Sunteți pe pagina 1din 3

"Daruri si anateme.

Ce a adus crestinismul lumii" , de Diacon Andrei Kuraev


Editura Sophia, 2003
(fragment)

Crestinismul a creat premisele necesare pentru aparitia stiintei . Astronomia ca stiinta este
posibila numai cu conditia ca stelele sa inceteze a fi zeitati . Legile care descriu caderea unei pietre pe
pamant trebuie sa fie aplicabile si la miscarea stelelor . Pentru a indrazni sa afirmi acest lucru fara sa
fii pedepsit ( cum o patise filozoful grec Anaxagoras (*1) ) este necesar ca societatea si religia
dominanta sa se puna de acord cu privire la faptul ca stelele sunt niste „pietre” , si nu suflete ( sau
corpuri , sau ochi ) ale zeitatilor . „Nimeni , fie el grec sau barbar , nu va ezita in a recunoaste ca
Soarele si Luna sunt zeitati ca si celelelate cinci corpuri ceresti indeobste numite „ratacitoare” – credea
Apuleius . Dar s-au gasit si oameni care au trecut peste aceasta opreliste , si anume crestinii .

Pe fundalul vociferarii inteleptilor pagani ( „Privand stelele de ratiune , ei impiedica


cunoasterea adevarului” [ Plotin, Eneade, 2,9,5] ) , Biserica a declarat : „cel care spune ca cerul ,
Soarele , Luna , stelele , apele aflate deasupra Cerurilor sunt niste fiinte insufletite si forte materiale
insestrate cu ratiune – sa fie anatemizat ( A 6-a anatema a Sinodului din anul 543 ) . Aceasta anatema
venita de la Rasarit , la fel ca si condamnarea adeptilor lui Averroes, care a avut loc la 7 martie 1277
din Occident (Punctul 92 din Edictul incriminatoriu ii ostraciza pe cei care propovaduiau invatatura
conform careia „corpurile ceresti se misca , chipurile , in virtutea principiului launtric – respectiv
sufletul; ele se misca aidoma unei fiinte vii numai gratie sufletului si nazuintei acestuia : asa cum un
animal se misca spre un scop , tot astfel se misca si cerul” ) au netezit calea viziunii stiintifice asupra
lumii (*2) .

Astronomia ca stiinta apare atunci cand miscarea stelelor este descrisa nu in limbajul
psihologiei , ci in cel al matematicii , adica intr-un limbaj strain de pasiuni , precum invidia , gelozia ,
iubirea , etc.

Daca Thales are dreptate spunand ca „divinitatile sunt pretutindeni” (Aristotel , Despre suflet ,
1,5,411a7 ) si , totodata „fiecare isi vede de treaba sa : una fulgera , alta insenineaza cerul etc.”
( Apuleius , Despe divinitatea lui Socrate , 5 ) , atunci cercetarea esentei lucrurilor trebuie sa devina
cercetarea a divinitatilor , adica telogie. Pentru demitizarea fizicii trebuie sa fie inlaturata orice
referire la intrigile si poftele zeilor ( „toate acestea se fac prin vointa , prin putere si ingaduinta a
necredinciosilor” ) [Idem] din tabloul lumii indeobste recunoscut . Fizicienii , singuri , nu au cum sa
faca acest lucru .

Numai religia Dumnezeului Unic a putut scapa lumea de numarul exorbitant de zei . Numai
religia Dumnezeului mai presus de stele si mai presus de cosmos a putut sa puna pe acelasi plan lumea
stelelor si lumea pietrelor pamantesti , facand astfel posibila descrierea miscarilor astrelor in limbajul
mecanicii terestre . Numai religia Logosului Intrupat a permis ca procesele care se petrec in lumea
fizica ( unde nimic nu este ideal ) sa fie descrise in limbajul matematicii ( al cifrelor si al formelor
ideale ) .

In fine , numai incredintandu-ne ca Dumnezeu este Iubire am putut depasi scepticismul si am


inceput sa studiem lumea cu certitudine cutezatoare ca marea carte a Universului este scrisa pe limba
matematicii umane (*3).

In epoca reformei din secolele XVI-XVII , crestinismul avea mai mult ca oricand nevoie de
aparitia imaginii ne-mitice a lumii . In Evul Mediu se produsese o substituire treptata a manierei
pagane obisnuite de descriere a fenomenelor naturale printr-o explicatie mai prozaica . S-a observat ca
magnetul atrage un metal nu pentru ca intre sufletele lor exista o simpatie reciproca , ci in virtutea
energiilor pe care le degaja , supunandu-se legii prestabilite de Creator . Aceasta substituire s-a sfarsit
in Occident cu un mare esec : in epoca Renasterii , cultura superioara a fost din nou napadita de magie
, alchimie , astrologie , de ocultism , care au fost accepate ca viziune asupra lumii . Biserica
occidentala , trezita de lovitura pe care i-o daduse reforma , a reactionat prin „vanatoarea de
vrajitoare” , prin inchizitie si …. prin sustinerea conceptiei mecaniciste asupra lumii . Viziunea
stintifica universului a fost sprijinita de Biserica – ea avea mare nevoie de aliati in lupta impotriva
inamicului comun - ocultismul .

In genere , istoria ne ofera un fapt indiscutabil de mare insemnatate : locul nasterii tabloului
stiintific al lumii este bine cunoscut si situat cu exactitate atat in spatiu cat si in timp . revolutia
stiintifica a avut loc in Europa occidentala la rascrucea veacurilor XVI si XVII . Stiinta s-a nascut nu
in epoca ateismului ( sec. XVIII ) , nici in cea a ignorarii problematicii religioase ( sec. XV ) , nici in
cea a stabilitatii religioase ( sec. XIII ) , ci in epoca reformei si a Contrareformei - in epoca marelui
avant al luptei religioase in viata Europei crestine .

Si nu trebuie sa spunem ca marii creatori ai noului tablou stiintific al lumii au „devansat


veacul lor” si s-au situat deasupra „fanatismului religios al multimii”.

Copernic era nepot de episcop , administrator de gospodarie eparhiala , membru al consiliului


eparhial . Kepler a studiat trei ani la Facultatea e teologie a Universitatii din Tubingen , dar, fara voia
lui a primit insarcinarea de a preda matematica la Graz . „Pentru Kepler aceasta decizie insemna
spulberarea tuturor vechilor lui sperante . El nu putea sa-si inchipuie ca drumul spre cariera de preot
este de acum barat , si totusi a fost nevoit sa se supuna . Dar sentimentul religios profund si nazuinta
de a „pune in concordanta” stiinta cu propria viziune sincera , cucerita prin suferinta , asupra lui
Dumnezeu au ramas caracteristice pentru intreaga sa viata” . „Am voit sa fiu slujitorul lui Dumnezeu
si am depus un mare efort pentru lucrul acesta ; in cele din urma , iata am inceput sa-L slavesc pe
Dumnezeu prin lucrarile mele de astronomie … Eu am demonstrat celor care vor citi aceasta carte
slava faptelor Tale : in orice caz , in masura in care ratiunea mea limitata a putut sa cunoasca ceva din
maretia Ta nemasurata” ( Johannes Kepler ).

La varsta de 14 ani , Galilei s-a inscris in ordinul iezuitilor , „dar tatal sau nu voia in nici un
chip sa-si vada fiul in haine de calugar si l-a adus acasa sub pretextul ca ar avea nevoie de tratament
pentru o boala de ochi” .

Leibnitz ( sa amintim celor care au uitat – este vorba de fondatorul calcului diferential ) a
dedicat „teodiceii” – intru „indreptatirea” lui Dumnezeu – principala sa opera .

Newton se ocupa de talmaciri ale cartilor biblice scrise de prorocul Daniel si de apostolul Ioan
Teologul .

Descartes (sa amintim ca este creatorul asa-zisului sistem cartezian de coordonate ) si-a facut
studiile la un colegiu iezuit , „citadela antiocultismului” , iar in corespondenta cu principesa Boemiei ,
Elisabeth , a luat apararea catolicismului.

Chimistul Boyle ( va mai amintiti de legea Boyle-Mariotte ? ) considera ca cercetarile


stiintifice sunt folositoare intrucat implica ratiunea in lupta cu patimile trupesti : „Cine este in stare sa
oblige cele mai marunte intamplari din propria viata si chiar florile din gradina sa sa-i tina prelegeri de
etica si teologie – acela nu va simti nevoia sa evadeze in carciuma”

(*1) Anaxagoras spunea ca soarele este o bucata de metal incandescent ; vorba asta l-a costat
condamnarea la moarte . Discipolul sau Pericle l-a aparat si a obtinut eliberarea lui , dar Anaxagoras ,
intr-un moment de slabiciune a spiritului , isi dadu singur moartea ; intelepciunea lui s-a dovedit
neputincioasa .

(*2) Critica tezelor averroismului si tomismului , intreprinsa de episcopul Parisului Etienne Tempier ,
a constituit un impuls pentru deschiderea noilor perspective in cunoasterea lumii .
(*3) Celalat gen de certitudine il avem atunci cand ne gandim ca nu e absolut nici o posibilitate ca un
lucru sa fie altfel decat il gandim . Ea este fondata pe un principiu metafizic foarte sigur , care este
acela ca Dumnezeu , fiind absolut bun si sursa oricarui adevar [ fiind cel ce ne-a creat ] , e sigur ca
puterea sau facultatea ce ne-a dat-o pentru a putea distinge adevarul de fals nu ne insala atunci cand o
folosim corect … Aceasta certitudine se extinde asupra tot ceea ce a fost demnstrat in matematica”
R.Descartes, Principiile filozofiei .