Perioada de postire în care ne aflăm, este observată de către cugetarea patristică,

concentrată şi exprimată în mod deosebit în textele ce alcătuiesc Triodul, ca o călătorie, ca un

pelerinaj duhovnicesc pe de-o parte, iar pe de altă parte, ca o arenă în care se desfăşoară lupta
noastră duhovnicească. Suntem îndemnaţi prin textele liturgice să purcedem atăt înspre „lunga
călătorie a Postului”, precum şi să ne aruncăm în „arena nevoinţelor duhovniceşti”. „Călătoria”
simbolizează în mod fundamental ieşirea din limitele ridicate de deciziile pe care noi le luăm
împotriva vieţii ca dar de la Dumnezeu. Această ieşire, această aşezare pe cale presupune
lepădarea orşicărei tendinţe de cruţare de sine şi, totodată, muceniceasca aruncare în „arena
nevoinţelor duhovniceşti”. Nu se poate purcede la a călători fără a pune prin nevoinţă început
luptei cu moartea care a prins rădăcini în noi şi s-a întărit prin repetatele şi nenumăratele gesturi
de trădare pe care le-am făcut faţă Dumnezeu. Orice păcat este un gest de trădare şi produce în
om o greşită orientare a dorinţei: omul în loc să dorească pe Dumnezeu şi harul Său, prin păcat
ajunge să dorească chipul disimulat al morţii. Biserica ne-a făcut atenţi asupra acestei primejdii
în Duminica Fiului rispitor şi ne-a sugerat ieşirea din ameţitoarea mişcare în moarte prin
nevoinţa întoarcerii la Părintele vieţii. Practic, nevoinţa, ca supunere a trupului şi sufletului la
lucrări duhovniceşti izvorâte din experienţa Bisericii, pune omul în faţa faptului de a se dezice
de sine, de alegerile sale pentru moarte şi,totodată, ridică în faţa dorinţei - această minunată şi
tainică mişcare a sufletului - perspectiva Învierii. Nevoinţa este în primul rând lucrarea
Bisericii în care noi avem şansa să ne integrăm pentru a nimici moartea care s-a strecurat în noi.
Prin nevoinţă, ca postire, interioritatea noastră este eliberată treptat din moarte şi umplută de
Înviere. Postirea are menirea de a face loc Învierii în propria noastră făptură. Învierea este ţinta
şi finalitatea Postului. Dimensiunea nevoinţei, pe care suntem chemati să o întrupăm în noi
înşine, este surpinsă în Biserică prin atmosfera sobră în care Biserica s-a îmbrăcat. Vedem că în
această perioadă Biserica se exprimă printr-o accentuată notă de sobrietate: preoţii sunt
înveşmântaţi în haine închise, slujbele sunt mai lungi şi predomină citirea, etc. De ce această
atitudine a Bisericii? De ce această retragere în sobrietate? Biserica, ca o adevărată mamă, ne
învaţă cum să punem început întoarcerii noastre, cum şi cu fel de întristare să îmbrăcăm sufletul
nostru, aşa încât nevoinţa noastră să rupă legăturile morţii şi să lase zorii Învierii să inunde
sufletul. În această perioadă de postire, Biserica, spune părintele Alexander Schmemann, se
îmbracă în haina tristeţii, dar o tristeţe prin care răzbate strălucirea Învierii. Această „tristeţe
strălucitoare”, pe care suntem îndemnaţi să o prindem ca mişcare a inimii noastre, ne arată că
nevoinţa postitorului - alergarea lui, întristarea lui, sobrietatea lui - este deja răsplătită cu mici
pregustări ale bucuriei Învierii, pe care o va afla deplin în „strălucitoarea noapte a Învierii”.
„Strălucire tristă": tristeţea înstrăinării mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viaţa mea;
strălucirea prezenţei şi iertării lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinţe după
Dumnezeu, pacea căminului regăsit. Acesta este duhul slujbelor de Post; aceasta este prima
impresie generală în sufletul meu.( Preot Alexander Schmemann, Postul cel Mare ) Să ne
aşezăm la sânul Maicii noastre,Biserica, pentru a suge laptele „strălucitei întristări”, hrană cu
care vom putea cu uşurinţă să facem călătoria Postului, să ne „aruncăm în arena nevoinţelor
duhovniceşti” şi, apoi, să ajungem cu sufletele curate în „sfânta şi strălucita noapte a Învierii”.

P.S. Iertare pt întârziere. Am apărut nişte situaţii care m-au solicitat. Dacă consideraţi că nu
este pertinent textul ,să nu îl postaţi, sau dacă vreţi să-l modificaţi, vă rog să o faceţi fără nicio
rezervă; personal mă bucur.

Să ne pomeniţi si pe noi.!!

Post cu bucurie şi mult folos duhovnicesc va dorim!!!

fam preot Scanteie Ionel, Teodora şi Maria

 Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

În prima Duminică din Post, Sfinţii Părinţi au rânduit celebrarea dreptei credinţe, motiv pentru
care poartă şi denumirea de Duminica Ortodoxiei. Începuturile acestui fel de a celebra dreapta
credinţă coboară în istorie până în veacul al IX-lea, mai precis în anul 843, când împărăteasa
Teodora a decis ca prima Duminică din Postul Paştilor să fie consacrată biruinţei Ortodoxiei
împotriva tuturor ereziilor care au luptat Biserica până la acel moment. Biruinţa dreptei credinţe
a însemnat atunci reaşezarea icoanei şi a sfintei Cruci în cult după o lungă perioadă de prigoană.
Duminica de azi ne predă modul drept de înţelegere a relaţiei dintre adevăr, ca adevăr de
credinţă, şi frumos în ipostaza sa de icoană. Credinţa este pictată şi aşezată în icoană. Icoana
redă în linie şi culoare adevărul întrupat, asumat existenţial, trăit şi experimentat în toate
dimensiunile vieţii. Adevărul pictat în icoană este un adevăr care asumă viaţa, se acoperă, se
identifică cu ea; nu este doar o expresie teoretică produsă de un intelect uman performant şi
care nu are nicio atingere cu viaţa. În icoană ni se predă frumuseţea revelată, frumuseţea
Duhului Sfânt. Ortodoxia este frumoasă, este „seducătoare” în toate expresiile sale pentru că
fiecare expresie este o altă modalitate prin care se arată în lume frumuseţea Duhului Sfânt. În
legendara istorisire a încreştinării ruşilor, aflăm că cneazul Vladimir al Kievului dorind să
aleagă credinţa pentru poporul său, a trimis soli la evrei, la musulmani, la latini şi apoi la greci.
Aceştia, ajungând la Constantinopol au participat la Sfânta Liturghie în catedrala Sfânta Sofia
care i-a cucerit într-atât încât au mărturisit că „n-am mai stiut dacă eram în cer sau pe pământ.
Că nu se mai află pe pământ asemenea vedere ori frumuseţe şi nici nu ştiu cum s-o înfăţişăm.
Stim numai că acolo Dumnezeu sălăsluieşte între oameni”. Aşa întelegem de ce teologul rus
Serghei Bulgacov a spus „că ortodoxia nu atât convinge cât seduce”. Scriitorul rus F. M.
Dostoievski a spus că „frumuseţea este cea care va mântui lumea, dar nu orice fel de
frumuseţe”, ci acea frumuseţe care izvorăşte din Duhul Sfânt. Argument al faptului că
Ortodoxia este frumoasă şi seduce stă lungul şir de mucenici, din primul veac creştin până în
zilele noastre, care, răpiţi fiind de frumuseţea pe care Duhul Sfânt a descoperit-o în inimile lor
au purces la apărarea acestei frumuseţi cu preţul vieţii lor. Şi mulţi dintre ei se bucurau în
chinuri şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru şansa de a sfârşi muceniceşte viaţa. Aceste atitudini
nu pot izvorî decât din inima răpită de frumuseţea Duhului Sfânt, al cărei chip este nemuritor.
Nu întâmplător această Duminică este aşezată la capătul unei săptămâni în care am fost chemaţi
la osteneli trupeşti şi sufleteşti mai intense decât de obicei. Nevoinţa postirii mai aspre pune
început luptei de despătimire; ochiul minţii se despovărează de grosimea întunecimii patimilor
şi ,fiind luminat cu lumina Duhului Sfânt, poate să tindă cu privirea înspre tainica frumuseţe a
adevărului de credinţă, care de această dată se oglindeşte în icoană. Celebrarea dreptei credinţe,
a frumuseţii Duhului Sfânt, este răsplata cu care Biserica răsplăteşte pe nevoitorii care s-au
aruncat în „arena nevoinţelor duhovniceşti”. Pe de altă parte, doar pe fondul luptei de
despătimire adevărul de credinţă poate să devină principiul care să asume întreaga viaţă a
creştinului, pentru că despătimirea înseamnă golirea de sine, de căutarea de sine şi umplerea de
viaţa Duhului Sfânt, ce se dăruieşte nouă prin Sfintele Taine. Primind în sine adevărul de
credinţă, adică frumuseţea Duhului Sfânt, creştinul reuşeşte să vadă frumuseţea Duhului Sfânt;
vede ceea ce deja are în sine; merge înspre ceea ce deja a găsit; aleargă înspre o ţintă care deja
este prezentă în sine, pe care deja o trăieşte, dar nu plenar, de aceea o şi caută. Sălăşluirea
Duhului Sfânt în făptura umană înseamnă interiorizarea adevărului de credinţă, pentru că
adevărul de credinţă este consecinţa prezenţei şi manifestării Duhului Sfânt în Biserică şi în
viaţa fiecărui creştin. Unde adevărul de credinţă este celebrat prin trăire, prin interiorizare, acolo
Duhul Sfânt începe lucrarea de înfrumuseţare a făpturii umane, făptura umană este eliberată din
robia stricăciunii şi dăruită cu frumuseţea unui chip nemuritor. Unde este adevăr de credinţă,
acolo este Duhul Sfânt, unde este Duhul Sfânt acolo este frumuseţe. Icoana este expresia cea
mai limpede a prezenţei Duhului Sfânt în făptura umană; în icoană este redat cel mai frumos
chip pe care omul îl poate dobândi; chipul din icoană este făptura umană pătrunsă de
nepieritoarea frumuseţe a Duhului Sfânt. Chipul nepieritor pe care îl înfăţişează icoana este
expresia vie a modului în care adevărul de credinţă lucrează în făptura umană. Suntem chemaţi
astăzi să trăim cât mai profund cu putinţă şi, totodată, cât mai conştient cu putinţă bogăţia de
viaţă ce ţâşneşte din trăirea adevărului de credinţă. Prin asumarea şi interiorizarea adevărului de
credinţă în viaţa fiecăruia dintre noi, Duhul Sfânt va realcătui propria noastră interioritate şi
întreaga făptură şi o va dărui cu acea frumuseţe nepiertoare pe care însuşi Duhul Sfânt prin
mâna iconarului a pus-o în icoană. Mai trebuie precizat faptul că cea mai bună modalitate
asumare şi interiorizare a adevărului de credinţă este participarea la ritmul liturgic al Bisericii.
Prin slujbele Bisericii, îndeosebi prin Sfintele Taine, omul primeşte înlăuntrul său frumuseţea
Duhului Sfânt, primeşte adevărul de credinţă în inima sa.
Preot Ionel Scânteie