CELULA PROCARIOTĂ este caracteristică bacteriilor şi algelor albastre-verzi
(cianobacteriilor). Celula procariotă are dimensiuni microscopice (de ordinul
micronilor) şi prezintă caracteristici proprii: materialul genetic (ADN) nu este
delimitat printr-o membrană, fiind localizat direct în citoplamsă; ADN-ul nu
este ascoiat cu proteine de tipul histonelor; peretele celular conţine aproape
întodeauna mureină (un peptidoglican = polizaharid); se multiplică, de obicei,
prin sciziparitate (împărţire în 2). Peretele celular conservă integritatea
celulei faţă de creşterea presiunii osmotice interne, menţine forma celulei şi
este suport de fixare pt cili şi flageli. Este alcătuit dintr-o reţea de molecule de
mureină (un peptidoglican) care poate fi încojurată de o membrană
lipoproteică puternic încărcată negativ. Există şi procariote lipside de perete
celular (micoplasmele). Plasmalema este alcătuită din fosfolipide şi proteine,
după modelul „mozaicului fluid” asemănător celui de la eucariote.
Citoplasma este un sistem coloidal complex, care se comportă ca un gel, în
care elementele componente au poziţii fixe deoarece lipsesc curenţii
citoplasmatici. Mezozomii sunt invaginări neregulate (1-2) ale plasmalemei,
cu rol în ancoraqrea moleculei ADN în celulă, dar pot avea şi alte funcţii (de ex
respiraţie). Nucleoidul (procarion, genofor) este alc din ADN, ARN şi
proteine. ADN-ul este reprezentat printr-o singură moleculă circulară, cu plieri
f strânse în 2 rânduri de bucle succesive. Putem afirma că bacteriile au un
singur cromozom circular. El are o lungime de 1000 ori mai mare decât
diametrul celulei, conţine o macromoleculă de ADN circulară cu aprox 40-50
bucle şi superrăsuciri (circa 400 perechi nucleotide/buclă) care sunt menţinute
prin intermediul unor molecule de ARN. În afara cromozomului circular
bacterian se pot afla în citoplasma celulei bacteriene una sau mai multe
structuri ereditare adiţionale numite plasmide. Plasmida este o moleculă
circulară de ADN bicatenar – ea reprezintă un micicromozom ce poartă 6-8
gene şi care se replică independent de cromozomul bacterian. Exemple de
plasmide: factorul de sex, factorul de rezistenţă la antibiotice. Ribozomii
(granulele lui Palade) sunt alc din ARN (75%) şi proteine (25%), fiind
particule nucleo-proteice. Sunt numeroşi şi au rol în sinteza proteinelor
realizată pe baza informaţiei genetice din ADN copiată de către ARNm.
Aparatul fotosintetic este prezent la unele bacterii, care pot realiza
fotosinteza oxigenică sau anoxigenică. Acest aparat este reprezentat de către
cromatofori = vezicule relativ sferice, lamele de forme şi mărimi diferite sau
saci membranoşi = tilacoide. Incluziunile sunt substanţe inerte depuse în
citoplasmă cu rol de rezervă: glicogen, amidon, volutină, sulf etc. Vacuolele
sunt structuri sferice, cu un înveliş lipopriteic unistratificat (tonoplast), care
apar în faza de creştere activă a celulei. Sporii sunt structuri speciale de
rezistenţă, întâlnite la eubacterii, de obicei într-un singur exemplar. Sunt alc.
Din 3 tunici (exina, stratul mijlociu, inteina), cortex, sporoplasma şi
nucleoplasma. Magnetozomii sunt incluziuni cu fier întâlnite la unele bacterii
acvatice cu rol în orientarea acestora sub apă. Se prezintă ca o masă de
filamente lipopolizaharidice pe suprafaţa bacteriilor Gram-negative. Capsula
– în jurul peretelui celular poate exista o structură numită capsulă sau strat
mucos, formată din polizaharide, cu aspect gelatinos şi consistenţă vâscoasă.
Cilii şi flagelii sunt organite de locomoţie prezente în special la bacteriile
alungite: bacili, vibrioni, spirili. Pilii (fimbriile) sunt structuri filamentoase cu
dimensiuni mai mici decât cele ale cililor şi mult mai numeroase.
CELULA EUCARIOTĂ – Celula este unitatea structurală, funcţională şi
genetică a tuturor organismelor vii. Studiul morfologiei, anatomiei şi fiziologiei
celulelor este realizat de către citologie. Celulele pot exista singure
(organisme unicelulare, gameţi etc.) sau grupate în ţesuturi, organe,
organisme pluriceulare. Dimenisuni: majoritatea sunt microscopice (20-30
microni), dar există şi c. de dimensiuni mai mari, de ex. celula musculară
striată poate avea L de 1mm-12 cm, axonul neuronului poate depăli 1 m.
Forma iniţială a celulelor este cea sferică, specifică celulei-ou (zigotul). În
procesul ontogenezei celulele rezultate prin diviziuni succesive îşi adaptează
forma funcţiei pe care o îndeplinesc. Ex. celulele musculare netede devin
fusiforme, cele striate devin cilindrice, neuronul capătă forma stelată de cele
mai multe ori, vasele conducătoare se alungesc şi capătă formă de tuburi etc.
Structura: celulele cu structură tipică au membrană (plasmalemă), citoplasmă
şi nucleu. Membrana este alcătuită din 2 straturi fosfolipidice dispuse cu
grupările hidrofile (radicalii fosforici) spre exterior (mediul intercelular în care
se află lichidul interstiţial) şi interior (mediul intracelular – citoplasma) şi cu
grupările hidrofobe (aciziig graşi) la mijloc, proteine (extrinseci, intrinseci,
transmembranare), colesterol şi glucide (ataşate lipidelor – glicolipide sau
proteinelor – glicoproteine). Citoplasma (citosolul) este alcătuită dintr-o
parte nestructurată (hialoplasma) şi o parte structurată – organite (structuri
permanente) şi incluziuni (structuri temporare). Hialoplasma este o mixtură
de soluţii şi sisteme coloidale (faza de dispersie este apa, iar faza dispersată
este reprezentată prin micelele organice), aflată în stare fluidă (sol) sau
semilichidă (gel), în funcţie de intensitatea proceselor metabolice care au loc
în diferitele compartimente celulare. Acest amestec conţine predominant apă,
care prin structura sa, cu un pol pozitiv (H+) şi unul negativ (HO-) se
comportă ca un dipol care determină atracţia sau respingerea altor molecule,
ceea ce îi conferă proprietatea de cel mai răspândit solvent din lumea vie.
Organitele celulare: - în cazul celulei animale: pot fi prezente în toate
celulele şi se numesc comune: RE, ribozomii, lizozomii, ap Golgi, mitocondriile,
centrozomul sau specficie anumitor celule: miofibrilele din cel. Musculare sau
neurofibrilele şi corpusculii Nissl din neuroni; - în cazul celulei vegetale
organitelor din celula animală li se adaugă peretele celular, plastide, vacuole
şi lipseşte centrozomul. Reticulul endoplasmatic este ca un sistem de
canale şi vezicule aplatizate răspândite în întreaga celulă, care fac legătura
între membrana nucleului şi membrana celulară, având ca rol principal
transportul substanţelor. Poate fi neted sau rugos (cu ribozomi pe suprafaţă).
RER este implicat în sinteza citomembranelor şi a proteinelor, iar REN în
sinteza lipidelor şi detoxifierea celulei. Ribozomii se mai numesc şi granulele
lui Palade. Sunt lipsiţi de membrană proprie, sunt alc din ARN şi proteine
(nucleoproteine), pot exista liberi în citoplasmă, ataşaţi de membrana RE sau
de membrana externă a nucleului şi au rol în sinte4za proteinelor specifice
unui anumit tip de celulă. Această sinteză se face pe baza informaţiei genetice
din ADN-ul nuclear, care este copiată (transcripţie) de către ARN mesager,
acesta migrează prin porii nucleului în citoplasmă până la nivelul ribozomilor,
unde are loc procesul de asamblare a aminoacizilor conrofm programului
genetic, proces numit translaţie. Lizozomii au aspectul unor vezicule şi conţin
enzime hidrolitice implicate în procesele de degradare (digestie) celulară =
heterofagie. Au rol în hrănirea celulei dar mai ales în protecţia acesteia
împotriva acţiunii nocive a unor substanţe toxice sau agenţi patogeni.
Mitocondriile au membrană dublă, cea externă este prevăzută cu pori, iar
cea internă cu criste la nivelul cărora se află enzimele implicate în procesele
de respiraţie celulară (enzime oxidoreducătoare). Aceste enzime catalizează
reacţiile de oxidare aerobă (ciclul Krebs) prin care substanţele organice sunt
descompuse complet în apă, dioxid de carbon şi energie stocată în ATP. Deci,
moleculele de ATP se sintetizează la nivelul mitocondriilor. Mitocondriile au
aparat genetic propriu alcătuit din ADN, ARN şi proteine care asigură
autodivizibilitatea şi sinteza proteinelor specifice (enzimele respiratorii),
independent de activitatea celulară. Complexul Golgi este format din
totalitatea dictiozomilor; este situat în apropierea nucleului şi cuprinde 2
componente: dictiozomul şi veziculele golgiene. Dictiozomul este format din 4-
6 sacule aplatizate umflate la capete, dispuse în teanc, limitate de o
membrană simplă, unitară. Veziculele golgiene rezultă din înmugurirea
periferică a saculelorm de care apoi se detaşează. Intervine în formarea
fragmoplastului şi a lamelei mediene a celulei în cursul citochinezei; la plante
şi fungi e implicat în biogeneza peretelui celular. Membrana veziculelelor
golgiene intervine în reînnoirea plasmalemei; la plnatele carnivore secretă
enzime digestive; are rol în elaborarea produşilor de secreţie şi este f
abundent în celulele secretoare. Centrozomul este format din 2 centrioli
dispuşi perpendicular unul faţă de altul şi din centrosferă. Are rol în formarea
fusului de diviziune şi lipsşte în celulele care nu au nucleu sau care nu se mai
divid (neuron, hematia adultă, trombocit, ovul, spermatozoid). Vacuolele
formează vacuomul celular. Sunt vezicule delimitate de o membrană simplă
numită tonoplast, care conţin o soluţie apoasă numită suc vacuolar. Ele nu
efectuează transformări metabolice şi iau naştere din diviziunea celor
existente sau din dilatări locale ale membranelor RE. Au rol în depozitarea
apei, substanţelor minerale şi organice menţinând homeostazia celulară dar şi
a unor substanţe toxice având astfel rol protector pt celulă. Peretele celular
este un înveliş caracteristic algelor, fungilor şi plantelor. Este definit ca un
exoschelet având rol important în determinarea şi menţinerea formei celulare.
Structura scheletică microfibrilară a peretelui celular este formată din celuloză
(la alge şi plante) şi chitină (la ciuperci). Pereţii celulari prezintă pori cu
denumirea de punctuaţiuni, prin care trec cordoane plasmatice numite
plasmodesme care asigură conexiunea funcţională a celulelor ce alcătuiesc un
ţesut. Peretele celular poate suferi modificări secundare, cum ar fi:
lignificarea, suberificarea, cutinizarea, cerificarea, mineralizarea, gelificarea şi
lichefierea. Plastidele sunt organite specifice algelor şi plantelor. D.p.d.v.
funcţional sunt de 2 tipuri: fotosintetizatoare (cloroplaste, rodoplaste,
feoplaste) şi nefotosintetizatoare (cromoplaste şi leucoplaste). A. Plastidele
fotosintetizatoare – la nivelul lor are loc procesul de F deoarece conţin
pigmenţi asimilatori. La algele verzi şi la plante predomină clorofila
(cloroplaste-cromatofori); la algele roşii predomină ficoeritrina şi ficocianina
(rodoplaste); la algele brune predomină fucoxantina (feoplaste). Cloroplastele
sunt mici granule lenticulare. La alge sunt numite cromatofori. Cloroplastele
sunt alc din înveliş, stromă şi sistem tilacoidal. Invelişul este reprezentat de o
membrană dublă ce închide stroma incoloră. Membrana externă este netedă.
Membrana internă emite creste, din care unele se prelungesc în lamele
stromatice, dispuse paralel cu axa mare a organitului (contrar crestelor
mitocondriale). Între lamelele stromatice se formează pe alocuri un anumit nr
de saci mici aplatizaţi, numiţi saculi granari dispuşi în teancuri. Aceştia provin
din dilatări ale lamelelor stromatice care se etalează paralel cu aceste lamele
şi care se detaşează. Ansamblul format din saculele granare şi porţiunile de
lamele stromatice care le mărginesc constituie aşa-numitul granum vizibil la
microscopul fotonic. Zonele granare sunt separate şi legate prin zonele
intergranare. Stroma este incoloră având aceeaşi structură ca şi cea a
hialoplasmei. Este de natură proteică, conţinând picături de lipide şi câteva
granule de amidon acestea formându-se la sfârşitul zilei, dar sunt hidrolizate
în cursul nopţii în glucoză care migrează în plantă. În stromă s-au evidenţiat
ribozomi, ARN, ADN. Membranele tilacoidale au structură lipoproteică dar se
deosebesc de celelalte citomembrane prin prezenţa pigmenţilor asimilatori
organizaţi în fotosisteme. Un fotosistem este un set de molecule pigmentare,
strict ordonate, care acţionează asemenea unei antene captând şi dirijând
energia fotonilor spre o singură moleculă de clorofilă a care va participa direct
la procesul de F. Datorită paratului genetic propriu, plastidele sunt
autodivizibile şi-şi pot sintetiza singure proteinele necesare. Conform teoriei
endosimbiozelor succesive, mitocondriile şi plastidele derivă din celule
procariote care au dezvoltat relaţii puternice cu celulele eucariote. B.
Plastidele nefotosintetizatoare – Cromoplastele sunt plastide galbene,
portocalii şi roşii care conţin în stroma lor incoloră pigmenţii carotenoizi
(xantofila, carotenul şi licopenul). Aceşti pigmenţi se prezintă sub formă de
granule, picături, tubuli sau cristale. Ele provin din cloroplaste modificate pe
măsură ce orgnele plantei evoluează. Aceste plastide sunt prezente în
petalele de flori, în fructele cărnoase, frunzele de toamnă şi mai rar în
organele vegetative (rădăcina de morcov). Indirect ele asigură răspândirea
unor fructe şi seminţe, precum şi polenizarea deoarece atrag insectele şi
păsările prin culorile pe care le dau. Prin hidroliza (care are loc în mod natural
în ficatul rumegătoarelor), carotenul se transformă în vitamina A – el
constituie deci provitamina A. Leucoplastele sunt plastide incolore în care se
depozitează diferite substanţe. În funcţie de substanţele conţinute au
denumiri specifice: amiloplaste (cu amidon), oleiplaste (cu uleiuri vegetale),
proteinoplaste (cu proteine). Incluziunile celulare conţin substanţe aflate
temporar în celulă: glicogen, amidon, lipide, pigmenţi, oxalaţi etc. Granulele
de amidon – în timpul transformării unui leucoplast în amiloplast, amidonul
apare ca o granulă mai refringentă în centrul plastidei, unde susbtanţa
fundamentală s-a rarefiat. Granula de amidon creşte prin pături succesive
dispuse în jurul unui punct central numit hil. Amidonul se poate forma şi în
citoplasmă prin polimerizarea hexozelor. Amidonul poate fi evidenţiat prin iod,
care colorează amiloza în albastru deschis şi amilopectina în albastru violet
deschis. Granulele de aleuronă _ anumite vacuole se deshidratează în
cursul maturizării seminţelor şi se reduc la o granulă proteică solidă. Granula
de aleuronă este formată din: o masă proteică fundamentală omogenă care
conţine sulf şi acid fosforic, un cristaloid proteic, unul sau mai mulţi globoizi
din fitat de calciu şi magneziu. Granulele pot fi simple când au numia
substanţă proteică şi compuse când au şi cristaloid şi globoid. Cristalele
minerale şi organice – cristalele minerale provin din săruri ale acizilor minerali,
depuse în vacuolă: sulfat de cupru, clorură de sodiu, diferite ioduri, cristale
anorganice – oxalat de calciu. Nulcleul are de obicei forma celulei (sferic,
reticular sau ovoid), majoritatea celuleor fiind uninucleate. Există şi celule substanţa fundamentală, fluidă şi omogenă, care umple restul cavităţii
anucleate (hematia adultă), binucleate (hepatocitul) sau polinucleate (celula nucleare. Ea conţine mai ales proteine (inclusiv echipamentul enzimatic
musculară striată, osteoclastul). Nucleul este alcătuit din: membrană dublă necesar sintezei de ADN şi ARN, nucleotide libere şi ATP), apă şi fosfolipide.
(anvelopă) care separă nucleul de citoplasmă; unul sau câţiva nucleoli sferici Funcţiile nucleului: controlează funcţionarea şi morfologia celulei, are rol în
sau ovoizi; cromatina – substanţă cu aspect variabil, dispersată în procesele ereditare (multiplicare, diferenţiere, cancerizarea celulelor),
nucleoplasmă (sucul celular) – substanţă fundamentală optic omogenă. controlul sintezei proteinelor citoplasmei.
Anvelopa nucleară cuprinde 2 membrane simple (fiecare având grosimea de
7,5 nm) separate de un spaţiu perinuclear clar. Membrana nucleară prezintă
pori ce ocupă cam 25% din suprafaţa sa. Aceştia reprezintă deschideri ce pun
în contact direct hialoplasma şi nucleoplasma. Porii joacă un rol central în
schimburile care au loc între hialoplasmă şi nucleoplasmă. Membrana externă
pune în contact direct spaţiul perinuclear cu cavităţile RE. Membrana internă
este dublată la animale pe fata internă de o pătură groasă (60 nm) de
proteine, numită lamina fibroasă. Nucleoidul reprezintă o formaţiune
globulară, sferică sau ovală, foarte refringentă, cu diametrul de 1-5
micrometri şi nu are membrană proprie. Nucleolul prezintă o porţiune
filamentoasă, reticulară ca un burete cu cromatină perinucleolară şi
intranucleolară. De fapt, nucleolema arată 2 zone diferite ca structură: zona
fibrilară – numeroase filamente de ADN şi mii de fibrile dispuse perpendicular
pe axa acestora, constituind molecule de ARN în curs de sinteză; zona
granulară – ribonucleotide asemănătoare ribozomilor localizaţi în citoplasmă
de-a lungul RE. Compoziţia chimică: proteine, complexe enzimatice necesare
sintezei de ARN, histone (proteine bazice legate de ADN), proteine ribozomale,
ARN, în special ARN localizat în zona fibrilară. Rol: sinteza ribozomilor. Sinteza
de ARN ribozomal se face exclusiv la nivelul nucleolemei.La acest nivel ARN
ribozomal se asociază cu proteine provenind din citoplasmă prin pori, pt a
forma preribozomi. Aceştia suferă apoi diverse modificări la nivelul zonei
granulare (faza de maturare) rezultând cele două subunităţi ale ribozomului
care migrează separat prin pori în citoplasmă unde se recombină. Cromatina
formează de fapt cromozomii care nu sunt condensaţi pt a putea fi observaţi
individual numai în timpul diviziunii celulare. În interfază (perioada dintre 2
diviziuni succesive) aceştia sunt puternic despiralizaţi şi dau aspectul reticulat
(de reţea) specific nucleului. Cromatina este un complex biochimic format din
96% nucleoptroteine cu ADN, conţine de asemenea holoproteine şi fosfolipide.
Nucleoproteina cu ADN se prezintă sub forma unui colier de nucleozomi,
formaţi fiecare din două x patru histone (H2A, H2B, H3 şi H4) înşirate pe o
moleculă de ADN. Cromatina apare sub formă dispersată (eucromatina sau
cromatina activă) şi condensată (heterocromatina sau cromatină inactivă
d.p.d.v. genetic). Cromatina condensată constituie cromocentrii şi se
subdivide în cromatina constitutivă – permanent condensată de la naştere
până la sf vieţii – cromozomul Y şi cromatina facultativă – care suferă
modificări de-a lungul dezvoltării individuale – unul din cromozomii X de la
femelă este inactiv şi apare în nucleul interfazic intens colorat corpusculul
Barr sau croamtina sexuală nefuncţional d.p.d.v. genetic. Cromozomii sunt
formaţi din ADN şi proteine specifice (histone şi nonhistone). Moleculele de
ADN conţin sub formă codificată biochimic (ordinea codonilor) informaţia
genetică pe baza căreia se desfăşoară toate procesele de sinteză celulară,
adică toate reacţiile metabolice. Aceste reacţii caracterizează celula vie şi-i
conferă toate particularităţile structurale şi funcţionale. Nucleoplasma –