MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII

MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE

Catedra Ştiinţe Administrative

TEZĂ ANUALĂ
Tema: „Dreptul şi religia”

A elaborat:
Studentul anului III,
grupa 311
Specialitatea:
administraţie publică
Iacub Alexandru

Conducător ştiinţific:
Mocreac Tatiana

CHIŞINĂU - 2009
 PLANUL:

INTRODUCERE……………………………………………….….………… 3

§1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA RELIGIEI........................................ 4

§2. DREPTUL, RELIGIA ŞI MISTICA..................................................... 7

§3. EVOLUŢIA RAPORTURILOR RELIGIE – DREPT.......................... 11

§4. CORELAŢIA DREPT-RELIGIE.......................................................... 20

§5. NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL CANONIC

ORTODOX............................................................................................ 23

ÎNCHEIERE ………...………………………….………………….……..... 27

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………... 29

3
 ÎNTRODUCERE

Dreptul nu este un fenomen de sine stătător, el variază în raport cu dezvoltarea

societăţii, cu gradul de civilizaţie al acesteia, cu celelalte ştiinţe sociale.
De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie, cele două mari puteri, a
existat o legătura inevitabilă şi indisolubilă.
Religia este prima încercare de gîndire metafizică a omului. Este prima
filosofic întreaga istorie a omenirii ca viaţă spirituală nu poate fi concepută fără
elementul religios care a oscilat de la o extremă la alta, pînă în zilele noastre, cînd, cel
puţin în ţările eliberate de totalitarism, cunoaşte un puternic reviriment.
Ca normă şi spiritualitate, ce are drept centru de greutate fiinţa umană, dreptul
se interferează cu religia, în grade diferite, în existenţa sa temporală şi spaţială,
dobîndind cînd un conţinut profund religios sau, din contra, un conţinut absolut ateist,
independent şi indiferent de religie sau, din contra, înverşunat potrivnic. Evident,
nuanţele, situaţiile intermediare nu lipsesc. Desigur, aşa cum am încercat să ilustram,
relaţia dintre drept şi religie a variat şi variază de la popor la popor, de la epocă la
epocă, ea nu poate fi redusă la postura religiei de forţă propulsivă a realizării
dreptului.

Instituţiile statului s-au laicizat treptat si astfel a intervenit demarcarea între

funcţiile şi instituţiile laice şi cele religioase. Cu toate acestea, cele două instituţii şi-
au păstrat caracterul normativ, legătura psihică şi morală, legătură latentă dar
permanentă dată de sentimentul mistic comun, care le conferă atât autoritate cât şi
prestigiu.
Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra
modul în care acestea au influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.
Lucrarea propusă are drept scop evaluarea relaţiei drept-religie, analiza
legăturii dintre drept şi religie care a variat de-a lungul istoriei, de la un popor la altul,
de la o epocă la alta, generând marile doctrine şi şcoli de drept.

4
 §1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA RELIGIEI

Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză şi cercetare

pentru sociologie (religia este un fenomen social ca şi politica şi economia, care
exprimă o formă de coeziune socială), etică (religia este expresia îndeplinirii
datoriei), psihologie (fenomenul religios este o componentă a psihicului), filozofie
(rolul şi semnificaţiile religiei în evoluţia societăţii, modul în care diferitele civilizaţii
şi-au exprimat prin simboluri religioase percepţia destinului lor).
Ca orice fenomen social, religia are propria sa istorie.
Cea mai veche doctrină religioasă este animismul care înseamnă credinţa în
spirite şi în suflete (animus = suflet), principalele forme de manifestare fiind cultul
morţilor şi cel al fenomenelor naturale. Animismul constituie, în concepţia lui E.B.
Taylor (1832-1917), „baza religiei, de k cea a sălbaticilor, la cea a popoarelor
civilizate”.
Prima mare religie monoteistă o reprezintă iudaismul, bazată pe alianţa dintre
Iahve (Iehova) - Dumnezeu şi poporul ales răspândită în bazinul mediteranian cu
aproape 100 de ani înainte de Hristos (poporul evreu se consideră poporul ales).
Ierusalimul este considerat primul oraş în care a apărut religia creştină, aproximativ
în anul 30 D.H. religie legată organic de persoana, viaţa şi moartea lui Cristos (Isus
din Nazaret, Regele Iudeilor).1
Ni se pare interesantă epistola trimisă în anul 112 împăratului roman Traian, de
către Pliniu, în care, acesta din urmă, cere sfaturi în legătură cu tratamentul ce trebuie
aplicat creştinilor, evidenţiind integritatea morală desăvârşită a acestora, care refuzau
să fure, să distrugă, să comită adulter şau să-şi încalce cuvântul dat.
Hristos (în limba greacă: ales al Domnului) sau Mesia (în limba ebraică: cel
ales de Dumnezeu) a murit în anul 30 sau 31, iar după 30-40 de ani de la moartea sa
au fost scrise Evangheliile.
În galeria marilor religii se găsesc: hinduismul în India, Budismul -China,
islamismul - ţările arabe, fiecare cu o istorie fascinantă; au configurat dreptul

1
Voicu Costică, Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 2002. p.136.

5
societăţilor în întreaga lor istorie, rămânând şi astăzi la baza culturilor din zonele
geografice amintite.
Prin natura sa, religia nu caută să explice fenomenele prin metode specifice.
La egipteni, faraonul (regele) era considerat un zeu, un nemuritor: el este cel
mai bun, cel mai drept, atotştiutor şi desăvârşit în judecata şi hotărârile pe care le la.
Puterea lui de monarh derivă din caracterul său divin. Zeul suprem 1-a delegat să
conducă ţara şi să stăpânească pământul. El este şeful suprem al cultului religios.
Dreptul egiptean şi-a extras normele din prescripţiile religioase: el este considerat de
origine divină, reprezentând poruncile divinităţii.
În timpul despotismului persan, dreptul este inspirat de zeul suprem Ahura
Mazda.
Este important de precizat faptul că atunci când s-a constituit, instituţia
Bisericii Creştine nu a creat un drept, pentru că acesta exista: era dreptul roman care
se aplică tuturor cetăţenilor de pe întreg cuprinsul imperiului (Legea celor XII table -
sec.V I.H.). Religia creştină apărută după această dată, a preluat norme şi concepte
din legea romană. Armata romană a răspândit Evanghelia în întreaga lume antică,
Imperiul Roman asigurând mediul politic prielnic pentru răspândirea creştinismului.2
Istoria consemnează că armata romană a facilitat creştinarea populaţiei
autohtone din Dacia şi alte teritorii ocupate (după anul 300 Sfântul Andrei).
Religia creştină a constituit componenta fundamentală a Imperiului Bizantin:
religia a fost factorul catalizator al popoarelor ce trăiau între graniţele imperiului, ea
fiind decretată religie de stat (anul 392 împărat Theodosius), consecinţa fiind numirea
împăratului ca şef politic religios al imperiului.
Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfinţea autoritatea
sa de locţiitor pe pământ al lui Dumnezeu. În această calitate, el era legislator şi
comandant suprem al armatei. Juriştii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a
voinţei împăratului în domeniului administrativ, legislativ, judecătoresc şi religios.
În Europa Occidentală Biserica creştină (catolică) este separată de stat
(Imperiul Roman de Apus), ea exercitând o importantă influenţă asupra legislaţiei şi

2
Cairns Earle, Creştinismul de-a lungul secolelor - Bucureşti, 1992, p. 81-109.

6
dreptului roman.
În dreptul medieval, probele cunoscute sub numele de „Judecata lui
Dumnezeu” sau „ordalii” erau justificate de credinţa oarbă în intervenţia divinităţii
pentru a arăta vinovăţia sau nevinovăţia celui supus judecăţii în cazuri de furt,
asasinat, vrăjitorie şi adulter. Ordaliile cele mai comune erau: proba focului, a apei
reci şi a îngurgitării unor lichide sau alimente otrăvite.
Dreptul canonic recunoştea Bisericii o jurisdicţie specială. Jurisdicţia
ecleziastică unei mari categorii de cauze civile şi penale, cunoscând forma cea mai
abuzivă în perioada inchiziţiei.
Tribunalele inchiziţiei, create de Papa Grigore al IX-lea prin Bul, Papală din
anul 1233, au funcţionat sub autoritatea supremă pontificală şi au avut drept scop
reprimarea ereticilor. În această perioadă s-a redactat Corpus Juris Canonici (1580),
care a fost în vigoare până în anul 1918 când a fost adoptat Codex Juris Canonici.
Biserica, într-o perfectă înţelegere cu autorităţile statale, s-a aflat la originea
cruciadelor desfăşurate în perioada 1095-1291.3 Aproape 200 de ani creştinii au dus
cruciade împotriva maurilor în Spania, a musulmanilor din teritoriile ocupate.
Motivul principal al cruciadelor a fost religios.

3
Morrissan Cecile, Cruciadele – Bucureşti: Editura Meridiane, 1998, p.59.

7
 §2. DREPTUL, RELIGIA ŞI MISTICA

„Pretutindeni unde dreptul apare pentru prima dată în istorie, îl găsim cu o altă
putere, care, împrimându-i stampila unei consacrări mai augustă, îl smulge
vicisitudinilor, intereselor şi oportunităţii, critica raţiunii, arbitrarului forţei pure şi îl
aşează la o distanţă la care nu se poate ajunge şi care face să se nască respectul”.
Iată ce scrie ilustrul Ihering despre inevitabila legătură, pe care o găsim
pretutindeni în istorie, între drept şi religie4.
Nicăieri dreptul nu s-a născut cu fizionomia laică pe care o are azi în toate
societăţile; autoritatea pe care o prezintă ordinea juridică îşi găseşte baza în originea
divină pe care guvernanţii o atribuie regulilor de drept şi caracterului sacru pe care
poporul ascultător îl acordă regulilor care-i limitează libertatea.
Care este explicaţia acestui fenomen? Explicaţia este că popoarele primitive -
şi noi credem că şi cele civilizate, afară de cele, foarte rare, care au simţul civic
format - nu se supun regulilor de drept decât dacă cred în originea lor
supraomenească. Ceea ce le face să se supună regulii de drept este un sentiment,
sentimentul mistic. Într-adevăr, autoritatea dreptului şi în general a normelor de
purtare poate fi bazată pe trei forţe diferite: mai întâi forţa materială, care, am văzut,
constituie un element indispensabil al dreptului; apoi forţa raţiunii şi în sfârşit, forţa
mistică, forţa sentimentului.
1) Forţa materială este absolut necesară, însă ar fi insuficientă spre a
garanta ordinea şi respectul instituţiilor care formează armătura unei societăţi. Forţa
materială este eficace atunci când se întrebuinţează împotriva unei minorităţi,
majoritatea dând sprijinul său moral dreptului. Când majoritatea este nemulţumită de
structura juridico-politică a statului, forţa guvernanţilor devine ineficace şi sfârşeşte
prin a se prăbuşi. De aceea, la baza acestei forţe materiale şi colaborând cu ea, în mod
expres sau tacit, trebuie să mai existe o forţă, care poate fi:
2)Forţa raţiunii se manifestă prin consensul inteligent al societăţii, afară de
elementele de dezordine şi adeziunea necondiţionată la complexul normelor de

4
Ihering, Esprit du droit romain, trad. din fr. - Bucureşti, 1982, p. 266.

8
purtare. Or - o repetăm - după noi nu există decât o infimă minoritate, chiar în
societăţile civilizate, care să fie capabilă de a raţiona asupra instituţiilor,
deplin conştientă asupra calităţilor şi defectelor lor. Cei mai mulţi se supun şi aprobă,
pentru că cred în perfecţiunea - relativă sau absolută. - a instituţiilor care îl
guvernează. Omul raţional, homo sap.iens, al lui Decarteş, este raţional în comparaţie
cu animalele, dar nu este raţional în sensul unei egale comprehensiuni a tuturor
problemelor puse de inteligenţa omenească, cum o susţin raţionaliştii impenitenţi. În
acest sens, numai o infimă minoritate sunt oameni raţionali. Popoarele nu se supun
legilor fiindcă gândesc, ci fiindcă cred.
3) Sentimentul mistic este tocmai baza acestei credinţe. Prin mistică, în sensul
larg-al cuvântului, se înţelege „acele doctrine care se bazează mai mult pe sentiment
şi pe intuiţie decât pe raţionament şi pe observaţie”. Or, dacă în mod incontestabil,
religia se bazează - prin definiţie - pe mistică, pentru mulţi gânditori, - şi noi ne
raliem acestei opinii - morala şi dreptul se bazează şi ele, în mare parte, tot pe
sentimentul mistic. Iată-ne astfel în faţa legăturilor dintre drept şi religie. Dreptul, am
văzut că la începutul tuturor statelor se confundă cu religia, în sensul că regulile de
drept sunt considerate ca emanând de la divinitate; guvernanţii şi oamenii de drept
sunt şi preoţi; în acelaşi timp, toate actele juridice importante au nevoie pentru
perfectarea lor de sancţiunea divinităţii5. Încetul cu încetul instituţiile se laicizează, se
face demarcarea mai mult sau mai puţin pronunţată între funcţiile şi instituţiile
religioase şi laice. Astăzi este nediscutabil că între drept şi religie nu mai există
aproape nici un raport formal, temporalul şi spiritualul îşi au fiecare domeniile lor. În
multe ţări. Biserica este separată de stat.
Şi totuşi între drept şi religie există încă o strânsă legătură. Există, am putea
zice, o legătură reală. Dacă între cele două discipline a existat multă vreme - şi mai
există şi azi într-o anumită măsură - o legătură şi chiar o confuzie care a mers până la
aceea a juridice, azi legătura se prezintă sub alte aspecte. Nu mai avem o legătură de
la autoritate la autoritate, de la instituţie la instituţie, ci o legătură latentă, confuză
prin substratul lor, sentimentul comun, mistic.

5
Ibidem, p.267 şi urm.

9
 Între drept şi religie - să ne ierte pozitiviştii - există un raport mai intim decât
între drept şi ştiinţele pozitive. Încercarea pe care au făcut-o sociologii şi pozitiviştii,
începând cu Aug.Comte, de a construi dreptul pe bazele unei ştiinţe pozitive a dat
greş. Între disciplinele normative şi cele pozitive nu se poate face o asimilare. Cele
dintâi stabilesc norme de purtare, făcute de oameni şi pentru oameni, care le pot
shimba şi chiar călca; cele din urmă stabilesc legi, raporturi necesare între fenomene,
pe care oamenii nu le pot schimba, nici călca. Într-un caz se determină ce trebuie să
fie, în al doilea ce este. Astfel încât dreptul se va apropia în mod fatal, mai mult de
religie - ca şi de morală, care stabilesc norme - decât de ştiinţele pozitive.
Dar, pe când legătura între cele două puteri, - religia şi dreptul, spiritualul şi
temporalul - a variat şi variază încă de la popor la popor, şi de la epocă la epocă,
legătura profundă între credinţa religioasă şi credinţa juridică este permanentă, căci
întotdeauna La baza dreptului vom găsi sentimentul mistic.6 Mistica dă dreptului
prestigiul şi autoritatea fără care nu se poate impune; mistica este sentimentul care
provoacă naşterea marilor doctrine politico-socialo-juridice.
J. J. Rousseau, inspiratorul Revoluţiei franceze, Kad Marx, părintele
socialismului materialist, Lenin, creatorul bolşevismului, Mussolini, creatorul
fascismului sunt mistici.
Poporul francez, în 1789, credea în revoluţie ca într-o nouă religie, proletariatul
crede în marxism (biblia proletarului) ca în biblie, poporul rusesc idolatrizează pe
Lenin, poporul italian crede în Mussolini ca într-un mit („trebuie să mă luaţi ca pe un
mit”, declară Mussolini). Nu mai vorbim - vom reveni mai departe - de respectul
religios pe care-1 aveau Romanii pentru legea celor XII table.
Din această asemănare reală, de fond, rezultă în mod natural şi o asemănare
formală între cele două discipline.
Într-adevăr, ce este dreptul? Dreptul l-am definit ca: totalitatea normelor care
se impun oamenilor în societate, şi sancţionate la nevoie de forţa materială. Dar
religia ce este? „Religia, scrie Durkheim, este un sistem solidar de rituri şi credinţe,
relativ la lucruri sfinte, care unesc într-o comunitate morală, numită biserică, pe toţi

6
Vallimărescu A., Studiu asupra raporturilor dreptului, Bucureşti, 1999, p. 13.

10
cei care aderă la ele”.
Cu alte cuvinte şi dreptul şi religia se caracterizează prin două elemente: norme
şi procedee de manifestare şi valorificare a lor, care poartă numele de rituri în
religie, de procedură în drept. Şi este şi natural să fie astfel, dreptul derivând în mod
direct din religie, iar tehnica Iui fiind opera corpului sacerdotal în vechime7. Astfel, se
ştie că, la Roma, dreptul a fost monopolul pontificilor, care sunt primii jurisconsulţi şi
interpreţi autorizaţi ai legii.
Ei construiesc celebrele legis actiones, primele forme procedurale la Romani,
şi tribunalul lor constituie prima instanţă judecătorească ce se cunoaşte la Roma.
Orice violare a legii este considerată în antichitate ca o ofensă adusă divinităţii.
Laicizarea dreptului nu împiedică ca acesta să-şi păstreze structura lui şi în
acelaşi timp caracterul normativ al religiei şi al dreptului face ca în mod fatal să fie
identice în mod organic, diferind numai prin conţinut.
În rezumat, dreptul şi religia (luată ca sistem de norme), ca şi morala îşi au
originea lor comună în necesitatea unor norme care să reglementeze raporturile
oamenilor în societate. Şi unul şi celelalte sunt opera oamenilor, ambele fiind bazate
pe credinţe, pe sentimentul mistic al unei puteri superioare, identice la început,
diferenţiate cu timpul. Diferenţierea se va face în natura sancţiunii, care devine
spirituală sau morală în religie şi morală, care se menţine materială în drept. Dacă
evoluţia merge în linii generale, spre o deosebire între drept şi religie, între autoritatea
laică şi cea religioasă, găsim dese reveniri la confuzie sau apropiere politico-juridică
între cele două discipline. Această apropiere se explică pentru noi, prin baza mistică
comună care le caracterizează şi care în ambele se manifestă atât în geneza marilor
doctrine, cât şi în autoritatea şi prestigiul lor. Progresul spiritului omenesc, al ştiinţei
şi al filozofiei vor accentua diferenţierea din punct de vedere politic; legătura psihică
şi morală rămâne însă, corespunzând elementului mistic permanent pe care-1 au la
bază. Pentru ilustrarea celor spuse mai sus să facem un scurt istoric al raporturilor
între drept şi religie.

7
Goruneanu R şi alţii, Ideea de drept şi procesul ei de formaţiune - Bucureşti, 1994, p. 88.

11
 §3. EVOLUŢIA RAPORTURILOR RELIGIE – DREPT

În această evoluţie, putem distinge mai multe faze.

1) O primă fază reprezintă confuziea totală, atât pe terenul dreptului public, cât
şi pe acela al dreptului privat, a dreptului cu religia.
2) O a doua fază ne pune în prezenţa emancipării progresive a dreptului
privat de religie.
În sfârşit, ultima fază tinde la separarea completă chiar pe terenul politic, a
dreptului de religie, care este înlocuită cu mistici laice.
Este bine înţeles că evoluţia raporturilor între drept şi religie, nu a fost
rectilinie. În cursul istoriei, găsim dese reveniri înapoi - corsi şi ricorsi. Fazele expuse
de noi reprezintă un tablou care, în scop ştiinţific, didactic, expune evoluţia în liniile
ei generale.
De asemenea aceste faze nu reprezintă decât raporturile trecătoare între drept şi
religie, ca instituţii formale. Raportul real, mistic între drept şi religie am spus că este
permanent şi-i vom releva principalele manifestări.
Să începem cu prima fază.
1. Am spus că această fază reprezintă o confuzie, mai mult sau mai puţin
completă între drept şi religie. Pe terenul dreptului public, această confuzie se
manifestă sub două forme: teocraţia şi monarhia de drept divin. Teocraţia este
guvernarea directă a societăţii prin zei; monarhia de drept divin, guvernarea prin
reprezentanţi ai divinităţii. Prima formă o găsim La Egipteni, unde faraonul este
considerat ca un zeu, şi la Evrei în epoca primitivă, unde societatea este guvernată de
Iehova. Acelaşi lucru se poate spune şi de clanul totemic, unde, când autoritatea
începe să se individualizeze, conducerea clanului este atribuită unui personaj care are
puteri supranaturale, vrăjitor sau magician, după unii. După Durkheim şi Davy,
societatea totemică cu funcţii nediferenţiate se transformă în societate tribală,
ierarhizată, când un individ este considerat ca incarnând el singur totemul până atunci
comun colectivităţii. Deci şi în clanul şi tribul totemic, şeful este confundat cu
divinitatea.

12
 Suveranitatea de drept divin, pe care o găsim la cele mai multe popoare din
antichitate, Perşi, Chinezi, Greci, Romani, nu mai reprezintă guvernarea directă prin
zei, ci guvernarea prin oa meni care reprezintă divinitatea. Puterea, autoritatea este
exercitată de indivizi, care o deţin de la divinitate şi procedează sub inspiraţia ei.
Poporul supunându-se lor, se supune în realitate divinităţii. De unde şi autoritatea
quasi-superstiţioasă de care se bucură. Legile pe care le fac, hotărârile judecătoreşti,
pe care le dau, nu sunt decât traducerea fidelă a voinţei zeilor. Cum spune Duguit,
superioritatea voinţei guvernanţilor nu poate avea altă justificare decât caracterul ei
supranatural.
Astfel, la Chinezi, împăratul este «fiul Cerului», mandatarul lui Confucius
spune: „Mandatul Cerului care dă suveranitate unui om, nu i-o conferă pentru
totdeauna”.
Celebrul Cod al lui Hammurabi, rege al Babiloniei, se termină cu următoarele
cuvinte: „Dacă acest om (regele) nu acordă atenţie cuvintelor mele scrise pe
monumentul meu... Dumnezeul suprem, care a instituit domnia mea, să-i la
strălucirea suveranităţii, să-i sfarme sceptrul şi să-i blesteme soarta”.
Grecii considerau că legile lor sunt Opera zeilor. Platon chiar spune că a se
supune legilor este a se supune zeilor.8 Toţi regii şi şefii lui Omer sunt de origine
divină, iar regii când judecă, nu fac decât să aplice voinţa zeilor. Themistele,
hotărârile judecătoreşti, le sunt revelate printr-o cunoaştere supranaturală. Socrate, ne
spune Xenofon, proclamă respectul legilor, pentru că zeii le-au prescris oamenilor.
«Cei vechi, scrie Fustei de Coulanges, ziceau că legile lor le vin de la zei.
Cretanii atribuiau legile lor nu lui Minos, ci lui Jupiter; Lacedemonienii credeau că
legislatorul lor nu era Licurg, ci Apollo...».
Dacă trecem la Romani, găsim confuzia între drept şi religie până târziu. Chiar
în timpul republicii şi imperiului, Romanii credeau că regele legiuitor Numa
Pompilius a scris legile sub dictarea Nimfei Egeria. Sub regalitate, ca şi sub republică
şi imperiu, magistraţii sunt şi preoţi în acelaşi timp. Deşi alegerea lor se face de
popor, acesta este considerat ca îndeplinind voinţa zeilor. Orice funcţionar este în

8
Braunstein Fl., Pepin J-Fr., Marile doctrine filosofice, politice, religioase, economice, Bucureşti, 1997, p. 228-274.

13
acelaşi timp civil şi religios, cum zice Ihering, funcţionarii sunt preoţi înăscuţi.
Legile, chiar când sunt votate de popor, nu au valoare decât după prealabila
consultare a zeilor, prin auspicii şi auguri. Dacă aceştia nu sunt favorabili - şi
guvernanţii au speculat favoarea zeilor-, nu se procedează la nici un act public
important. Nu se votează, nu se depune jurământ, nu se declară război, nu se încheie
alianţe.
Din caracterul religios al dreptului la romani, rezultă una dintre caracteristicile
cele mai importante ale dreptului roman: imuabilitatea, fixitatea - cel puţin aparentă -
a legilor.
Pretorul, acel admirabil adaptator al legii la necesităţile veşnic schimbătoare
ale timpului, a procedat la această operă de adaptare, bazându-se şi invocând în
continuu legea celor XII Table.9
Am văzut cum dreptul public roman se confundă aproape complet cu religia.
Dreptul privat, unde în mod fatal întervin interese de ordin practic, va fi mai puţin
tributar religiei. Şi totuşi multe instituţii de drept privat au o origine pur religioasă.
Familia se înjghebează în jurul unei divinităţi; proprietatea reprezintă la început
dreptul familiei asupra terenului în care sunt îngropaţi strămoşii divinizaţi;
testamentul începe prin a fi transmisiunea cultului; adrogaţiunea, stabilirea unei
filiaţiuni artificiale pentru continuarea cultului strămoşesc. Nu numai atât, încă multă
vreme pontificii romani constituie unica jurisdicţie, fiind şi singurii deţinători şi
cunoscători ai legilor. Ihering explică aceasta prin confuzia între drept şi religie, ceea
ce făcea ca pontificii să fie singurii oameni de drept, judecători, legiuitori şi
jurisconsulţi. Tot ei deţineau formulele procedurale ale acţiunilor legii, şi în acelaşi
timp le ţineau secrete, caracteristică a tuturor castelor sacerdotale. Pare-se că primul
care a dat publicului formulele acţiunilor legii a fost scribul marelui pontif Gnaeus
Flavius (450 a. n. a). Mai târziu, marele pontif Tiberius Coruncanius dă consultaţiile
în public.
Ihering a demonstrat în mod admirabil legătura de filiaţiune a instituţiilor
juridice cu cele religioase, prin analiza tehnicii juridice, perfect asemănătoare cu

9
Văllimărescu A., Pragmatismul juridic, Bucureşti, 1998, p.102.

14
tehnica religioasă.
Astfel, ne spune Ihering, Varron împărţea res divinae în trei categorii, care
amintesc diviziunea tripartită pe care jurisconsulţii o uzitau. Varron împarte lucrurile
religioase în: de hominibus de locis, de temporibus et sacris, corespunzând diviziunii
mpersonae, res et actiones a jurisconsulţilor.
Pontificii romani, în epoca primitivă, erau singurii intelectuali ai cetăţii,
singurii care aveau instrucţiune, ştiau să scrie şi să dea sfaturi (cavere, scribere,
respondere. Ei redactau formulele şi actele religioase şi, ca atare, tot ei erau
însărcinaţi şi cu redactarea actelor şi formulelor juridice şi judiciare. De unde,
identitatea tehnicii ecleziastice cu tehnica juridică: acelaşi formalism şi aceeaşi
rigiditate a expresiilor întrebuinţate; aceleaşi procedee de a obţine prin căi indirecte,
ceea ce nu se poate obţine pe baza principiilor existente, acte aparente, acţiuni fictive,
pe care le găsim la pretorul rorrian mai târziu. Este epoca în care dreptul nu are încă
caracterul unei discipline autonome.
Cu timpul însă, înmulţirea populaţiei, formarea unor clase care nu participă la
religia romană, exclusiv rezervată cetăţenilor, imigraţia din ce în ce mai abundentă,
dau naştere necesităţii unor acte şi proceduri de care să se poată servi necetăţenii şi
care în mod fatal îşi pierd caracterul religios. Astfel căsătoriei prin confarreatio i se
adaogă aceea prin coemptio, care nu mai este trecerea solemnă de la un cult la altul,
ci un simulacru de vânzare; de asemenea adrogaţia, adopţiunea romană, îşi pierde
caracterul religios, spre a deveni o instituţie civilă; testamentul religios, calatis
comitiis, care se făcea în prezenţa pontificiilor, accesibil deci numai patricienilor, este
înlocuit din ce în ce cu testamentul per aes et libram, act fără nici un caracter religios.
De asemenea contractul prin jurământ, se transformă în stipulaţie, contract verbis,
care se formează prin simpla pronunţare a unor cuvinte.
În sfârşit, procedura legis actio per sacramentum, îşi pierde caracterul religios.
Dacă sub influenţa schimbărilor în compunerea populaţiei, a predominanţei pe
care o la plebea, nelegată de zeii cetăţii, a scăderii sentimentului religiei, dreptul
privat se liberează din ce în ce de jugul religios, dreptul public rămâne în strânsă
legătură cu el. Nici odată - cel puţin de formă - Romanii n-au separat funcţiile publice

15
de protecţia religiei: toate actele importante ale vieţii publice se fac sub auspiciile
zeilor. Dacă este adevărat, cum o remarcă Ihering. că religia „din stăpână devenise
servitoare”, ceea ce înseamnă că Romanii se serveau de ea în interese politice
interpretând voinţa zeilor după cum dictau aceste interese, din aceasta nu trebuie
dedus că religia îşi pierduse rolul însemnat pe care-1 juca. Cea mai bună dovadă este
că Cesar, când răstoarnă principiile constituţiei republicane, caută să-şi justifice
puterea, invocând originea lui divină.
August îşi la acest nume, care înseamnă templu consacrat, tot cu aceeaşi
intenţie. Toţi împăraţii romani îşi iau titlul de divus, divin. Aurelian, când simte că
autoritatea împăratului descreşte, caută o nouă bază a puterii imperiale, într-o
divinitate orientală: Mithra. Aşadar, regimul politic, regal, republican sau imperial se
sprijină pe religie, mai bine zis pe sentimentul mistic al celor cărora se impune.
Ferrero susţine, şi credem cu drept cuvânt, că decadenţa Romei a început cu
distrugerea principiului de autoritate pe care-1 reprezenta Senatul, care învestea pe
consuli şi pe împăraţi cu puterea, în numele divinităţii, al cărei exponent era. În
momentul când împăraţii au început să ignoreze voinţa Senatului, desemnându-şi
singuri succesorii, au dat lovitura de graţie regimului, a cărui bază era în mistica
populară. La aceasta trebuie să adăugăm influenţa creştinismului, care reuşeşte prin
lovitura ce o dă pâgânismului să atingă statul roman în bazele sale mistice.10
Ceea ce este interesant, este faptul că creştinismul constituie prima religie care
se dezinteresează de drept. Dând Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce
este a lui Dumnezeu, religia creştină, în spiritul fondatorului său şi al evangheliştilor,
nu se amestecă în afacerile lumeşti. Aceasta însă numai cât timp creştinii au a lupta
împotriva persecuţiilor. Când Biserica creştină triumfă, din nou religia tinde a se
confunda cu dreptul, monarhii justificându-şi autoritatea prin voinţa lui Dumnezeu. În
acelaşi timp, Papii încep a revendica puterea temporală pentru ei, tot în numele lui
Dumnezeu. Formula lui Sf. Paul «non est potestas, nisi a Deo» este invocată de
teologi spre a justifica puterea monarhilor. Regii Franţei şi împăraţii Germaniei sunt
reprezentanţii lui Dum nezeu pe pământ. Regele Franţei este „omni homine major,

10
Văllimărescu A., Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999, p.94.

16
solo Deo minor”, mai mare decât orice om, mai mic numai ca Dumnezeu. Celebrul
orator Bossuet construieşte teoria monarhiei de drept divin, monarhie absolută. «Dieu
etablit les princes comme ses ministres, scrie Bossuet, et regne par eux sur les
peuples. Les princes agissent comme ministres de Dieu et ses lieutenants sur la terre.
Dreptul public continuă aşadar, în evul mediu şi în timpurile . moderne, a se
sprijini pe religie, mai bine zis pe o mistică. A trebuit să vină Revoluţia franceză
pentru a rupe legătura între drept şi religie: aceasta însă numai formal; în fond, noul
sistem de guvernământ se va baza tot pe o putere mistică.
Deşi, în toată această perioadă, influenţa religiei se manifestă mai ales asupra
dreptului public, şi nu vom mai găsi o profundă penetraţie a ei în dreptul privat,
totuşi, prin marele rol pe care-1 joacă Biserica în stat, religia va pătrunde şi în unele
domenii ale dreptului privat.
Astfel, dreptul de familie va rămâne aproape până la Revoluţia franceză, un
domeniu rezervat religiei. Într-adevăr, dreptul de familie este bazat în mare parte pe
considerente morale, şi morala este pretutindeni de esenţă religioasă. Căsătoria,
formele ei de celebrare, impedimentele rezultate din rudenie, nulităţile sunt
reglementate de dreptul canonic, iar litigiile privitoare la ele sunt justiţiabile de
tribunalele ecleziastice. Acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte testamentul. Este
interesant de constatat cum religia, în epocile ei de splendoare, acaparează aceleaşi
materii ale dreptului privat: ceea ce la Roma intra în domeniul pontificilor, în ţările
catolice din timpurile moderne, va fi de competenţa Bisericii.11
Din momentul când monarhii încep să dobândească supremaţia în conducerea
statului, se desemnează lupta pentru redobândirea competenţei puterii civile în
materie de drept privat. Această luptă a durat în Franţa până la Revoluţia din 1789,
care secularizează tot dreptul privat.
Cu Revoluţia franceză intrăm în faza laicizării dreptului public. Originea
omenească, populară a puterii, preconizată de filozofi cu mult înainte de Revoluţie, se
traduce în drept odată cu acesta. Suveranitatea nu va mai fi drept divin, ci de drept
popular. În formă, religia se desparte de drept. În fond însă, ne aflăm în prezenţa unei

11
Braunstein Fl. şi Pepin J.F. Op. cit., p.230.

17
noi mistici. Atât este de adevărat că nici o doctrină de stat nu se poate stabili şi
menţine fără o bază mistică. Este incontestabil că părintele democraţiei moderne, J. J.
Rousseau, este un mistic. Filozoful genovez şi-a intitulat el însuşi sistemul „o religie
civilă”. Exact cum monarhul absolut dispunea de viaţa şi avutul supuşilor săi în
numele lui Dumnezeu, tot astfel voinţa generală, astfel cum o concepe Rousseau, va
dispune de viaţa şi avutul cetăţenilor.12 Aceeaşi bază mistică o au ambele puteri.
Revoluţia franceză n-a făcut decât să consacre noua religie.
Revoluţia franceză, care sfârşise chiar prin a crea „Cultul zeiţei Raţiune”, este
cea mai strălucită dovadă că doctrinele politico-socialo-juridice au o bază mistică şi
se menţin graţie acestei baze.
Dacă examinăm doctrinele şi istoria ultimului secol, găsim confirmarea acestei
teorii. Vedem cum religia democratică, creată de Revoluţia franceză, tinde azi a fi
înlocuită printr-o nouă religie, printr-o nouă mistică: mistica socialistă.
Nimeni nu va contesta că ne aflăm în prezenţa unui mit: mitul fericirii generale
prin socializarea averilor. Milioane de proletari se închină azi în faţa acestui mit.
Sovietele ruseşti i-au dat socialismului caracterul unei adevărate religii. Nu numai
canonizarea lui Lenin, în faţa mausoleului căruia se închină credincioşii
comunismului, dar atmosfera care domină în Rusia, sunt mărturii ale caracterului
religios al sistemului sovietic.
Acelaşi lucru îl putem spune despre fascism. Cuvântul citat al Iui Mussolini
«trebuie să fiu luat ca un mit», traduce o realitate nediscutabilă. Fascismul, ca şi
catolicismul nu suportă eretici, este intolerant şi fanatic.
Dacă examinăm marile doctrine, vom găsi suflul mistic în toate operele
creatorilor lor. K. Marx, deşi se pretinde materialist, drept sau dacă faptele constituie
infracţiuni sau contravenţii prevăzute de normele legale în vigoare.
Precizăm însă faptul că toate aceste organizaţii nestatale se înfiinţează şi
funcţionează potrivit unor dispoziţii cuprinse în legi sau alte acte normative emise
de organele competente ale statului, precum şi faptul că activităţile desfăşurate de
acestea nu trebuie să contravină legilor ţării şi nu pot afecta ordinea de drept

12
Craiovan Ion. Tratat elementar de teorie generală a dreptului - Bucureşti: ALL BECK, 2001, p.146-147.

18
existentă.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 va fi,
poate, şi locul unde se naşte o nouă laicitate - termen semnalat abia în 1871 şi care
iniţial avea un sens antireligios, un fel de ateism de stat - o laicitate în care statul ar
garanta şi chiar ar ocroti libertatea religioasă. O laicitate preocupată de libertate, de
pluralism, dar şi de unitate: art.10 – „Nimeni nu trebuie să fie hărţuit pentru opiniile
sale, nici măcar religioase, decît în cazul cînd exprimarea lor tulbură ordinea publică
stabilită prin lege”. Sau, peste timp, în acelaşi spirit, între atîtea reglementări
contemporane în acelaşi sens, Constituţia Republicii Moldova, adoptată în 1994,
prevede la art.31 alin.(l): „Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se
manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc”.
Profesorul Adam Popescu menţionează, că Tratatele de Teoria sau Encic-
lopedia dreptului din perioada precomunistă şi postcomunistă - cum este cazul în
prezent în România - acordă o mare atenţie legăturii dreptului cu religia. El consideră
că deja s-a verificat şi s-a demonstrat că, în esenţă, dreptul derivă din religie.13 La
începutul organizării statale, regulile de drept, de dreptate, de justiţie au fost socotite
ca emanate de la divinitate. De regulă, conducătorii de popoare, de state şi oamenii de
drept erau şi preoţi. Toate actele juridice mai importante cereau, pentru a fi valabile,
confirmarea divinităţii.
Interacţiunea drept-religie este, desigur, multiformă. Ne rezumăm a surprinde
doar unele aspecte care o dovedesc, cum ar fi identificarea preceptelor religioase cu
cele juridice, influenţa dogmelor religioase asupra regulilor de drept, folosirea religiei
în realizarea dreptului şi, cu precădere, rolul sentimentului religios. Nu întîmplător
Centrul de filosofie a dreptului de la Universitatea din Paris, acum două decenii a
organizat un ciclu de conferinţe cu tema „Religia şi fundamentele dreptului”, grupate
apoi sub titlul „Dimensiunile religioase ale dreptului”.
În Biblie noţiunea de Torah (nomos sau lex, pentru versiunile greacă şi latină),
avînd sens apropiat noţiunii de drept, apare sub forma unei legislaţii, a unui
comandament al lui Dumnezeu, diriguitor pentru conduita indivizilor. „Cele 10

13
Teoria dreptului / Adam Popescu - Bucureşti: România de mîine, 1999, p.67.

19
porunci” cuprind reguli ordonate de divinitate, care sînt prezente astăzi în legislaţiile
moderne: „Să nu ucizi”, „Să nu preacurveşti”, „Să nu furi”, „Să nu mărturiseşti
strîmb împotriva aproapelui tău”.14
Marele sistem de drept romano-germanic care se va constitui pe continentul
european va suferi o puternică influenţă din partea religiei iudaico-creştine, chiar cînd
dreptul s-a eliberat de dogmele religioase. Lui Grotius îi revine meritul laicizării
dreptului în cunoscuta-i lucrare Despre dreptul războiului şi al păcii.15 Dreptul
modern, fără a mai fi profund religios, nu renunţă la mijloacele prin care sentimentul
religios îl ajută în realizarea lui. Un asemenea mijloc este jurămîntul judiciar.
Sistemele juridice tradiţionale (hindus, islamic sau cele din Extremul Orient)
au o incontestabilă origine religioasă . Astfel, în Islam, sursa primară de drept o
reprezintă Coranul - cartea sfîntă a mahomedanilor. Caracterul religios al acestor
sisteme nu împiedică formarea unui drept modem care se face tot mai simţit
pretutindeni.
În ce priveşte perspectiva acestei conexiuni indubitabile, care în istoria
milenară a luminat sau a umbrit dreptul, fără să-i oprească dezvoltarea firească şi
universală, preferăm să-1 invocăm pe Andre Malraux: „Secolul următor va fi religios
sau nu va fi deloc”.
Încheiem aceste scurte referiri la normele organizaţiilor nestatale şi la
activitatea acestora cu precizarea faptului că într-o societate modernă nimeri nu este
mai presus de lege.

14
Лазарев В.В. Общая теория права и государства - Москва, 1996, p.113-114.
15
Avornic Gh., Teoria generală a dreptului – Chişinău: Cartier, 2004, p.224.

20
 §4. CORELAŢIA DREPT-RELIGIE

După cum am menţionat, atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea
unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele
două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au originea şi existenţa în credinţa în
sistemul mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri. Normele religioase şi
normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului s-au
diferenţiat. Diferenţierea acestora este dată, aşa cum va rezulta din analiza pe care o
vom face în acest sens, în primul rând de natura raţiunii specifice fiecăreia.
Se considera că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină şi
caracterul sacru al regulilor de drept.
Autoritatea dreptului, în general, şi a normelor de drept în special, se bazează
pe trei categorii de forţe, respectiv: pe forţa materiala, pe forţa raţiunii si pe forţa
mistica.
Forţa materială (forţa fizică) este elementul specific şi indispensabil dreptului,
care îi conferă autoritate exclusivă. Cu toate acestea, se apreciază că forţa materială a
dreptului este eficientă numai cu referire la o categorie mai restrânsă de persoane,
marea clasă a acestora (majoritatea) fiind reprezentată de cei ce acordă sprijinul
moral dreptului, prin subordonarea la dispoziţiile sale.16
Relaţia dintre drept şi religie continuă să fie şi în zilele noastre importantă.
Între regulile de drept şi preceptele religioase există numeroase puncte de contact,
zone care se suprapun, asemănări, deosebiri şi influenţe reciproce. Logic, cele două
discipline sociale şi umane sunt distincte. Dreptul reglementează raporturile sociale
dintre oameni. Religia se ocupă de relaţiile dintre oameni şi divinitate, raporturi
extrasociale şi extrasenzoriale. Dreptul este un ansamblu de norme juridice, în timp
ce religia este un ansamblu de rituri, ritualuri şi credinţe cu privire la reprezentare şi
supunere faţă de Dumnezeu, care unesc pe toţi cei care aderă la ele. În drept,
procedeele de valorificare a normelor juridice se numesc proceduri juridice, iar în
religie, procedeele de manifestare şi valorificare a normelor religioase se numesc

16
Humă I. Introducere în studiul dreptului - Iaşi, 1993, p.94.

21
rituri. În realitate, există asemănări şi contracte frecvente între drept şi religie.
Religia, ca şi dreptul, este un sistem normativ (chiar dacă el nu este numai normativ).
Mai mult, normele religioase au aceeaşi plasticitate, aceeaşi aptitudine de a consacra
un comandament social, căruiaîi dau forţa pe planul conştiinţei, ceea ce le conferă, un
statut de „neutralitate”, în raport cu valorile sociale, pe care le reglementează. Religia
are o capacitate de absorbţie aproape indefinită, este în puterea sa, de a sacraliza o
categorie de reguli, de a transforma obiceiurile în rituri sau gesturile obişnuite în
gesturi rituale, există zone în care religia şi dreptul se suprapun, ceea ce explică de ce
uneori frontierele dintre ele sunt indecise. Există religii legaliste şi drepturi religioase.
Un mare număr de religii impun credincioşilor lor respectarea regulilor sociale şi a
regulilor juridice. Religiile confirmă sau infirmă valorile care le cuprinde dreptul
pozitiv. Religia cuprinde un cadru juridic, în care sunt transmise principalele
prescripţii ale dreptului, ce apreciază că trebuie respectate de credincioşii săi şi
invers, există sisteme de drept, evident religioase: dreptul talmudic, dreptul
musulman sunt considerate ca forme relevante de drept religios, pe când dreptul
canonic este o formă atenuată, fiind privit ca un drept pozitiv al bisericii catolice,
făcând parte din familia sistemelor de drept născute din dreptul roman17. Pe de altă
parte, dreptul, practica judecătorească şi doctrina juridică conţin şi elemente
religioase care evidenţiază legătura dintre drept şi religie. Este suficient să ne referim
la dreptul familiei care cuprinde elemente religioase sau la dreptul procesual, în care
se reglementează mărturia în faţa instanţei prin depunerea unui jurământ ce se încheie
cu formula religioasă „Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. În timpul jurământului, martorul
ţine mâna pe cruce sau pe biblie. Raporturile dintre drept şi religie variază după
religia şi dreptul intern la care se referă. În România, regulile religioase nu sunt
reluate de drept, dar nici nu sunt ignorate. Dreptul nostru, ca şi dreptul altor state
cuprinde norme care au în vedere faptul religios, ca de exemplu cele 10 porunci din
Decalog, ce se regăsesc aproape în toate legislaţiile. Constituţia României admite
celebrarea căsătoriei religioase, după oficierea căsătoriei civile. Art. 29 din
Constituţie dispune că libertatea credinţelor religioase nu poate fi îngrădită sub nici o

17
Jean Carbonier, Sociologie juridică, Paris, 1997, p. 52.

22
formă. Această libertate are drept consecinţă, libertatea de a înfiinţa culte şi asociaţii
religioase, precum şi de a exercita aceste culte în formele prevăzute de statutele şi
canoanele proprii. Cultele se bucură de autonomie religioasă şi de sprijinul statului,
ceea ce le conferă independenţa, intervenţia statului fiind justificată numai când s-ar
aduce atingere valorilor garantate prin Constituţie. Laicitatea statului este expresia
libertăţii credinţelor şi a separării statului de biserică, fără a se dispune de societate.
În zilele noastre, religia continuă să aibă un rol important în promovarea şi
respectarea normelor juridice, prin influenţa educativă ce o exercită asupra
credincioşilor. Desigur, dreptul conţine şi norme care contrazic preceptele religioase
ca de exemplu, acceptarea legitimei apărări, deşi religia promovează toleranţa, sau a
divorţului şi avortului, respinse de unele credinţe religioase. Din acest motiv, apare
necesar când se studiază dreptul să se examineze şi corelaţia lui cu religia şi
înţelegându-i dimensiunile reale, să fie valorificate în interesul general al societăţii, în
vederea promovării unei conştiinţe la nivelul celor mai înalte exigenţe ale
umanităţii18.

18
Vonica Romul Petru, Introducere genera în drept - Bucureşti, 2000, p.158.

23
 §5. NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL CANONIC ORTODOX

În cuprinsul acestui curs se fac referiri generale cu privire la raportul dintre

drept şi religie şi corelaţia normelor juridice cu normele religioase.
Am afirmat, printre altele, faptul că statul este principala instituţie politică a
societăţii, autoritatea publică cea mai importantă privită din unghiul nostru de analiză.
În orice societate există şi o autoritate spirituală de amplă respiraţie: este
Biserica, definită ca: „instituţie obştească creştină, formată din credincioşi şi
organizată după rânduielile religioase şi morale specifice credinţei creştine”19
Vorbim, aşadar de un drept bisericesc, un drept canonic.
Dreptul canonic desemnează suma principiilor şi normelor de drept după care
se organizează şi conduce întreaga Biserică creştină, adică toate confesiunile creştine.
Dreptul canonic ortodox este o ramură a dreptului canonic creştin, fundamentat
pe principiile şi normele de drept care guvernează organizarea şi viaţa Bisericii
Ortodoxe, privită ca societate religioasă creştină.
Privită ca ştiinţă juridică, dreptul canonic ortodox studiază, analizează şi
cercetează metodic normele de drept, precum şi principiile şi rânduielile după care se
conduce Biserica Ortodoxă.
Normele juridice, elaborate de autoritatea statală prin care se realizează ordinea
juridică în cadrul societăţii, sunt preluate de către Biserică pentru îndreptarea
comportamentului credincioşilor, pentru deprinderea lor cu săvârşirea de fapte bune
(legale).
La rândul său, autoritatea legiuitoare preia din învăţătura religioasă principii,
reguli, concepte şi norme pe care le toarnă în substanţa normelor juridice pe care le
elaborează.
Ordinea juridică se întemeiază pe rânduială, iar nu pe neorânduială: ea este
clădită atât pe normele juridice elaborate de stat, cât şi pe regulile derivate din voinţa
lui Dumnezeu.
„Cel care a întemeiat Biserica, Domnul Nostru Isus Hristos Mântuitorul, ţinând
19
Florea I., Drept Canonic Ortodox, Bucureşti, 1990, p.59.

24
seama de natura omului şi înzestrând-o cu mijloace adecvate acesteia,a ştiut mai bine
decât putem noi aprecia, că în starea de după căderea în păcat, nicidecum nu-i sunt
suficiente omului mijloacele religioase şi cele morale pentru dobândirea mântuirii, ci
că la acestea trebuie să se adauge în mod necesar şi mijloacele juridice.”20
1. Izvoarele dreptului canonic
O primă categorie de izvoare o reprezintă izvoarele materiale sau factorii de
configurare a dreptului canonic
a) condiţiile obiective specifice societăţii omeneşti organizate, sub forma
Statului, în cadrul căreia se derulează activitatea Bisericii.
b) Biserica însăşi, viaţa bisericească, aşa cum a fost şi este organizată ca o
componentă importantă a realităţii sociale.
Biserica n-a fost nevoită să creeze dreptul, pentru simplul fapt că el (dreptul)
era deja făurit de Stat, cu mult timp înainte de apariţia ei. Biserica şi-a însuşit dreptul
societăţii în care s-a constituit, din necesitate.
Legile Statului, reprezintă, aşadar, cel mai important izvor material pentru
Dreptul Canonic.
A doua categorie de izvoare o reprezintă izvoarele formale, care, la rândul lor,
sunt:
a) izvoare formale principale: legile fundamentale ale Statelor (constituţii, legi
organice, legi ordinare etc), normele canonice, obiceiul bisericesc şi adevărurile
cuprinse în normele de credinţă şi normele morale pe care le regăsim în Operele
Religioase;
b) izvoare întregitoare: hotărâri ale sinoadelor, pravile călugăreşti (monastice),
canoanele cuprinse în scrierile sfinţilor, părerile canoniştilor, jurisprudenţa
bisericească.
2. Despre normele canonice
Biserica, ca orice comunitate aparţinătoare societăţii nu poate fi concepută fără
existenţa unor norme specifice. Normele canonice sunt reguli prin care autoritatea
bisericească stabileşte conduita şi comportamentul membrilor săi.

20
Ibidem, p. 61.

25
 Norma canonică, ca şi norma juridică, are un caracter imperativ, general şi
abstract; ea stabileşte o conduită tipică, un etalon de comportament după care
credincioşii se conduc în cadrul Bisericii. Respectarea normei canonice este
obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia credincioşilor din
cadrul comunităţii religioase.
După sfera de aplicare şi gradul de generalitate distingem:
- norme canonice generale: acestea definesc instituţiile de drept canonic;
- norme canonice speciale: se referă la fapte antireligioase şi imorale cu
caracter social;
- norme canonice de excepţie: se referă la protecţia anumitor categorii de
membrii ai Bisericii.
Normele canonice se aplică numai în cadrul Bisericii şi numai asupra
membrilor acesteia.
3. Nomocanoanele reprezintă un izvor principal al dreptului canonic ortodox,
ele fiind colecţii mixte de legi bisericeşti şi legi de stat. Cel mai vechi nomocanon
este Nomocanonul lui Ioan Scolasticul, patriarh al Constantinopolului în anul 565, în
anul morţii împăratului Iustinian.
În vigoare şi astăzi sunt normele bisericeşti cuprinse în Nomocanonul lui Fotie,
din anul 883, împărţit în 14 mari capitole, în care sunt cuprinse toate legile bisericeşti
apărute până la acea dată, precum şi toată legislaţia de stat privitoare al treburile
bisericeşti.
O importanţă deosebită pentru dreptul canonic şi dreptul laic românesc au avut-
o următoarele nomocanoane:
- Nomocanonul lui Matei Vlăstare, redactat în anul 1335, cunoscut şi sub
denumirea de Sintagma Alfabetică, structurat în 28 capitole (corespunzătoare literelor
alfabetului grecesc);
- Nomocanonul lui Cotelerius (Johannes Baptista Cotelerius) alcătuit în secolul
al XV- lea, a reprezentat principalul izvor al Pravilei Mici de la Govora, tipărită în
anul 1641;
- Nomocanonul lui Manuil Malaxos, alcătuit în anul 1561, de către secretarul

26
Episcopiei din Teba, este cel mai cuprinzător (peste 540 capitole). El a servit ca izvor
pentru Pravila de la Târgovişte (pravila cea Mare) tipărită în anul 1652.21
În ce priveşte codurile legilor de stat cu aplicare în viaţa Bisericii subliniem
importanţa excepţională a Corpus Juris Civilis (Codul lui Justinian) cu cele patru
mari opere juridice: Codex, Novele, Institutiones şi Digeste, precum şi a următoarelor
coduri:
- Ecloga, un cod de legi publicat în timpul împăratului Leon III Isaurul (716 -
740), cel care a declanşat prigoana împotriva icoanelor. Ecloga (alegere)cuprinde
texte alese din legislaţia romano - bizantină din acea epocă;
- Epanagoga („reintroducere”) a repus în vigoare legile nesocotite până
atunci. A fost elaborat în anul 884, fiind considerată o operă reprezentativă a
dreptului bizantin;
- Vasilicalele (Basilicalele) cuprind 60 de cărţi, o colecţie de legi romano -
bizantine, întocmite din porunca împăraţilor Vasile Macedoneanul şi a fiului său
Leon al Vl-lea Filozoful (886 – 912). Ele au fost declarate codul oficial al Imperiului
Bizantin, servind ca izvor pentru sistemele de drept ale lumii creştine, inclusiv pentru
statele române şi Biserica Română;
- Hexabiblul lui Constantin Harmenopol, apărut în anul 1345, s-a aplicat
oficial în Principatele Române până în epoca lui Alexandru Ioan Cuza.

21
Mihai Gh.C. şi Motica R.I. Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului - Bucureşti, 1997, p. 72-90.

27
 ÎNCHEIERE

Analizând această temă am găsit lucruri foarte interesante şi importante, despre

care nici nu bănuiam şi în acelaşi timp am analizat câte ceva despre problemele
dreptului. Am găsit acest subiect foarte necesar ce necesită o atenţie mare.
Din analiza comparativa a celor două instituţii, dreptul şi religia se pot contura
următoarele particularităţi:
- normele juridice şi normele religioase sunt generale şi impersonale, ele impun
un tip de conduită general şi abstract;
- normele juridice se adresează oamenilor, subiecte generice iar normele
religioase se adresează oamenilor ca subiecte religioase;
- normele juridice sunt adoptate şi abrogate după o anumită procedură de către
organele etatice legiuitoare, în timp ce normele religioase nu sunt supuse adoptării şi
abrogării;
- normele religioase sunt atemporale, au o durată nelimitată în timp, pe când
durata nomelor juridice este influenţată de anumite condiţii sociale, economice şi
politice;
- respectarea normelor religioase are ca sursă gradul de credinţă religioasă al
oamenilor, iar respectarea normelor juridice se bazează în primul rând pe
obligativitatea lor;
- obligativitatea normelor juridice este condiţionată de o serie de factori (forţa
publică care le-a emis şi le aplică, conştiinţa fiecărui individ, etc.), iar obligativitatea
normelor religioase derivă din forţa credinţei religioase a oamenilor;
- normele juridice sunt fixate în formulări riguroase, au o structură internă
proprie şi o formă tehnică specifică, ceea ce nu este specific în cazul normelor
religioase;
- în normele religioase nu se regăsesc valori juridice, pe când în normele
juridice se regăsesc valorile religioase;
- nerespectarea normelor juridice atrage răspunderea individului faţă de
societatea organizată care îi aplică constrângerea, iar nerespectarea normelor

28
religioase antrenează răspunderea individului faţă de divinitate şi reprezentanţii săi.
În Evul mediu şi chiar în timpurile moderne, dreptul public şi dreptul privat s-au
sprijinit pe religie.
Astfel, dreptul familiei a fost, vreme îndelungată, un domeniu rezervat religiei.
Raporturile dintre drept şi religie continuă să genereze discuţii şi dispute în
plan teoretic.

29
 BIBLIOGRAFIE:

1. Avornic Gh., Teoria generală a dreptului – Chişinău: Cartier, 2004.

2. Braunstein Florence, Jean Franţois Pepin, Marile doctrine filosofice,
politice, religioase, economice, Ed. Antet, 1997.
3. Cairns Earle, Creştinismul de-a lungul secolelor - Bucureşti, 1992.
4. Craiovan Ion, Tratat elementar de teorie generală a dreptului - Bucureşti:
ALL BECK, 2001.
5. Florea I., Drept Canonic Ortodox, Bucureşti, 1990.
6. Goruneanu R şi alţii, Ideea de drept şi procesul ei de formaţiune - Bucureşti,
1994.
7. Humă I., Introducere în studiul dreptului - Iaşi, 1993.
8. Ihering, Esprit du droit romain, trad. din fr. - Bucureşti, 1982
9. Jean Carbonier, Sociologie juridică, Paris, 1997.
10. Mihai Gh.C. şi Motica R.I., Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia
dreptului - Bucureşti, 1997.
11.Morrissan Cecile, Cruciadele – Bucureşti: Editura Meridiane, 1998.
12. Teoria dreptului / Adam Popescu - Bucureşti: România de miine, 1999.
13.Vallimărescu A., Studiu asupra raporturilor dreptului, Bucureşti, 1999.
14.Văllimărescu A., Pragmatismul juridic, Bucureşti, 1998.
15.Văllimărescu A., Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999.
16. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 2002.
17. Vonica Romul Petru, Introducere generă în drept - Bucureşti, 2000.
18. Лазарев В.В., Общая теория права и государства - Москва, 1996.

30