Sunteți pe pagina 1din 35

Psalmul este o specie a genului liric.

Poezie religioasa cu
caracter imnic. psalmul exprima pietatea. increderea, umi-
linta, proslavirea lui Dumnezeu. Cei mai vechi psalmi au
fost atribuiti regelui evreu David si apar in „ Vechiul
Testament".
Tudor Arghezi a scris 18 „Psalmi", dintre care 9 apar in
volumul de debut („Cuvinte potrivite" - 1927). Poezii reli-
gioase, dar si filozofice, avand ca tema cautarea Divinitatii,
„Psalmii" arghezieni releva trairile sufletesti ale omului
modern: nelinistea, singuratatea. instrainarea, chinul, setea
de absolut, incertitudinea, sentimentul limitelor.
e6q7416eh21srj
Poezia intitulata „Psalm" [„Tare sunt singur, Doamne, si
piezis!"] este inclusa in primul volum arghezian si are ca
tema drama poetului-om pe care Dumnezeu 1-a parasit,
lasandu-1 singur.
Cu toate ca specia este atat de veche, trairile sufletesti
mentionate cat si dramatismul cautarii lui Dumnezeu,
sunt elemente moderniste.
Universul operei (idei, sentimente):
Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita
din sapte catrene si doua versuri finale, avand rima
incrucisata si masura versului variabila (osciland intre 8 si
11 silabe).
Considerat drept psalmul singuratatii, poemul se deschide
cu strigatul deznadajduit al omului macinat de constiinta ca
Dumnezeu I-a dat uitarii:
„ Tare sunt singur, Doamne, si piezis! Copac pribeag uitat
in campie, Cu fruct amar si cu frunzis Tepos si aspru-n
indarjire vie."
Din aceasta constiinta tragica se naste un acut sentiment al
solitudinii cosmice („Tare sunt singur") si al inadaptarii:
„piezis", adica altfel decat oamenii obisnuiti, poetul este un
„heruvim bolnav" care tanjeste dupa paradisul pierdut.
In versul al II-lea, apare metafora centrala a textului: cea a
copacului pribeag, crescut in campie.
La modul simbolic, copacul inaltat spre cer ar putea repre-
zenta dorul chinuitor al psalmistului, neistovita sa sete de
divin.
Din acest dor se naste imboldul pribegiei (exprimat in
epitetul personificator „copac pribeag"): singur si strain in
spatiul gol al „campiei" (ca un nou Adam izgonit din Rai),
poetul este gata sa-si inceapa odiseea spre poarta cerului.
Metafora copacului este imbogatita prin doua determinari:
epitetele ornante „Cu fruct amar" si „cu frunzis tepos".
Ambele il caracterizeaza pe omul uitat de Dumnezeu, con-
damnat sa-si poarte sentinta biblica: „Este psihologia
poetului blestemat din istoria simbolismului francez, trecut
pe plan religios" (S. Cioculescu).
In strofele a Ii-a si a IlI-a, sentimentul solitudinii se imbina
cu o anume tanjire metafizica.
Se intrevede aici „nelinistita patima cereasca" (pomenita
intr-o alta poezie similar intitulata), trasatura care il
deosebeste pe psalmist de oamenii obisnuiti (reprezentati
prin metafora pomilor cu rod).
Cateva imagini („Crampeie-n zbor de gingasie", „cantece
mici de vrabii si lastun") caracterizeaza universul
existential al oamenilor netulburati de intrebari.
Metafora pomului peste care nu se lasa nici pasarile, nici
omizile, castiga noi semnificatii in strofa a IV-a: lipsit de
„aroma primei agurizi", „copacul" (omul-poet) traieste si o
alta suferinta: „prins adanc intre vecii si ceata", el poarta
blestemul timpului curgator si al necunoasterii.
Strofele a V-a si a Vi-a exprima oboseala cosmica a cauta-
torului de Dumnezeu: „copacul" care si-a facut, din ramuri,
altare pentru focurile sfinte, rosteste o intrebare invecinata
cu revolta: „ Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?"
In final, parasit si singur ca Iisus pe cruce („in rostul meu
tu m-ai lasat uitarii"), poetul traieste o mare drama („Si
ma muncesc din radacini si sanger): „«Psalmii» sunt o
lupta a poetului cu sine insusi, cu evidenta sentimentului
de solitudine ce-l copleseste" (N. Manolescu).
Aceasta sfasiere launtrica va conduce la rugamintea
adresata in ultimele versuri:
„ Trimite, Doamne, semnul departarii, Din cand in cand,
cate un pui de inger"
Cercetarea textului reliefeaza si alte elemente apartinand
modernismului.
Printre acestea, comentatorii mentioneaza un anume
„crestinism in ruina", in sensul ca ruga psalmistului nu
este expresia credintei, ci a neputintei.
La nivelul limbajului, se remarca asocierile
surprinzatoare intre termeni: „Tare sunt singur,
Doamne si piezis" , „Copac pribeag", „Sa bata alb din
aripa".
Tot un element modernist il constituie metaforele si
imaginile socante: „fruct amar", „frunzis tepos si aspru-n
indarjire vie", „straja de hotare".
Psalm -; Tudor Arghezi (comentariu literar)
Psalmii apartin liricii filozofice argheziene si exprima
drama omului modern silit sa traiasca intr-o lume profana
parasita de Dumnezeu si lipsita de miracolele de care
lumea veche era plina. z5k19ky
Titlul acestor poezii, in jur de 16, risipite in volume din
toate etapele creatiei argheziene evidentiaza diferentele
dintre spiritualitatea crestina si mentalitatea moderna,
nelinistita, pragmatica, omul modern fiind apasat de
singuratate si aspirand la Divinitate cu care vrea sa
comunice, dar aceasta dorinta este exprimata intr-o
maniera aparte, uneori chiar sfidatoare.
Psalmii arghezienii amintesc astfel numai prin titlu de cei
150 psalmi din vechiul testament, apartinand cei mai multi
lui David, tatal inteleptului rege Solomon, psalmi ce erau
cantece de slava ale Divinitatii.
Psalmii arghezieni isi au originea in experienta religioasa a
lui Arghezi dintr-o anumita etapa a existentei sale, cand a
trecut printr-o criza existentiala, ezitand intre viata laica si
cea ascetica, intre credinta in Dumnezeu si tagada acesteia,
solicitand din partea Divinitatii niste semne palpabile ale
existentei acesteia.
Dupa modelul psalmilor biblici dar si al poeziei populare
de factura religioasa psalmii arghezieni sunt dialoguri
imaginare intre poet si mantuitor, scrise intr-un limbaj fie
solemn, fie patetic, uneori contestator sau aforistic,
exprimandin felul acesta neincrederea, deznadejdea,
speranta omului care invoca prezenta Divinitatii.
Relatia lui Arghezi cu Divinitatea exprimata in „Psalmi”,
dar si in alte cateva poezii filozofice este asemanatoare
celorlalti poeti ai perioadei interbelice, respectiv Blaga si
Voiculescu, poetul creand un fel de teologie negativa
specifica expresionismului, prin care simtind ca Divinitatea
nu-i raspunde, poetul si-a confectionat o aura demonica
preferand chiar blestemul asupra tacerii si indepartarea
Divinitatii.
Poemul „Psalm- Tare sunt singur” ilustreaza lirica
existentiala a lui Arghezi, traducand atitudinile omului in
fata divinitatii. Astfel psalmul reprezinta la Arghezi o
marturisire a neintelegerii necunoscutului uman si divin in
acelasi timp, un dialog cu divinitatea din partea careia
spera sa gaseasca raspunsurile la intrebarile pe care si le
pune, la problemele existentiale care il preocupa. Dupa
cum afirma Mircea Zaciu, poemele ciclului „Psalmi” sunt
„ca niste repere ce ar marca popasurile unei via dolorosa”.
Acesta este drumul de patimi pe care l-a parcurs Iisus
Hristos pana la locul rastignirii, fiind denumit si drumul
crucii, calvarul sau drumul Golgotei, un drum al patimirii,
al suferintei si al jertfei, ca analogie „popasurile”
reprezentand acele momente in care omul mediteaza la
problemele existentiale si incearca sa gaseasca raspunsuri
din partea divinitatii in aceasta privinta, stiind ca viata pe
acest pamant are o finalitate.
Astfel se intampla si in poemul „Psalm”, al treilea din
intreg ciclul, care se constituie intr-un monolog adresat si
al carui tema este speranta revelatiei, a obtinerii unui
raspuns sau semn din partea lui Dumnezeu de a carui
existenta se intreaba. Starea sugerata este cea de
singuratate : „Tare sunt singur”. In aceasta situatie s-ar
putea considera ca indoiala, deznadejdea si incrancenarea il
cuprind: „Tare sunt singur, Doamne, si piezis!”, fapt
explicabil pentru acesta, care in starea de singuratate
incearca sa gaseasca raspunsuri la niste intrebari esentiale
pentru el. Intr-un pasaj din cartea fiului scriitorului, Barutu
Arghezi, se gaseste insa o afirmatie a lui Arghezi conform
careia „Psalmii nu arata o deziluzie, ci mai degraba
asteptarea unui raspuns care intarzie” si pe care nu a reusit
sa il gaseasca in decursul perioadei in care a fost la
manastirea Cernica, diacon la Mitropolie, respectiv la
manastirea din Elvetia, deci prin intermediul dogmelor
bisericesti, a contactului cu divinitatea in sensul inteles de
biserica, prin rugaciune. Acestea reies chiar din
marturisirile autorului cu privire la perioada calugariei:
„Voiam sa traiesc o experienta, nu o dogma. Nu sunt un
atare om. Mi-e indiferenta forma de religie, ceea ce ma
intereseaza ar fi o nuanta noua de parfum de smirna si
ceara, pe care speram sa o gasesc ratacind...”; el cauta de
fapt eliberarea prin cunoastere si un alt tip de relatie cu
divinitatea.
Metafora din al doilea vers „copac pribeag” evidentiaza
tocmai aceasta stare, de ratacire, traducand ideea de
singuratate, lipsa stabilitatii. Arghezi asociaza astfel doi
termeni aparent opusi deoarece copacul este imobil, fixat in
pamant, iar pribeag sugereaza miscarea. Copacul, simbol al
vietii in continua evolutie, este in acest caz un axis mundis,
care face legatura intre planul terestru si cel celest,
simbolic deci intre om si divinitate, si se concretizeaza in
tendinta omului spre absolut, spre cunoastere, in speranta
elucidarii misterelor vietii, in acest caz cu ajutorul celui
care detine aceste raspunsuri si caruia i se si adreseaza
acest monolog, adica Dumnezeu. Copacul poate simboliza
tocmai ideea de ratacire, de izolare si deci singuratate
„copac pribeag uitat”, a omului care calatoreste, pribegeste
in speranta gasirii raspunsurilor la niste dileme adevarate.
Aceste prime doua versuri indica tonalitatea grava in care
este scris textul, avand ca tema o drama existentiala.
Imaginile „Cu fruct amar si cu frunzis / Tepos si aspru-n
indarjire vie” si afirmatia ca este „prins intre vecii si ceata”
ilustreaza sugestiv sentimentul de indoiala pe care acesta il
incearca.
„Pasarea ciripitoare” asteptata, care „sa se opreasca-n
drum, sa cante si sa zboare”, este vestitorul, purtatorul unui
semn, mesagerul intercesor prin intermediul caruia ar primi
raspunsul de la Dumnezeu, deci ar avea parte de revelatie,
si care ar reusi sa izgoneasca indoiala ilustrata prin epitetul
metaforic „umbra de fum”. El se vede intruchipat probabil
in acel copac uitat de lume si doreste ca prin aceasta
revelatie sa isi gaseasca linistea, rezolvarea dilemelor
existentiale, care il fac in opozitie cu unii dintre ceilalti
oameni, reprezentati de „pomii cu rod” sa fie nefericit si
susceptibil in unele privinte.
Termenii „copac” si „pomii” se afla in opozitie in primul
rand gramaticala, primul fiind la singular si celalalt la
plural, „copacul” simbolizand omul singuratic, inadaptat,
care incearca sa isi depaseasca conditia prin cunoastere, pe
cand „pomii” sugereaza oamenii obisnuiti care nu au
dileme existentiale si care sunt multumiti cu situatia lor, ar
fi deci o opozitie intre idealuri, dorinta de cunoastere,
absolut si cealalta extrema reprezentata de automultumire,
de ingustare a orizontului prin lipsa de idealuri. Aceasta
diferentiere plina de simboluri este sugerata in continuare
si in strofa a patra: „Nu am nectare roze de dulceata, / Nici
chiar aroma primei agurizi, / Si prins adanc intre vecii si
ceata, / Nu-mi stau pe coaja moile omizi.”
In strofa a cincea este dezvoltata o alta metafora explicita,
a stelelor, care sunt personificate si vazute ca „nalt
candelabru” si „straja de hotare”, acestea veghind si
inchizand accesul intre „vecii” (eternitate) si „ceata”
(necunoscut), intre pamant si cer, dar mai ales contactul
dintre omul revoltat si divinitate. Este preferat cadrul
nocturn pentru ca el asigura intimitatea dorita in relatia cu
divinitatea, o stare propice meditatiei, invaluita de mister
asa cum considera si Alexandru George: „Noaptea e vazuta
ca mediu impenetrabil, compact si indistinct, asimilat cu
misterul pe care-l exprima un termen-pereche: intunericul.”

Strofa se incheie cu exprimarea deschisa a revoltei care va


fi detaliata in strofa a sasea si a saptea: „Si te slujesc; dar,
Doamne, pana cand?”. Sintagma „Poate ca, Doamne, mi-
este de ajuns” ilustreaza nemultumirea pe care el o simte in
relatia unilaterala pe care a avut-o pana acum cu divinitatea
si din partea careia asteapta o „experienta”, o revelatie, si
nu o viata condusa de credinta oarba, necercetata sugerata
de „focuri sfinte” si versul „patruns de grelele porunci si-
nvataminte”, lipsita de o relatie clara cu Dumnezeu.
Revelatia ar insemna eliberarea prin cunoastere, atingerea
unui alt plan in relatia cu divinitatea, lipsit de neincredere
si indoiala si tocmai din acest motiv este invocata.
Din penultima strofa reiese evident sentimentul parasirii de
catre Dumnezeu: „In rostul meu tu m-ai lasat uitarii / Si ma
muncesc din radacini si sanger.”; „rostul meu” se refera la
destinul omului, iar cel de-al doilea vers sugereaza dilema
existentiala care il incearca, intrebarile la care nu poate
gasi raspuns, gandurile care il chinuie, iar sangele
simbolizeaza durerea, profunda dezamagire in neimplinirea
dorintei de eliberare printr-o alta relatie cu Dumnezeu,
revolta in sine. Din acest motiv putem considera poemul
„Psalm” o confesiune a revoltei, „a insingurarii, a parasirii”
dupa cum a afirmat Nicolae Balota, „purtand -; ca in
filigran -; cuvintele evanghelice «Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit»”. „Psalm” este
„nu incrancenare disperata, exaltare a orgoliului, nu
blasfemie, ci tanguire”. Revolta este exprimata deci prin
tanguire, divinitatii fiindu-i invocata revelatia („Trimite,
Doamne”) simbolizata de „un pui de inger”, acesta fiind
mesagerul traditional al lui Dumnezeu, intermediarul intre
cer si pamant.
Intregul monolog adresat vine practic in contradictie cu
dogmele bisericesti si preceptele acesteia bazate pe
indemnul „Crede si nu cerceta”, dar nu este intentionat ca o
negare a divinitatii, ci ca o tanguire, o cerere ce are ca scop
descoperire cu adevarat a lui Dumnezeu si a „povetei sale
bune”. De aceea, Serban Cioculescu a afirmat in legatura
cu „Psalmii” lui Arghezi ca sunt „marturia unei stari
agonice: a luptei interioare, in cautarea lui Dumnezeu, pe
calea certitudinii materiale sau a revelatiei. Chiar cand
domina sentimentul indoielii, nevoia credintei se afirma
impetuoasa, ca o recunoastere indirecta a lui Dumnezeu”,
nefiind vorba de o negare a existentei divinitatii, o
blasfemie, cum au considerat unii critici. Dar cea mai
sincera interpretare a operei ne-o da totusi autorul ei, care
marturisea ca „psalmi sunt intrebarile sufletului, indoielile
gandului si nevoia de-a exprima tulburarea intima, ca un
fel de spovedanie”. „Unii au zis ca Psalmii sunt o tagada a
credintei, altii ca e o filozofie a negarii, dar prea putini
dintre criticii literari au inteles ca era o cautare spre
necunoscutul care ne inconjoara in fiecare minut.”
Tabor, Nr. 10 / ianuarie 2009

Dimensiuni ale sacrului în poezia lui Tudor


Arghezi

Activitatea literară a lui Arghezi se desfăşoară


pe mai bine de şapte decenii, într-o varietate
de forme publicistice fără precedent. Astfel,
Arghezi a alternat poezia cu ziaristica, a fondat
reviste şi ziare, a scris pamflete, romane şi
povestiri. Se poate spune că Arghezi a fost o
personalitate singulară şi incomodă care, chiar
dacă a colaborat la numeroase publicaţii, nu a
aderat afectiv şi intelectual la spiritul acestora.
Ca şi Al. Macedonski mai devreme, Arghezi
străbate în mod firesc mai multe şcoli şi vârste
literare, astfel încât se poate spune că a
interferat cu toate curentele literare ale epocii
sale, fără însă ca vreunul să îl poată revendica
în mod legitim. Arghezi a debutat sub semnul
influenţei parnasiene, fără a neglija însă unele
teme, toposuri sămănătoriste, cultivate însă
într-un moment în care această orientare era
în disoluţie (Arheologie, Belşug, Inscripţie pe o
casă de ţară). Poet al întrebărilor
fundamentale în faţa existenţei, moralist şi
creator implicat în problemele sociale ale
epocii sale, Arghezi se înscrie pe traiectoria
cea mai înaltă a versului românesc. Creaţia sa
reprezintă o contribuţie decisivă la dezvoltarea
şi înnoirea lirismului românesc, atât prin
problematică, cât şi prin mijloacele artistice
folosite.

Ca în mai toţi psalmii arghezieni, capătă contur


şi în psalmul Aş putea vecia cu tovărăşie...
acea dialectică a rugii şi neîndurării, a
smereniei şi orgoliului, după cum aflăm şi
antinomia sacru/ demonic, antinomie ce reiese
tocmai din temperamentul titanian al poetului,
copleşit de materialitatea lumii dar, pe de altă
parte, căutând să iasă la lumina adevărului
religios, să se înalţe la spiritualitate, la
dumnezeire. În primele strofe poetul constată
o inadecvare între instrumentele lingvistice
insuficiente pe care le posedă – cuvintele – şi
spaţiul ilimitat, înfiorat de mister pe care
trebuie să-l desemneze: Transcendenţa.
Dumnezeirea nu poate fi circumscrisă prin
intermediul vocabulei poetice, divinitatea
scapă mereu încercărilor poetului de a o fixa în
vers. Ca atare, poetul se află într-o
permanentă căutare a unor noi modalităţi lirice
capabile să surprindă ceva din aura
dumnezeirii, dar şi propriile sale frământări
legate de opoziţia dintre condiţia sa perisabilă,
efemeră şi orizontul nemărginit în care se
înscrie divinitatea: „Aş putea vecia cu
tovărăşie/ Să o iau părtaşă gândurilor mele;/
Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc –
şi stihuri sprintene şi grele.// Orişicum lăuta
ştie să grăiască,/ De-o apăs cu arcul, de-o
ciupesc de coarde./ O neliniştită patimă
cerească/ Braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-l
arde”. Nevoii irepresibile de a nota în vers
zbuciumul interior ori incandescenţa
dumnezeirii îi corespunde, în a doua parte a
psalmului, o mişcare de revoltă, de răzvrătire
împotriva unui Dumnezeu ce cheamă, la un
moment dat, la moarte atâtea frumuseţi
pământeşti („Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,/
Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan;/ Numai
suferinţa cerului, păcat/ Nu-i cu ea să turburi
apa din Iordan”). Ultima strofă a poeziei e o
revenire, după momentul de înălţare anterior,
la lumea beznei şi a putregaiului, a
materialităţii atroce şi a suferinţei închisă în
cercul infernal al trupului: „Vreau să pier în
beznă şi în putregai,/ Ne-ncercat de slavă,
crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă
dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit”.
Psalmul pune în faţa cititorului câteva atitudini
lirice contradictorii, una de înălţare, de avânt
spre dumnezeire, şi alta, opusă, de recluziune
în bezna trupului, dar şi de revoltă titaniană în
faţa unui dat necruţător. În psalmul Tare sunt
singur, Doamne, şi pieziş!... e consemnată o
atitudine predilectă a lui Arghezi în faţa
divinităţii: aceea de izolare, de neputinţă şi
resemnare, de har înţelenit şi aspiraţie
zadarnică spre un cer ce rămâne „închis”, ce
nu-şi trimite niciun semn spre cel ce aşteaptă,
înfrigurat, însetat, roada divină. Cuvântul
„pieziş”, alături de epitetul „singur”,
caracterizează cu plasticitate poziţia pe care şi-
o recunoaşte în nelimitarea universului
Arghezi: aceea de excepţie, de ieşire din
normă şi din firesc, de situare în margine, la
fruntariile lumii. Poetul se aseamănă pe sine
unui copac cu fructe amare, lipsit de frumuseţe
şi de forţă, un copac situat la periferia vieţii,
aproape mortificat, ce aşteaptă mici gingăşii şi
cântece, dovezi ale vieţii şi ale rodului bun:
„Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac
pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu
frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.//
Tânjesc ca pasărea ciripitoare/ Să se oprească-
n drum,/ Să cânte-n mine şi să zboare/ Prin
umbra mea de fum.// Aştept crâmpeie mici de
gingăşie,/ Cântece mici de vrăbii şi lăstun/ Să
mi se dea şi mie,/ Ca pomilor de rod cu gustul
bun.// Nu am nectare roze de dulceaţă,/ Nici
chiar aroma primei agurizi,/ Şi prins adânc
între vecii şi ceaţă,/ Nu-mi stau pe coajă moile
omizi”. Aspiraţia spre fiorul divin e, aşadar, a
unei fiinţe ce-şi constată cu dureroasă
luciditate propria fragilitate şi mărginirea în
tiparele unui trup trecător. Psalmistul are, în
poezia Ruga mea e fără cuvinte, înfiorări de
taină şi de armonie neauzită într-un vers
delicat şi sobru. În viziunea lui Arghezi,
cuvântul e incapabil să reţină misterul ultim al
divinului, să exprime tulburătoarele acorduri
ale dumnezeirii fără rest, să se afle într-o
totală comuniune cu statura înaltă, necuprinsă
a transcendentului. Tăcerea, ca potenţialitate
majoră a unor mesaje nerostite, dar prezente
in nuce în nedefinitul absenţei cuvântului e
modalitatea cea mai aptă să exprime
inexprimabilul divin, să susţină comuniunea cu
fiinţa eternă: „Ruga mea e fără cuvinte,/ Şi
cântul, Doamne, mi-e fără glas./ Nu-ţi cer
nimic. Nimic ţi-aduc aminte./ Din veşnicia ta
nu sunt măcar un ceas.// Nici rugăciunea,
poate, nu mi-e rugăciune,/ Nici omul meu nu-i,
poate, omenesc./ Ard către tine-ncet, ca un
tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”.
Nevoia de comunicare cu divinitatea e
irepresibilă. Poetul, însetat de certitudini, vrea
să-şi asume cunoaşterea dumnezeirii în date
concret-senzoriale. Sufletul poetului, „deschis
cu şapte cupe”, e asemeni unui receptacol ce
caută să primească harul divin, să se cuminece
în sensul cel mai înalt şi mai autentic: „Ochiul
mi-e viu, puterea mi-e întreagă/ Şi te scrutez
prin albul tău veştmânt/ Pentru ca mintea mea
să poată să-nţeleagă/ Ne-ngenunchiată firii de
pământ./ Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe/ Şi
zilnic se-ntregeşte cu metal./ Sufletul meu,
deschis cu şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din
cristal,/ Pe un ştergar cu brâie de lumină”.
Incertitudinea, setea chinuitoare de adevăr şi
de lumină, vocaţia desăvârşirii şi neputinţa
comunicării autentice cu divinul – toate aceste
stări ce se îngemănează în încordarea versului
conferă poeziei tensiune spirituală şi dinamism
afectiv. Ultima strofă marchează starea de
puritate în care se consumă aşteptarea
mesajului divin, limpezimea de cuget şi de
simţire a mesajului poetic („Gătită masa
pentru cină,/ Rămâne pusă de la prânz./ Sunt,
Doamne, prejmuit ca o grădină,/ În care
paşte-un mânz”). Înfiorat de zvonul
transcendenţei, psalmistul caută modalităţi de
comunicare, de dialog cu o divinitate ce nu se
arată, ce refuză să se reveleze în deplinătatea
fiinţei sale. Ipostaza de deus absconditus e cel
mai bine reliefată în psalmul Nu-ţi cer un lucru
prea cu neputinţă…, în care suferinţa derivă
din absenţa divinului. Tăcerea cumplită a
tăriilor, robia eternităţii şi refugiul în timpul
istoric oprimant, sugestia extincţiei, a
„veacurilor care pier” pun în valoare conştiinţa
unui poet însingurat, ce resimte cu dureroasă
acuitate spaima de nefiinţă şi durerea de a-şi
resimţi propria însingurare: „Nu-ţi cer un lucru
prea cu neputinţă/ În recea mea-ncruntată
suferinţă./ Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau
ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai
des.// De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/
Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor
şi cerurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt
cer”. Viziunea apocaliptică pe care poetul o
conturează liric în acest psalm rezultă tocmai
dintr-o astfel de perspectivă a „nearătării”
divinităţii. Un gust de cenuşă, o dinamică
inertă a negativităţii şi un regres în lumea
impură a materialităţii se fac simţite aici.
Sfâşierea poetului rezultă, astfel, tocmai din
absenţa semnului venit din partea dumnezeirii.
Poetul nu se simte deloc un ales; de-aici
drama sa, suferinţa sa purceasă din lipsa
mesajului divin. Comunicarea om/ divinitate e
exclusă ori măcar pusă sub semnul întrebării:
„Când magii au purces după o stea,/ Tu le
vorbeai – şi se putea./ Când fu să plece şi
Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif/ Şi i-ai trimis
un înger de povaţă –/ Şi îngerul stătu cu el de
faţă./ Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi
pruncul şi bărbatul şi femeea.// Doar mie,
Domnul, veşnicul şi bunul,/ Nu mi-a trimis, de
când mă rog, nici-unul…”. Poetul ne vorbeşte
despre un timp de regres, de declin al
dialogului om/ divinitate. Omul nu mai
regăseşte limbajul ce ar putea să-i definească
propriile lui aspiraţii spre infinit, spre absolut,
şi-a pierdut capacitatea de a se mai rosti pe
sine, esenţial şi pur.

Ruga poetului capătă, în psalmul Te drămuiesc


în zgomot şi-n tăcere, rezonanţa unui ţipăt şi
inclemenţa unei acuze. Credinţa şi tăgada sunt
cele două atitudini ce covârşesc deopotrivă
sufletul psalmistului, împărţit între spaţiul
terestru şi eternitate, între profan şi sacru,
între condiţia sa efemeră şi precară şi aspiraţia
spre tăriile transcendenţei. O transcendenţă
însă ce nu se arată, care, dimpotrivă, se
ascunde mereu, îşi camuflează puterea, se
retrage într-un spaţiu inaccesibil. Divinitatea
nu favorizează aşadar comunicarea cu
creaturile sale, lăsându-le acestora
perplexitatea credinţei şi a negaţiei, a
implorării şi a contestării. Interogaţiile retorice
utilizate de poet în prima strofă au tocmai rolul
de a amplifica tensiunea creată de neputinţa
omului, a făpturii umile de a întreţine un dialog
cu divinitatea. Căutarea se consumă în gol,
ruga rămâne fără răspuns, implorarea nu are
efect, toate acestea conferind atitudinilor
poetice un gust al zădărniciei („Te drămuiesc
în zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp ca
pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel
căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a
cere.// Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te
caut dârz şi fără de folos./ Eşti visul meu, din
toate, cel frumos/ Şi nu-ndrăznesc să te dobor
din cer grămadă”). Întreaga nelinişte a
spiritului arghezian chinuit de contradicţii
ireconciliabile se regăseşte aici, în aceste
versuri ce clamează revelarea Divinităţii, a
visului „din toate cel frumos”, un vis ce
rămâne inabordabil şi insesizabil. Revelaţia nu
se produce, hierofania e amânată mereu,
sacrul rămâne deghizat în magma precară a
prozaicului. Chinuitoarea tortură sufletească de
aici provine: din neputinţa poetului de a avea
certitudini cu privire la existenţa lui
Dumnezeu. Risipit în toate, Divinul nu se
revelează ca atare, nu-şi arată atotputernicia,
sporind nevoia de adevăr şi setea de autentic a
poetului: „Ca-n oglindirea unui drum de apă,/
Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;/ Te-
ntrezării în stele printre peşti,/ Ca taurul
sălbatec când se-adapă.// Singuri, acum, în
marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai
măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau
să te pipăi şi să urlu: «Este!»”. Substratul
demonic şi dominanta raţională a lui Arghezi
se apropie aici, pentru a contura imaginea unui
poet măcinat de contradicţii şi sfâşieri lăuntrice
tulburătoare.

În psalmul Ca să te-ating, târâş pe rădăcină,


Arghezi se-ntoarce asupra propriei condiţii
artistice şi existenţiale precare, o condiţie
minată de rătăciri şi de eşecuri, de efemeritate
şi de demonia timpului ditrugător. Setea de
absolut şi neputinţa de a fi la înălţimea
propriilor aspiraţii, tensiunea spre ideal şi
imposibilitatea de a-l atinge sunt datele
structurale ale fiinţei poetice argheziene ce se
regăsesc şi în acest psalm. Starea de criză
rămâne la fel de puternic marcată afectiv şi
stilistic, dialectica apropierii şi a depărtării de
divinitate la fel de vie. Trebuie remarcat însă
faptul că limbajul poetic arghezian capătă aici
un spor de concreteţe, o pondere deosebită,
prin întrebuinţarea unor termeni ce au
savoarea viului, sugestia trăitului, a dinamicii
realităţii empirice. „Târâş”, „câmp”, „dâmb”,
„râpi”, „molift” etc. sunt astfel de cuvinte ce
conferă efecte de apropiere de realitate, de
lumea oglindită cu patimă, absorbită în vers.
Două ipostaze se confruntă aici: aceea a
orizontalităţii şi fragilităţii („paiul”) şi cea a
verticalităţii („moliftul”). Sunt, deopotrivă,
două posturi existenţiale şi morale. Una a
trăirii inerte, a abuliei şi retractilităţii, cealaltă
a îndrăznelii, a avântului spre necunoscut, a
interogaţiei severe: „Ca să te-ating, târâş pe
rădăcină,/ De zeci de ori am dat câte-o
tulpină,/ În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,/
Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc.// Am
fost un pai şi am răzbit în munte,/ Molift înnalt
şi mândru că pui punte/ Pe creştete, din lume
către veac./ Şi-am ascultat bătaia-i de tictac”.
Ultimele două strofe aduc în scenă o altă
atitudine, una de umilinţă a fiinţei ce poartă în
sine povara atâtor întrebări chinuitoare, a
fiinţei de excepţie ce stă de strajă în „vecii” şi
care vrea să-şi recapete condiţia uman-prea
umană („M-aş umili acum şi m-aş ruga:/
Întoarce-mă de sus, din calea mea./ Mută-mi
din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii/ Şi,
adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii”). Refugiul
în lumea artei, în universul interior, aduce o cu
totul altă perspectivă: poetul consideră că
Dumnezeu poate fi găsit şi în lăuntrul fiinţei,
sub forma unei rugi delicate şi reculese.

Pentru că n-a putut să-te-nţeleagă… e poate


psalmul cu accentele cele mai patetice din
întreg ciclul arghezian. Tonalitatea poeziei e
una a lamentaţiei reţinute, a interogaţiei cu
dicţiunea solemnă şi abstrasă. Dacă, în mod
generic, „psalmistul este, înainte de toate,
omul nesaţului gnoseologic” (N. Balotă), se
poate considera că în acest psalm căutarea
nesăţioasă a divinului nu mai e însoţită de
accente insurgente, îndoiala nu mai are
patosul negator al imprecaţiei, iar dinamica
discursului liric capătă o anume ţinută orfică.
Întrebările poetului au acum un aer de
melancolie nelămurită, după cum gustul
neputinţei cunoaşterii e copleşitor, iar povara
frământărilor – necontenită. Dumnezeu e
imaginat, mai întâi, în postura sa
veterotestamentară, autoritară şi
răzbunătoare, cu dimensiuni de neimaginat, pe
care oamenii le-au aşezat în tipare
antropologice: „Pentru că n-a putut să te-
nţeleagă/ Deşertăciunea lor de vis şi lut,/
Sfinţii-au lăsat cuvânt că te-au văzut/ Şi că
purtai toiag şi barbă-ntreagă.// Te-ai arătat
adeseori făpturii/ Şi-ntotdeuna-n haine de-
mpărat,/ Ameninţând şi numai supărat,/ Că se
sfiau de tine şi vulturii.// În Paradisul Evei,
prin pădure,/ Ca şi în vecii trişti de mai târziu,/
Gura ta sfântă, toţi Părinţii ştiu,/ Nu s-a
deschis decât ca să ne-njure”. Ultimele două
strofe pun în lumină latura patetică a
sentimentului religios arghezian, un patos
reţinut al eului chinuit de întrebări mistuitoare
cu privire la propria condiţie şi cu privire la
raportul dintre fiinţă şi Dumnezeire. Umilinţa ia
locul insurgenţei, iar absenţa divinităţii
provoacă, cum observă Nicolae Manolescu,
„conştiinţa insuportabilă a singurătăţii în
univers”. Fervoarea interogaţiei se preschimbă
în implorare, iar căutarea are tot mai mult
caracterul unei încercări de identificare
empatică a eului cu ceea ce este deasupra firii,
cu divinitatea: „Doamne, izvorul meu şi
cântecele mele!/ Nădejdea mea şi truda mea!/
Din ale cărui miezuri vii de stele/ Cerc să-mi
îngheţ o boabă de mărgea.// Tu eşti şi-ai fost
mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să
vieţuieşti,/ Eşti ca un gând, şi eşti şi nici nu
eşti,/ Între putinţă şi-ntre amintire”. Retras în
sine, în labirintul propriilor chemări spre
absolut, Psalmistul nu conteneşte să-şi
exprime îndoielile, neliniştile, tulburătoarele
întrebări asupra propriei fiinţe, asupra
Dumnezeirii şi asupra locului său în
nemărginirea universului. Comunicarea cu un
deus absconditus se transformă, treptat, într-
un monolog al exasperării gnoseologice, al
abuliei şi lipsei de semnificaţie ontică.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ SELECTIVĂ

NICOLAE BALOTĂ, Opera lui Tudor Arghezi,


Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979;
OVID S. CROHMĂLNICEANU, Tudor Arghezi,
ESPLA, Bucureşti, 1960;
ALEXANDRU GEORGE, Marele Alpha, Ed.
Cartea Românească, Bucureşti, 1970;
GHEORGHE GRIGURCU, De la Mihai Eminescu
la Nicolae Labiş, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989;

NICOLAE MANOLESCU, Metamorfozele poeziei,


Ed. Timpul, Reşiţa, 1996;
NICOLAE MANOLESCU, Postfaţă la volumul
Tudor Arghezi, Poezii, Ed. Minerva, Bucureşti,
1971;
I. NEGOIŢESCU, Istoria literaturii române, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1991;
ION POP, Recapitulări, EDP, Bucureşti, 1995.
Pentru realizarea eseului se valorifică textul psalmului
[Tare sunt singur, Doamne şi pieziş!...] de Tudor
Arghezi.

Revendicat de clasici şi de moderni deopotrivă, Tudor


Arghezi realizează o operă poetică originală. Pornind de la
aspectele liricii tradiţionale, oferă alternative poetice
moderne (idei, atitudini, modalităţi lirice).

Poezia sa, cu un limbaj şocant prin neaşteptate asocieri


lexicale sau semantice, este expresia unei conştiinţe
frământate, aflate în perpetuă căutare, oscilând între stări
contradictorii sau incompatibile.

Iniţial specie a liricii religioase, în care se preamăreşte


divinitatea, în lirica modernă psalmul este o specie a
poeziei filozofice, în care sunt exprimate dilemele
existenţiale (raportul om-divinitate). în epocă, psalmul este
cultivat de AI. Macedonski şi de Lucian Blaga. Psalmul
poetic interbelic este creat de o conştiinţă problematizantă,
iar stările contradictorii ale psalmistului exprimă situaţia
dramatică a condiţiei umane, căutarea dialogului cu
Dumnezeu într-o lume desacralizată.

„Psalmii arghezieni sunt. monologuri ale celui-care-


glăsuieşte-în-pustiu. [...] Nici un răspuns din marele gol.
Monologul nu ajunge niciodată să devină un dialog. Dar
tocmai condamnarea la singurătatea suferită, asumată,
arogată a glasului, ca şi imensitatea vidului în care răsună
conferă psalmilor arghezieni patosul lof*.

Primii 9 psalmi au fost integraţi volumului Cuvinte


potrivite (1927), fără a se constitui într-un grupaj separat.
Faptul că şi în volumele ulterioare au fost incluşi alţi
psalmi demonstrează permanenţa cultivării acestei specii şi
a problematicii filozofice în opera lui Tudor Arghezi, cu
frământările căutării şi încercarea atingerii absolutului.

MODERNĂ

IPOTEZĂ:

Psalm III [Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...],


publicat în volumul Cuvinte potrivite,

aparţine liricii moderne. Specie a poeziei filozofice, acest


psalm constituie o mărturie a unei stări agonice: lupta
interioară, în căutarea lui Dumnezeu.

FORMULAREA ARGUMENTELOR

Starea agonică, sentimentul neputinţei şi al părăsirii de


Dumnezeu, însingurarea, conştiinţa propriei damnări sunt
atitudini umane reflectate în lirica modernă definită prin
categoria negativă a creştinismului în ruină7.

ARGUMENTARE
Experienţa monahală de la Cernica şi dilemele omului
modern pot fi asociate preliminar psalmilor arghezieni,
care nu sunt poezii mistice, dar se încadrează în categoria
poeziei moderne de tip filozofic.

[Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...] este uh „psalm al


însingurării, al părăsirii, purtând - ca în filigran -
cuvintele evanghelice «Eli, Eli, lama sabahtanih, adică
«Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai
părăsit?». [...} Tonul de lamento îl înlocuieşte pe cel al
revoltei din alţi psalmi. [...] Dar pricina este aceeaşi:
absenţa divinităţii8.

Versul iniţial, „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...",


constituie o formulare lapidară a teniei: singurătatea şi
dorinţa de comunicare cu divinitatea. Este singurătatea
agonică a poetului, a omului „pieziş", altfel decât semenii
săi. Psalmistul arghezian se simte proscris , blestemat.

Zbaterea psalmistului între credinţă şi tăgadă este dublată


de lupta poetului între cuvânt şi tăcere, cu stările poetice
implicate: ardere lentă, căutare, ascultare, zbatere
interioară, imaginare, viziune.

Psalm ni ia forma unui monolog adresat, solilocviu


(lamentaţie). Tăcerea Celui chemat, Deus absonditus,
întreţine starea de solitudine a psalmistului şi sentimentul
de părăsire, trezeşte revolta şi implorarea, alimentează
dorinţa orgolioasă de a primi „semnul depărtării"
(coborârea transcendenţei în imanenţă).
Diferitele atitudini ale eului liric sunt exprimate prin
verbele la prezent, persoana I singular („tânjesc", „aştept,
„nu am", „slujesc"), la conjunctiv („să cânte", „să mi se
dea", „să bată") sau la persoana a Ii-a singular, indicativ şi
imperativ („m-ai lăsat", „trimite").

Reproşul, vaierul, tânguirea psalmistului modern sunt


întâlnite şi în lamentaţia psalmistului biblic, căruia însă i se
răspunde „de dincolo". Monologul eului liric vine în
contradicţie cu preceptul biblic „Crede şi nu cerceta" şi
exprimă nevoia celui „uitat de Dumnezeu de a primi un
semn al inocenţei pierdute.

Proiecţia simbolică a eului liric se construieşte prin


dezvoltarea metaforei „copacpribeag uitat...". Axis mundi,
legătură între pământ şi cer, copacul simbolizează
dualitatea condiţiei umane, a poetului care aparţine în
acelaşi timp lumii terestre, efemere (trupul - rădăcinile) şi
lumii cosmice eterne (spiritul - coroana).

Opoziţia termenilor „copac pribeag" şi „pomii de rod


sugerează condiţia celui respins de divinitate, respectiv,
pomul vieţii din rai, binecuvântat de Dumnezeu.

în prima secvenţă poetică (strofele 1-IV), cele două


metafore-emblemă grupează câte o serie de atribute ale
ipostazelor antitetice.

Primul vers este o confesiune adresată divinităţii, prin


vocativul „Doamne", lamentaţie exprimată prin verbul la
persoana I singular, superlativul absolut expresiv şi cele
două epitete, „singur", „pieziş". Versul iniţial impune
tonalitatea gravă a acestui psalm al singurătăţii, care are ca
temă o dramă existenţială.

Metafora „copac pribeag uitat în câmpie" realizează o


imagine a singurătăţii omului în ruptură, uitat de
Dumnezeu, derivând din mitica suferinţă a celui alungat
din edenul primordial. Epitetul „pribeag" asociat surprin-
zător cu substantivul „copac" conferă acestui element al
regnului vegetal, al vieţii în evoluţie, atributele umane:
singurătate şi mişcare. în poezia modernă, metafora
„provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic
incompatibile"9.

Şi alte metafore însoţite de epitet („fruct amaf, „frunziş


ţepos şi aspru") asociază termeni din sfera semantică a
vegetalului şi a umanului. Ele desemnează atribute ale
poetului însetat de cunoaştere şi căruia, tocmai de aceea, i
se refuză împlinirea în plan uman.

Tentaţia absolutului/ căutarea continuă este sugerată de


sintagma „~n îndârjire vie" şi este reluată cu verbul
„tânjesc", în strofa a doua.

Metafora „umbra mea de fum" (ipostază a credinciosului


ascet) exprimă componenta spirituală, însă dureros supusă
şi ea trecerii. Metaforele din versul „prins adânc între
vecii şi ceaţă" implică dualitatea suflet - trup (eternitate -
efemeritate) a celui care tinde spre absolut prin divinitate.
Dar Dumnezeu ascuns şi mut înseamnă singurătatea
omului.

„Metafora copacului blestemat, sterp, care tânjeşte după


semnele binecuvântării cuprinde întreg complexul
izgoniri?10.

în opoziţie, „pomii de rod cu gustul bun" poartă semnele


paradisului, ale inocenţei: „pasărea ciripitoare",
„crâmpeie mici de gingăşie", „cântece mici de vrăbii şi
lăstun", „nectare roze de dulceaţă", „aromaprimei
agurizi, „moile omizi. Imaginea edenică se realizează prin
imagini artistice variate (vizuale, auditive, olfactive,
tactile), spre deosebire de descrierea unilaterală a
„copacului uitat, cu imagini exclusiv vizuale. Ceea ce i se
refuză („tânjesc", „aştept, „nu am") sunt tocmai atributele
vieţii.

Opoziţia dintre „copacul uitat în câmpie" şi „pomii de rod


presupune şi distincţia singular - plural, care poate
semnifica, la nivel simbolic, deosebirea între condiţia
poetului inadaptat, însetat de absolut şi condiţia oamenilor
obişnuiţi, cu preocupări pământeşti.

Următoarele zece versuri constituie a doua secvenţă


poetică, care conţine motivaţia revoltei şi revolta,
modificând treptat tonalitatea iniţială, de lamentaţie.

Versul „Nalt candelabru, strajă de hotare" din strofa a V-a


spiritualizează imaginea copacului tinzând spre lumina
cerească, dar sugerează hieratismul steril, al jertfei
neprimite. „Candelabrul nu este o sursă a focului originar,
ci un suport al acestuia în diversele sale manifestări:
„Stelele vin şi se aprind pe rând/ In ramurile-ntinse pe
altare". Ascet al virtuţilor sterile, psalmistul se proiectează
în acest simbol al însingurării damnate. Năzuind spre
uniune cu absolutul, el nu propovăduieşte împăcarea;
nemângâiat, nu aduce un mesaj consolator. Aşteptarea,
veghea nerăsplătită a omului-altar, într-o singurătate lipsită
de consolare, îi trezeşte revolta: „Şi te slujesc; dar,
Doamne, până când?. Exclamaţia retorică exprimă
„exasperarea celui care, servind o absenţă, se simte
frustrat în existenţa sa"11.

Veghea aceasta impune o distorsiune a umanului de la


rânduielile sale fireşti: „De~a fi-nflorit numai cu focuri
sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele
porunci şi-nuăţăminte". Focul sfânt purifică spiritual, dar
omeneşte ucide. Rodirea metalelor printr-o alchimie a
focului (calea ascetului) este mai pură, dar inumană,
monstruoasă în sfera vitalului. Viaţa în ascultare, cale a
ascetului, înseamnă a renunţa la rodul firesc, uman.

Artistul (poetul blestemat) cunoaşte şi el o existenţă


paradoxală, rodind împotriva firii, ceea ce îi provoacă
suferinţa. Iar efectul suferinţei asumate este tocmai
umanizarea. Exasperarea este atitudinea prin care omul nu
caută să-şi depăşească sau să-şi anuleze condiţia, ci să şi-o
împlinească: „în rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă
muncesc din rădăcini şi săngef. Acesta este reproşul
adresat divinităţii mute: uitarea, golul. Suferinţa
psalmistului nu aparţine registrului durerilor umane, ci este
una profundă, a fiinţei. S Ultima Ultima
secvenţă poetică conţine ruga: „Trimite,

secvenţă Doamne, semnul depărtării,/ Din când în


când, câte un
POETICĂ pui de înger". Metafora „semnul
depărtări f şi simbolul

„pui de înger", ca mesager al transcendenţei, sugerează


nevoia psalmistului de primi un răspuns, o certitudine, o
alinare a spaimei de singurătate. Aducător de bunavestire,
de împăcare, de „pouaţă bună", mesagerul este purtător al
graţiei divine: „Să bată alb din aripă la lună/ Să-mi dea
din noupovaţa ta mai bună.

Tăcerea acestui Deus absconditus, implorarea rămasă fără


răspuns sunt sursele melancoliei din Psalm III. în jurul lui
Dumnezeu este un cerc de tăcere, iar a-L găsi înseamnă a-L
căuta neîncetat. De aceea însăşi cunoaşterea poetică devine
cunoaşterea purificatoare. Neputincios să atingă absolutul,
sufletul se bucură că trăieşte „neliniştita patimă cerească".

Raportul om - divinitate din psalm implică două ipostaze:


credinciosul părăsit şi Deus absconditus. Psalmul se
construieşte fundamental în jurul accepţiunii religioase a
divinităţii. Atitudinea este setea de divin. Versul final
aduce accepţiunea etică, ideea de bine „povaţa ta mai
bună") şi pe aceea gnoseologică „mistuitoare aspiraţie de
a şt?, încheiată în eşec, având ca efect suferinţa. Ipostaza
estetică a ideii de divinitate, aspiraţia spre perfecţiunea
inaccesibilă se sugerează prin mesagerii raiului, „pasărea
ciripitoare", „puiul de înger".

Forţa de sugestie a limbajului poetic arghezian, caracterizat


prin ambiguitate şi expresivitate, se realizează prin
neaşteptate asocieri lexicale, prin schimbări esenţiale la
nivelul sintactic şi al topicii. Materialitatea imaginilor
artistice, fantezia metaforică, asocierile semantice inedite
conferă forţa de sugestie a ideilor poetice şi modernitatea
textului liric.

Nivelul prozodic

- inovaţia prozodică: 7 catrene cu măsura diferită de la 7 la


11 silabe, rima încrucişată, ritm combinat şi un distih;

- inovaţia la nivelul rimei (părţi de vorbire diferite:

substantiv - adjectiv, adjectiv - verb, substantiv -

pronume etc).

Nivelul lexico-semantic

- cuvinte din câmpul semantic al vegetalului: „copac",


„fruct, „frunziş", „pomi de rod", „ramuri;

- neaşteptate asocieri lexicale, din sfera umanului şi al


vegetalului: „copac pribeag", „fruct amar", „frunziş ţepos
şi aspru";

- schimbarea valorii gramaticale : „pieziş" (adjectiv


provenit din adverb), „alb" (adverb provenit din adjectiv);

- termeni populari sau arhaici: „a tânji, „crâmpei,


„aguridă";
- termeni religioşi: „te slujesc", „altare", „înger".

Nivelul morfologic

- pronume şi verbe la persoana I şi a Ii-a singular, ca mărci


ale subiectivităţii;

- vocativul „Doamne";

- verbele la prezent, persoana I singular („tânjesc",


„aştept, „nu am", „slujesc"), la conjunctiv („să cânte",
„să mi se dea", „să bată") sau la persoana a Ii-a singular,
indicativ şi imperativ („m-ai lăsat, „trimite").

Nivelul stilistic

- epitetul rar: „copac pribeag", „fruct amar", „frunziş


ţepos şi aspru", „să bată alb";

- metafora: „îndârjire vie", „nalt candelabiu., strajă de


hotar", „ceaţă", „umbra mea de fum";

- simbolul: „pui de înger", „aripă;

- personificarea: „stelele vin şi se aprind";

- inversiunea: „nalt candelabru";

- antiteza: „copac pribeag" - „pomii de rod";

- enumeraţia: „vrăbii şi lăstun".


CONCLUZIE

Psalmul III [Tare sunt singur, Doamne, şi piezişi...J redă,


într-o tonalitate melancolică, diferite atitudini poetice faţă
de interlocutorul absent, Deus absconditus, în acelaşi timp
atitudini umane reflectate în lirica modernă: sentimentul
neputinţei şi al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea
damnată, revolta, reproşul, ruga.