Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

II. TEORIA ARGUMENTĂRII ÎN FILOSOFIA ŞI LOGICA ANTICĂ

1. Argumentarea între logică şi retorică

Capitolul de faţă îşi propune să fixeze câteva repere de ordin istoric, să plaseze teoriei
argumentării la hotarele dintre logică şi retorică, să releve conexiunea dintre entimemă,
epicheremă şi argumentare, ca şi semnificaţia Topicii aristotelice pentru dialectică, logică şi
argumentare.
Preocupările în domeniul argumentării au început din antichitatea timpurie. Teoria
argumentării a făcut, deopotrivă, obiectul cercetării dialecticii antice şi obiectul retoricii
antice. Aristotel însuşi tratează problemele argumentaţiei atât în Topica cît şi în Retorica.
Dar înaintea sa problema modalităţilor argumentării a fost tratată în scrierile oratorilor şi
retorilor ce l-au precedat. Dialogurile lui Platon dezvăluie o gamă variată de modalităţi de
comunicare şi argumentare, încât se poate spune că Aristotel a asistat din tinereţe la ample şi
variate dispute filosofice, etice şi politice, chiar în interiorul academiei platoniciene.
Dezbaterile din Areopag, ca şi cele din tribunale sau din pieţele publice au reprezentat şi ele
un câmp de experienţă practică remarcabilă care i-a permis Stagiritului să dispună de o arie
largă de discursuri, argumentări şi contraargumentări.
Argumentarea ne apare în cultura greacă ca fiind tratată din perspectiva a trei
discipline. Mai întâi din perspectiva retoricii, în al doilea rând din perspectiva dialecticii ca o
reflecţie critică despre schemele şi locurile comune ale interacţiunilor dialogale şi în al
treilea rând din perspectiva logicii interesată de temeiurile tezelor sau concluziilor susţinute
de participanţii la o dispută şi de validitatea logic formală a susţinerilor acestora. Logicianul
se va întreba în ce măsură adevărul tezei de argumentat derivă cu necesitate din adevărul
premiselor factuale sau generice sau dimpotrivă, teza susţinută este doar probabilă,
verosimilă şi nu necesar adevărată.
Pe de altă parte, din perspectiva retoricii argumentele sunt doar mijloace în vederea
obţinerii adeziunii interlocutorilor noştri la teza, opţiunea, atitudinea sau programul adoptat
de noi. Scopul argumentării este din perspectiva retoricii convingerea auditoriului de
adevărul sau justeţea tezei sau cauzei noastre., obţinerea victoriei asupra adversarului.
Quintilian reproduce în Arta oratorică mai multe definiţii date retoricii, majoritatea
dintre ele punând accent pe ideea convingerii. Retorica, scrie Quintilian, este forţa sau
puterea (potestas) de a convinge. Aceiaşi idee, menţionează el, era susţinută de oratorul
Isocrate. In aceiaşi manieră vede rolul retoricii şi sofistul Gorgias. Cicero însuşi menţionează
că datoria oratorului este să vorbească în aşa fel încât să convingă. Se înţelege, să convingă
cu mijloace raţional discursive şi nu cu ajutorul unor sume de bani sau a constrângerii fizice,
şi nu cu ajutorul ameninţării. In concepţia lui Quintilian convingerea cu mijloace discursive
trebuie deosebită de convingerea prin ostentaţie sau arătare cum a făcut, de exemplu, Marcus
Antonius cînd l-a apărat pe M. Aquilius, sfâşiindu-i veşmintele şi arătând publicului
cicatricele rănilor primite în piept în luptele pentru apărarea patriei. Componenta vizuală
monstrativă, ce se adresează nemijlocit ochilor şi sensibilităţii are, indiscutabil şi ea un rol
esenţial în determinarea adeziunii şi atitudinii publicului larg faţă de o idee, persoană sau

23
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

decizie. Se cuvine, totuşi, să reţinem că argumentarea este un mijloc discursiv-lingvistic de a

obţine adeziunea şi convingerea auditoriului, spre deosebire de formele de influenţare a
publicului larg cu ajutorul imaginilor, pictogramelor, operelor de artă sau a sunetelor
muzicale sau zgomotelor. Un alt autor antic Theodectes în lucrarea Despre Retorică spune
că scopul retoricii este “de a conduce pe oameni prin cuvânt la ceea ce doreşte vorbitorul”.
La aceasta Quintilian observă că prin cuvânt şi linguşiri ne pot ademeni, uneori şi femeile de
moravuri uşoare sau alţi corupători. In plus, el admite că nici oratorii cei mai abili nu
conving întotdeauna. Chiar dacă obţinererea convingerii nu este întotdeauna certă trebuie să
admitem că ea este ţelul oratorului. In discursul judiciar, afirmă un alt orator, Apolodor,
prima şi cea mai importantă datorie este să convingă pe judecător şi să-l hotărască la sentinţa
dorită de orator.
In sfârşit, după Aristotel (Ret., 1355 b. 25) “retorica este forţa de a descoperi tot ceea
ce într-un discurs este în stare să convingă”. În altă parte el susţine că retorica este “arta de a
descoperi în orice chestiune, ceea ce ascunde mai convingător şi mai persuasiv, fie în
realitate, fie în aparenţă”. In ambele citate accentul cade pe ideea rolului discursului sau
argumentărilor de a convinge pe interlocutor de adevărul sau justeţea susţinerilor oratorului,
chiar dacă acest obiectiv nu este întotdeauna atins nici măcar de cei mai străluciţi oratori.
Aşa, de exemplu, Cicero nu a abţinut integral câştig de cauză în discursul pronunţat In
apărarea lui Milo. E de presupus că sentinţa într-o cauză nu este în exclusivitate dependentă
de virtuţile oratorice ale apărătorului, ci ea trebuie să depindă de natura faptelor stabilite şi
de prevederile legilor în vigoare.
Chiar dacă admit rolul major al convingerii, alţi retori, cum a fost de exemplu Theodor
din Gadara, consideră retorica ca arta “de a aduna, a alege şi enunţa cu înfrumuseţarea
cuvenită, conform importanţei, tot ce poate servi să convingă în materie politică”. După acest
autor sarcina oratorului este prelungită dincolo de performanţa discursivă prin includerea
obligaţiei de a se documenta şi informa asupra temei discursului şi în plus, de a ordona
momentele şi etapele discursului, de a amplifica efectul susţinerilor sale prin mijloace literar
artistice. Spre surprinderea noastră, Theodor din Gadara reduce obiectivele retoricii la
retorica politică, desconsiderând retorica judiciară şi cea deliberativă.
După un alt autor ce a trăit pe timpul împăratului Tiberius, Cornelius Celsius, retorica
este “arta de a vorbi convingător în probleme îndoielnice şi de natură politică”. Reţinem de
aici ideea că retorica şi argumentarea intervin, doar acolo, unde există un dubiu, unde
opţiunile nu sunt tranşate şi încă mai e timp şi loc pentru explorarea alternativelor. Pentru
Critolaus retorica este doar un exerciţiu de vorbire sau o practică a vorbirii, iar pentru
Athenaeus retorica este “arta de a înşela”. Platon consideră, la rândul lui, retorica drept “o
iscusinţă de a fermeca şi plăcea” (Gorgias,p.462 C.) sau un simulacru de politică măruntă
şi al patrulea fel de înşelătorie. Quintilian explică respingerea severă de către Platon a
retoricii ca o atitudine critică faţă de sofismele practicate de oratorii din epoca sa şi ca o
opţiune a sa pentru o retorică onestă şi conformă cu adevărul. In viziunea platoniciană
oratorul trebuie să fie, deopotrivă, de partea adevărului şi de partea dreptăţii. Pentru Platon
cine doreşte să devină un veritabil orator trebuie să fie neapărat un om drept şi bun. Platon se
opune, aşadar, celor ce foloseau cu intenţii rele darul vorbirii.
După Cicero arta oratorică este o componentă a ştiinţei ocîrmuirii şi ea trebuie să fie
călăuzită de preceptele înţelepciunii.
Quintilian consideră ca inspirată definiţia dată de Cleanthes din Asos retoricii ca
“ştiinţa de a vorbi bine”, această caracterizare cuprinzând după Quintilian, deopotrivă
calităţile logice şi lingvistice ale discursului cît şi cerinţele formulate faţă de caracterul,
atitudinea şi conduita oratorului. Este lăudată, deasemenea, de către Quintilian caracterizarea
propusă de Chrisip în succinta definiţie după care retorica se ocupă de “a convinge despre
ceea ce se cuvine”.

24
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

Opţiunea finală a lui Quintilian este în favoarea caracterizării propusă de Cleanthes,

după care retorica este ştiinţa de a vorbi bine. Dar trebuie să observăm că această definiţie,
ca şi cea propusă de Cleanthes din Asos, nu este o definiţie în termeni descriptivi, ci una care
face uz de termeni valorizatori ca “bine”, “ceea ce se cuvine”, etc.
Quintilian admite că autorul unui discurs are un ţel, şi că atingerea acestuia presupune
utilizarea unei metode care la rândul ei ordonează fapte, reguli şi enunţuri. Discursul este, în
viziunea lui Cleanthes, şi o artă care presupune abilităţi şi măiestrie şi priceperea de îmbina
teoria cu practica. Acolo unde se poate proceda după reguli şi unde chiar şi regulile pot fi
încălcate există măiestrie şi artă. De asemenea, există artă acolo unde izbuteşte cel mai bine
instruit.
Din punctul nostru de vedere orientat spre praxiologie ne pare potrivit să relevăm
faptul că Quintilian priveşte retorica ca o formă de acţiune, căci aceasta îşi atinge ţelul prin
acţiune. El acceptă ca retorica să fie denumită o artă practică sau a interacţiunilor umane
legată de o cârmuire şi administrare. Această idee explică, între altele, eşecul acelora care
au încercat să descrie teoria argumentării şi retorica exclusiv cu mijloacele lingvisticii şi
stilisticii. Indubitabil, modul de exprimare, alegerea potrivită a cuvântului, în funcţie de
situaţia acţională şi în funcţie de aşteptările şi atitudinile adresanţilor joacă un rol important
în succesul actului de comunicare discursivă.
Dar succesul în argumentare nu este nicidecum numai o chestiune de stil, inspiraţie,
comparaţie şi metaforă. Succesul în argumentare depinde în mod esenţial de capacitatea de
informare, de puterea de înţelegere a contextului acţional şi a celui discursiv, de surprinderea
şi utilizarea inteligentă a legilor, regulilor şi structurilor acestuia, ca şi de înţelegerea
statutului, rolurilor, opiniilor, scopurilor şi aşteptărilor claselor de auditori cărora le este
adresat discursul.
Este legitim să ne întrebăm în acest context, care este raportul dintre logică şi retorică?
Dacă admitem că retorica este o ştiinţă despre convingerea interlocutorilor noştri prin
intermediul discursului şi că operaţiile logice curente, cum sunt actele de deducţie, operaţiile
de definire, diviziune şi clasificare au loc la nivelul discursului, atunci va trebui să admitem
că mecanismul logic este nemijlocit implicat în ordonarea şi evaluarea judecăţilor noastre, în
acceptarea şi respingerea diferitelor teze, atitudini, poziţii sau opţiuni pe care le pot avea, în
funcţie de context, participanţii la procesele discursiv-comunicative.
Teoria argumentării aparţine, după opinia noastră, logicii aplicate. Aceasta înseamnă
că teoria argumentării nu este pur şi simplu o parte a logicii propoziţiilor sau a logicii
predicatelor sau a teoriei funcţiilor de adevăr. Teoria argumentării înseamnă o extindere a
sintaxei şi semanticii logicii matematice contemporane la situaţii şi contexte pragmatice bine
definite, în care apar ca agenţi ai acţiunii şi ca subiecţi cunoscători fiinţe umane, jucând
alternativ, rolurile de emitenţi şi receptori, respectiv de argumentatori şi adresanţi.
Elaborarea unei bune teorii despre argumentare presupune, între altele, capacitatea de a
descrie logic-formal contextul şi situaţia acţională în care se angajează comunicarea
discursivă, precum şi cadrul fizic-natural şi social istoric, şi sistemele de norme şi de valori
admise sau preexistente, precum şi intenţiile şi scopurile explicit asumate de participanţii la
acţiunea comunicativă. Teoria argumentării trebuie să beneficieze de achiziţiile logicii
matematice contemporane, ca şi de unele rezultate ale informaticii, în deosebi de rezultatele
programării logice.
Argumentarea are loc de fiecare dată într-un context instituţional, într-o formă de
organizare a societăţii, într-un cadru legislativ preexistent şi într-o stare de moralitate sau
imoralitate a unei comunităţi.
Încă antichitatea timpurie a deosebit trei specii de utilizare a retoricii sau a ştiinţei
despre argumentare şi convingere. In scrierile clasice se vorbeşte despre elocinţa judiciară

25
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

sau dianikoi logoi, despre elocinţa demonstrativă sau epidickticoi logoi şi despre elocinţa
politică sau politikoi logoi.
In afara acestor trei genuri de elocinţă, filozofii antici au mai vorbit şi despre discursul
funerar sau despre elogiul faptelor personalităţilor dispărute. Astfel de discursuri au fost
ţinute în Republica romană după dispariţia unor celebri conducători de oşti sau a unor iluştri
patricieni, senatori sau oameni de litere.
S-ar părea că şi în prezent genurile cele mai cultivate ale retoricii sau teoriei
argumentării sunt retorica judiciară şi cea politică. Cât despre retorica expunerilor
demonstrative am putea susţine că aceasta poate fi observată astăzi în unele prelegeri
universitare sau în comunicările ştiinţifice.
Aşa cum am arătat şi în consideraţiile introductive cele trei specii de elocinţă
enumerate de Aristotel nu epuizează formele de argumentare şi tentativele de convingere de
către unii a altora, ce au loc în zilele noastre. Cercetătorii se pot orienta spre studierea
tehnicilor şi metodelor de argumentare din presa scrisă sau din cea orală, radio sau T.V.,
precum şi spre studierea discursurilor liderilor sindicali, spre cercetarea sesiunilor ştiinţifice
sau a discursurilor de primire în Academie, spre cercetarea discursului diplomatic sau a celui
administrativ. Un rol esenţial îl joacă argumentarea în actul instructiv-educativ, în lecţiile
scrise sau în cele susţinute oral. De un interes particular pentru neoretorică şi pentru teoria
modernă a argumentării pot fi studiile despre demersurile argumentative din operele de
teatru, sau din cele de film. De un interes teoretic şi practic ar putea fi studiul raporturilor
comunicative, de dialog şi comunicare din domeniul afacerilor, tratativelor dintre firme ca şi
cercetarea raporturilor acestora cu categoriile de beneficiari sau cumpărători. Reclama poate
fi văzută şi ea privită ca o specie aparte de comunicare cu scopuri economice, educative şi
estetice.
Atât teoria clasică a comunicării cît şi teoria modernă ţin seama de dimensiunea
pragmatică a actului comunicării, de particularităţile şi statutul argumentatorului, şi mai ales
de particularităţile, virtuţile şi viciile adresantului discursului, de atitudinile, interesele şi
credinţele acestuia.
Dacă scopul actului de comunicare este convingerea interlocutorului şi dobândirea
succesului în disputa sau conflictul în cauză, atunci, este de la sine înţeles că instruirea
oratorului presupune şi un efort de pătrundere şi înţelegere a firii umane, a trăsăturilor de
personalitate, a opţiunilor valorice ca şi a virtuţilor şi slăbiciunilor adresantului discursului
rostit. Marii oratori au fost, totodată, şi buni psihologi, personalităţi cu o vastă cultură şi
profundă înţelegere a epocii în care au trăit şi a caracteristicilor comportamentale şi
temperamentale ale fiinţelor umane.

2. Entimema, epicherema şi teoria argumentării

Nu putem încheia consideraţiile noastre istorice despre logica antică şi teoria

argumentării fără a ne opri puţin asupra legăturilor dintre raţionamentele silogistice şi
mecanismul argumentării. In acest sens este util să amintim, pe scurt, entimema şi
epicherema şi modul în care aceste forme de raţionament silogistic prescurtat sunt legate de
teoria clasică a argumentării.
Entimema este un silogism apodictic prescurtat. Să considerăm pentru început
entimema următoare:
2.1.Cesar nu s-a temut de moarte (la Idele lui Martie), căci el era un om curajos.

26
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

Din punctul de vedere al teoriei argumentării, entimema este o trecere de la concluzie

la temeiul ei. Acesta mai poate fi numit şi suport, fundament sau argument al concluziei. Ca
sens sau direcţie de înaintare trecerea este de la teza de argumentat la suportul sau temeiul ei
şi este opusă modului în care se realizează deducţia directă. Conectorul de legătură este
sintagma căci sau deoarece. Argumentul explicit al concluziei este propoziţia factuală
“Cesar era un om curajos”
Argumentul tacit sau implicit, admis ca subînţeles în contextul dat, este propoziţia
universal negativă “Nici un om curajos nu se teme de moarte”
Este uşor de descoperit silogismul în modul Celarent care corespunde entimemei şi
argumentului de mai sus:
Exemplul 2.1
Pmaj. Nici un om curajos nu se teme de moarte
Pmin. Cesar a fost un om curajos
-------------------------------------------------
Teza Prin urmare, Cesar nu s-a temut de moarte

Fără a face o analiză de detaliu, putem reţine, totuşi, trei concluzii.

Mai întâi, faptul că entimema nu este doar un raţionament prescurtat, ci un argument
prescurtat din care s-a omis, ca subînţeleasă în context, premisa universală, Nici un om
curajos nu se teme de moarte.
A doua idee, demnă de reţinut, este aceea a legăturii organice dintre argumentările
propuse şi raţionamentele deductive. Unei argumentări logic valide îi corespunde un
raţionament deductiv valid.
În sfârşit, este util să reţinem ideea relaţiei dintre căci sau deoarece, pe de o parte, şi
prin urmare sau deci, pe de altă parte.
Entimemele sunt raţionamente bazate pe contexte pragmatice în care se omite
sistematic o premisă. Premisa omisă se subînţelege din context. Poate fi omisă premisa
universală, clauza generică sau regula(KR) sau poate fi omisă premisa sau clauza
factuală(KF).

Entimema reprodusă mai sus poate fi reprezentată printr-un arbore elementar având în
rădăcină teza de argumentat şi ca frunze cele două premise, premisa factuală şi premisa
generică:

PMaj PMin

Teza

Figure 1.Reprezentarea grafică a unei entimeme

Să considerăm, în continuare, alte exemple:

27
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

2.2. Tu nu vei purta o haină demodată, deoarece nici o femeie elegantă nu poartă aşa
ceva.
2.3. Petru este curajos, deoarece el este cascador
.2.4. Trebuie să spui B, deoarece ai spus A.

Este uşor să identificăm raţionamentele din care au provenit entimemele 2.2-2.4:

Exemplul 2.2
1. Nici o femeie elegantă nu poartă o haină demodată. (KR)
2. Tu eşti o femeie elegantă. (KF)
3. Prin urmare, tu nu vei purta o haină demodată. (C)

Exemplul 2.3.
1. Toţi cascadorii sunt curajoşi (KR)
2. Petru este cascador (KF)
3. Prin urmare, Petru este curajos (C)

Exemplul 2.4.
1. Dacă spui A, trebuie să spui B. (KR)
2. Tu ai spus A (KF)
3. Prin urmare, tu trebuie să spui B (C)
In entimema 2.2 s-a omis premisa minoră Tu eşti o femeie elegantă, subînţeleasă în
contextul pragmatic al adresării şi s-a afirmat concluzia Tu nu vei purta o haină demodată pe
temeiul normativ că Nici o femeie elegantă nu poartă o haină demodată.
Structura argumentului din entimema 2.2 este:
C Deoarece (KR &__ )
In entimema 2.3 s-a omis premisa majoră "Toţi cascadorii sunt curajoşi" şi s-a afirmat
concluzia C după care "Petru este curajos", insistându-se în argumentare asupra temeiului
factual: "Petru este cascador" şi lăsându-se nerostit truismul după care toţi cascadorii sunt
curajoşi. Structura argumentului din entimema 2.4 este:
C Deoarece (__&KF)
In entimema 2.4 se omite din nou temeiul principial sau regula, menţionându-se numai
temeiul factual.
Entimema este un raţionament prescurtat regresiv care omite, fie temeiul principial sau
regula, fie temeiul factual, pe considerente de ordin pragmatic. Ea acceptă adevărul
concluziei, deopotrivă, pe temei factual şi pe temei principial, dar menţionează explicit doar
unul dintre aceste două temeiuri.
Cel de face o întemeiere de tip entimemă se sprijină pe contextul acţional, pe rostirile
anterioare sau pe informaţiile despre ceea ce ştie că acceptă interlocutorul său. Entimema

28
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

evită repetarea pedantă a structurii argumentative, lasă deoparte ceea ce este subînţeles şi,
deci, inutil a fi rostit explicit.
Mesajul unei întemeieri prin raţionament de tip entimemă nu este doar informaţional
asertoric. Adesea el poate fi o incitare la acţiune sau, dimpotrivă, o inhibare a tendinţei
agentului de a acţiona, astfel mesajul stimulează sau inhibă angajarea practică a adresantului
argumentării.
Vom conchide, deci, că o entimemă şi mai cuprinzător o argumentare nu este un act
pur logic sau lingvistic, ci este, totodată, o formă de comunicare interumană, o modalitate de
raportare la situaţia acţională, la intenţiile şi scopurile participanţilor la acţiune, o
contribuţie la formarea, consolidarea sau zdruncinarea convingerilor agenţilor acţiunii.
Argumentarea este logică aplicată la contexte pragmatice.
Argumentarea face apel la modul de reprezentare a conduitelor umane prin atomii
primitivi şi atomi derivaţi, prin concepte şi propoziţii. Argumentarea face uz de nişte reguli
de reducţie sau rescriere a unor concepte derivate în termenii altor concepte derivate sau
primitive, până când găsim suport, în cele din urmă, în propoziţii factuale sau adevăruri
necondiţionate în contextul discursului practic.
Să considerăm entimemele:
.2.5. Tu eşti un bărbat curajos şi nici un bărbat curajos nu îndură o insultă.
.2.6.Tu eşti un tânăr educat şi nici un tânăr educat nu-şi ofensează interlocutorii.
Entimema 2.5 incită pe interlocutor la o atitudine activă, la ripostă. Entimema 2.6,
dimpotrivă, tinde să prevină pe agent a replica spontan, impulsiv sau ofensator.
Entimemele nu sunt simple acte inferenţiale, ci acte care vizează justificarea
atitudinilor şi convingerilor, iar convingerile lăuntrice sunt sorgintea deciziilor şi conduitelor
umane practice.
Putem, deci, reprezenta ultimele două exemple de entimeme prin:
(Acţiune) Deoarece (KF&KR)
(Abţinere) Deoarece (KF& KR)
Entimema ne apare astfel şi în ipostaza de vorbire ce incită la acţiune, sau dimpotrivă,
pledează pentru reţinere şi circumspecţie. Vizând convingerea şi atitudinea interlocutorilor
noştri argumentările prescurtate sau explicite ies, prin consecinţele lor, din domeniul
discursului teoretic, stimulând sau inhibând angajarea practică a adresantului argumentării.
Vom conchide, deci, că o entimemă şi mai cuprinzător o argumentare nu este un act
pur logic sau lingvistic, ci este, totodată, o formă de comunicare interumană, o modalitate de
raportare la situaţia acţională, la intenţiile şi scopurile participanţilor la acţiune, o
contribuţie la formarea, consolidarea sau zdruncinarea convingerilor agenţilor acţiunii.
Argumentarea este un act discursiv care pregăteşte agentul pentru evaluare unei acţiuni
trecute sau pentru luarea unei decizii sau angajarea lui într-o acţiune viitoare.
Argumentarea face apel la modul de reprezentare a conduitelor şi la atomii primitivi şi
la conceptele sau relaţiile derivate. Argumentarea face uz de nişte reguli de reducţie sau
rescriere a unor concepte derivate în termenii altor concepte derivate sau primitive, până
când găsim suport, în cele din urmă, în propoziţii factuale sau adevăruri necondiţionate în
contextul discursului practic.
In viziunea noastră argumentarea corectă nu ţinteşte doar la obţinerea adeziunii
interlocutorilor noştri, ci la obţinerea adeziunii acestora în condiţiile respectării adevărurilor
factuale şi ale legilor valide de inferenţă.

29
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

Argumentatorul de calitate nu vrea înfrângerea cu orice preţ a adversarului, cum

urmăresc sofiştii, ci câştigarea disputei în condiţiile respectării adevărului, legalităţii şi
moralei.
Tot logicii antice îi aparţine meritul conectării epicheremii cu teoria argumentării.
Epicherema este un raţionament silogistic în care cel puţin o premisă este concluzia unei
entimeme. Este de la sine înţeles că şi epicherema poate fi regândită din perspectiva unei
teorii moderne argumentării. Dar să dăm mai întâi un exemplu de epicheremă.
Oricui îi este iertată uciderea celui ce-i întinde curse pentru a-i lua viaţa, căci aceasta
o arată legea naturală, dreptul ginţilor şi exemplele din viaţa cotidiană.
Clodius i-a întins curse lui Milo, căci aceasta o arată armele şi faptele sale.
--------------------------------------------------------------------------------
Prin urmare, lui Milo îi va fi iertată uciderea lui Clodius

Premisele epicheremei de mai sus sunt concluziile a două entimeme. Temeiurile

concluziilor sunt anunţate de conjuncţia explicativă căci. În silogismul reconstituit temeiurile
vor funcţiona pe post de premise ale concluziilor celor două entimeme. Reconstituim mai jos
raţionamentul complet:

TPMaj Legea naturală, dreptul ginţilor şi tradiţia permit uciderea celui ce-ţi întinde
curse pentru a-ţi lua viaţa.
______________________________________________________________
PMaj Prin urmare, oricui îi este iertată uciderea celui ce-i întinde curse pentru a-i lua
viaţa.

TPMin În noaptea când a fost ucis Clodius purta arme, era înconjurat de sclavi
înarmaţi şi întindea curse vieţii lui Milo.
______________________________________________________________
Pmin Prin urmare, Clodius a întins curse vieţii lui Milo.

Pmaj Oricui îi este iertată uciderea celui ce-i întinde curse pentru a-i lua viaţa
Pmin Clodius a întins curse vieţii lui Milo.
______________________________________________________________
Concl Prin urmare, lui Milo îi va fi iertată uciderea lui Clodius.

Notaţiile de mai sus sunt evidente. Am prescurtat prin P premisa, prin T temeiul, prin
Maj, majoră şi prin Min, minoră, iar prin D operatorul argumentării redat în limba naturală
prin conjuncţiile deoarece sau căci.
Articularea întregului raţionament poate fi redată prin schema de mai jos:

30
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

Figure 2. Reprezentarea grafică a unei epichereme

Este uşor de observat că argumentarea porneşte de jos în sus, de la teza de argumentat
sau concluzie spre temeiurile ei. Concluzia are ca temei cele două premise: PMaj, PMin.
La rândul lor, premisele au ca temei alte propoziţii, pe TPMaj şi TPMin.
Citite de sus în jos, propoziţiile descriu raţionamentul deductiv asociat argu-mentării în
cauză.

3. Topica lui Aristotel şi teoria argumentării

Topica este un tratat care inaugurează dialectica aristotelică ca teorie a

raţionamentelor plauzibile şi ca teorie a schemelor de argumentare. Aristotel operează o
distincţie netă între teoria raţionamentelor apodictice sau necesare, care pornesc de la
premise certe şi conchid asupra unor concluzii de asemenea certe şi teoria raţionamentelor
probabile sau plauzibile, care pornesc de la premise incerte sau probabile şi ajung tot la
concluzii incerte sau probabile. Scopul explicit formulat al tratatului este “de a găsi o
metodă, prin care putem argumenta despre orice problemă propusă, pornind de la propoziţii
probabile şi prin care putem evita de a cădea în contradicţie, când trebuie să apărăm o
argumentare”.
Raţionamentul este după Aristotel o vorbire în care din anumite lucruri date rezultă cu
necesitate altceva, pe temeiul celor date. Aristotel distinge între o demonstraţie ce porneşte
de la premise adevărate şi un raţionament dialectic ce porneşte de la premise probabile.
Pentru Aristotel în logică pot apare premise adevărate şi prime, care ne captează încrederea
prin ele însele, acestea fiind principii ultime ce nu au nevoie a se sprijini pe altceva şi pot
apare premise sau teze verosimile sau probabile ce au nevoie de suport sau argumentare
Semnificaţia termenului de probabil este net diferită de accepţia termenului în
matematica contemporană. “Sunt probabile --scrie Aristotel-- premisele care sunt acceptate
sau de toţi, sau de majoritate, sau de cei înţelepţi, iar dintre cei înţelepţi sau de toţi sau de
majoritate sau de cei mai de seamă”. După cum este uşor de observat probabilitatea nu este
la Aristotel şansa producerii unui eveniment, ci ea se referă la măsura şi forma acceptării ei
de către agenţii sau subiecţii cunoscători. El distinge enunţuri acceptate de toţi oamenii,
acceptate de majoritatea oamenilor, de către toţi cei înţelepţi, de către majoritatea celor
înţelepţi, de către cei mai de seamă dintre înţelepţi. Pe această cale se introduce o ordine sau
un grad de acceptabilitate al unui enunţ, după natura şi amploarea agenţilor epistemici ce-l
acceptă. De fapt, textul citat mai sus ne propune două versiuni de teorie a acceptabilităţii
psiho-sociale a enunţurilor. Prima este definită pe mulţimea tuturor oamenilor şi ne
sugerează operatorii Toţi, Majoritatea, Uni (sau minoritatea ); cea de a doua este definită pe

31
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

mulţimea oamenilor înţelepţi şi ne sugerează operatorii Toţi, Majoritatea, Cei mai de seamă
sau experţii .
Nu este greu de observat că ideile formulate mai sus pot fi lesne conectate cu tehnicile
şi metodele moderne de explorare a opiniei publice în cadrul cercetărilor de psihologie
socială, cu anchetele moderne de opinie publică. Ideea aristotelică, poate îndemna, pe un
cercetător întreprinzător, chiar după aproape două milenii şi jumătate, la construirea unei
teorii logice a acceptării de către opinia publică sau de către experţi a unor opinii, proiecte
sau decizii.
In afară de raţionamentele apodictice şi cele probabile Aristotel mai vorbeşte despre
raţionamente eristice care se sprijină pe premise doar aparent probabile şi de paralogisme,
care susţine Aristotel, se referă la înţelegerea eronată a unor figuri geometrice. Tradiţia
logică post aristotelică a numit paralogism un raţionament invalid, respectiv un raţionament
pentru care putem construi un contramodel, putem găsi o interpretare şi o atribuire de valori
în care toate premisele să devină adevărate şi concluzia să fie falsă.
Lectura Topicii şi a Respingerilor sofistice este instructivă pentru cititorul modern
interesat de teoria argumentării şi a disputelor dintre interlocutori. Fără a intra în întreaga
problematică a acestor scrieri menţionăm în cele ce urmează doar câteva dintre problemele
pe care le-am reţinut într-o primă instanţă.
Mai întâi Aristotel defineşte în viziunea sa noţiunea de problemă. El vede o problemă
ca un tip de conexiune posibilă între un subiect şi un predicat care comportă un grad de
indeterminare sau imprecizie, presupune două sau mai multe alternative şi, deci, implică un
act de explorare sau de alegere, soluţia nefiind evidentă de la sine. In termenii noştri
moderni, după cum vom vedea într-un capitol distinct, o problemă presupune întotdeauna un
ansamblu de date sau o bază de cunoştinţe care defineşte o situaţie epistemică propusă
agentului rezolvitor şi un set de întrebări sau predicate deschise la care rezolvitorul trebuie să
găsească instanţieri adecvate prin utilizarea unor metode tehnice sau algoritmi de prelucrare
a bazei de cunoştinţe iniţiale
Prin problemă Aristotel înţelege o întrebare care stimulează gândirea dialectică şi
îndeamnă la considerarea perechii de soluţii opuse, la cântărirea îndreptăţirii uneia sau alteia
dintre alternativele mutual incompatibile. Intr-o dispută de factură dialectică un interlocutor
inteligent nu va alege niciodată o întrebare sau o premisă al cărei conţinut va fi respins de
toţi auditorii ca fals, tot aşa cum, nu va alege ca teză de demonstrat o propoziţie care este
unanim acceptată, trivială sau evidentă. Subiectele predilecte ale disputelor dialectice sunt
cele care vizează principii de ordin metafizic sau interoghează asupra unor opţiuni marcate
axiologic. O premisă sau o întrebare dialectică este una care suscită opinii divergente, pune
la încercare spiritul înţelepţilor şi stimulează controversele.
De un interes aparte este în Topica teoria celor patru specii de predicate ce pot fi
asociate unui subiect logic. Este bine cunoscut faptul că subiectul este în logica aristotelică
noţiunea despre care se afirmă sau se neagă ceva. Ceea ce se afirmă sau ceea ce se neagă
despre un subiect alcătuieşte predicatul unei judecăţi. Stagiritul identifică cinci clase
distincte de noţiuni predicabile despre un subiect: definiţia, propriul, genul şi diferenţa,
accidentul. Pentru Aristotel subiectul desemnează obiectul la care se referă judecata şi, deci,
el este intim legat de tematica sau problematica disputei. Totodată, subiectul este suportul
predicatelor enunţate sau contestate; el este cel despre care se afirmă sau se contestă ceva.
Teoria celor patru predicabile este în viziunea lui Aristotel teoria claselor de descriptori
ce pot fi ataşaţi unui subiect.
Definiţia exprimă acel predicat care redă esenţa lucrului desemnat prin noţiunea
subiect într-o judecată de predicaţie.(Este ştiut că o judecată de predicaţie are structura S este
P). Intenţia unei definiţii este de a propune o caracterizare noţiunii subiect aptă de a dezvălui
trăsăturile esenţiale ale acesteia. După Aristotel o definiţie trebuie dată întotdeauna prin gen

32
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

proxim şi diferenţă specifică. Genul proxim desemnează noţiunea imediat superioară în care
subiectul sau termenul de definit se include extensional iar diferenţa specifică facilitează
selectarea din extensiunea genului doar a acelor elemente despre care este adevărat subiectul
sau termenul de definit.
Spre deosebire de definiţie, propriul este un atribut sau un descriptor valabil despre
toţi indivizii incluşi în sfera sau extensiunea subiectului sau termenului de definit, dar care,
nu redă, totodată, esenţa termenului de definit.
Aşa, de exemplu, propoziţia “omul este fiinţă raţională “ descrie în concepţia
aristotelică o definiţie, căci sintagma fiinţă raţională este adevărată despre toţi oamenii şi
numai despre ei, în timp ce propoziţia “omul este un mamifer biped “ nu exprimă o definiţie
a omului, deoarece sintagma mamifer-biped, deşi valabilă despre toţi indivizii umani şi
numai despre ei, nu exprimă esenţa acestora. Descriptorul “mamifer-biped” este doar un
propriu.
Ca şi definiţia, predicatul ce este un propriu este echivalent extensional cu termenul de
definit. Dar funcţia de cunoaştere a propriului este, în viziunea aristotelică, inferioară funcţiei
de cunoaştere a definiţiei. Aristotel pare a fi înclinat să ataşeze fiecărei noţiuni o unică
definiţie ce-i descrie esenţa, indiferent de situaţia acţională şi contextul teoretic discursiv.
Atât istoria ştiinţelor cît şi istoria doctrinelor filozofice ilustrează polisemantismul termenilor
cărora, de regulă, diferiţi autori le asociază semnificaţii distincte.
De altfel Aristotel însuşi propune pentru om, în alt context şi definiţia de animal politic
(zoon politicon). Aceasta nu l-a împiedicat pe Benjamin Franklin să definească omul ca
animal constructor de unelte sau pe Ernest Cassierer să definească omul ca animal simbolic.
Alţi autori înclină să definească omul prin raportarea acestora la lumea valorilor sau la lumea
credinţelor religioase.
O a treia specie de predicabil o reprezintă, în concepţia aristotelică noţiunea gen. Genul
enunţat despre un subiect sau termen de referinţă desemnează o clasă de obiecte mai extinsă
în care se include, ca o specie, alături de alte specii, extensiunea noţiunii subiect. Fiind
inclusă în noţiunea gen, noţiunea subiect coparticipă, alături de celelalte noţiuni “surori” la
intensiunea genului în care a fost inclusă. Notele descriptive ale genului aplicate la noţiunea
subiect nu sunt îndeajuns de particularizatoare şi de delimitative. De aceea pentru conturarea
mai exactă a extensiunii termenului va trebui să adăugăm descriptori suplimentari care să
specifice conturul exact al noţiunii subiect sau noţiunii definiendum. Aceasta poartă numele
de diferenţă specifică.
Aristotel este conştient de faptul că termenul de definit sau subiectul enunţului
definiţional trebuie să fie extensional echivalent cu expresia definitoare sau definiens-ul
exprimat în viziunea aristotelică prin gen proxim şi diferenţă specifică.
Cea de a patra speţă de predicate enunţabile despre un subiect este accidentul .
Accidentul descrie o însuşire neesenţială a subiectului, care nu exprimă natura sa intimă sau
notele sale definitorii. Accidentul descrie o însuşire întâmplătoare, superficială, perisabilă.
Propoziţia “Socrate este bătrânul ce şade la umbra măslinului” ar fi putut contribui într-o
anumită circumstanţă, concret istorică, la identificarea fizică a filozofului Socrate, dar ea nu
exprimă o caracteristică sau notă distinctivă a celebrului filozof. Probabil propoziţia după
care “Socrate este creatorul maieuticii“ ne-ar fi comunicat ceva mai caracteristic despre
meritele istorice ale filozofului atenian, dar nici aceasta n-ar fi făcut decât un pas modest în
direcţia cunoaşterii mai aprofundate a filozofiei socratice.
Până acum am enumerat şi am caracterizat în grabă teoria predicabilelor în viziunea lui
Aristotel, fără a fi pus în lumină modurile diferite în care aceste specii de predicabile intervin
în demersul argumentativ. Nu am arătat schemele sau locurile comune în care speciile de
predicabile enumerate mai sus participă la înfăptuirea actelor de argumentare valide, ca şi la
producerea argumentelor invalide.

33
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

Aristotel cercetează principalele tipuri de erori în argumentare generate de utilizarea

unor definiţii incorecte. Aşa, de exemplu, un participant la dispută poate într-o anume
circumstanţă propune pentru un concept o definiţie improprie, care nu este adevărată numai
pentru termenul de definit şi pe baza acesteia să includă în sfera subiectului obiecte care nu
aparţin, de drept, acesteia. In acest caz expresia definitoare nu enumeră toate notele
caracteristice ale termenului de definit şi în consecinţă, conturează o sferă de obiecte mai
extinsă decât cea a termenului de definit.
La cealaltă extremă, un participant la dispută poate păcătui prin construirea unei
expresii definitoare cu condiţii restrictive excesive, de exemplu, poate adăuga un atribut sau
o notă descriptivă inutilă şi de prisos şi prin aceasta îngusta nemotivat sfera termenului de
definit.
Ambele specii de erori menţionate mai sus păcătuiesc prin încălcarea cerinţei
echireferenţialităţii termenilor definiţiei, respectiv prin încălcarea cerinţei ca definiendum-ul
şi definiens-ul să se refere la aceiaşi mulţime de obiecte.
Aristotel previne şi asupra altor tipuri de erori posibile legate de utilizarea definiţiilor
în argumentare. Astfel el previne asupra ciclicităţii sau circularităţii definiţiilor. O definiţie
nu poate fi dată idem per idem; ea trebuie să aibă o valoare explicativă. Cerinţa aristotelică
potrivit căreia definitorul unei definiţii nu trebuie să conţină apariţia termenului de definit a
fost revizuită şi nuanţată de teoria modernă a definiţiilor inductive
Aristotel a prevenit şi asupra pericolului regresului la infinit în actele de utilizare a
definiţiilor. Pentru a evita acest pericol este suficient să admitem în orice construcţie
teoretică un număr de concepte primitive, nedefinite, cu sensuri intuitive, pe care să se
sprijine toate celelalte concepte derivate.
Nu ne propunem să discutăm în acest context cerinţa formulată de Aristotel după care
notele definitorii ale unei definiţii trebuie să capteze trăsăturile sau însuşirile esenţiale ale
obiectelor. Este greu de precizat ce este esenţial şi ce este neesenţial pentru caracterizarea
unui concept dintr-o teorie ştiinţifică sau dintr-o aplicaţie practică determinată. Noţiunea de
esenţial sau neesenţial depinde prea adesea de contextul sau situaţia pragmatică sau de
contextul sau situaţia discursiv raţională în care o persoană sau alta utilizează sau defineşte
un concept
La fel nu vom discuta aici limitele cerinţei aristotelice după care definiţia trebuie dată
întotdeauna prin gen proxim şi diferenţă specifică, deoarece aceste probleme au fost
discutate în alte lucrări ale noastre[ ]
Teoria aristotelică a definiţiilor nu mai poate fi luată în veacul douăzeci drept forma
cea mai evoluată de caracterizare a tipurilor şi metodelor de definire în ştiinţele şi activităţile
practice contemporane. Fără a intra aici în detalii considerăm oportun să menţionăm pentru
cititorul tânăr necesitatea extinderii curiozităţii sale în domeniul teoriei conceptelor şi
definiţiei şi asupra definiţiilor operaţionale, inductive, ostensive, ca şi asupra funcţiilor
cognitive ale definiţiilor şi clasificărilor logice, în alcătuirea bazelor de cunoştinţe relaţionale
şi în programarea logică utilizată în sistemele expert şi de inteligenţă artificială.
Încheiem discuţia noastră despre Topica prin remarca utilităţii zăbovirii asupra
textelor lui Aristotel de către toţi cei ce se interesează de teoria argumentării.
Pentru înţelegerea argumentării în filozofia antică sunt, desigur, utile şi cercetarea
altor autori şi a altor opere. Studierea analitică a dialogurilor platoniciene este, desigur, un
bun prilej de a ne familariza cu alte aspecte ale demersului argumentativ în filozofia antică.
La fel vor fi utile lecturile analitice ale scrieilor lui Demonstene, Tucidide, Plutarh,
Cicero, Iuliu Cesar.

34
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

4. Silogistica şi teoria argumentării astăzi

Teoria argumentării, după cum am văzut, s-a născut şi a copilărit în grădina

dialecticii aristotelice, ca o specie de raţionament despre opinii sau propoziţii incerte. A
hălăduit destul şi in forum, în şcolile retorilor, în curtea tribunalelor, dar şi în agora unde se
ţineau discursurile bărbaţilor politici.
Colegul de joacă şi de şcoală i-a fost silogistica aristotelică, dar şi teatrul antic, tragedia
şi comedia, arta rostirii şi interpretării cuvântului în viaţa publică.
Indubitabil, Aristotel a fost un folosof şi un logician genial. Sunt profund convins că şi
astăzi lectura Topicii, Retoricii , dar şi a Eticii Nichomahice este şi astăzi pentru cercetătorul
care vrea să facă teoria argumentării, mai ales dacă a învăţat şi logică matematică, o
îndeletnicire profitabilă.
Nu considerăm, însă profitabilă pentru cercetarea actuală din teoria argumentării
înclinaţia şi efortul unor logicieni de a înghesui problematica argumentării în canoanele
teoriei silogistice. Aceştia obişnuiesc să formuleze deopotrivă regulile argumentării corecte
sau valide în limbajul teoriei silogistice. Şi tot în acest limbaj, ne vorbesc despre metehnele
sau “bolile “ de care suferă diferite argumentări. Când descriu patologia argumentării,
paralogismele şi sofismele, domniile lor vorbesc, ca în evul mediu, de “împătrirea
termenilor”, de “nedistribuirea termenului mediu”, de “sofismul consecventului”, de
“sofismul negării antecedentului”, de încălcarea uneia sau alteia dintre cele şapte reguli ale
silogismelor. Nu contest utilitatea regulilor şi diagnosticilor puse în perimetrul silogisticii.
Dar silogistica este astăzi o teorie locală şi extrem de săracă. Căci ea cercetează, în
principal, judecăţile de predicaţie şi cele 256 de moduri silogistice posibile, în timp ce în
logica propoziţiilor şi în logica predicatelor putem analiza infinit de multe structuri valide şi
infinit de multe structuri invalide. În plus, metodele de decizie pe care le folosim în logica
predicatelor (arbori de decizie, calcul natural şi calcul secvenţial, metoda rezoluţiei, metoda
interpretărilor semantice succesive) permit verificarea validităţii sau invalidităţii oricărui
argument construit.
Silogistica este o teorie logică formală despre inferenţele ce pot fi făcute cu termenii
comuni ce descriu clase de obiecte sau proprietăţi ale acestora şi cu ajutorul cuantificatorilor
“toţi” şi “unii”. Silogistica mai are o îngrădire: într-un silogism trebuie să apară numai trei
termeni şi numai trei judecăţi.
Alfabetul silogisticii: S, P, M simboluri ce desemnează termeni comuni din limbile
naturale ( substantive comune, adjective, descripţii ) ce apar într-un raţionament deductiv
alcătuit din trei termeni şi trei propoziţii. S desemnează subiectul, P predicatul sau ceea ce se
afirmă despre subiect, iar M stă pentru termenul mediu ce leagă, în două premise distincte,
subiectul de predicat.
Vor fi formule bine formate în limbajul formal al silogisticii numai formulele de
forma:
SaP = Toţi S sunt P S∩-P=φ
SeP = Nici un S nu este P S∩P=φ
SiP = Unii S sunt P S∩P≠φ
SoP = Unii S nu sunt P S∩-P≠φ

Un silogism este valid, dacă din premise adevărate pot fi trase numai concluzii
adevărate şi este invalid, dacă există cel puţin o interpretare dată simbolurilor S,P, M care
face ambele premise adevărate şi concluzia falsă
Metode de decizie a silogismelor: metoda diagramelor Euler; metoda diagramelor
Venn, metoda diagramelor Karnaugh; formalizarea în limbajul logicii predicatelor a
silogismelor şi polisilogismelor şi apoi decizia formulelor obţinute prin metode de decizie
specifice logicii predicatelor. Silogistica devine astfel o submulţime de formule bine formate
în limbajul logicii predicatelor.

35
 Teoria argumentării în filosofia şi logica antică

Exemplu de silogism
1. Unele reptile nu au picioare MoP M∩-P≠φ
2. Toate reptilele sunt vertebrate MaS M∩-S =φ
------------------------------------------ ------ -----------
3. Deci, unele vertebrate nu au picioare SoP S∩ -P≠φ

Decizia prin diagrame Venn 1. Se construieşte modelul grafic al premiselor, diagramând

întâi premisa universală. 2. Dacă din diagramarea premiselor rezultă automat diagrama
concluziei silogismul este valid. Dimpotrivă, dacă putem construi o diagramă a
premiselor care nu este în acelaşi timp şi diagramă a concluziei, silogismul este invalid.

Silogistica este o teorie logică restrânsă care utilizează termeni descriptivi, nume de
clase sau proprietăţi şi cuantificatorii “toţi” şi “unii”.
Ea pune restricţii în privinţa numărului de termeni. Nu admite decât judecăţi cu trei
termeni distincţi S, P şi M.
Pune restricţii în privinţa tipurilor de propoziţii, admiţând numai premise de tipul A, E O
şi I.
În logica aristotelică nu putem descrie propoziţiile “Ionel cântă” , “Pavel este frate cu
Nicolae” sau “ 5 este mai mic decât 7”, deoarece acestea nu sunt judecăţi de predicaţie, după
tiparul S este P.

Bătălia în teoria argumentării nu se mai dă astăzi în perimetrul logicii matematice

clasice, ci în domeniul logicilor nemonotone, dinamice, probabiliste, fuzzy, inductive, în
domeniul abducţiei, raţionamentelor prin analogie etc. Partea cu adevărat stimulativă este
pătrunderea în teoria argumentării a unor tehnici şi metode provenite din teoria sistemelor
expert şi de inteligenţă artificială şi conectarea teoriei argumentării teoria agenţilor, utilizarea
în teoria argumentării a unor rezultate din gramaticile generative, din logica acţiunii, din
teoria managementului etc.
Silogistica aristotelică are şi ea farmecul ei. Unele formulări ale ei sunt şi utile şi
pitoreşti. Am văzut la Viena şi la Munchen localnici şi turişti plimbându-se în caleaşcă
medievală trasă de cai. Se pot vedea şi astăzi la Buckingam Palace gărzi pitoreşti cu soldaţi
înzorzonaţi cu căciulile lor pletoase şi purtând, în anul 2000, la brâu săbii. Dar asta nu
înseamnă, nici într-un caz, că germanii, austriecii sau englezii de astăzi renunţă la folosirea
automobilelor, a trenurilor sau avioanelor.
A folosi astăzi, în epoca internetului şi a calculatoarelor performante, în analiza
argumentelor doar silogistica este ca şi cum am face agricultură cu plug de lemn sau chiar cu
plug de fier, dar cu tracţiune animală. Din nefericire, pe aceaste meleaguri şi agricultura şi
teoria argumentării se fac cu metode tradiţionale. Fiecare foloseşte mijloacele de care
dispune, pe care a învăţat să le mânuiască în copilărie.
Nu poate cere nimeni unui om bătrân să inveţe în câteva zile pilotarea unui avion. Dar
tinerilor le putem cere să înveţe deopotrivă conducerea automobilului şi programarea unui
computer. Le putem cere, de asemenea, să înveţe limbaje logice moderne, cum sunt logica
propoziţiilor şi logica predicatelor, care se împacă bine cu programarea logică şi cu
verificarea computerizată a validităţii unor argumente ca şi cu rezolvarea computerizată a
unor probleme din cele mai diverse domenii, inclusiv din ştiinţele sociale.

36