www.referat.

ro

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRŢIE PUBLICĂ.

MASTERAT: INSTITUTII ŞI STRUCTURI DE DREPT
CONSTITUTIONALROMÂNESC ŞI EUROPEAN
DISCIPLINA: PROTECŢIA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR
FUNDAMENTALE ÎN SISTEMUL
CONSTITUŢIONAL R0MÂNESC (analiză
comparativă)

Conf. Univ. Nicolae PAVEL

SEMESTRUL II DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE

FUNDAMENTALE
ÎN SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ROMÂNESC
(Analiză comparativă)

Tema 1

INSTITUŢIA CETĂŢENIEI ÎN SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ROMÂNESC

(aspecte selective)

I. INSTITUŢIA CETĂŢENIEI ÎN ETAPA ANTERIOARĂ

CODULUI CIVIL DIN ANUL 1865

Din cele mai vechi timpuri până în momentul recunoaşterii normative a calităţii de
român, românul a fost de naţionalitate română dar în sensul larg al conceptului de
naţionalitate care reprezintă „ raportul dintre o persoană cu alte persoane, legătură care se
stabileşte prin identitate de rasă, prin comunitate de limbă şi religie, prin aceleaşi tradiţii
istorice, prin aceleaşi limite naturale şi prin aceeaşi autoritate publică” (1). Dar cum vom
constata mai târziu, în această perioadă, deosebirea esenţială dintre un străin şi un român
era credinţa religioasă, considerată ca un element constitutiv al naţionalităţii. În literatura
de specialitate se consideră că „până la începutul secolului XV condiţia străinilor era
reglementată de obiceiul sau cutuma pământului” (2).
Înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului organic în Ţările Române indigenatul sau
împământenirea nu era reglementată de un singur text normativ. Primele reglementări
privind indigenatul le găsim în pravilele sau codicele domneşti. Acestea cuprindeau în

(1)
Constantin C. Dissescu, Dreptul Constituţional, Editura Librăriei SOCEC & CO., Societate anonimă,
Bucureşti, 1915, p. 629.
(2)
Constantin C. Dissescu, op. cit., p. 623.
www.referat.ro

general incapacităţile civile privind căsătoria. Astfel, Codul Caragea în Muntenia şi

Codul Calimach în Moldova, din perioada 1818-1865, prohibea căsătoriile dintre un
creştin şi o persoană de altă religie, acestea fiind considerate ruşinoase.
În literatura de specialitate mai veche, se precizează că înaintea Regulamentului Organic
„potrivit unui vechi obicei al pământului un străin care se însura cu o boieroaică, cu o fată
de boier intra nu numai în cetăţenie, dar dobândea şi toate drepturile” (3). O
(4)
opinie asemănătoare este formulată şi de Dimitrie Alexandresco .
O reglementare unitară privind dreptul de împământenire este înscrisă în art. 377-379 din
cuprinsul Regulamentului organic. Acesta a intrat în vigoare în anul 1831 prin votarea lui
de cele două Adunări convocate la Iaşi şi Bucureşti. După părerea noastră Regulamentul
organic a fost primul document cu caracter constituţional care a guvernat Principatele
române timp de 27 de ani. Regulamentul a reglementat materia împământenirii în două
variante: împământenirea mare sau cu efecte depline care conferă drepturile civile şi
drepturile politice şi împământenirea mică sau cu efecte restrânse prin care se acordau
unele drepturi civile exercitate de negustori, meşteri sau industriaşi, aceştia având
obligaţia să plătească patenta şi dările comunale.
Împământenirea mare nu se putea obţine decât de către străinii de rit creştin, printr-un document
eliberat de domn în urma deliberării şi aprobării cererii de împământenire de către
puterea legiuitoare. În cererea de acordare a împământenirii străinul avea obligaţia să
descrie capitalurile sale şi profesiunea care l-ar face folositor ţării. După aprobarea
cererii, străinul era obligat să efectueze un stagiu de zece ani la expirarea căruia se acorda
brevetul marii împământeniri. Dacă străinul se căsătorea cu o româncă nobilă, stagiul se
reducea la şapte ani.
Mica împământenire se obţinea fără stagiu şi fără aprobarea adunării legiuitoare.
Referitor la terminologia folosită în literatura de specialitate, aceasta nu este unitară, chiar
dacă se referă la aceleaşi perioade de timp. Unii autori folosesc termenul de naţionalitate
(5)
în sensul de cetăţenie, iar alţii termenul de naturalizare (6) în sensul de împământenire.
Valorificând cele prezentate mai sus putem afirma că instituţia cetăţeniei în perioada
menţionată a aparţinut dreptului cutumiar, dreptului civil şi Regulamentului organic ca
document cu caracter constituţional distinct, care a fost adoptat de Adunările legiuitoare
ale Principatelor române.
În opinia noastră, noţiunile „naţionalitate” şi „cetăţenie” au acelaşi conţinut juridic, cum
de asemenea au acelaşi conţinut juridic şi termenii: naturalizare, împămân-tenire sau
indigenat.

(3)
Constantin Stere, Drept Administrativ, vol.1, Universitatea Iaşi, Stenografiat, 1911, p. 378.
(4)
Dimitrie Alexandresco, Drept civil român, Tomul I, Bucureşti, Editura Curier Judiciar, 1906, p. 314-
315: „Înaintea Reglementărilor organice, la noi străinii, fie chiar şi cei de rit creştin, nu puteau dobândi
împământenirea decât căsătorindu-se cu o pământeancă nobilă şi aceasta în puterea unui vechi obicei al
pământului care nu a fost abrogat decât prin Regulamentul Organic”.
(5)
Constantin C. Dissescu, op. cit., p. 629, „Naţionalitatea în sensul legal juridic reprezintă legătura care
uneşte pe individ cu statul, adică cu organismul politic suprem şi independent”.
(6)
Constantin C. Dissescu, op. cit., p. 623, „Naturalizarea este mijlocul prin care un străin poate ajunge să
dobândească cetăţenia română p.624: „Regulamentul organic a reglementat materia naturalizaţiunei, prevăzând
naturalizarea mare şi naturalizarea mică”. Constantin Stere, op. cit., p. 372, „condiţiile de naturalizare, de
adopţiune a străinilor ca membri ai statului intră cu totul în sfera suveranităţii de stat, este totdeauna ca şi un act
de suveranitate şi că dacă aceste condiţii variază de la o ţară la alta şi de la un timp la altul şi numai interesul unui
stat este norma de conducere a legiuitorului.”
www.referat.ro

De asemenea în perioada menţionată se poate constata că nu existau reglementări privind

pierderea naţionalităţii române.

II. INSTITUŢIA CETĂŢENIEI SUB REGIMUL JURIDIC

AL CODULUI CIVIL DIN ANUL 1865

Deşi a fost publicat în „Monitorul Oficial” la 4 decembrie 1864, Codul Civil (7) a intrat în
vigoare la 1 decembrie 1865.
În cuprinsul Titlului I intitulat: „Despre drepturile civile şi despre naturalizare“, Capitolul
I, art. 6-20 din Codul Civil sunt reglementate modurile de dobândire şi de pierdere a
cetăţeniei române. După părerea noastră modurile de dobândire a cetăţeniei române
stabilite de Codul civil roman sunt următoarele:
a) prin naştere şi creştere în ţară;
b) prin naturalizare adresând o suplică către Domn;
c) prin căsătorie;
d) prin redobândirea calităţii de cetăţean român.
Sub regimul juridic al Codului civil considerăm că străinii care aspirau la dobândirea
naţionalităţii române pot fi clasificaţi în două categorii: străini creştini şi străini de altă
credinţă decât cea creştină.
Pe de altă parte, străinii creştini din punct de vedere al dobândirii naturalizării pot fi
clasificaţi în alte două categorii: străini creştini născuţi şi crescuţi în ţară şi străini creştini
care prin propria voinţă doresc să se integreze în comunitatea indigenilor români.
a) Calitatea de cetăţean român putea fi dobândită de orice individ de rit creştinesc născut
şi crescut în ţară până la majorat şi care nu s-a bucurat niciodată de vreo protecţie străină.
Cererea de dobândire a calităţii de cetăţean va putea fi făcută în termen de un an de la
data împlinirii majoratului (8).
Reclamarea calităţii de român nu putea fi refuzată, aceasta revenind de drept în termenul stabilit.
După părerea noastră la expirarea acestui termen copilul de străin născut şi crescut în România
până la majorat, putea cere dobândirea calităţii de român potrivit art. 16. Rezultă că textul
normativ al Codului civil creează copilului străin ajuns la majorat dreptul de a alege între
dobândirea calităţii de român şi păstrarea statutului juridic de străin.
b) Străinul de rit creştinesc care nu este născut şi crescut în România precum şi străinul
de altă credinţă decât cea creştină poate cere dobândirea calităţii de român prin
naturalizare adresând în acest scop o suplică Domnului.
Străinul care doreşte a se naturaliza avea obligaţia să prezinte capitalurile pe care le
deţine, profesia sau meseria pe care o va exercita şi să-şi exprime voinţa de a-şi stabili
domiciliul pe teritoriul României. De la data înregistrării cererii, străinul avea obligaţia să
locuiască 10 ani pe teritoriul României.
După expirarea acestei perioade, adunarea legiuitoare, la iniţiativa Domnului, va acorda
decretul de naturalizare, care va fi sancţionat şi promulgat de Domn.
(7)
A fost publicat în „Monitorul Oficial” nr. 271 din 04. decembrie1864, art.1-347.
(8)
Art. 8, alin (1) şi (2) din Codul civil „orice individ născut şi crescut în România până la majorat şi care
nu se va fi bucurat nici o dată de o protecţie străină va putea reclama calitatea de român în cursul unui an după
majorat. Acei ce aflându-se în condiţiile de mai sus vor fi devenit majori înainte de promulgarea acestui codice,
vor avea termenul de un an de la promulgare pentru a reclama calitatea de cetăţean român”, art. 9 „Cei care nu
sunt de rit creştinesc nu pot dobândi calitatea şi drepturile de cetăţean român, decât în condiţiile art.16, din acest
codice”.
www.referat.ro

Se putea acorda şi o dispensă a termenului de 10 ani, care era apreciată de Domn şi de

corpurile legiuitoare în funcţie de serviciile aduse României de industriile, invenţiile sau
talentele deosebite pe care le deţine sau de stabilimentele de comerţ sau de industrie
înfiinţate în ţară (9). Este pentru prima dată când în legislaţia românească, în materia
cetăţeniei, se putea acorda, în condiţiile prezentate mai sus renunţarea la obligaţia
străinului de a locui pe teritoriul României o perioadă de 10 ani.
c) În condiţiile Codului Civil, străina care se căsătorea cu un român, dobândea calitatea
de româncă, urmând prin aceasta condiţia juridică a soţului.
d) Pentru prima dată Codul Civil prevede ca mod de obţinere a calităţii de român
redobândirea.
Astfel românul care a pierdut această calitate o va putea redobândi prin stabilirea
domiciliului în România, cu autorizarea Guvernului român şi declarând că renunţă la
cetăţenia altui stat.(10) Rezultă că sub regimul juridic al Codului civil nu era admisă dubla
cetăţenie, având în vedere şi dispoziţia care stabilea că „Românca ce se va căsători cu un
străin va urma condiţia soţului său” (11), adică va pierde calitatea de româncă.
O reglementare de referinţă a Codului civil care trebuie menţionată este aceea a situaţiei
copilului găsit pe teritoriul românesc şi a copilului născut de un român într-o ţară străină.
În ceea ce priveşte copilul găsit pe teritoriul românesc, ai căror părinţi nu sunt cunoscuţi
acesta dobândeşte calitatea de român (12).
Prin această reglementare se trece la sistemul de dobândire a cetăţeniei care are la bază
principiul „jus sangvinus”, care instituie prezumţia că cel puţin unul dintre părinţi este
român.
O reglementare separată este rezervată copilului născut într-o ţară străină, acesta aflându-
se în două situaţii.
O primă situaţie o reprezintă copilul născut într-o ţară străină având cel puţin unul dintre
părinţi român şi în acest caz copilul este român.
O altă situaţie reglementată de Codul civil se referă la copilul născut în ţară străină al
cărui părinte sau ai cărui părinţi au pierdut calitatea de român. Copilul aflat în această
situaţie va putea redobândi calitatea de român în condiţiile prezentate mai sus (13).

(9)
Art. 16 din Codul civil român „Străinul care va voi a se naturaliza în România va fi dator a cere
naturalizarea prin suplică către Domn, arătând capitalurile, starea, profesiunea sau meseria ce exercită şi voinţa
de a-şi statornici domiciliul pe teritoriul României. Dacă străinul după o asemenea cerere, va locui 10 ani în ţară,
şi dacă prin purtarea şi faptele sale se va dovedi că este folositor ţării, adunarea legiuitoare după iniţiativa
domnului, ascultând şi opinia Consiliului de stat, îi va putea acorda decretul de naturalizare, care va fi sancţionat
şi promulgat de Domn. Cu toate acestea va putea fi dispensat de stagiul de 10 ani străinul care ar fi făcut ţării
servicii importante sau care ar fi adus în ţară, industrii, invenţii utile sau talente distinse, sau care ar fi format în
ţară stabilimente mari de comerţ sau de industrie.
(10)
Art. 18 din Codul civil „românul care va fi pierdut calitatea de român o va putea redobândi întorcându-
se în România cu autorizarea Guvernului român şi declarând ca voieşte a se stabili în ţară şi că renunţă la toate
distincţiile contrare legilor române”.
(11)
Art. 19 din Codul civil „devenind văduvă ea va redobândi calitatea sa de român”.
(12)
Art. 8 alin. (3) din Codul civil „Copiii găsiţi pe teritoriul românesc fără tată şi mamă cunoscuţi sunt
români”.
(13)
Art. 10. din Codul civil „Orice copil născut de român în ţară străină este român. Orice copil născut în
ţară străină dintr-un român care ar fi pierdut calitatea de român va redobândi totdeauna această calitate
îndeplinind formalităţile înscrise la art. 18”.
www.referat.ro

Se poate constata că prin dispoziţiile Codului civil sunt abrogate reglementările organice
şi că acesta nu mai recunoaşte decât o singură calitate de român, cea cu efecte depline
indiferent de credinţa religioasă.
Pentru prima dată în sistemul normativ românesc este reglementată pierderea calităţii de
român, adică a cetăţeniei.
In condiţiile stabilite de codul civil calitatea de român se poate pierde prin (14):
naturalizare dobândită în ţară străină;
primirea, fără autorizarea Guvernului român, a vreunei funcţii publice de la un Guvern
străin;
supunerea oricât de puţin timp sub o protecţie străină.
intrarea în serviciul militar la străini sau alăturarea pe lângă o corporaţie militară străină
fără autorizarea Guvernului român.
Am acordat un loc distinct reglementărilor privind calitatea de român stabilite de Codul
civil deoarece sub regimul juridic al acestuia instituţia cetăţeniei aparţinea dreptului
privat.

III. INSTITUŢIA CETĂŢENIEI SUB REGIMUL CONSTITUŢIILOR

ROMÂNIEI

1) CONSTITUŢIA ROMÂNIEI DIN ANUL 1866

Pentru prima dată Constituţia din 1866 cuprinde norme juridice de nivel constituţional
privind cetăţenia care este denumită: „însuşirea de român”. Astfel art. 17 alin. (1)
stabileşte că: „însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor
statornicite prin legile civile” (15).
Aliniatul (2) al articolului menţionat mai sus modifică regimul juridic stabilit de Codul civil
privind împământenirea în sensul că „numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”
revenind prin aceasta la regimul juridic stabilit de regulamentul organic.
În urma războiului de independenţă din anul 1877 aceste dispoziţii au fost modificate.
Legea constituţională (16) din 13 octombrie 1879 a modificat art. 7 şi a introdus principiul
împământenirii individuale.
Această modificare a fost făcută în aplicarea art. 44 din Tratatul de la Berlin prin care se
condiţiona recunoaşterea Principatelor de proclamarea principiului egalităţii de drept fără
preocupaţiune de credinţe religioase şi de cultul la care aparţine cineva (17).
În primul alineat al art. 7 se proclamă principiul potrivit căruia „Deosebirea de credinţe
religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică pentru a dobândi drepturile
civile şi politice, şi a le exercita”.

(14)
Art. 17 şi art. 20 din Codul civil, art. 20 mai precizează „Românul care fără autorizarea Guvernului, va
intra în serviciul militar la străini sau se va alătura pe lângă vreo corporaţie militară străină va pierde calitatea de
român. El nu va putea intra în România decât cu permisiunea Guvernului. El nu va putea redobândi calitatea de
român decât conform art. 18, toate acestea fără a fi scutit de osândele pronunţate, de legea criminală contra
românilor care au purtat sau vor purta arme contra patriei lor”.
(15)
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, texte, note, prezentare comparativă, Editura
Actami, Bucureşti, 2000, p. 32.
(16)
Legea a fost publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 323 din 13/25.10.1879.
(17)
Constantin C. Dissescu, op. cit., p. 626.
www.referat.ro

Procedura prin care străinul, fără deosebire de religie, supus sau nesupus unei protecţii
străine, poate dobândi împământenirea este următoarea:
Străinul va adresa Guvernului o cerere de împământenire, în care va prezenta capitalul pe
care îl posedă, profesiunea sau meseria pe care le exercită şi exprimarea în scris a voinţei
de a-şi stabili domiciliul în România;
Va locui în urma acestei cereri, 10 ani de zile în ţară, se va dovedi prin faptele sale că este
folositor ţării;
Împământenirea se va acorda prin lege şi în mod individual.
Se stabileşte că vor fi scutiţi de stagiul de 10 ani următoarele categorii de străini:
cei care au adus în ţară industrii, invenţii utile sau talente distinse sau care au fondat în
ţară stabilimente mari de comerţ sau de industrie;
cei care fiind născuţi şi crescuţi în România din părinţi stabiliţi în ţară nu s-au bucurat
nici unii nici alţii niciodată de o protecţie străină;
cei care au servit sub drapel în timpul războiului pentru independenţă, vor putea fi
naturalizaţi în mod colectiv, la propunerea Guvernului, printr-o singură lege şi fără alte
formalităţi.
În urma unirii Principatelor Române la 1 decembrie 1918, a fost adoptat Decretul – Lege
nr. 3902/1918 (18) prin care locuitorii vechiului regat fără deosebire de religie se vor
bucura de deplinătatea dreptului de cetăţenie şi vor putea dobândi exerciţiul drepturilor
civile şi politice, dacă vor dovedi după regulile decretului că sunt născuţi în ţară şi nu
sunt supuşi unui stat străin.
Prin acordarea împământenirii, străinul dobândea posibilitatea exercitării drepturilor
politice.

2) CONSTITUŢIA ROMÂNIEI DIN ANUL 1923

Sub ordinea constituţională stabilită de Constituţia României din anul 1923, potrivit art. 7
alin. (2) „Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea
drepturilor politice”.
Textul constituţional stabileşte că printr-o lege specială se vor determina condiţiile şi
procedura specială prin care străinii dobândesc naturalizarea.
În conformitate cu textul constituţional se adoptă „Legea privitoare la dobândirea şi
pierderea naţionalităţii române”(19) din anul 1924. Legea foloseşte termenul de
„naţionalitate” în sensul de cetăţenie, termen folosit la acea dată în ţările Europei şi ale
Americii.
Legea a abrogat în mod explicit reglementările cuprinse în art. 6-20 din Codul civil.
Din textele constituţionale rezultă indubitabil că din punct de vedere al conţinutului
juridic împământenirea şi naturalizarea sunt identice, numai denumirea lor diferă.
În ceea ce priveşte modurile de dobândire a naţionalităţii române acestea sunt în număr
de trei şi anume:
a) prin naştere,
b) prin efectul legii şi

(18)
A fost publicat în „Monitorul Oficial” nr. 223 din 20 decembrie 1918.
(19)
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, op. cit., p. 64; art. 7. alin. (4) ,,O lege specială va determina condiţiunile
şi procedura prin care străinii dobândesc naturalizarea”. Legea a fost publicată în „Monitorul Oficial” nr. 41 din
24 februarie 1924.
www.referat.ro

c) prin naturalizare.
a) prin naştere: art. 3 din legea menţionată stabileşte că sunt români: „copiii legitimi ai
unui român şi copiii naturali ai unei românce”. Rezultă că legea a adoptat sistemul „jus
sanguinus” . Tot în acest sens copilul găsit pe teritoriul României ai cărui părinţi nu sunt
cunoscuţi este român, plecându-se de la prezumţia că cel puţin unul dintre părinţi este
român;
b) prin efectul legii: potrivit art. 2 din lege dobândesc calitatea de român:
copiii străini legitimaţi de un român;
femeia străină căsătorită cu un român urmează statutul soţului şi dobândeşte cetăţenia
română, pe care de această dată nu o pierde la moartea soţului;
locuitorii din teritoriile anexate statului român dobândesc cetăţenia prin legea de anexare.
c) prin naturalizare: potrivit legii menţionate naturalizarea se acordă de Consiliul de
Miniştri la propunerea Comisiei de naturalizare care verifică condiţiile cerute de lege
pentru acordarea naturalizării.
Dintre condiţii menţionăm: străinul îşi manifestă în scris dorinţa de a fi cetăţean român,
să renunţe la supuşenie străină, să aibă un stagiu de 10 ani pe teritoriul României de la
înregistrarea cererii şi posibilităţi de a-şi asigura mijloacele de existenţă.
Sunt scutiţi de stagiu străinii născuţi şi crescuţi în România, până la vârsta de 21 de ani.
Străinul care a dobândit naturalizarea prestează jurământ în faţa Regelui (art. 27).
Legea reglementează şi modurile de pierdere a cetăţeniei române prin :
naturalizare în ţară străină;
legitimarea unui copil natural român de către un străin;
primirea unei funcţii de la un stat străin fără autorizarea Guvernului român;
supunere la o protecţie străină;
retragerea naturalizării în condiţiile art. 37, art. 41 şi 42 din lege;
căsătoria unei românce cu un cetăţean străin.

3) CONSTITUŢIA ROMÂNIEI DIN ANUL 1938

Ca o inovaţie în domeniu al Constituţiei din 1938 trebuie reţinută consacrarea în art. 11 a

termenului de „naţionalitate” în sens de „cetăţenie” şi stabilirea în mod limitativ a
modurilor de dobândire a naţionalităţii române, respectiv căsătoria, filiaţiunea,
recunoaşterea şi naturalizarea (20).
Potrivit art. 28 din Legea referitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române prin
„recunoaştere se acordă naţionalitatea română persoanelor de origine română, supuşi ai
unui stat străin, având domiciliul în ţară” (21).
Referindu-se la acest mod de dobândire în literatura juridică de specialitate se precizează
că atunci „când legiuitorul a introdus această reformă, desigur s-a gândit în primul rând la
marele număr de români de origine, în teritoriile alipite care dintr-o cauză de forţă majoră

(20)
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, op. cit., p. 97, art. 11. Naţionalitatea română se dobândeşte prin
căsătorie, prin filiaţiune, prin recunoaştere şi prin naturalizare. Naturalizarea se acordă prin lege în mod
individual; ea nu are un efect retroactiv; soţia profită de naturalizarea soţului şi copiii minori de cea a părinţilor.
(21)
Legea a fost adoptată în luna ianuarie 1939 şi a fost publicată în „Monitorul Oficial” nr.16 din 19
ianuarie 1938.
www.referat.ro

nu au putut să îndeplinească la timp cuvenitele formalităţi pentru dobândirea naţionalităţii

române” (22).
Noua lege abrogă în mod explicit legea din anul 1924.
În legătură cu modurile de pierdere a naţionalităţii române, noua lege preia aproximativ
în texte identice modurile de pierdere a naţionalităţii române cuprinse în legea din 1924 la
care adaugă pierderea naţionalităţii române prin „absenţă”.
Art. 48 din lege stabileşte înţelesul sintagmei „pierderea naţionalităţii române prin absenţă” astfel:
„Pierd naţionalitatea română prin absenţă acei care, fără să dobândească o na-ţionalitate străină,
locuiesc fără întrerupere, timp de 10 ani, în afara teritoriului statului român”.

4) CONSTITUŢIILE ROMÂNE DIN ANII 1948, 1952 ŞI 1965

Constituţiile României din anii 1948 şi 1952, deşi folosesc în conţinutul lor normativ
termenul de „cetăţean” nu conţin nici o normă de rang constituţional privind această
instituţie.
Sub regimul constituţional stabilit de aceste constituţii dobândirea şi pierderea cetăţeniei
române a fost reglementată prin decrete având forţă juridică egală cu a legii.
Constituţia României din anul 1965 în art. 16 stabileşte că reglementarea dobândirii şi
pierderii cetăţeniei române este un domeniu rezervat legii.
În temeiul dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 a fost adoptată Legea
nr. 24/1971 – Legea cetăţeniei române (23).
Legea stabileşte patru moduri de dobândire a cetăţeniei române respectiv:
a) prin naştere,
b) prin repatriere,

c) prin înfiere şi
d) la cerere.
În ceea ce priveşte modurile de pierdere a cetăţeniei române, aceeaşi lege nominalizează
numai două moduri, acestea fiind:
a) renunţarea la cetăţenia română şi
b) retragerea cetăţeniei române.
O particularitate a reglementării modurilor de dobândire a cetăţeniei române o reprezintă
introducerea unor moduri cu caracter de noutate cum sunt repatrierea, înfierea şi la
cerere, moduri care nu se regăsesc în vechile reglementări.
În evoluţia conceptului de cetăţenie, sub regimul constituţiilor române din anii 1923 şi
1938 şi sub regimurile constituţiilor române din anii 1948, 1952 şi 1965 se constată
apariţia unei discontinuităţi de ordin terminologic.
Astfel, sub ordinea constituţională stabilită de constituţiile române din anii 1923 şi 1938
se foloseşte sintagma „dobândirea şi pierderea naţionalităţii române” pe când sub ordinea
constituţională stabilită de constituţiile române din anii 1948, 1952 şi 1965 se foloseşte
sintagma „dobândirea şi pierderea cetăţeniei române”.
Renunţarea la noţiunea de naţionalitate în sensul de cetăţenie sub regimul constituţiilor
române din anii 1948, 1952 şi 1965 poate fi explicată prin faptul că această noţiune a

(22)
Ioan I. Ionescu, Dobândirea şi pierderea naţionalităţii române, Editura Tipografică „Imprimeria
S.A.R.” Bucureşti, 1939, p. 11.
(23)
Legea a fost publicată în Buletinul Oficial nr.157 din 17 decembrie 1971.
www.referat.ro

dobândit alt sens. În noul context constituţional noţiunea de „naţionalitate” nu mai are
sensul de „cetăţenie”, noul său sens este acela de apartenenţă a unui cetăţean la o
„naţionalitate minoritară” sau la o „minoritate naţională”.
Prima schimbare în sensul menţionat este dată de art. 3 din Legea nr. 86/1945 privind
statutul naţionalităţilor minoritare, care interzice discriminarea pe criteriul „naţionalitate”
(24)
.
Rezultă că potrivit reglementărilor menţionate termenul de naţionalitate are sensul de
apartenenţă a unui cetăţean la o „naţionalitate minoritară”.
Sub regimul constituţiilor române din anii 1948 şi 1965, termenul „naţionalitate” are
sensul de apartenenţă a unui cetăţean la o naţionalitate conlocuitoare (25), iar sub regimul
Constituţiei din 1952, apartenenţa unui cetăţean la o „minoritate naţională” (26).

5) CONSTITUŢIA ROMÂNIEI DIN ANUL 1991

După revoluţia din 1989 a fost adoptată Legea nr. 21/1991 - Legea cetăţeniei române,
înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991.
Legea menţionată a ţinut seama de prevederile tezelor şi ale proiectului Constituţiei
României privind cetăţenia.
Primul articol al legii defineşte cetăţenia română ca „apartenenţa unei persoane la statul
român” (27).
Dintre principiile generale aplicabile cetăţeniei reţinem următoarele:
cetăţenia română exprimă apartenenţa unei persoane la statul român;
cetăţenii români sunt egali în faţa legii, numai ei pot fi admişi în funcţiile publice civile şi
în cele militare;
cetăţenii români se bucură de protecţia statului român în străinătate;
modurile de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române sunt cele prevăzute de lege;
încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetăţean român
şi un străin nu produc efecte asupra cetăţeniei soţilor.
Noua lege a cetăţeniei nominalizează patru moduri distincte de dobândire a cetăţeniei:
prin naştere,
prin înfiere,
prin repatriere şi
la cerere.
Putem constata că noua lege păstrează o constantă tradiţionalistă privind modurile de
dobândire a cetăţeniei române, ceea ce dovedeşte că valorizarea legală a modurilor de

(24)
Legea nr. 86/1945 privind statutul naţionalităţilor minoritare a fost publicată în „Monitorul Oficial” nr.
30 din 7 februarie 1945 art. 3: „deosebirea de limbă, de religie, de rasă, sau de naţionalitate nu poate constitui o
piedică pentru nici un cetăţean român pentru dobândirea sau folosirea drepturilor civile şi politice, sau pentru
admiterea în funcţiunile publice sau pentru exercitarea oricărei profesiuni”.
(25)
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile române, op. cit., p. 125. Constituţia din 1948 art. 18 alin.
(1) „toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură, profesie inclusiv militarii,
magistraţii şi funcţionarii publici, au dreptul să aleagă şi să fie aleşi în toate organele statului”.
(26)
Ioan Muraru Gheorghe Iancu. op. cit., p. 159-160. Constituţia din 1952 art. 81 alin (1) „oamenilor
muncii, cetăţeni ai Republicii Populare România, fără deosebire de rasă sau „naţionalitate” le este asigurată
deplina egalitate în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, şi culturale; art. 82 asigură minorităţile
naţionale unele drepturi care le sunt proprii.
(27)
Legea a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 44 din 6 martie 1991.
www.referat.ro

dobândire a cetăţeniei române a reprezentat şi reprezintă interesele generale ale

cetăţenilor români.
Dacă nici una din reglementările anterioare privind cetăţenia nu permitea dubla cetăţenie,
legiuitorul, ţinând seama de interesele cetăţenilor români şi ale foştilor cetăţeni care
înainte de 22 decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din diferite motive, a permis
păstrarea sau dobândirea şi a altei cetăţenii decât cea română.
În cuprinsul art. 24 din lege sunt prevăzute următoarele moduri de pierdere a cetăţeniei:
retragerea cetăţeniei române;
aprobarea renunţării la cetăţenia română;
alte cazuri prevăzute de lege.
Chiar dacă Legea nr. 21/1991 – Legea cetăţeniei române, a fost adoptată înainte de
intrarea în vigoare a noii Constituţii din anul 1991, cetăţeniei române i s-a aplicat în mod
constant principiul constituţional prevăzut de art. 5 alin. 2 din Constituţie potrivit căruia
„cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere”.
În ceea ce priveşte retragerea cetăţeniei române noua lege nominalizează limitativ
următoarele trei cazuri:
persoanei care aflate în străinătate săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României;
persoanei care aflate în străinătate se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care
România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
persoana a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.