LA ȚIGĂNCI

De Mircea Eliade

Scrisă la Paris în 1959, nuvela „La Țigănci” de M.Eliade a apărut pentru prima
oară în anul 1962 în revista „Destin” de la Madrid, iar la noi în anul 1967, în revista
„Secolul XX”, fiind apoi inclusă în volumul „La Țigănci și alte povestiri, cu un studiu
introductiv de Sorin Alexandrescu.
Nuvela face parte din creația literară contemporană, scrisă după al Doilea
Război Mondial, este o nuvelă fantastică, în care Eliade ilustrează ideea că opoziția
dintre real și ireal, dintre sacru și profan se estompează, între acestea
nemaiexistând hotare bine determinate.
Perspectiva narativă se definește prin naratorul heterodiegetic șo narațiunea
la persoana a III-a. Modalitatea epică se remarcă, așadar, prin absența mărcilor
formale ale naratorului și focalizarea zero.
Acțiunea este plasată îm Bucureștiul de altădată, iar relațiile temporale și
spațiale sunt spirituale, întrucât „orice loc natal constituie o geografie sacră. Pentru
cei care l-au părăsit , orașul copilăriei si adolescentei devine totdeauna un oras
mitic. Bucurestiul este pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile.”(M. Eliade-
„Incercarea Labirintului”)
Realizarea fantasticului in aceasta nuvela se face prin imbinarea planului real
cu planul ireal, secventele narative fiin dominate, pe rand de unul dintre aceste
planuri. Epicul dublu este relevat de existenta in planul secund a unor elemente
semnificative apartinand celuilalt plan deact cel dominant in secventa epica
respectiva.Altfel spus, epicul dublu este construit dein doau planuri, unul real si altul
ireal, care merg paralel si concomitent pe parcursul intregii nuvele, numai ca unul
este planul principal si calalalt secunadar, schimbandu-se succesiv, conform
secventelor epice care compun nuvela.
„La Țigănci” este construita pe tema hierofaniei, sugerand trecerea spirituala
a omului dinspre viata spre moarte (Sacru, cu acceptia de sfant, inspira sentimente
luminoase si inaltatoare, ceea ce este dincolo de lumea concreta, banala, iar profan
are sensul de nepriceput, necunoscator, ignorant).
Nuvela se structureaza in opt secvente epice, in functie de planul real ori ireal
dominant, alcatuind epicul dublu, cu intrari si iesiri din timp si din lumi paralelel,
care contribuie la ambiguitatea nuvelei.
In secvemta I, epicul dublu este dominant de planul real, dar in secundar se
manifesta irealul, prin cateva elemente cu semnificatii miticesi mistice:
manifestarea sacrului in profan, evolutia profan – sacru, iesirea dinn timp si din
spatiu, transcenderea dinspre viata spre moarte.
Incipitul nuvelei este reprezentat de monologul interior al profesorului
Gavrilescu, in formula autoadresarii, despre conditia omului intr-o existenta
inabusitoare, monotona, sufocanta.
 Profesorul Gavrilescu se intoarce acasa cu tramvaiul de la lectiile de pian, pe
o caldura „ incinsa si inabusitoare” fiind obsedat de colonelul Lawrence ”si de
aventurile sale in Arabia ”. in statie, cativa studenti vorbisera despre aventurile
ofiterului englez in desert, dar el nu-si mai amintea mare lucru,ci numai ca „arsita l-
a lovit in crestet ca o sabie ”. Cautand portmoneul ca sa-si cumpere bilet,vine
vorba de locul numit „la tiganci”, despre care unul dintre calatori, crede ca „e o
rusine”, dar Gavrilescu este fascinat de acest loc, considerand ca „pe o arsita ca
asta, e o placere”, pentru ca este umbrit de nuci batrani. O alta obsesie a
profesorului este monotonia vietii cotidiene, sugerata de obisnuintele zilnice, „ trec
regulat cu tramvaiul asta de trei ori pe saptamana” , desi el ar merita altceva
pentru ca are o „ fire de artist...” .Banalitatea vietii(profanul) este definita de
interese materiale, Gavrilescu socotindu-si castigul in bani si lectii de pain,
mentalitati care l-au obosit spiritual. Isi da seama ca si-a uitat „servieta cu partituri”
la eleva sa, Otilia, nepoata doamnei Voitinovici, din strada Preoteselor. Coboara din
tramvai cu intentia de a-l lua in sens invers si a-si recupera servieta.