Îndrumar de laborator...

LUCRAREA 5

ANALIZA AUTOMATĂ ELECTRICĂ A COMPOZIŢIEI

AMESTECULUI DE GAZE ARSE LA INSTALAŢIILE
TERMICE

Obiectul lucrării îl constituie prezentarea principiilor de

funcţionare ale unor analizoare de gaze automate în flux şi lucrare practică
cu mai multe analizoare de gaze.

l. Arderea combustibilului
Arderea este ansamblul reacţiilor chimice de combinare cu oxigenul
din aer a elementelor combustibile sau a compuşilor acestora dintr-un
material combustibil. Aceste reacţii sunt însoţite de degajări importante de
căldură.
Cantitatea de aer necesară arderii unităţii de masă de combustibil, L,
se calculează cu relaţia:
L = L0 ×l (1)
în care L0 este cantitatea de aer necesară arderii complete a unităţii de masă
de combustibil, [N⋅m3], iar λ este coeficientul de exces de aer.
Pentru un combustibil gazos, de exemplu gazul natural, cantitatea de
aer necesară se calculează cu relaţia:
k
1 n
L0 = × [0.5×CO + 5× H 2 + ∑ (m+ )×Cm H n +1.5× H 2 S - O2 ] (2)
21 i=1 4
unde: k este numărul de hidrocarburi diferite din compoziţia
combustibilului;
m, n - indici în formula hidrocarburii CmHn;
CO, H 2 etc - concentraţii volumetrice procentuale ale gazelor
combustibile.
Gazul natural furnizat pe magistrala de gaz natural Iaşi are
următoarea compoziţie:
O2 = 0.004 % N, = 0.630 % CO2 = 0.245 %
CH4 = 97.179 % C2H6 = 0.597 % C3H8 = 0.380 %
C4H10 = 0.460 % C5H12 = 0.288 % C6H14 =0.109 %
 Analiza automată electrică a compoziţiei amestecului de gaze arse la instalaţiile termice

C7H16 = 0.082 % C8H18 = 0.026 %

Valoarea coeficientului λ este o măsură a randamentului arderii şi
este funcţie de caracteristicile combustibilului şi ale instalaţiei. Astfel, la o
cantitate insuficientă de aer (λ < 1), procesul de ardere este incomplet, iar
produsele rezultate conţin CO şi H2. Analog, la exces de aer (λ > 1),
transferul de căldură este influenţat negativ şi, în acelaşi timp, cresc
pierderile cu căldura fizică a gazelor de ardere evacuate.
În exploatarea curentă a cuptoarelor, evaluarea coeficientului de
exces de aer, λ, este o metodă eficace de apreciere a calităţii arderii şi a
economisirii combustibilului. Considerând arderea metanului în aer, se
poate şti, calitativ, compoziţia gazelor arse:
CH 4 +(O2 + N 2 ) → CO +CO2 + H 2O + N 2 +O2 (3)
aer exces
Pentru determinarea coeficientului de exces de aer este necesară
analiza compoziţiei gazelor arse. În acest scop, se măsoară cu analizoare de
gaz specifice concentraţiile procentuale volumetrice ale oxigenului,
dioxidului de carbon şi oxidului de carbon şi se foloseşte relaţia (4):
21
λ= (4)
O2 - 0.5×CO
21-79×
100 - (CO2 +CO +O2 )
Sunt prezentate, mai jos, principiile de funcţionare şi construcţia
principalelor analizoare de gaze.

Analizorul de gaze pentru O2

Funcţionarea analizorului de O2 se bazează pe capacitatea de
magnetizare diferită a componentelor gazoase supuse analizei.
Comportarea O2 se detaşează net de comportarea celorlalte gaze,
fiind unul dintre puţinele gaze paramagnetice.
Capacitatea de magnetizare a gazelor şi a altor substanţe slab
magnetizabile se exprimă prin susceptibilitatea magnetică, χ, definită prin
relaţia :
M
χ= (5)
B0 ×V
unde: M este momentul magnetic suplimentar produs de substanţa
considerată;
B0 - inducţia magnetică creată de un magnet permanent;
 Îndrumar de laborator...

V - volumul substanţei.
Raportul dintre momentul magnetic şi masa specifică se numeşte
susceptibilitate specifică, Χ:
χ
Χ= (6)
ρ
în care ρ este densitatea substanţei.
Susceptibilitatea specifică a substanţelor paramagnetice (X > 0),
depinde de temperatură după legea Curie :
C
X = (7)
T
în care C este o constantă, iar T este temperatura substanţei, [K].
În literatură, se găsesc valorile X pentru diferite gaze. Oxigenul, cu
χ = 1.78 ·10-6 la 20°C şi X = 1.25·10-6 m3/kg la 20°C, este puternic
paramagnetic în raport cu alte gaze, motiv pentru care metoda magnetică se
aplică exclusiv la analiza acestuia. Analizorul de O2 utilizează, ca principiu,
pe lângă susceptibilitatea mai mare a O2, şi variaţia acesteia cu temperatura.
Analizorul de oxigen (figura 1) conţine o cameră toroidală cu un tub
de sticlă orizontal. Pe acest tub sunt înfăşurate două rezistoare din fir subţire
de platină, cu rezistenţele r1 şi r2, montate într-o punte Wheatstone cu
rezistoarele r3 şi r4. Rezistoarele r1 şi r2 joacă rol atât de rezistoare de
încălzire, cât şi de termorezistenţe. Extremitatea din stânga a tubului este
sub influenţa unui câmp magnetic, creat cu un magnet permanent.
Analiza comportă două etape: cea de separare a oxigenului dintr-un
flux cu debit constant de amestec de gaze şi cea de măsurare a debitului de
oxigen separat, debit proporţional cu concentraţia de oxigen din amestec.
În prima fază, amestecul de gaze, care intră prin partea inferioară a
camerei toroidale şi ajunge în dreptul câmpului magnetic este supus acţiunii
acestuia, concretizată prin atragerea moleculelor de oxigen către intrarea în
tubul orizontal. Încălzidu-se de la rezistorul r1, oxigenul îşi micşorează
susceptibilitatea, astfel că moleculele reci care ajung în dreptul magnetului
sunt atrase mai puternic de câmpul magnetic decât cele încălzite şi le
împing pe acestea din urmă, pe traseul tubului de sticlă, către ieşire. În acest
mod, din amestecul de gaze din coloana din stânga a camerei toroidale
oxigenul este separat şi forţat să circule prin tub.
În cea de a doua etapă, curentul de oxigen, care trece prin tubul
orizontal, va prelua căldura degajată de cele două rezistoare, r1 şi r2.
Deoarece peste r1 trece oxigenul rece, iar peste r2, oxigenul deja încălzit,
 Analiza automată electrică a compoziţiei amestecului de gaze arse la instalaţiile termice

rezistorul r1 va avea o temperatură mai scăzută decât r2. Dacă în momentul

iniţial (atunci când debitul de oxigen este nul) rezistenţele celor două
rezistoare erau egale şi puntea Wheatstone echilibrată, în momentul în care
trece curentul de oxigen rezistenţele acestora vor fi diferite (rezistenţa
ohmică variind cu temperatura) şi puntea se va dezechilibra. Dezechilibrul,
pus în evidenţă de tensiunea Ue, este cu atât mai mare cu cât debitul de
oxigen este mai mare, deci concentraţia oxigenului în amestec este mai
mare, cu condiţia ca debitul total de amestec de gaze care străbate aparatul
să fie constant. Această condiţie este asigurată realizând o cădere de
presiune constantă între intrarea şi ieşirea din camera toroidală.

Traseul celorlalte
componente Polii magnetului
(diamagnetice) permanent

Traseul oxigenului Cameră

separat din amestec N toroidală
N

r1 r2

Traseul amestecului
de gaze Ue

r3 r4

Figura 1. Analizorul de oxigen

Asigurându-se prin analizor un flux de gaze cu debit constant, se

poate afirma:
 Îndrumar de laborator...

- cu cât conţinutul de O2 din amestecul de gaze de măsurat

(concentraţia O2) este mai mare, cu atât debitul de oxigen prin tubul
de sticlă 2 este mai intens;
- fenomenele descrise mai sus sunt mai intense;
- starea de dezechilibru a punţii este o măsură a conţinutului de O2.
Analizorul conţine şi elemente de reglare şi stabilizare:
- rezistenta r5 care serveşte la reglarea curentului total (măsurabil
cu ampermetrul A) pentru stabilirea domeniului de măsură;
- rezistenta r4 pentru calibrare (echilibrarea iniţială a punţii);
- dispozitiv de stabilizare a debitului de gaze prin analizor: pahar
cu apă şi două tuburi barbotoare scufundate la adâncimi diferite. Diferenţa
de presiune hidrostatică constantă între fluxul de gaze la intrare în analizor
şi fluxul de gaze la ieşire din analizor garantează un debit constant de gaze.

Analizorul de gaze pentru CO

Funcţionarea analizorului de CO se bazează pe absorbţia selectivă a
radiaţiilor infraroşii.

Luminoa
Ultravioletse
Infraroşi λ[μ]
e
i
0,1 1 10 10
0

CO CH CO C CH C2H
2 C24H4 2
O 4
4
2 5 H
2 4 10µ 15µ
µ µ

Figura 2. Spectre de absorbţie în IR pentru diferite gaze

 Analiza automată electrică a compoziţiei amestecului de gaze arse la instalaţiile termice

Gazele cu molecula heteroatomică (cu atomi diferiţi în moleculă) au

proprietatea de a absorbi selectiv radiaţii din spectrul de radiaţii
electromagnetice ale unei surse. Cele mai răspândite traductoare folosesc
radiaţiile ultraviolete (domeniul lungimilor de undă cuprins între 0.01 şi
0.4μ) şi radiaţiile infraroşii (domeniul lungimilor de undă cuprins între 0.75
şi 500μ). În figura 2, se prezintă graficul benzilor de absorbţie specifice
unor gaze.
Schema de principiu a analizorului de CO este prezentată în figura 3.

Disc obturator Surse de radiaţii

rotativ infraroşii

Filtre

Cameră de Cameră de
comparaţie analiză

Condensator cu Ieşire gaze

membrană Intrare gaze

Camere
receptoare C=f(ck)

Figura 3. Analizorul de monoxid de carbon

Aparatul (figura 3) este format din două surse de radiaţii infraroşii,

două camere-filtru (umplute cu CO2), o cameră de analiză (prin care este
dirijat amestecul de gaze de analizat) şi una de comparaţie (umplută cu azot,
neutru faţă de radiaţia de lungime utilizată) şi două camere receptoare (pline
cu CO, 100%). Camerele receptoare sunt separate între ele printr-o
membrană elastică care face parte dintr-un manometru cu membrană şi
convertor „deplasare - capacitate electrică”.
 Îndrumar de laborator...

Cele două fascicule de radiaţii infraroşii, emise de sursele de radiaţii,

au trasee paralele, străbătând camerele analizorului ca în figură. Fasciculul
de radiaţii care străbate camera de comparaţie ajunge neatenuat în camera
receptoare din stânga în care gazul (CO), absorbind radiaţiile infraroşii
caracteristice, se încălzeşte, determinând creşterea corespunzătoare a
presiunii. Fasciculul de radiaţii care străbate camera de analiză suferă o
atenuare a intensităţii radiaţiei, componenta CO din amestecul de gaze
absorbind, într-o măsură ce depinde de concentraţia ei în amestec, radiaţiile
infraroşii de lungime de undă corespunzătoare.
Intensitatea I a radiaţiei ce iese din camera de analiză este dată de:
I = I 0 e −ε(λ)ck l (8)
unde I0 este intensitatea radiaţiei la intrare în cameră, λ – lungimea de undă
a radiaţiei, ck – concentraţia gazului cu banda de absorbţie λ, l – lungimea
traseului străbătut de radiaţie prin amestecul de gaze şi ε(λ) – un factor care
depinde de lungimea de undă a radiaţiei şi de componentele gazelor
însoţitoare.
Monoxidul de carbon din camera receptoare din dreapta se va încălzi
mai puţin decât cel din camera din stânga şi presiunea lui va fi,
corespunzător, mai mică.
Diferenţa de presiune dintre cele două camere receptoare, care
depinde, prin mecanismul descris mai sus, de concentraţia CO în amestecul
de gaze analizat, este tradusă în variaţie de capacitate electrică de către
manometrul cu membrană şi convertor „deplasare – capacitate” ce separă
camerele.
De cele mai multe ori, banda de absorbţie a unui component se
suprapune, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu benzile altor
componenţi însoţitori, fapt care alterează precizia analizei. Pentru
eliminarea acestui efect, pe traseele celor două fluxuri de radiaţii se
intercalează camere – filtru, umplute cu gazul perturbator. În cazul
analizorului de CO, filtrele sunt umplute cu CO 2, component care, aşa cum
arată figura 3, are domeniul de absorbţie parţial suprapus peste ce al CO. În
acest fel, din ambele fluxuri de radiaţii care ajung în camerele de analiză şi
de comparaţie sunt eliminate benzile de absorbţie specifice CO 2, prezenţa
dioxidului de carbon în amestecul de gaze nemaiinfluenţând măsurarea.
Pentru a evita şi alte influenţe parazite, fluxurile de radiaţii infraroşii
sunt întrerupte periodic de către un obturator rotativ.
 Analiza automată electrică a compoziţiei amestecului de gaze arse la instalaţiile termice

Pentru anularea influenţei perturbatoare a temperaturii în analiză, se

foloseşte un termostat cu circulaţie de aer care menţine constantă
temperatura în camerele receptoare de radiaţii.

Analizorul de gaze pentru CO2

Traductoarele termoconductometrice
Analizorul de CO2 îşi bazează funcţionarea pe diferenţa dintre
conductibilităţile termice ale diferitelor gaze.
Conductibilitatea termică a amestecurilor de gaze are variaţii
suficient de mari pentru variaţii mici ale compoziţiei amestecurilor.
Pentru amestecurile de gaze, care nu intră în reacţie chimică între
ele, conductivitatea termică a amestecului este, în primă aproximaţie, media
ponderată a conductivităţilor termice ale componenţilor amestecului:
n
λ = ∑ λi ⋅ y i (9)
i =1

unde: yi – fracţia volumetrică a componentului „i”;

λi -conductivitatea termică a componentului „i”;
λ - conductivitatea termică a amestecului.
Pentru mai mult de doi componenţi în amestec, nu se poate
determina concentraţia unui anume component, fără a le cunoaşte pe
celelalte. În acest caz se foloseşte conceptul de amestec pseudobinar, în care
există componentul cercetat, pe de o parte şi celelalte componente,
pseudocomponentul, pe de altă parte, astfel că:
λ ⋅ a + λ2 ( 1 − a )
λ12 = 1 (10)
100
unde: a – concentraţia volumetrică a componentului “1” cercetat, [%];
λ1, λ2 – conductivităţile termice ale celor doi componenţi;
λ12 – conductivitatea termică a amestecului pseudobinar.
Prin urmare, măsurând conductivitatea termică λ12, a amestecului şi
cunoscând conductivităţile termice λ1 şi λ2 ale gazelor din care este format
amestecul pseudobinar, se poate determina valoarea concentraţiei
procentuale volumice a gazului “1” în amestec.
Pentru determinarea conductivităţii termice a gazului analizat, acesta
se trece printr-un tub metalic, în axul căruia este plasat un fir metalic
subţire, încălzit electric (figura 4). Cantitatea de căldură degajată la trecerea
curentului I prin rezistenţa R a firului metalic este:
 Îndrumar de laborator...

Q = R ⋅ I 2 = I 2 ⋅ R0 (1 + α ⋅ t) (11)
unde: R0 – valoarea rezistenţei la 0°C, în Ω;
t – temperatura firului metalic, °C;
α - coeficientul variaţiei rezistenţei metalice cu temperatura, Ω/°C.

Figura 4. Dispozitiv cu fir metalic încălzit electric

Se admite că cea mai mare parte din căldura degajată se transmite la

peretele tubului prin conducţia termică a gazului. Această cantitate de
căldură depinde de diferenţa dintre temperaturile rezistenţei şi pereţii celulei
metalice (t – t0), şi de conductivitatea termică a amestecului gazos:
Q = c ⋅ λ12 (t − t 0 ) (12)
în care constanta “c” ţine seama de forma, metalul şi dimensiunile celulei.
În regim termic staţionar, cele două cantităţi de căldură sunt egale, de unde
rezultă:
I2
λ12 = R0 (1 + α ⋅ t) (13)
c(t − t 0 )

care indică dependenţa dintre λ12 şi rezistenţă.

Pentru ca la echilibrul termic temperatura firului să depindă, în
primul rând, de conductivitatea termică a amestecului gazos, convecţia
trebuie redusă la minimum. În acest scop se reduce la minimum viteza
gazului faţă de fir şi, în plus, gazul se dirijează de-a lungul firului.
Diametrul firului utilizat este cuprins între 0.02 şi 0.05 mm, iar lungimea
firului l = 50 ... 60 mm.
Firul este încălzit electric la o temperatură de 100 - 200°C.
Diametrul tubului în care este introdus firul (realizat sub forma unui canal
cilindric într-o piesă metalică) se recomandă a fi 5...7 mm, iar canalul se
aşează vertical. În plus, pentru a evita erorile datorate variaţiei temperaturii
 Analiza automată electrică a compoziţiei amestecului de gaze arse la instalaţiile termice

pereţilor tuburilor, se foloseşte un sistem de două sau patru tuburi introduse

într-un corp metalic unic.

Figura 5. Analizorul de CO2

În practică nu se determină conductivitatea absolută a unui gaz, ci se

compară conductivitatea acestuia cu a unui gaz de referinţă (aer, azot,
hidrogen), prin realizarea unui traductor diferenţial în punte (figura 5). Într-
un bloc din metal bun conducător de căldură, sunt practicate două celule de
măsură, 1 şi 3, având rezistenţele R1 şi R3, şi două celule de comparaţie, 2 şi
4, având rezistenţele R2 şi R4. Cele patru rezistoare, confecţionate din fir de
platină, sunt încălzite electric. Celulele 1 şi 3 sunt străbătute de gazul de
analizat, iar celulele de comparaţie, 2 şi 4, de gazul de referinţă. Intensitatea
I a curentului care parcurge puntea este fixată cu potenţiometrul R5 şi
măsurată cu ampermetrul A. Potenţiometrul R0 serveşte la echilibrarea
iniţială a punţii, când în toate cele patru celule este gaz de referinţă. Dacă se
modifică compoziţia gazului de analizat şi, deci, conductivitatea termică a
acestuia, atunci se modifică şi cantitatea de căldură transmisă în celulele de
măsură de la firele de platină la pereţi. În consecinţă, se schimbă rezistenţa
electrică a firelor R1 şi R3 şi puntea se dezechilibrează; în diagonala de
măsură a punţii se culege un semnal electric care este funcţie de
concentraţia amestecului de gaze.
 Îndrumar de laborator...

Caracteristicile unui traductor industrial pentru analiza gazelor prin

măsurarea conductivităţii termice (de ex. CALDOS - Harttnann şi Braun)
sunt:
- gama de măsurare sensibilă: 0 - 5 % component de detectat;
- gama de măsurare largă: 0 - 100 %;
- precizia: 0.2 % conţinut de gaz (gama mai sensibilă);
- debit de gaz necesar: 30 - 60 l/h;
- timp mort: 2s, constantă de timp: 3s.

Analizorul de CO + H2
Principiul de funcţionare constă în măsurarea cantităţii de căldură
dezvoltată la arderea amestecului CO şi H2.
Reacţia de oxidare a componentelor CO şi H2 se face cu O2 din aer la
o temperatură de 900°C. Pentru micşorarea temperaturii de iniţiere a reacţiei
la 400°C se foloseşte drept catalizator platină depusă pe suport ceramic
încălzită electric de un fir metalic, central, aflat într-un tub metalic. Prin tub
se trece amestecul de gaze de analizat.
Schema de principiu pentru a analizorul de CO şi H 2 se prezintă în
figura 6.
Firul metalic cu catalizator se montează cu un braţ într-o punte
Wheatstone neechilibrată, alt braţ fiind un fir metalic fără catalizator aflat
tot într-un tub metalic prin care circulă numai aer. Celelalte două braţe ale
punţii sunt două rezistoare simple.
Potenţiometrul R0 foloseşte la echilibrarea iniţială a punţii.

Figura 6. Analizorul pentru CO + H2

 Analiza automată electrică a compoziţiei amestecului de gaze arse la instalaţiile termice

Rezistenţa R5 permite stabilirea pe ampermetrul A a curentului I1

necesar atingerii temperaturii de cataliză (400°C) de către rezistenţa r1.
Firele metalice r1 şi r2 se încălzesc electric (efect Joule-Lenz) la
400°C, iar rezistenţele lor au valori aproximativ egale.
Cantitatea de căldură de reacţie degajată în tubul cu firul r1,
proporţională cu cantitatea de CO sau H2 aflat în combustie iniţiată catalitic,
determină o creştere proporţională a temperaturii firului metalic din tub
peste 400°C, respectiv o creştere a valorii rezistenţei acestuia (r = f(T)).
În celălalt tub, rezistenţa firului metalic r2 nu se modifică.
Ca urmare a modificării condiţiei de echilibru a punţii, aceasta se
dezechilibrează, iar indicaţia aparatului de măsură este funcţie de
concentraţia de CO (sau H2) din amestecul de gaze.

2. Descrierea instalaţiei
În figura 7 se prezintă schema instalaţiei automate de analiză a
amestecului de gaze arse în cuptoarele termice.
Observaţie. Numerele (literele) de identificare din legendă urmate de
* indică faptul că reperul respectiv poate lipsi din instalaţie.

Figura 7. Schema instalaţiei automate de analiză a gazelor

 Îndrumar de laborator...

Legendă:
1. Cuptor de ardere a gazului metan.
a, a’ - electrozi pentru aprinderea automată a flăcării;
b - traductor (tijă) pentru supravegherea arderii.
2. Panou de comandă a cuptorului.
c - dispozitiv automat de aprindere a gazelor, supraveghere şi
protecţie a arderii, ACT-379;
c1 - bec de semnalizare de avarie în funcţionarea cuptorului;
c2 - bec de semnalizare pentru ardere normală;
c3 - comutator de conectare la reţea şi trecere pe "AUTOMAT" a
dispozitivului de aprindere;
d - comutator de introducere în starea activă a semnalizării optice şi
acustice la dispariţia flăcării în cuptor;
e - microampermetru indicator al curentului de ionizare;
f - semnalizare optică la dispariţia flăcării;
g - semnalizare acustică la dispariţia flăcării;
h - releu intermediar pentru aprinderea electronică;
i*, j* - voltmetre;
k - buton cu revenire pentru alimentarea cu CH 4 a cuptorului pe
"MANUAL".
3. Electrovalvă de protecţie pe conducta de gaz metan.
4. Rotametru pentru gaz metan.
5. Rotametru pentru alimentarea cu aer a cuptorului.
6. Filtru reductor de presiune pentru aer, FR 100.
7. Manometru pentru alimentarea cu aer.
8. Separator al fazei lichide din amestecul răcit de gaze arse.
9. Refrigerent.
10. Filtru cu silicagel.
11*. Filtru cu hârtie.
12. Pompă electrică cu membrană.
13. Analizorul de CO2 şi CO+H2, tip „Willie Giede”.
14*. Dispozitiv pentru pomparea gazului de analizat şi a aerului la
analizorul de CO2 şi CO+H2
15*. Bloc de alimentare cu c.c. a analizorului de CO2 şi CO+H2 .
16. Analizorul de O2, tip „KENT”.
17. Vas pentru realizarea presiunii şi debitului constante pentru gazul de
analizat la analizorul de O2.
18*. Analizorul de CO, tip „URAS”.
 Analiza automată electrică a compoziţiei amestecului de gaze arse la instalaţiile termice

19*. Stabilizator de c.c. pentru alimentarea analizorului de CO.

20*. Rotametru pentru gaze la intrarea în analizor.
21*. Panou pentru comanda şi controlul instalaţiei.
l* - milivoltmetru înregistrator pentru concentraţia de CO în gaze;
m - milivoltmetru înregistrator (indicator) pentru C02 % (poziţia 1) şi
CO+H2 % (poziţia 2);
n - înregistrator electronic tip „KENT” pentru O2;
o* - comutator de semnal CO2 pentru indicatoare (m sau comutatorul
25);
p* - comutator de semnal CO + H2 pentru indicatoare (m sau 24);
q - comutator pentru schimbarea poziţiilor l, 2 la înregistratorul
(indicatorul) m (CO2 sau CO+H2);
r* - comutator pentru conectare la reţea a instalaţiei;
s* - voltmetre pentru indicarea tensiunii pe fazele R.S.T. şi A.
22*. Milivoltmetru indicator de CO2 %.
23*. Milivoltmetru indicator de CO2.
24*. Milivoltmetru indicator de CO+H2 %.
25*. Comutator de semnal CO2 pentru indicatoare (22 sau 23).

3. Modul de lucru
a) Se urmăresc pe instalaţie (conform schemei) traseele gazului
natural şi al aerului până la cuptor, precum şi a gazelor arse până la
analizoare.
b) Se conectează instalaţia la tensiune electrică.
c) Se deschide accesul apei la pompele de introducere a aerului (şi
a gazului) în analizoarele de CO2 şi de CO + H2 şi se aduc la zero indicaţiile
milivoltmetrelor indicatoare (echilibrarea punţilor). Se verifică păstrarea
valorii zero a indicaţiilor timp de 2 minute.
d) Se deschide accesul aerului şi al gazului natural şi se reglează
debitele acestora la valorile iniţiale: Qgaz = 30 l/h şi Qaer = 400 l/h.
e) Se comandă aprinderea amestecului de gaze în cuptor (numai sub
supravegherea cadrului didactic).
f) După stabilizarea indicaţiilor aparatelor de măsură (cca. 1 minut -
timp de transport pentru gaze), se fac citirile acestora şi se trec în tabelul l.
g) Se modifică (se scade cu 20 l/h), treptat, debitul de aer păstrând
constant debitul de gaz natural.
 Îndrumar de laborator...

h) Se repetă succesiv punctele f) şi g) pană ce compoziţia

amestecului aer + CH4 nu mai permite arderea (se semnalizează stingerea
flăcării).
i) Se completează tabelul 1.

Tabelul l.

Debit Debit CO+H Qaer

Nr. O2 CO2 CO
aer gaz 2 λ
crt
[l/h] [l/h] % % % % Qgaz
1.

j) Se reprezintă variaţia coeficientului de exces de aer λ funcţie de

raportul între debitul de aer şi debitul de gaz. Se stabileşte domeniul
raportului de debite în care λ este optim (adică are valori între 1.1 şi 1.2) şi
se determină valorile corespunzătoare ale debitului de aer.
k) Se reprezintă variaţia concentraţiei de O2, CO2 şi CO + H2 funcţie
de raportul între debitul de aer şi debitul de gaz. Pentru valorile debitului de
aer stabilite la punctul j) se determină concentraţiile corespunzătoare.

ATENŢIE! Pornirea instalaţiei şi culegerea datelor experimentale

va fi făcută numai sub directa îndrumare a cadrului didactic conducător al
lucrărilor de laborator.

Întrebări de autocontrol
1. Descrieţi principiul de funcţionare pentru analizorul de:
a) oxigen;
b) dioxid de carbon;
c) monoxid de carbon şi hidrogen;
d) monoxid de carbon.
2. a) De ce magnetul se montează excentric faţă de camera inelară la
analizorul de oxigen?
b) Ce s-ar întâmpla dacă magnetul s-ar monta concentric cu camera
inelară ?
3. a) Ce gaze absorb radiaţii IR ?
b) Care este rolul filtrelor la analizorul de monoxid de carbon ?
c) Ce modificări ar trebui făcute la analizorul de monoxid de
 Analiza automată electrică a compoziţiei amestecului de gaze arse la instalaţiile termice

carbon pentru ca acesta să fie transformat în analizor de metan?

4. a) Care este condiţia de echilibru a unei punţi Wheatstone?
b) Cum se echilibrează puntea Wheatstone din analizorul de dioxid
de carbon?