă practicată din plăcere, mai ales de către copii. Conform
„Dicţionarului de simboluri”, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei
cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu forţele
potrivnice (jocurile războinice), cu sine (cu propria frică, slăbiciune, îndoială
etc.)”4. După Roger Caillois, este nu numai activitatea specifică pe care o
denumeşte, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare
activităţii respective, sau funcţionării unui ansamblu complex. În opinia lui Herbert
Spencer, jocul reprezintă o „exersare artificială a energiilor care, în absenţa
exersării lor naturale, devin într-o asemenea măsură libere pentru a fi cheltuite,
încât îşi găsesc debuşeul sub forma unor acţiuni simulate, în locul unora reale”5,
o acţiune culturală care comunică cu lumea cu sens. Ivan Evseev spune că „jocul
este o activitate bazală şi o dimensiune esenţială a omului. Creativitatea ludică
se înscrie drept constantă obligatorie a devenirii culturale a individului şi
societăţii.”6
Ideea fundamentală a jocului este aceea de luare în discuţie a universului
cotidian, de redirecţionare a graniţelor acestuia, în sensul dorit: omul preia o
3
Johan Huizinga, Homo ludens, Ed. Humaitas, Bucureşti, 2007, p. 12
4
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 2, Ed. Artemis, Bucureşti 1995, p. 179
5
Herbert Spencer, Principes de psychologie, Paris, 1875, p. 665 apud Ivan Evseev, Jocurile tradiţionale de
copii
6
Ivan Evseev, Jocurile tradiţionale de copii, Ed. Excelsior, Timişoara, 1994, p. 11
parte din puterea divină, din actul demiurgic, pentru a-l folosi într-un scop propriu:
omul trebuie să rămână o fiinţă mult mai frumoasă, spiritualizată, mai puternică
decât este, redescoperirea unui univers primordial fiind mereu prezentă în
această gândire.
Sub orice formă ar fi definit jocul, el reprezintă o activitate fundamentală,
mai ales pentru copii, care îl percep în felul lor unic, acesta aparţinând culturii,
precum am văzut mai sus şi nu naturii, chiar dacă prin el se pun în mişcare
automatisme biologice şi predispoziţii primare.

„Trei feţe” – Lucian Blaga

Poezia „Trei feţe”, de Lucian Blaga, sugerează faptul că jocul are o


importanţă esenţială în evoluţia individului. Tema acestei opere lirice este
condiţia umană, privită prin trei perspective: cea a copilului, a tânărului şi a
bătrânului. Autorul sintetizează viaţa omului ca pe o combinaţie a trei factori, de
egală importanţă: Iubirea, Jocul şi Înţelepciunea.

Prima voce lirică este cea a copilului:


„Copilul râde:
Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”

Compararea înţelepciunii şi a iubirii cu un joc pune în evidenţă faptul că


jocul aparţine şi laturii cognitive a omului, dar şi a celei afective. Prin acest mijloc
de percepere a realităţii, copilul explorează universul înconjurător, îşi înţelege
funcţionarea propriului corp şi îşi exteriorizează convingerile. De asemenea, el îşi
însuşeşte bazele funcţionării societăţii şi anumite principii de viaţă. În joc îşi are
originea şi caracterul de fiinţă socială al omului. Tot prin intermediul jocului, copiii
conştientizează noţiunile de Bine şi Rău. Sintagma ce încheie al doilea vers,
„iubirea mea e jocul!”, arată că această activitate ludică reprezintă un stil de viaţă
al celei dintâi vârste a omului.
În cazul celei de-a doua strofe („Tânărul cântă: / Jocul şi-nţelepciunea mea-i
iubirea!”), o parte din trăsăturile esenţiale ale unui joc se păstrează, o parte, nu.
Libertatea şi pasiunea se păstrează, dar regulile sunt abandonate. O trăsătură
importantă a acestei „lupte” este dorinţa jucătorilor de a se întrece reciproc,
pentru câştigarea unui premiu abstract: afecţiunea celuilalt. Asemeni fiinţelor vii,
jocul evoluează: din jocul simplu, inocent, dezinteresat, ia naştere jocul
sentimental, cu un scop bine definit.

Funcţii şi trăsături ale jocului

Jocul are trei funcţii majore: de creaţie, mimetică şi a imaginaţiei. Prin


creaţie se afirmă dorinţa de a fi inventiv, de a aduce ceva nou jocului în sine şi
participanţiilor, mimetica face ca lucrurile să nu pară ceea ce sunt, să ascundă
un adevăr evident, prin anumite gesturi, expresii ale feţei folosindu-se de anumite
obiecte rituale (ludeme), iar imaginaţia este capacitate omenească de a crea noi
reprezentări sau idei pe baza percepţiilor, reprezentărilor sau ideilor acumulate
anterior, o calitate pe care numai la copii o putem găsi în starea cea mai pură. Ei
fac uz de imaginaţie foarte des atunci când se joacă şi mai ales atunci când lipsa
jucăriilor provoacă acestă facultate mintală.
Funcţia dominantă este cea de comunicare dublată de funcţia socială care
aparţine comunităţilor de vârstă şi comunităţilor sociale în sens larg; funcţia
comunicării, nevoia de comunicare reprezintă dotarea cu sens a unor forme
simple de limbaj.
Funcţia interpretativă, se referă la faptul că lucrurile nu trebuie analizate,
ci interpretate prin contextualizare, prin intermediul acestei funcţii acţionând noi
înşine asupra noastră şi asupra Universului.
Jocurile mai au şi o funcţie incantatorie opunând una alteia două tabere,
ele opun în realitate doi poli, două principii, iar triumful uneia dintre acestea
trebuie să asigure o binefacere, cum ar fi venirea ploii sau binecuvântarea
mortului sau a strămoşilor.
În toate aceste funcţii sau ipostaze, jocul este un mijloc de comunicare, un
cod cultural compus din semne ludice şi reguli de combinare a acestora având
un vocabular, o gramatică şi o semantică actualizate într-un text lingvistic sau
actanţial.

Principalele trăsături ale jocului sunt evidenţiate în studiul „Homo Ludens”


unde jocul poate fi numit „o acţiune liberă, conştientă că este <<neintenţionată>>
şi situată în afara vieţii obişnuite, o acţiune care totuşi îl poate absorbi cu totul pe
jucător, o acţiune de care nu este legat nici un interes material direct şi care nu
urmăreşte nici un folos, o acţiune care se desfăşoară în limitele unui timp
determinat anume şi ale unui spaţiu determinat anume, o acţiune care se petrece
în ordine, după anumite reguli.”7 Aceste trăsături ludice se referă mai mult, în
lucrarea lui Huizinga, la viaţa oamenilor de afaceri, la trăsături ale jocului
înţelepciunii la indieni, vedici, arabi şi scandinavi.

Funcţia psiho-socială pe care o îndeplineşte jocul în viaţa copiilor a generat


un gen cu trăsături de conţinut şi forma proprii, de o mare complexitate şi
bogăţie, variat funcţional, ceea ce a permis dezvoltarea unui limbaj ludic specific
şi o viziune proprie, a copiilor, asupra jocurilor.

Jocurile – folclor al copiilor

Totalitatea manifestărilor ludice, a creaţiilor artistice specifice copiilor şi


vârstei copilăriei, formează o ramură importantă şi plină de semnificaţii care dă
naştere la multe semne de întrebare iar „un studiu mai aprofundat al acestor
7
Johan Huizinga, op.cit., p. 17
produceri ar dovedi lucruri neaşteptate”8 şi totodată oferă o importantă
descoperire în domeniul etnologiei, este intitulată de către specialişti folclorul
copiilor. Această specie folclorică cuprinde toate jocurile şi textele aferente, de
regulă versificate, care se recită, se cântă sau se intonează, în diverse faze ale
desfăşurării acţiunilor ludice. Toate aceste manifestări infantile au un caracter
sincretic pronunţat care aduc, în prim plan, o legătură între adult şi copil tocmai
prin anumite gesturi şi imitări specifice, americanul G. H. Mead şi francezul
Clapared văzând în jocul copiilor „o punte aruncată între copilărie şi vârsta
matură.”9
Folclorul copiilor se caracterizează ca un gen universal, bine conturat, care
s-a născut la o vârstă când jocul constituie punctul central al activităţii copiilor.
Prin cântec, joc, mimică şi gesturi, copilul ia contact cu mediul înconjurător,
străduindu-se să-l cunoască, să şi-l apropie sau să-l domine. Dorinţele, bucuriile,
supărările, impresiile, toate şi le exprimă prin intermediul acestui folclor cu funcţii
multiple.
În psihopedagogia modernă, jocul este asimilat ca o evidenţă în procesul de
formare şi dezvoltare a personalităţii umane. Comparat la un moment dat cu
activitatea onirică, prin infinitatea de elemente de simbolice cu care operează,
dar şi prin beneficiile care decurg din funcţia hedonică ce trasează una din
punţile de legătură între cele două activităţi ale psihicului uman, jocul, ca şi visul,
creează universuri în care se descriu, se conturează, se afirmă tendinţe şi valori,
se exprimă şi se satisfac trebuinţe şi nevoi. Diferenţa majoră între activitatea
ludică şi cea onirică ar consta în aspectul conştient al jocului, faţă de cel
inconştient al visului. Altfel, complexitatea imaginilor mentale, percepţiile reale
sau deformate, saturaţia senzitivă (cu ritmuri şi tempouri care nu se supun legilor
realităţii), frecvenţa lipsă a scopului, lipsa cenzurii şi respingerea a tot ceea ce
este neconform cu unele norme pe care copilul nu le-a asimilat, relevă faptul că
un „copil este o fiinţă care se joacă şi nimic altceva”10, jocul fiind o emanaţie, o
modalitate de expresie a unui psihic normal, asemeni visului.
Pentru copil, aproape orice activitate este un joc, care pune în practică
funcţii, pe care mediul social în care evoluează, prin solicitudinea adultului care îl
fereşte de contactele prea dure cu realitatea, le-ar fi lăsat neutilizate. Marele
psiholog şi pedagog Edouard Claparède consideră că prin joc, copilul ghiceşte şi
anticipează conduitele superioare; pentru copil, jocul este muncă, este binele,
este datoria, este idealul vieţii. Prin joc fiinţa sa psihologică poate să respire şi
poate să acţioneze. Jocul declanşează în copil potenţe latente, virtuale, asimilate
dar neconştientizate, pe care le dezvoltă şi le combină, într-o activitate care se
structurează şi pe care o coordonează în consens cu aspectele particulare ale
personalităţii sale.

8
G. Dem. Teodorescu, Poezii populare româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p 251 apud Ivan Evseev,
Jocurile tradiţionale de copii
9
Ivan Evseev, op.cit., p. 13
10
Jean Chateau, Copilul şi jocul, Ed Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967
Limbajul ludic

Copiii comunică înainte de a putea utiliza limbajul simbolic. Comunicarea lor


se bazează pe achiziţionarea unui set important de capacităţi precum:
conştientizarea limbajului drept convenţie socială, ascultarea, înţelegerea,
conversaţia verbală. Copilul, prin interacţiune, se familiarizează cu multiplele
forme şi intenţii ale comunicării. El învaţă şi se dezvoltă explorând lumea în
întregul ei, care îl solicită şi-l stimulează sub toate aspectele.
Limbajul, comunicarea şi alfabetizarea reprezintă condiţii primordiale pentru
dezvoltarea globală a individului şi convieţuirea în societate.
Achiziţionarea limbajului şi a deprinderilor de scris-citit reprezintă
un proces complex pe parcursul căruia copiii desluşesc semnificaţia
cuvintelor, utilizarea lor pentru a reda un înţeles şi cum pot utiliza
materialele scrise. Prin achiziţionarea limbajului, copiii reuşesc să
exprime idei, să le împărtăşească cu ceilalţi şi să răspundă ideilor şi
acţiunilor celorlalţi. Prin achiziţionarea limbajului, copilul
achiziţionează în fapt un sistem simbolic complex pe care îl va
dezvolta şi rafina pe parcursul întregii sale vieţi.
Capacitatea de a comunica eficient prin limbaj oral sau scris este esenţială
pentru realizarea tuturor activităţilor cotidiene. Limbajul, prin utilizarea
simbolurilor ce reprezintă concepte, joacă un rol fundamental în dezvoltarea
deprinderilor de cunoaştere, de gîndire, a logicii şi a raţionamentului. Limbajul nu
este utilizat de copiii doar pentru a transmite idei, gînduri, emoţii ale altora, dar şi
pentru a recepta, înţelege şi interpreta ceea ce cei din jur îi comunică.
După Ivan Evseev, vocabularul ludic cuprinde o gamă largă de categorii şi
tipuri de semne din care fac parte:

1. denumirile jocurilor;
2. numele personajelor din scenariul ludic;
3. numărul, vârsta şi sexul jucătorilor;
4. configuraţia terenului de joc;
5. formaţia (dispunerea) jucătorilor;
6. timpul, anotimpul jocului;
7. locurile de joacă;
8. ritmul jocului;
9. textul rostit sau cântat în timpul jocului cu elementele sale
componente;
10. acţiunile (mişcările, gesturile) ludice;
11. jucăriile (obiectele ludice, ludemele);
12. destinatarul real sau ireal al acţiunilor ludice.

Marea putere de asimilare şi de reţinere a copilului, spiritul său imitativ,


solidaritatea şi spontaneitatea sa, explică preluarea şi conservarea unor
elemente arhaice dispărute între timp din folclorul adulţilor pe care copilul le
reproduce azi printr-un gen de mecanism repetativ, fără a le cunoaşte sau
înţelege sensul; „jocurile celor mici oglindesc şi păstrează amintiri şi supravieţuiri
de obiceiuri, rituri..., care uneori nu mai trăiesc decât în manifestaţii copilăreşti.”11

Jocurile în viziunea copiilor

Copiii văd în joc bucurie, fericire, posibilitatea de a fi un bun lider sau


conducător sub orice formă, se angajează în joc având totuşi posibilitatea unei
întreruperi a lui oricând; jocul lor presupune libertate, uşurinţă de mişcare
gratuitate, euforie, lipsă de noimă, amuzament, imaginaţie, „viaţa şi înţelegerea
este atât de îmbelşugată în sufletul unui copil , încât o împrumută şi lucrurilor
care îl înconjoară”12 ;obiectele, cuvintele, gesturile, au în ele ceva frapant, inedit,
uneori chiar extravagant capabile să atragă atenţia şi să sugereze un sesns ce
depăşeşte simpla valoare utilitară a obiectului; de aici provine probabil şi
preferinţa copiilor pentru jucăriile viu colorate, cu formă neobişnuită, atracţia lor
pentru obiecte vechi, pentru arme ca: arcul, săgeata, lancea, praştia, care în
ochii unui adult pot să nu aibă nici un preţ. În jocurile copiilor, băţul poate fi suliţă,
sabie, cal sau bou, linie de demarcaţie („râu de foc”), dublul persoanei
jucătorului, reprezentare a unei fiinţe fantastice, întruchipare a spiritului
strămoşului, etc.
Pentru copil, jocul este o formă de activitate cu multiple implicaţii
psihologice şi pedagogice care contribuie la informarea şi formarea lui ca om;
jocul pune în mişcare toată fiinţa copilului, îi activează gândirea, îi reliefează
voinţa, îi înaripează fantezia şi-i ascute inteligenţa. De aceea s-a spus şi se
spune, pe bună dreptate, că în joc încep să se pună bazele personalităţii şi
caracterului copilului.
Istoria societăţilor umane este reflectată, într-o anumită formă şi modul în
care sunt distribuite jocurile de-a lungul perioadei copilăriei. La o anume vârstă,
au o frecvenţă mai mare anumite jocuri, la alta – altele; la fiecare vârstă există
tendinţe puternice de conservare şi universalizare a jocurilor preferate. La copiii
până la vârsta de 2-3 ani predomină jocurile de imitaţie având o tematică
familială (jocul cu păpuşile, jocul de-a mama şi fetiţa – o imitaţie a preocupărilor
materne, gătitul mâncării, jocul cu cuburile – legat de ocupaţia unui viitor
constructor, de construirea unei case, ş.a.). Modelele imitate mai târziu, mai ales
la băieţi, sunt legate în general de coportamentul şi sunetele animalelor sau a
simulării deplasării unor autovehicule, avioane, tren, etc. Jocurile cu reguli apar
abia la vârsta şcolară locul lor de desfăşurare mutându-se din casă, afară, în aer
liber, în curte, la râu marcând astfel extinderea graniţelor contactului cu lumea
înconjurătoare.
Roger Caillois neagă faptul că jocurile de copii ar fi o presupusă pregătire
pentru anumite meserii; jocul, în viziunea sa „nu anticipează decât aparent
activităţile adultului. Băiatul care se joacă de-a caii sau de-a trenul nu se
pregăteşte deloc să devină călăreţ sau mecanic de locomotivă, nici bucătăreasă,

11
I. Muşlea, Problema jocurilor noastre copilăreşti, în Cercetări de etnografie şi folclor, vol II, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1972, p. 404, apud Ivan Evseev, Jocurile tradiţionale de copii
12
Ivan Evseev, op.cit., p. 19
fetiţa care prepară în farfurii presupuse mâncăruri fictive drese cu mirodenii
iluzorii. Jocul nu pregăteşte pentru o meserie definită, el te introduce în viaţă, în
ansambulul să, mărind întreaga capacitate de a învinge obstacolele sau de a
face faţă dificultăţiilor.”13
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mişcare şi de acţiune a
copilului; el deschide în faţa copilului nu doar universul activităţii, ci şi universul
extrem de variat al relaţiilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde în
intimitatea acestora şi dezvoltând dorinţa copilului de a se comporta ca adulţii.
Prin joc copilul învaţă să cunoască lumea reală, îşi dezvoltă şi restructurează
întreaga viaţă psihică, dobândeşte încredere în forţele proprii. Jocul are caracter
polivalent, fiind pentru copil şi muncă, şi artă, şi realitate, şi fantezie. În acest
sens, pedagogul elveţian E. Claparède precizează că „jocul este însăşi viaţa”.
Jocul, pentru a fi eficace, trebuia „să angajeze întreaga fiinţă, să deschidă
toate căile de comunicaţie. El eliberează astfel o intensă creativitate, o energie
ce se ajustează neîncetat, el îl pregăteşte pe om pentru viitor. Jocul este un
simbol viu”14 iar copilul care se joacă pătrunde atât de adânc în lumea
imaginarului şi ludicului încât se contopeşte cu aceasta (ex. copilul care se joacă
de-a trenul poate să nu se lase sărutat de tatăl său pe motiv că locomotivele nu
sunt sărutate). Aici intervine plăcerea de a fi considerat altcineva, deghizat,
mascat, mimica şi travestiul fiind deci resorturi complementare ale jocului.
Finalitatea jocului depinde, evident, de tipul jocului. Aceasta poate însemna
o exhibare a ceva, o evidenţiere a calităţilor individuale sau colective,
împărtăşirea unor idei, sentimente, evadarea într-un univers fictiv, simplul
divertisment, o dezvoltare a gândirii şi a imaginaţiei, modelarea caracterului, o
metamorfozare a participanţilor la joc, accederea imaginară la un alt nivel social
sau existenţial, ori cunoaşterea lumii înconjurătoare.
Astfel, jocul oferă copiilor un izvor inepuizabil de impresii ce contribuie la
îmbogăţirea cunoştiţelor despre lume şi viaţă, formează şi dezvoltă caractere,
deprinderi, înclinaţii şi aspiraţii, jocul este un model, o paradigmă a unui posibil
mod de a fi în lume, „un rol în care nu eşti jucat, ci te joci” 15, nici o altă activitate
neavând atâta răsunet în sufletul copiilor ca şi jocul.

Relaţiile jocului cu mitul, magia şi ritul

13
Roger Caillois, op.cit., p. 247
14
Jean, Chevalier; Alain, Gheerbrant, op.cit., p. 184
15
Gabriel Liiceanu, Preliminări la o înţelegere a demnităţii jocului în lumea culturii (Prefaţă la Johan
Huizinga, Homo ludens, Ed. Univers, Bucureşti, 1977) p. 13, apud Ivan Evseev, Jocurile tradiţionale de
copii
Se ştie că riturile sunt acţiuni îndeplinite în interiorul unei ceremonii care se
nasc dintr-o perspectivă a religiosului, cu funcţie fundamentală foarte bine
stabilită, vizând un scop imediat.
Mitul este o formă de povestire simbolică, alegorică, în care se
interpretează prin raportare la un context, acţiunea efectuată; acesta „aparţine,
prin definiţie, colectivului, justifică, susţine şi inspiră existenţa şi acţiunea unei
comunităţi, unui popor, unei corporaţii”.16
Magia este o formă de manifestare a religiosului o „pseudoştiinţă cu ajutorul
căruia omul primitiv încearcă să intervină în mersul naturii spre a-l schimba în
favoarea sa, un fals sistem de lege naturală, un ghid înşelător al comportării, o
falsă conştiinţă şi o artă neizbutită.”17
Toate aceste forme de manifestare sunt trepte pe baza cărora s-a constituit
religia şi a dat naştere credinţelor, dogmelor, manifestărilor sacrului, obiceiurilor,
tradiţiilor şi altor acţiuni de acest fel.
Prin limbajul specific, prin locul şi timpul desfăşurării, dar mai ales prin
funcţia de a instaura o ordine superioară celei în care oamenii trăiau în mod
obişnuit, jocurile se înrudesc astfel cu religia, cu riturile, cu miturile şi ceremoniile
sacre şi cu magia, ele făcând parte din acea viziune a lumii numită gândire
mitică, atitudinea magică faţă de lume fiind „expresia unui raport mental prin care
se instituie un fel de consubstanţialitate, o apropiere, o consonanţă sau o
egalitate mistică dintre subiect şi obiect.”18

Obiceiuri agrare - între joc cu tematică agricolă şi ritual agrar

Cu prilejul sărbătorilor, fiecare comunitate îşi organiza propriile „jocuri”,


tradiţii, obiceiuri legate de sacru; jocul apare astfel, ca un rit social ce exprima şi
întărea, asemenea unui simbol, unitatea grupului şi a comunităţii existând
credinţa în eficienţa practicii simbolice, în puterea sa de a revela adevărul şi de a
duce la îndeplinire o cerere.
Descrierile obiceiurilor pun în prim plan rolul copiilor: ei sunt cei care
reconstituie furtul sau crima, lor „li se arată”, deşi viziunea e îndeaproape ghidată
de adulţi.
Ritualurile agrare constituie una din rarele ocazii în care se întâlnesc copii –
agenţi ai actului magic, fapt cu atât mai interesant cu cât bibliografia consultată e
relativ săracă la acest capitol. Fetiţele şi băieţii (acolo unde şi atunci când sunt
admişi) respectă (sau se presupune că o fac) tot sistemul de interdicţii prescris
de tradiţie, aşa încât să intre în contact cu sacrul şi să poată avea o revelaţie. De
asemenea, e important ca ei să se lase ghidaţi de cei mari, să asculte de ei şi să
creadă în eficienţa acestei practici rituale şi în capacitatea sa de a îndeplini
cererile aduse de comunitate, pentru că „să joci înseamnă să creezi o punte între

16
Roger Caillois, op.cit., p. 31
17
Octavian Nistor (Prefaţă la James Frazer, Creanga de aur, vol I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980, p. VIII)
18
Ivan Evseev, op.cit., p. 19
fantezie şi realitate, prin eficienţa magică a propriului libido; jocul este astfel un rit
de intrare, şi netezeşte calea spre adaptarea la obiectul real”19

Paparuda

Paparuda este, la origine, o străveche creaţie mitică care îmbină în


conţinutul ei elemente magice şi religioase. Denumită şi Papalugă, Păpălugă,
Păpărugă, Bărbăruţă, Peperuie, Dodoloaie, Dodoluţă, Mămăruţă, Mătăhulă şi
altele, aceasta era o zeiţă cu înfăţişare antropomorfă, „femeie care umblă cu
ploile”, „sfântă care sparge norii”. La vreme de secetă, ţăranii îmbracă o fetiţă, o
persoană pură – care va juca rolul zeiţei – în frunze de boz, brusture, foi de
arbori şi alte ierburi, lângă o apă (naşterea zeiţei), iar apoi mai mulţi băieţi şi fetiţe
o urmeaza şi colindă satul de la un capăt la altul, dansând şi cântând, bătând din
palme, pocnind din degete, sărind; intră prin curţile oamenilor, vizitează fântânile
iar acolo unde se opresc, femeile bătrâne obişnuiesc să le toarne apă în cap sau
să fie stropite la rândul lor şi apoi să le dea daruri (desfătarea zeiţei). După
încheierea actului urmează dezbrăcarea (moartea zeiţei) măştii vegetale, de
obicei, în acelaşi loc unde a fost îmbrăcată; veşmintele vegetale cu rol de
substitut divin, se depun în apă iar apoi are loc petrecerea cu cântece de
Paparudă a acelor veşminte „moarte” duse de apa curgătoare, scalda rituală a
membrilor cetei, împărţirea darurilor şi uneori, masa rituală.
Asemenea Caloianului şi Sângeorzului, Paparuda reprezintă astfel un rit de
etapă, chemat să ajute la creşterea culturilor, într-un anotimp decisiv. Cercetătorii
au arătat că ea reprezintă ceva mai mult decât un simplu rit de invocare a ploii,
„ea e totodată, şi o urare de fertilitate”20; toţi cei care îl practicau credeau că
peste câteva zile de la invocare, va ploua.

Caloianul

Caloianul este o practică rituală ocazională, dezvoltată dintr-un rit de


fertilitate consacrat zeului naturii şi vegetaţiei, care se efectuează primăvara sau
vara, în perioada secetelor sau ploilor prelungite.
Ion Ghinoiu afirmă că „scenariul ritual începe, de regulă, într-o zi de marţi”21
când se confecţionează o păpuşă din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn
îmbrăcată cu hăinuţe de cârpe. Este practic un ceremonial funerar, de îngropare
a elementului care aduce pagubă (ploaia, prin inundaţii sau soarele, prin secetă,
dar de obicei soarele este „înmormântat”) respectându-se cîteva etape: se
formează o ceată de fetiţe şi băieţi care confecţionează acea păpuşă, Caloianul,
care apoi moare subit; se caută îndelung trupul său, se stropeşte cu apă, se
găteşte cu flori şi plante şi se pune într-un sicriu confecţionat sau pe o scândură.
Urmează înmormântarea ritualică a Caloianului, după un scenariu identic cu
înmormântarea propriu-zisă (cu copii în rolul preotului, bocitoare, steag sau stâlp
19
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit., p. 182
20
Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ed. Univers, Bucureşti, 1999, p. 122
21
Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti, 2002, p. 251
funerar şi cu multe lacrimi, deoarece se spune că atâtea ploi vor fi câte lacrimi se
scurg din ochii lor) într-un loc secret (la hotare, la holdele de grâu, lângă o apă,
etc.). După trei zile se dezgoapă Caloianul pentru că se spune că a înviat iar apoi
se scufundă în apă, se aruncă în fântână, sau se lasă să plutească pe o
scândură; există o credinţă care spune că „nu este bine să se oprească, ci că
trebuie să plutească întruna, altfel ritul îşi pierdea efectul”22.
Există cazuri în folclor când apar mesageri perechi, cum ar fi Caloianul şi
Caloiana, sau Mama Ploii şi Tatăl Soarelui; aceştia erau trimişi la divinitate printr-
un rit funerar (înhumare, scufundare în apă, ciopârţire, distrugere) cu mesaje
diferite: Ea să aducă soare, El să le oprească ploile pe pământ, depinde de
perioadă şi de cum era vremea. Aceste chemări în ajutor a divinităţilor ne arată
că obiceiul era un rit de invocare a ploii combinat cu unul de alungare a secetei
iar uneori „răspunsurile nu se referă direct la producerea ploii, ci la consecinţele
acesteia: creşterea culturilor şi deci belşugul agricol”23.

După spusele lui Mihai Pop, că „datele reale ale cercetătorilor nemijlocite ne
arată că, de fapt, nu avem de-a face cu simple jocuri de copii rămase din
obiceiurile părăsite de cei maturi, ci cu obiceiuri ale căror practicare întreaga
colectivitate este vital interesată, dar pe care din motive rituale precise, le
practică tinerii şi copiii”24, nu se poate afirma că aceste obiceiuri erau jocuri, dar
din punctul de vedere al copiilor erau simple jocuri, însă practicate cu seriozitate,
pentru că era o onoare pentru ei ca adulţii să le supravegheze jocul cu o aşa
mare atenţie şi să acorde aşa o importanţă acestora. Maturii colectivităţii
vegheau cu grijă la transmiterea obiceiului de la o generaţie la alta, copiii fiind
principalele personaje cărora li se încredinţa această tradiţie. Copiii ştiau că este
un ritual sacru care trebuia îndeplinit, însă tot ca pe un joc îl luau, cu toate că
respectau anumite reguli şi norme care, evident, le făcea plăcere.
Prin aceste rituri agrare, considerate de copii jocuri, aceştia au posibilitatea
să experimenteze cu adevărat trăirile şi sentimentele din viaţa adulţilor; „primind
să facă parte dintr-un grup de joc, copilul a acceptat un anumit cod ludic ca
într-un contact social”25.
Atât în jocurile tradiţionale de copii, cât şi în riturile şi în ceremoniile religioase ale
celor mari, abundă simbolurile elementelor naturii şi spiritelor tutelare ale stihiilor, ceea
ce face ca acestea să aibă o rădăcină mitică comună.

22
Mihai Pop, op.cit., p. 125
23
Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 155
24
Mihai Pop, op.cit., p. 127
25
Jean Chateau, op.cit. p. 193, apud Ivan Evseev, Jocurile tradiţionale de copii
Concluzii

Aruncându-ne o privire generală asupra a ceea ce reprezintă jocul în viaţa


şi activitatea oamenilor, îndeosebi în viaţa copiilor, se pot desprinde cu uşurinţă
anumite note caracteristici şi definitorii:

a) jocul este o activitate specific umană deoarece numai oamenii îl


practică în adevăratul sens al cuvântului;
b) jocul este una din variatele activităţi ale oamenilor, fiind determinat de
celelalte activităţi şi, bineînţeles, determinându-le pe toate acestea. Învăţarea,
munca şi creaţia nu s-ar realiza în lipsa jocului, după cum acesta nu poate să nu
fie purtătorul principalelor elemente psihologice de esenţă neludică ale oricărei
ocupaţii specific umane;
c) jocul este o activitate conştientă. Cel care îl practică îl conştientizează
ca atare şi nu-l confundă cu nici una dintre celelalte activităţi umane;
d) jocul introduce pe acela care-l practică în specificitatea lumii imaginare
pe care şi-o creează;
e) scopul jocului este acţiunea însăşi, capabilă să-i satisfacă imediat
jucătorului dorinţele sau aspiraţiile proprii;
f) prin atingerea unui asemenea scop, se restabileşte echilibrul vieţii
psihice şi se stimulează funcţionalitatea de ansamblu a acesteia.

Importanţa deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr


incontestabil. Fixându-i locul pe scara unei realităţi mai cuprinzătoare decât
preşcolaritatea, şi anume în ansamblul umanului, se poate spune că jocul are un
caracter universal. Astfel, jocul este o manifestare în care este evidentă o luptă a
contrariilor, un efort de depăşire cu rol de propulsare în procesul obiectiv al
dezvoltării.
Sintetizând toate aceste note caracteristice, se poate concluziona prin
definirea jocului ca fiind o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin
care copilul/omul îşi satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe,
acţionând conştient şi liber în lumea imaginară ce şi-o creează singur.
BIBLIOGRAFIE

1. Arghezi, Tudor, Stihuri, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1974


2. Caillois, Roger, Eseuri despre imaginaţie, Ed. Univers, Bucureşti, 1975
3. Caillois, Roger, Omul şi sacrul, Ed, Nemira, Bucureşti 1997
4. Chateau, Jean, Copilul şi jocul, Ed Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967
5. Chevalier, Jean, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 2, Ed.
Artemis, Bucureşti 1995
6. Claparède, Edouard, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
7. Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, Ed. Erc Press, Bucureşti, 2009
8. Evseev, Ivan, Jocurile tradiţionale de copii, Ed. Excelsior, Timişoara, 1994
9. Frazer, George James, Creanga de aur vol I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980
10. Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti, 2002
11. Man, Grigore, Simboluri sacre şi profane, Ed. Proema, Baia Mare, 2005
12. Huizinga, Johan, Homo ludens, Ed. Humaitas, Bucureşti, 2007
13. Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2004
14. Pamfile, Tudor, Jocurile de copii, Ed. Academia Română, Bucureşti, 1909
15. Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ed. Univers, Bucureşti, 1999
16. Pop, Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1989
17. Sava, Eleonora, Explorând un ritual, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2007