Sunteți pe pagina 1din 21

Unirea de la 1600

Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o nouă epocă, care se va


desfăşura sub semnul marii lui înfăptuiri politice: Unirea Ţărilor Române. Puternica
personalitate a marelui domn şi faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs
politic istoriei Ţărilor Române.
Ridicându-se împotriva regimului dominaţiei otomane şi biruind în raporturile cu
Poarta, el a dovedit resursele puterii pe care Ţara Românească le avea. Sporind
prestigiul acesteia prin Unirea Ţărilor Române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebării,
deopotrivă, stăpânirea otomană şi tendinţele de dominaţie ale Imperiului Habsburgic şi
Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, şi mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a
fost pentru nobilimea de aici un prim semn al prăbuşirii dominaţiei ei în viitor. Unirea
din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un simbol în epoca emancipării naţionale pentru
unirea într-o singură ţară.
Ca urmare a războaielor purtate în Asia, cu perşii şi, în Europa, cu puterile
creştine, cerinţele Imperiului Otoman faţă de Ţările Române au sporit. Amestecul în
treburile interne, abuzurile de tot felul şi ştirbirea autonomiei interne vădeau intenţia de
a le transforma în paşalâcuri. Tributul Ţării Româneşti ajunsese la suma de 155 000
galbeni. Singura soluţie de a ieşi din acest impas era o angajare de puterile creştine în
lupta antiotomană.
În aceste împrejurări politice, o parte a boierimii pregătea înscăunarea lui Mihai
Viteazul (1593-1601) pe tronul Ţării Româneşti. Înainte de a fi domn, a câştigat o vastă
experienţă străbătând lumea Răsăritului. A parcurs toate treptele dregătoriilor,
ajungând ban al Craiovei. Cu asentimentul sultanului, sprijinit de boieri, de puternica
familie a Buzeştilor, de Cantacuzinii de la Constantinipol, în 1593 ocupă tronul. El a avut
şi sprijinul principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.
Confruntat de la începutul domniei cu opresiunea şi exploatarea otomană, Mihai
aderă, din proprie iniţiativă, la Liga creştină. Anterior, din îndemnul lui Rudolf al II-lea,
împăratul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron Vodă s-au alăturat şi ei Ligii. În
aceste împrejurări, declanşarea răscoalei antiotomane are loc la 13 noiembrie 1594.
Mihai a adunat pe creditorii levantini la vistierie şi I-a ucis, lichidând şi o unitate
otomană, cantonată în Capitală. În continuare, atacă cetăţile de la Dunăre: Giurgiu,
Brăila, Nicopole etc. Între timp, la Putinei şi Stăneşti (Ilfov), Mihai învinge o oaste
tătărească ce venea din Ungaria, iar la Şerpăteşti (Ilfov), o armată otomană. Cu
excepţia Giurgiului, unde otomanii rezistaseră, toate celelalte cetăţi din stânga Dunării
sunt cucerite de oştile muntene şi moldovene.
Încurajate de victoriile lui Mihai, popoarele asuprite din sudul Dunării ameninţau cu o
răscoală generală. Pentru a o preîntâmpina şi, mai cu seamă, pentru a reduce Ţările
Române sub ascultare, otomanii pregătesc o ofensivă împotriva Ţării Româneşti. În
această gravă situaţie, Mihai trimite o solie la Sigismund Báthory pentru strângerea alianţei.
Depăşind instrucţiunile domnului, delegaţia de boieri şi clerici a încheiat, la Alba-Iulia, la
20 mai 1595, un tratat cu condiţii nefavorabile, recunoscându-l pe Sigismund drept
suzeran.
Domnul Ţării Româneşti, conform tratatului, era socotit locţiitor a principelui.
Conducerea ţării era încredinţată unui număr de 12 boieri munteni, care urmau să facă
parte din Dieta Transilvaniei. Pus în faţa acestei situaţii şi datorită apropiatei confruntări
cu otomanii, Mihai Viteazul a fost nevoit să accepte condiţiile impuse de Sigismund marii
boierimi, dornică şi ea să limiteze şi ea puterea domnească şi să şi-o lărgească pe a ei.
S-au prevăzut cu acest prilej, şi restabilirea vechilor hotare ale ţării şi ajutor militar
împotriva otomanilor, precum şi subordonarea bisericilor ortodoxe din Transilvania
Mitropoliei din Ţara Românească.
Sigismund, intervenind apoi în Moldova, l-a înlocuit pe Aron Vodă cu Ştefan
Răzvan. La 3 iunie, la Alba-Iulia, el a încheiat şi cu acesta un tratat, asemănător celui
din 20 mai. Astfel, principele Transilvaniei a devenit suzeranul celor două ţări
Româneşti.
Sprijinit de unii boieri munteni în frunte cu Buzeşti, Mihai şi-a organizat o armată
proprie, de mercenari, formată din poloni, secui, cazaci, sârbi etc. Alături de acesta, el
şi-a format unităţi de călăraşi, “roşii”, unităţi de “dărăbanţi” şi voluntari din sudul
Dunării.
Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui Mihai din primele luni ale
anului 1595, oastea otomană se pregătea de luptă. Duşmanul a încercat să treacă
fluviul. Primele tentative au eşuat. Mai multe unităţi de munteni, moldoveni şi cazaci au
făcut incursiuni pe malul Dunării, pustiind Nicopole şi Bagdadul. Insuccesele l-au
determinat pe sultan să încredinţeze comanda trupelor bătrânului vizir Sinan-Paşa, care,
între 14 şi 17 august 1595, a trecut Dunărea la Giurgiu. Pregătind lovitura decisivă,
Mihai, cu 15 000 de oameni, ajutat şi de o oaste din Transilvania, condusă de Albert Kiraly,
a ales locul favorabil de luptă la Călugăreni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere
terenul (râul, mlaştina, zona păduroasă), la 23 august 1595 Mihai a repurtat, şi datorită
exemplului personal, o mare victorie.
Armata otomană retrasă spre Giurgiu se reorganizează. Domnul, pentru a evita o
nouă luptă, se îndreaptă spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund Báthory. Între timp,
Sinan-Paşa a ocupat oraşul la Bucureşti, începând organizarea ţării în paşalâc.
Încercarea de organizare a paşalâcului a provocat o categorică opoziţie a tuturor
forţelor sociale şi mai cu seamă a maselor ţărăneşti.
În luna septembrie, 20 000 de ostaşi trimişi de Sigismund, împreună cu un
contingent de artilerişti toscani, se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai. Ei eliberează
Târgoviştea şi-I urmăresc pe otomani. Contraofensiva le-a fost uşurată de loviturile date
de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsă la Giurgiu, o mare parte din oastea
otomană şi-a găsit moartea în Dunăre. Aici, trupele unite ale Ţării Româneşti,
Transilvaniei şi Moldovei au zdrobit trupele otomane, care încercau să treacă Dunărea
pe un pod de vase, au ocupat, Giurgiu obţinând o strălucită victorie. Această izbândă a
însemnat asigurarea independenţei Ţării Româneşti. Victoria a dovedit că unirea
eforturilor Ţărilor Române este cheia succesului militar şi temeiul păstrării neatârnării.

În perioada care urmează, în relaţiile cu Poarta, Mihai alternează negocierile cu politica


de confruntare armată. Acţiunile lui sunt tot mai îndrăzneţe şi încununate de succes. În
aceşti ani reapare însă şi opoziţia boierească, nemulţumită de domnia lui autoritară.
Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un nou domn, comploturile boiereşti, năvălirile
tătarilor, intenţiile polonilor de a pune în scaun pe Simion Movilă, fratele domnului
moldovean, precum şi confruntările dintre imperiali şi otomani în Ungaria îl fac pe Mihai
să-şi dea seama că singura soluţie posibilă este pacea cu otomanii, în condiţiile
recunoaşterii domniei şi independenţei ţării. Mihai încheie pacea cu otomanii în 1597, nu înainte de
a fi întărit alianţa cu Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost determinată de
politica nedecisă a Imperiului Habsburgic, de înscăunarea lui Ieremia Movilă în moldova
de către Polonia şi de renunţarea lui Sigismund la tron în favoarea austriecilor. În aceste
împrejurări, pentru Ţara Românească se prefigura o situaţie dificilă.
Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt un armistiţiu, duce tratative cu
Imperiul Habsburgic şi semnează un tratat, în 1598. Aceasta a anulat pretenţiile de
suzeranitate ale principelui Transilvaniei asupra Ţării Româneşti. Mihai s-a dovedit cu
acest prilej un mare şi iscusit diplomat, ştiind să deschidă noi posibilităţi de afirmare a
ţării şi planurilor sale de viitor. Introducerea în tratatul cu imperialii a clauzei domniei
ereditare în familia domnului şi a independenţei ţării mărturiseşte gândurile politice ale
marelui voievod.
Mihai a desfiinţat, în condiţii externe nu întotdeauna favorabile şi sub presiunea
boierimii, dreptul de liberă strămutare a ţăranilor, legându-I de glie (1595-1596).
Documentele afirmă că ţăranul “care pe undeva va fi acolo să fie rumân veşnic, unde se
va afla”. Au fost transformaţi în şerbi şi unii ţărani liberi şi orăşeni, retraşi în faţa
pericolului otoman în timpul războiului şi aşezaţi pe pământurile boiereşti. Prin acest
act, Mihai a servit interesele boierimii. A urmărit în acelaşi timp, întărirea puterii
centrale, asigurarea de venituri boierimii şi domniei în vederea susţinerii politicii de
independenţă.
Situaţia politică a ţării părea pentru un moment parţial consolidată. Nu după mult
timp însă, politica oscilantă şi nehotărâtă a lui Sigismund, revenit la tron pentru scurtă
vreme, aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei Báthory, sprijinitor al politicii
poloneze. Aceasta a însemnat renunţarea la politica de independenţă faţă de otomani. În
aceeaşi vreme, apropierea de Polonia deschidea calea lui Simion Movilă spre tronul Ţării
Româneşti. Momentul impunea o soluţie imediată, hotărâtă, fiindcă dominaţia poloneză
în Ţările Române ar fi dus la anularea rezultatelor politice obţinute de Mihai Viteazul. Era
ameninţată independenţa Ţării Româneşti şi, de asemenea, sistemul politic întemeiat pe
alianţa Ţărilor Române. Cu atât mai mult, cu cât Andrei Báthory a adoptat o politică
hotărât duşmănoasă faţă de Mihai, cerându-i recunoaşterea suzeranităţii, apoi părăsirea
ţării.
Conştient de destrămarea coaliţiei antiotomane, Mihai şi-a dat seama că, în
aceste împrejurări politice primejdioase, numai unirea Ţărilor Române sub o singură
cârmuire mai putea salva independenţa obţinută cu atâtea sacrificii.

Campania din Transilvania

Mihai, ca şi împăratul Rudolf, dorea înlăturarea lui Andrei Báthory şi scoaterea


Transilvaniei din sistemul politic polon favorabil alianţei otomane. Pentru aceasta
trebuiau întreprinse măsuri energice. Mihai Viteazul are meritul de a fi luat singur
hotărârea înlăturării lui Andrei Báthory şi de eliberarea Transilvaniei în vederea înfăptuirii
unirii Ţărilor Române. În fruntea unei armate Mihai trece din pasul Buzăului (14 octombrie
1599), pătrunzând în Braşov. A doua coloană, adusă din Oltenia de către boierii Buzeşti
şi de banul Udrea, a pătruns în Transilvania prin pasul Turnu roşu. Cele două armate au
făcut joncţiunea la Tălmaciu, lângă Sibiu. Mihai dispunea acum de peste 20 000 de ostaşi.
Bătălia cu oştirea lui Andrei Báthory s-a dat la Şelimbăr, lângă Sibiu (28 octombrie
1599). În sprijinul lui Mihai au venit şi vreo 2000 de secui, conduşi de Moise Székely.
Lupta s-a sfârşit cu o strălucită victorie a lui Mihai. Acest succes a însemnat readucerea
Transilvaniei la alianţe antiotomane şi unirea sa cu Ţara Românească. Victoria lui
Mihai Viteazul a contribuit la declanşarea unor puternice mişcări ţărăneşti îndreptate
împotriva nobililor. Iobagii - spun izvoarele – începură să se mişte, “întemeindu-se pe
încrederea ce le-o da un principe de naţia lor”. La 1 noiembrie , primit cu mult alai, domnul a
intrat în Alba-Iulia, capitala Transilvaniei.
După ce Dieta l-a recunoscut ca principe, Mihai a luat măsuri menite să
consolideze unirea celor două ţări. Deşi a menţinut Dieta, el a subordonat-o politicii
domneşti. A introdus boieri munteni în Consiliul principatului; Teodosie Rudeanu a fost
numit logofăt pentru ambele ţări; a numit în cetăţile Transilvaniei căpitani dintre
oamenii lui de încredere; a dat porunci în limba română; a făcut danii pe seama
nobilimii române. În aceeaşi vreme, a obligat dieta să acorde drept de păşunat satelor
româneşti şi scutire de robotă preoţilor români. Se cristalizează ideea considerării
religiei ortodoxe ca religie receptă şi a aşezat Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei la
Alba-iulia. A întărit secuilor vechile libertăţi, ca unora “ce au oştit pentru binele obştimii
creştineşti”, adică împotriva otomanilor. Mihai Viteazul încearcă să creeze o bază socială,
mai cu seamă românească, domniei. Toate aceste măsuri au arătat tendinţa de
unificare politică a celor două ţări române. Încercarea de a introduce administraţia
română şi, în general, politica lui Mihai Viteazul au nemulţumit nobilimea şi au înrăutăţit
raporturile cu împăratul.

Campania din Moldova

Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei ţări româneşti, trebuia
înlăturat Ieremia Movilă, supus polonilor, tributar otomanilor şi duşman al lui Mihai. În
primăvara anului 1600, o armată condusă de Mihai a trecut prin pasul Oituz înaintând pe
Trotuş, iar alta prin pasul Rodna, sub conducerea lui Baba Novac. Din sud, din Ţara
Românească, înainta oastea condusă de Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai.

Sigiliul lui Mihai Viteazul


Oştile moldovene au trecut de partea gloriosului domn, uşurându-I biruinţa. După
trei săptămâni, toată Moldova se afla sub stăpânirea lui Mihai. Pentru prima dată în
istorie, cele trei Ţări Române erau unite sub aceeaşi cârmuire. De acum înainte, Mihai se va
intitula “domn al Ţării româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
Înfăptuirea unirii politice a Ţărilor Române de către Mihai Viteazul, în condiţiile
politice ale epocii, a răspuns unei necesităţi istorice. Ea venea ca o încoronare a unei
îndelungate evoluţii istorice, la care au colaborat o seamă de factori. În primul rând,
faptul că Ţările Române, pe deasupra separatismului politic, reprezentau o singură
civilizaţie, creaţie a poporului român, unitar prin originea lui etnică, prin limbă, cultură şi
religie. Ideea o exprimau boierii munteni, într-om scrisoare prin care cereau a fi la un loc
cu Ţara Românească, fiindcă “suntem toţi de o limbă şi o lege”. Ideea solidarităţii între
români s-a văzut şi în atitudinea ţăranilor de origine română din Transilvania care, la
vestea victoriei de la Şelimbăr, s-au ridicat împotriva nobilimii maghiare.

Unirea Tarii Romanesti, a Moldovei si a


Transilvaniei sub Mihai Viteazul (1600).

Din ceste dovezi şi din altele se vede că în societatea română, în secolul al XVI-
lea exista o activă conştiinţă de neam. Aceasta s-a exprimat şi prin scrisul în limba
naţională. Unirea Ţărilor Române s-a întemeiat şi pe legăturile economice dintre Ţările
Române în evul mediu, care au creat premisele unificării politice.
Între factorii care au stat la baza Unirii a fost şi solidarizarea Ţărilor Române în
lupta antiotomană de-a lungul istoriei medievale, de la Mircea la Iancu de Hunedoara şi
Ştefan cel Mare. Strânsele legături politice şi coaliţiile antiotomane au contribuit la
apropierea Ţărilor Române şi la cristalizarea ideii unirii. Dacă la aceasta adăugăm
evenimentele recente, victoria de la Călugăreni prin forţa armată a celor trei Ţări
Româneşti, avem prezente temeiurile hotărârii lui Mihai Viteazul şi ale marii înfăptuiri.
Înfăptuirea politică a lui Mihai a stârnit nemulţumirea duşmanilor externi şi interni.
Formarea unui stat puternic nu era pe lacul habsburgilor, polonilor şi otomanilor, fiecare
urmărind să stăpânească Ţările Române. Nobilimea transilvăneană submina realizarea
lui Mihai Viteazul, văzându-şi ameninţate pivilegiile sociale şi politice.
În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit şi a trecut de partea
generalului imperial Gheorghe Basta, depunând jurământ împăratului, la Turda. În faţa
acestei situaţii, Mihai înfruntă oastea nobilimii şi a lui Basta la Mirăslău, lângă Aiud (18
septembrie 1600). Înfrânt, se retrage spre Făgăraş. În Moldova, polonezii îl readuseră pe
Ieremia Movilă, continuându-şi apoi înaintarea în Ţara românească, pentru instalarea lui
Simion Movilă.
Cu oastea sa, pentru a preîntâmpina acţiunea polonezilor, Mihai a trecut munţii,
dar a fost înfrânt. În aceste condiţii, domnul se îndreaptă spre Curtea imperială, pentru
a-I solicita ajutor împăratului. Mihai ajunge foarte curând la înţelegere cu împăratul,
deoarece nobilimea se răsculase împotriva reprezentanţilor împărăteşti, proclamându-l,
din nou, principe pe Sigismund Báthory.
Astfel, oastea lui Mihai şi oastea lui Basta pornesc la înlăturarea lui Sigismund. Între
timp, boierii Buzeşti au alungat din ţară pe Simion Movilă şi oastea polonă. Lupta cu
Sigismund Báthory s-a dat la Guruslău, lângă Zalău (la 3 august 1601), Sigismund fiind înfrânt.
Mihai era din nou domn al Ţării Româneşti şi pe cale de a se înstăpâni în Transilvania. El
putea de acum să continue opera de refacere a Unirii. Basta, dominat de ambiţii proprii,
fiind convins de adeziunea curţii imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus
la cale asasinarea lui Mihai, săvârşită la 19 august 1601, în tabăra de lângă Turda.
Concluzii:
Mihai Viteazul a fost una dintre marile personalităţi ale istoriei noastre din toate
timpurile. Militar înzestrat cu calităţi excepţionale, a fost şi un diplomat care a ştiut să
aprecieze momentele istorice grave pe care le traversa ţara. Soluţiile sale dovedesc un
ataşament pentru ideea de apărare a civilizaţiei europene, pe care o şi exprimă,
continuând o tradiţie a istoriei româneşti. În acest sens, nu numai că s-a integrat Ligii
Creştine, dar a asociat ţelurilor acesteia elementul eliberării popoarelor din Balcani de
sub dominaţia otomană, cu gândul la independenţa acestora. A recâştigat independenţa
Ţărilor Române şi a fost înfăptuitorul primei uniri politice din istoria poporului român. El
a încercat s-o consolideze, întemeind-o pe existenţa poporului român din cele trei ţări.
Unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, aşa cum vor fi şi împlinirile de mai târziu. Ea s-a
înfăptuit dinspre Ţara Românească care, prin numele ei, întruchipa un sens unificator.

Rememorarea numelui si a faptelor lui Mihai Viteazul in perioada realizarii


Marii Uniri
===== In istoria romanilor doua nume stralucesc, fara posibilitatea de a fi vreodata egalate:
Mihai Viteazul si Alba Iulia. Si fiindca amandoua simbolizeaza realizarea telului celui mai scump al
poporului roman, urmarit cu perseverenta si necontenit de-a lungul secolelor, cel al unitatii de neam
si, mai apoi, nationale si al constituirii statului nationar unitar, in constiinta noastra ele au ajuns la un
fel de simbioza, pomenirea unuia fiind suficienta pentru a ni-l reaminti di a nu-l reprezenta si pe
celalalt.
===== Astazi, este limpede pentru toata lumea iubitoare de adevar ca prin toate actiunile sale
politice, militare si diplomatice, Mihai Viteazul a urmarit, in mod constient, realizare unui stat
romanesc unificat, suficient de puternic pentru a se opune tendintelor de cucerire si de subjugare ale
Imperiului otoman, dar si ale Imperiului Habsburgic, in curs de formare. Actiunea avea importanta si
pentru celelalte state din zona, precum si pentru coalitia crestina de pe continentul european.
===== Fara a intra in amanunte, sa reamintim ca, inaintea actiunilor militare si politice din
Transilvania, domnitorul a incercat si a reusit, in oarecare masura, sa realizeze punti de legaturi
sufletesti si culturale cu romanii de aici (Alba Iulia), mai intai prin subordonarea Mitropoliei ortodoxe
aedelene celei similare de la Targoviste ( 1595 ) si mai apoi, prin ridicarea ei la respectul cuvenit
(1596). Noua biserica mitropolitana construita de el in afara cetatii Balgradului ( 1597 ) a fost dotata
cu tiparnita, iar in incinta fundtiona si o scoala romaneasca. Nu intamplator ctitorul a ales ca hram al
noii biserici "Sfanta Treime", simbolizand, desigur, cele trei tari romanesti. Aceasta afirmatie se
bazeaza pe faptul ca sigiulul sau din anul 1600, al statului unificat, este foarte asemanator cu cel al
Mitropoliei Balgradului, cu deosebirea ca in locul personajelor sfinte apar: Domnul in campul stang,
Doamna Stanca in cel drept, despartiti fiind de coloana, pe verticala, a stemelor celor trei tari
romanesti, cea a Transilvaniei formand baza, iar cea a Tarii Romanesti corolarul.
===== Dupa cum se stie, Mihai Viteazul si-a stabilit capitala statului unificat la Alba Iulia. Din acel
moment, pentru romanii din generatiile care i-au urmat "vechea capitala a Ardealului" va insemna
capitala marii infaptuiri politice a Domnului cu nume, infatisare si fapte de arhanghel. Temerara lui
infaptuire avea sa-l duca insa la pierzanie, rascolind ura, pisma si gelozia numerosilor sai dusmani.
===== Scurta si nefericita lui domnie, in care el nu a cunoscut bucuriile, nici macar pe cele ale vietii
de familie, ci doar privatiunile si framantarile misiunilor sale politice si militare, a fost intrerupta, in
mod brutal, prin miseleasca sa ucidere de pe Campia Turzii, la 19 august 1601. Langa capul sau,
despartit de trup si asezat pe starvul unui cal, ucigasii si cei care i-au platit au agatat un epitaf in
care era numit "dac fioros si adevarat Nerone". Lasand la o parte impietatea, comstatam ca autorii
lui, in furia lor oarba, fara sa-si dea seama, recunosteau originea daco-romana si continuitatea
poporului roman pe vechea lui vatra etnica. Se stie ca, pana la urma, capul domnului a fost dus in
Tara Romaneasca si depus la manastirea Dealu, ctitoria familiei sale. In cea ce priveste corpul, se
stie ca a fost ingropat pe Campia Turzii si ca, mai apoi, a fost dezgropat, transportat si
reinmormantat, probabil, la Mitropolia din Balgrad. Operatiunea trebuie sa se fi facut in mare taina
pentru a nu se cunoaste locul mormantului si a se evita astfel o eventuala panganire. Din lipsa de
probe arheologice si documentare chestiunea ramane ipotetica, dar ar fi o minune dumnezeiasca,
ca trupul trudit al viteazului Domn sa se odihneasca chiar in cetatea maretiei sale infaptuiri.
===== Opera politica de la 1599-1600 s-a spulberat in conditiile vitrege ale disparitiei autorului ei. Ea
a ramas insa ca un far calauzitor al generatiilor care au urmat, in lupta pentru refacerea ei.
===== Dupa o vreme destul de lunga de stare latenta, in care se parea ca totul a fost dar uitarii,
importanta operei politice a lui Mihai Viteazul a iesit la iveala, in toata splendoarea ei, in perioada de
formare a constiintei nationale a poporului nostru. Mai intai reprezentantii Scolii Ardelene, in frunte
cu Gheorghe Sincai, si mai apoi cei ai generatiei pasoptiste, in frunte cu Nicolae Balcescu, au scos
in evidenta puternica personalitate a lui Mihai Viteazul si importanta operei sale politice, ca
mostenire lasata urmasilor. Se poate spune ca dupa revolutia de la 1848-1849, cand natiunea
romana a ajuns la constiinta de sine, nu au mai fost momente importante ale luptei poporului roman
pentru independenta si drepturi nationale in care numele lui Mihai Viteazul si, implicit, a faptelor sale
sa nu fie pomenite.
===== Cu atat mai mult s-au rememorat persoana si faptele lui in perioada de realizare a Marii
Uniri, cand s-a dus la bun sfarsit opera inceputa inainte cu 319 ani. Cu cativa ani inainte de
declansarea primului razboi mondial, la 20 septembrie 1909, cu ocazia manifestarilor prilejului de
adunare generala a "Societatii pentru fond de teatru roman" si Alba Iulia, istoricul blajan Augustin
Bunea, pe atunci, probabil, inca presedinte al Clubului politic central al romanilor din comitatul Alba
Inferioara, cu sediul la Blaj, avea sa tina un discurs in care exprima nadesjdea in infaptuirea visului
lui Mihai Viteazul. "Am venit, spunea el, sa dam tributul nostru artei romanesti in acest oras care
trebuie sa fie pentru fiecare roman un loc sfant... caci aici a fost leaganul neamului romanesc de
astazi... Aici a fost resedinta gloriosului Voievod Mihai Viteazul: de aici a stapanit el toata intinderea
Ardealului... Azi situatia noastra in acest loc e zdrobita. Dar pe ruinele acestea noi vom cladi odata
iarasi templul daramat, vom ridica templul lubertatii noastre politice nationale"...
===== Apoi, cu putin inaintea izbucnirii razboiului, la 31 mai 1914, din initiativa a peste 100 fruntasi
din comitatul Alba Inferioara s-a convocat la Alba Iulia o mare adunare politica a romanilor. In apelul
intitulat "La Alba Iulia" lansat se ziarul "Libertatea" din Orastie se cerea: "Sa caurga pe zi noi rauri
cat mai vii de popor spre cetatea lui Mihai Viteazul, spre Alba Iulia... si sa spuna acolo lumii si tarii ca
romanii ardeleni, ca si fratii lor banateni, sunt mai mult ca ori-si-cand stiutori de insemnatatea lor pe
acest pamant, pe care il locuiesc de 2000 de ani".
===== Inca in timpul razboiului mondial, la Congresul din 15 martie 1915 al romanilor aflati in "tara",
in Romania, circula ideea ca proclamarea deplinei unitati nationale sa se faca in orasul gloriei de la
1599-1600,..."caci inima romanilor palpita in Alba Iulia".
===== In aceeasi periaoda, intr-un discurs tinut la una dintre adunarile Ligii pentru unitatea politica a
tuturor romanilor, tinute in Bucuresti, Nicolae Filipescu cerea regelui Ferdinand sa fie implinitorul
visului intregului neam, de a se impodobi cu titlul lui Mihai Viteazul: "domn al Tarii Romanesti si al
Moldovei".
===== Asemenea idei si manifestari vor aparea si la romanii ardeleni aflati prizioneri in Rusia. Astfel,
printr-un apel pe care il adreseaza motilor prizioneri, in vare anului 1917, Filaret Bobes, si el fiu al
Muntilor Apuseni, ii indeamna pe acestia sa se inroleze, ca voluntari, in armata romana si sa lupte
pentru unirea cu "Romania libera", asa "cum au dorit-o voievozii Stefan si Mihai... si cum au visat-o
mosii si parintii nostri". Se pare ca apelul a dat rezultatele scontate, intrucat la Iasi vor sosi curand
primele esaloane de voluntari roamani ardeleni, care-si vor lua denumirile simbolice de "Alba Iulia",
"Avram Iiancu" si "Turda".
===== Ideea ca unirea Transilvaniei cu Romania sa fie proclamata la Alba Iulia este exprimata si in
telegrama din 29 octombrie 1918 a Comitetului National Roman al voluntarilor din Celiabinsc (Rusia)
adresata regelui Ferdinand, in care se arata ca ei asteapta sa incoroneze pe "Majestatea Voastra
car mai curand la Alba Iulia".
===== La 10 noiembrie 1918, odata cu mobilizarea armatei romane pentru alungarea armatelor
germane din tara, se produce si trecerea peste Dunare a armatelor franceze comandate de
generalul Henri Berthlot. Cu acest prilej, generalul emite o proclamatie adresata poporului roman, pe
care il cheama la arme, pentru a-si face datoria, asa cum cereau "umbra lui Stefan cel Mare, Mihai
Viteazul si Mircea cel Batran".
===== Inca in timpul tratativelor de la Arad din 13-14 noiembrie 1918 dintre C.N.R. Centrul si
delegatia guvernamentala maghiara condusa de ministrul notionalitatilor Jaszi Oszkar, mai precis in
14 noiembrie, din Sibiu a fost trimisa in misiune la Iasi o delegatie alcatuita din prof. Nicolae Balan si
capitanul Victor Precup, pentru a lua contact cu cercurile conducatoare din Romania, in scopul
cunoasterii atitidunii acestora fata de tendintele de unificare ale romanilor transilvaneni. Dupa
indeplinirea misiunii, printre altele, prof. Nicolae Balan va tine un discurs in sedinta Ligii Culturale
locale, in care va afirma: "Am venit sa sol al Ardealului ca sa talmacesc vointa nestramutata a
intregului nostru popor de a reintregi mostenirea nationala a marelui erou. Pe cetatea din Alba Iulia
falfaie astazi mandru nostru tricolor si asteapta intrarea triumfala a demnului urmas al lui Mihai
Viteazul. Eterna recunostinta viteazului capitan al ostirii, M.S. Regele Ferdinand I, care, intr-un chip
atat de desavarsit, s-a indentificat cu idealul lui Mihai si al neamului romanesc de pretutindeni."
===== Dupa esuarea tratativelor de la Arad, inca din 15 noiembrie C.N.R. Central va discuta cu
aprindere unde sa tina Adunarea Nationala. Luind in considerare argumentele istorice dar si pe cele
de siguranta el a hotarat ca aceasta sa aiba loc la Alba Iulia. Este un merit de necontestat al
generatiei de fruntasi romani din 1918 ca au oferit prilejul orasului primei unitati statale romanesti de
la 1599-1600 sa o desavarseasca.
===== Argumentatia politica si istorica a acestei hotarari va fi subliniata foarte clar de catre Vasile
Goldis, in aceeasi zi, in 15 noiembrie, in fata grupului de tineri aradeni veniti sa indemne C.N.R.
Central sa proclame Unirea Transilvaniei cu Romania.
===== Se pare ca in acele momente de tensiune a existat intentia Comandei Militare Centrale de la
Arad de a se muta mai spre interiorul tarii, la Alba Iulia, intrucat intr-un ordin al garzii nationale
romane din comuna Berghin adresat garzilor similare subordonate din satele vecine, se cerea
mobilizare a cat mai multi feciori care sa jute la mutare "comandei superioare in vechea capitala ca
sa putem proclama independenta poporului nostru".
===== La 17 noiembrie C.N.R. Central trimite la Alba Iulia pe Iuliu Maniu pentru a consulta Consiliul
National Roman local daca orasul poate oferi conditiile necesare unei actiuni de o asemenea
amploare, cum era Adunarea Nationala. Sosind in oras, el a informat pe conducatorii locali despre
intentia C.N.R. Central de a convoca Adunarea Nationala aici, in "vechea capitala a Aedealului" si a
stabilit cu acestia masurile ce trebuiau luate. Printre altele, Iuliu Maniu, a sfatuit pe locotenentul
Ovidiu Gritta sa-si formeze o companie de onoare pentru ceremoniile ce urmau sa aiba loc. De
asemenea, el a cerut organizatorilor sa convoace car mai mult popor, in haine de sarbatoare.
===== In ziua urmatoare, la 18 noiembrie, Maniu se deplaseaza la Blaj unde isi avea locuinta, ca
avocat al Mitropoliei greco-catolice locale. Aici el tine un discurs in fata protipendadei in legatura cu
convocarea Adunarii Nationale. Referindu-se la locul de convocare el pronunta cuvintele:"Ghiciti, de
sigur, de acolo! Lucrati din rasputeri ca adunarea aceasta sa fie vrednica de neamul romanesc."
===== Dupa luarea tuturor acestor masuri, C.N.R. Central a lansat, la 20 noiembrie, circulara de
convocare a Adunarii Nationale la Alba Iulia, pe ziua de 1 decembrie 1918, in text orasul fiind
numit:"Cetatea istorica a neamului nostru", reamintindu-se opera politica a lui Mihai Viteazul.
===== Doua zile mai tarziu, la 22 noiembrie, va fi elaborat si dat publicitatii programul Adunarii.
Facand aceleasi referiri la trecut, acesta de incheia cu un apel adresat "Fratilor romani", in care se
aratta: ... "Locul cel mai istoric al neamului va asteapta cu bratele deschise. Veniti deci, sa-l atingeti
cu pasul vostru, ca sa simtiti fiorul ce l-a miscat odata pe marele voievod cu nume de arhanghel"...
===== La 24 noiembrie, in calitatea sa de organ comitatens, C.N.R. din Blaj va lansa si el vhemare,
sub forma de manifest: "Veniti la Alba Iulia", prin care cerea tuturor romanilor sa participe la
Adunarea Nationala din 1 Decembrie ce va avea loc "in Balgradul lui MIhai Viteazul".
===== La sosirea in Alba Iulia a C.N.R. Central, eveniment ce avut loc in dupa-masa zilei de 29
noiembrie, la cuvantul de bun venit al localnicilor, presedintele Stefan Cicio Pop a raspuns: ... "am
venit pe aceste locuri de bogate amintiri nationale. Aici a fost Golgota, aici trebuie sa vina si
mantuirea. Cu drag am venit la marea adunarea nationala, cea mai mare si mai frumoasa
sarbatoare nationala pe care eu avut-o Romanii de la descalecatul lui Traian incoace si doresc se ne
apropiem de locul adunarii cu smerenie si cu demnitate."
===== In ziua urmatoare, la 30 noiembrie, in localitate va apare primul numar al ziarului "Alba Iulia,
organ al proclamarii unitatii nationale", care adresa participantilor la Adunare un vibrant "Bine ati
venit in sfanta cetate de durere si slava a neamului romanesc".
===== Referiri la trecutul istoric al orasului Alba Iulia si la opera lui Mihai Viteazul vor face si
vorbitorii din cadrul Marii Adunarii Nationale din 1 Decembrie. Astfel, Stefan Cicio Pop va considera
Alba Iulia ca pe o "Meca a neamului romanesc", Vasile Godis va aprecia ca "s-a putut face pentru o
clipa unirea lui in cetatea aceasta prin bratul puternic al geniului scanteetor al Viteazului Mihai", iar
episcopul Miron Costea, amintind "stravechea Alba Iulie, de care ne leaga amintirea celor mai crude
chinuri si suferinte, dara si cea mai sfanta nadejde", sublinia ca Unirea s-a realizat aici "In atmosfera
traditilor lui Mihai Voda Voteazul".
===== In ziua de 2 decembrie, in prima sedinta de constituire si de lucru a Marelui Sfat National
Roman, ales in ziua precedenta in cadrul Marii Adunari Nationale, la propunerea lui Silviu Dragomir
s-a apobat textul unei telegrame adresate regelui Ferdinand, in care Alba Iulia era caracterizata ca
"glorioasa cetate a lui Mihai Viteazul".
===== In telegrama de raspuns a regelui Ferdinand se aprecia realizarea unirii in "vechea cetate a
lui Mihai Viteazul", iar in cea a reginei Maria se amintea tragedia tinerilor cazuti pe campul de lupta
pentru infaptuirea idealului national "cu bratele intinse spre Alba Iulia, cetatea implinirii visului
nostru".
===== In acelasi timp regina Maria a adresat o telegrama de multumire femeilor romane din
teritoriile de peste Carpati care de-a lungul veacurilor au purtat o lupta horarata si plina de jertfe "a
carei biruinta a fost vazuta Duminica la Alba Iulia".
===== Cele doua nume infratite prin semnificatia lor istorica: Mihai Viteazul si Alba Iulia, vor fi mai
mult pomenite in perioada de realizare faptica a unirii, ce a urmat imediat dupa proclamarea ei.
Astfel, in ziua de 19 decembrie 1918, cand in Alba Iulia va sosi primul batalion al armatei romane,
aprtinand Regimentului 5 Vanatori, s-a aflat ca acesta purta numele de Mihai Viteazul si ca s-a
remarcat, in mod deosebit, in luptele de la Marasesti. Prin urmare, Comandamentul trupelor romane
nu intamplator a trimis aceasta unitate in orasul simbol al unitatii nationale. Batalionul a fost primit de
catre oficialitati in piata orasului, in fata hotelului "Hungaria", unde era amplasat arcul de triumf. Din
acel moment piata a luat numele de "Mihai Viteazul", iar hotelul de "Dacia".
===== De asemenea, la 3 februarie 1919, din initiativa unui grup de profesori si invatatori locali, s-a
inaugurat luceul "Mihai Viteazul", primul liceu romanesc de stat infiintat in teritoriul de dincoace de
Carpati dupa istoricul eveniment din 1 Decembrie 1918.
===== In luna martie 1999, la Alba Iulia va fi instalata garnizoana unui regiment de infanterie
permanent care va purta numele orasului, dar care in nomenclatura militara figura sub Nr. 91.
===== Si, in sfarsit ultimul eveniment pe care il mai imintim, este cel al incoronarii, la 15 noiembrie
1922, a regelui Ferdinand I si a reginei Maria, ca suverani ai Romaniei Mari, in catedrala construita
special la Alba Iulia intre anii 1921-1922. In pronaustul catedralei, in partea stanga, strajuiesc figura
impozanta a lui Mihai Viteazul si sigiulul statului roman unit vremelnic. Catedrala a primit hramul
"Sfintei Treimi" si are ca ocrotitori pe arhanghelii Mihai si Gavril. Dintr-un text mai recent, amplasat in
interiorul Catedralei Incoronarii, deasupra intrarii, aflam ca ea a fost ridicata in memoria Catedralei
lui Mihai Viteazul, primul unificator al Romanilor, pentru a ramane peste veacuri ca simbol al unitatii
nationale si spirituale romanesti.
===== Astazi, cand Romania nu mai este cea Mare si cand, totusi, se mai gasesc unii care isi permit
sa umble cu creionul pe harta ei urmarind sa o faca si mai mica, este necesar sa reflectam cu mai
multa atentie asupra trecutului nostu istoric pentru a dobandii intelepciunea necesara recladirii
edificiului national.
"De la Mircea pâna la Vladimirescu
nu este un singur nume ilustru care
sa nu fie scris cu sânge pe pamantul
Târgovistei.Acolo este leaganul luptelor
si al sacrificiilor politice.Toate
gloriile noastre militare au trecut
pe acest pamânt si au lasat urme
sângeroase într-acest oras."
Ion Ghica

Istorie

Teritoriul pe care se gaseste astazi municipiul Târgoviste a fost o zona favorabila pentru
popularea timpurie a zonei.Exista dovezi conform carora au existat in imprejurimi asezari inca din
perioada neoliticului.In a doua varsta a fierului teritoriul orasului era cuprins in aria triburilor piefigilor
din zona centrala a Munteniei.Activitatea monetara este semnalata inca de la sfarsitul secolului al
IV-lea î.e.n.
Din a doua jumatate a secolului al X-lea e.n. dateaza doua monezi descoperite pe teritoriul
orasului care marcheaza reluarea negotului comunitatilor romanesti cu sudul Dunarii dupa revenirea
puterii bizantine pe linia Dunarii.Este chiar perioada de afirmare etnica si politica a romanilor, în care
se constata existenta în jurul Târgovistei a unei mari densitati de asezari rurale deschise.
Premisa economica a aparitiei unei asezari urbane o constituie existenta unei grupari relativ
dense de sate însirate pe vaile mijlocii ale Ialomitei si Dâmbovitei, care converg spre acest punct la
iesirea dintre dealuri, unde râurile se apropie pâna la 8 km.
Asezarea ocupa un punct-cheie ce strajuia coridorul natural reprezentat de interfluviul
Ialomita-Dâmbovita.Aceasta pozitie i-a asigurat, înca din sec. al XIII-lea, functia de târg cu fortificatii
militare.Favorizat si de prezenta cailor de acces catre interiorul arcului Carpatin care treceau pe aici
cat si de rolul sau economic, de la sfarsitul sec. al XIV-lea orasul devine resedinta domneasca, mai
intai a lui Mircea cel Batrân, apoi a voievozilor care l-au urmat.Dintre citadelele mai vechi ce-i puteau
asigura adapost sigur, Mircea a ales-o pe cea de la Târgoviste care controla drumul Brasovului, si al
Brailei - principala sursa de venituri din taxele vamale si legatura lesnicioasa cu aliatii sai de peste
munti.
Locul unde se tinea târgul se afla pe terasa înalta de pe malul drept al Ialomitei, în zona din
vecinatatea de nord a curtii domnesti.Târgovistea s-a bucurat de o notorietate internationala la acea
vreme fiind mentionata în numeroase relatii ale calatorilor straini din evul mediu si marcata în câteva
harti ale Europei ca "sedes vaivodae", "metropolis valachorum et sedes peculiaris principum".
Asezarea care s-a înfiripat aici ocupa pâna în sec. al XV-lea o fâsie îngusta de-a lungul
drumului Brailei.Cercetarile arheologice au scos la iveala locuinte de suprafata construite din lemn si
chirpici, cu un bogat inventar de produse mestesugaresti, ceea ce ilustreaza nivelul atins la
jumatatea sec. al XIV-lea de productia atelierelor locale si intensitatea schimbului de marfuri pe piata
orasului.
Tendinta de crestere demografica a orasului a avut în aceasta perioada oscilatii cauzate de
calamitati naturale si sociale: distrugerile provocate de bataliile sau incursiunile armatelor straine;
cutremurele din 1411, 1517, 1628 si 1636; epidemiile din 1456, 1567, 1659-1661, 1705; foamete în
1598 si apoi în 1605, precum si incendiile.Aceste evenimente, ca si încercarile repetate ale Portii
Otomane de a controla mai energic politica domnilor români au dus la parasirile temporare ale
Târgovistei de catre domnii aserviti Portii in favoarea Bucurestilor.
Un alt domnitor important a fost Vlad Tepes.Adept al unei domnii autoritare, el s-a preocupat
de întarirea armatei, dezvoltarea comertului si centralizarea puterii politice.Un episod elocvent al
actiunii de consolidare a autoritatii domnesti prin limitarea puterii marii boierimi se va consuma la
Târgoviste în 1457, când "Vlad voda Tepes...au facut cetatea de la Poienari cu orasenii den
Târgoviste pentru o vina mare ce au facut unui prate al Vladului voda(pentru caci dovedise ca boierii
târgovisteni i-au ingropat pa un frate al lui da viu)... Iar cati au fost impodobiti în ziua Pastilor, pre toti
i-au dus la Poienari de au lucrat la cetate, pâna s-au spart toate hainele dupe ei...".
Radu cel Mare a încercat sa dea o mai mare stralucire Târgovistei ctitorind una din cele mai
mari si mai frumoase biserici, manastirea Dealu, si deschizand noi orizonturi culturii romanesti prin
introducerea tiparului.
Ocuparea Brailei, în 1540, transformata în raia, si crearea pasalâcului de la Buda au
diminuat substantial importanta drumului de negot international ce lega Europa Centrala de porturile
Dunarii de Jos, ceea ce a avut urmari negative si pentru viata economica si rolul politic jucat de
Târgoviste în istoria Tarii Romanesti.
In 1532, Francesco della Valle îl considera un oras "nu prea mare"; pe la jumatatea aceluiasi secol,
umanistul Anton Verancsics remarca faptul ca "In Tara Româneasca, Târgoviste este singurul oras
mai insemnat, destul de întins si capitala tarii".Peste câteva decenii, în 1581, misionarul Jeronim
Arsegno gasea la Târgoviste peste 1022 de case, pentru ca în 1583, Franco Siviori sa observe aici -
spre deosebire de Bucuresti - " locuinte mult mai bune si mai mândre...si o asezare... bine si bogat
populata".In februarie 1584 - aflam de la acelasi calator - "aici s-au stramutat, de asemenea, toti
negustorii si mestesugarii din Bucuresti, astfel ca au ajuns atât de multi, împreuna cu cei localnici,
ca se gaseau orisice fel de marfuri; toti boierii cei mari s-au apucat apoi, urmand pilda principelui
[Petru Cercel], sa ridice o cladire", astfel ca "iute, iute s-a marit mult orasul".
Sfârsitul secolului este dominat de epopeea româneasca de sub conducerea lui Mihai
Viteazul (1593-1601).Dupa cumplita-i moarte pe Câmpia Turzii, capul viteazului întregitor de neam si
tara a fost cules si adapostit de paharnicul Turturea, ca relicva sfanta a neamului romanesc, în
gropnita domneasca de la manastirea Dealu.
La sfârsitul veacului al XVI-lea, în 1595, Filippo Pigafetta aprecia ca "acest oras este foarte
mare, deschis, mai degraba in chip de sat".Petru Pellerdi îl vedea, tot atunci, "mare si cu multe case
frumoase de piatra si manastiri", iar Balthasar Walter îl considera, în 1597, "cetate mare, dar fara
intarituri".
Târgovistea a cunoscut o noua perioada de înflorire în timpul domniei lui Radu
Mihnea.Tabloului Târgovistei lui Petru Cercel, cu constructii de piatra si caramida, cu sisteme de
aductiune a apei, cu ateliere domnesti, trebuie sa-i adaugam si existenta la 1614 a unei bai publice
mai sus de gradina domneasca.In 1613, Toma Boros confirma faptul ca Târgovistea era un oras
deschis, foarte mare, avand foarte multe case în care locuiesc multi negustori bogati.Miron Costin
considera aceste realizari "împaratiei, nu domniei semanatoare".
Lui Matei Basarab (1632-1654) îi datoreaza orasul cea mai fecunda perioada de constructii
si de dotari urbanistice.Pentru prima oara Târgovistea, pe care interdictia otomana o impiedicase sa
se asemene cu marile cetati ale Europei, este înconjurata de un val de pamant.Se dezvolta reteaua
de alimentare cu apa a orasului prin conducte de olane.Aceasta retea de alimentare cu apa a
Targovistei medievale, numita "Drumul izvoarelor", a folosit orasului pâna în secolul trecut.
Epoca lui Matei Basarab s-a impus prin numeroase ctitorii boieresti, care transforma
localitatea într-o capitala bine populata, admirata de calatori.Bakšic aprecia la 1640 ca în Târgoviste
sânt "peste 4000 de case...cea ce înseamna peste 20000 de suflete", dintre care foarte multi
negustori.In 1641 Bartolomeo Locadello socotea marimea orasului la 7000 de case cu 40000 de
suflete.La putin timp dupa aceasta, în 1653, Paul de Alep confirma ca "Târgovistea este un oras
mare, cam cât Alepul sau Damascul".
Sfârsitul domniei lui Matei Basarab marcheaza si inceputul unei perioade framantate de
miscari populare si de jafuri otomane.Gheorghe Ghica (1659-1660), fiind supus Portii muta resedinta
domneasca la Bucuresti.
Evlia Celebi, în 1659, considera marele centru comercial al Tarii Romanesti un oras mare,
comparabil cu Belgradul si Adrianopolul.Dupa marile distrugeri provocate anterior, orasul mai avea
500 de case, 9 manastiri, vreo 50 de dughene si doua hanuri.
In cele trei decenii care s-au scurs pâna la revenirea sezoniera a curtii lui Brancoveanu la
Târgoviste, evenimentele memorabile din viata orasului au fost rare: mutarea scaunului mitropolitan
la Bucuresti, ocuparea orasului de catre trupele hapsburgice, în 1689 de oastea generalului
Heissler, iar în 1690 de oastea principelui Emeric Tököly, "multe rautati si acolo si pe unde au
ajunsu, hotii lui au facut. Si asa, multe zile acolo sezand, multa prada si stricaciune tari au
facut..pricini gasind ca sa nu iasa din tara".
Revenirea domniei la Târgoviste, începând din 1694, a determinat repopularea orasului, fapt
relatat de Edmund Chishull, calator prin Tara Romaneasca în 1702. Dar decaderea orasului nu a
mai putut fi oprita, caci el nu mai ajunsese la întinderea din trecut "judecând dupa urmele zidurilor"
pe care le vedea, în 1711, la Mottraye.
Iata ce nota secretarul florentin Antonio Maria del Chiaro:"Târgovistea a fost în vechime
resedinta domnitorilor, într-o vreme când acestia nu se prea temeau de turci.Totusi principele
Brancoveanu locuia la tara cel putin 6 - 7 luni pe an, ceea ce nu convenea boierilor, nici
negustorilor, caci trebuiau sa urmeze curtea cu mare cheltuiala.Turcii priveau si ei cu ochi rai
aceasta preferinta a voievodului, caci Târgovistea era mai aproape de munti decât de malurile
Dunarii".Del Chiaro explica hotarârea voievodului de a recladi curtea din Târgoviste prin legenda
descoperita aici a unei inscriptii, avand urmatorul text:"Faca voievodul Matei sa cada blestemul
ceresc asupra oricarui print ce va gasi aceasta piatra, daca nu va recladi Târgovistea si repopula ca
odinioara".
Parasirea definitiva a resedintei domnesti din Târgoviste marcheaza începutul decaderii
lente, în sec. al XVIII-lea, a localitatii, fapt relevat printr-o sensibila scadere a populatiei.In 1781,
Frantz Joseph Sulzer vedea la Târgoviste alaturi de case puternice din piatra, multe altele ruinate,
asemanand orasul cu un "sat pacatos", ramas, în anii 1790-1791 cu numai 578 de case.Nici în
prima jumatate a sec. al XIX-lea, situatia nu se ameliorase.La 1810 se înregistrau 634 case, cu
aproape 2300 locuitori.
In secolul al XIX-lea orasul a participat la toate evenimentele ce au framantat tara: framântari
taranesti, revolutia de la 1848, Unirea Principatelor.
Modernizarea societatii romanesti, realizata prin reformele domnitorului Unirii, este ilustrata la
Târgoviste de un avânt economic fara precedent, se introduce iluminatul cu lampi de petrol(1863),
se inaugureaza cursa regulata de diligenta Bucuresti - Târgoviste (1865), se înfiinteaza prima
întreprindere industriale, Arsenalul Armatei.Din 1883, orasul este racordat la reteaua de cai ferate a
tarii.
In secolul XX, orasul va participa cu însufletire la toate marile momente ale istoriei nationale,
desi importanta sa nu va mai fi aceeasi ca în veacurile apuse.
MIHAI VITEAZUL
(1593-1601)

Mare Ban al Craiovei


"domn al Tarii Romanesti si al Ardealului si a toata tara Moldovei"
realizatorul primei uniri a celor trei tari romane (1600-1601)

"...se zice ca Romanul (Mihai Viteazul - n.n.) este foarte tare si ca planurile lui cresc potrivit
cu izbanzile"
Henric al IV-lea, rege al Frantei (1593-1616)

"... un barbat vestit si ales prin nastere, cat si prin statura lui mandra. De asemenea era
vrednic de lauda cea mai mare prin virtutile cele mai alese, prin marea sa evlavie catre
Dumnezeu, prin iubirea de tara, prin bunavointa fata de cei deopotriva cu el, in sfarsit fata de
toti, prin dreptate, adevar, statornicie, marinimie si deprinderea altor virtuti de acest fel. Pe
langa acestea, era drag tuturor celor buni pentru darurile inalte ale sufletului lui nobil cu
adevarat, pornit chiar prin fire sa savarseasca ispravi grele, ca si prin cuvantul sau, care, de
cate ori era nevoie si chiar fara pregatire dinainte, ii iesea din gura bland si intelept."
Baltazar Walter Silezianul, "Scurta si adevarata descriere a faptelor savarsite de Io Mihai,
Domnul Tarii Romanesti", aparuta la Gorlitz, 1599

"Este un lucru demn de cea mai mare consideratie si de glorie eterna, intrucat ceea ce nu au
putut realiza atat de multi imparati, regi si principi a izbutit un Mihai, cel mai neinsemnat si
mai sarac dintre duci, anume sa invinga ostile marelui Sultan."
Edward Barton, agent englez la Istanbul, 7 noiembrie 1595

"Nu pot sa nu va comunic ca din zi in zi creste teama atat in pieptul cat si in sufletul fiecaruia
din cauza marii valori pe care o demonstreaza in aceste parti ale Europei acest nou
Alexandru (cel Mare), caruia ii spune Mihai Voievodu."
Misionarul franciscan la Constantinopol Eustachio Fantena, 17 octombrie 1958.
CRONOLOGIE

1558
S-a nascut Mihai Viteazul, fiu al lui Patrascu cel Bun (domnitor al Tarii Romanesti intre anii 1554-
1557).
Dupa unii istorici, s-a nascut in 1557.
1588
Ocupa in ierarhia administrativ-politica a tarii dregatoria de Ban Mic sau Banisor de Mehedinti.
1588 (sfarsitul anului)
Ocupa dregatoria de Mare Stolnic in domnia lui Mihnea Turcitul
1591
Mare Postelnic in domnia lui Stefan Surdul
1591
Zideste manastirea "Mihai Voda" din Bucuresti
1592
Ocupa dregatoria de Mare Aga, si chiar Ispravnic, in locul unchiului sau Iane, care locuia la Istambul
1593
Mare Ban al Craiovei in timpul domniei lui Alexandru cel Rau
1593 (septembrie)
Este numit Domn al Tarii Romanesti de catre Poarta Otomana. Intrarea in Bucuresti si ocuparea
tronului au avut loc pe 11 octombrie.
1594
Mihai Viteazul adera la "Liga Sfanta", ce reprezenta alianta puterilor crestine impotriva turcilor. A
incheiat si un tratat de alianta cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, si cu Aron Voda
(Tiranul), domnul Moldovei.
1594 (toamna) - 1595 (primavara)
Campania militara impotriva turcilor.
1594 (3 noiembrie)
Incepe actiunea de lichidare a creditorilor straini si a detasamentelor turcesti care-l supravegheau pe
domn.
Concomitent a inceput aceeasi actiune la Iasi, condusa de Aron Voda.
1594 (noiembrie - decembrie)
Restabilirea hotarului Tarii Romanesti pe Dunare. Ostile Tarii Romanesti au atacat Giurgiu, au
distrus Cetatea de Floci, Harsova si Silistra.
1595 (ianuarie)
1 ianuarie - Au fost eliberate cetatile Harsova si Braila.
8 ianuarie - Au fost atacate localitatile de la sud de Dunare: Silistra, Macin, Sistov, Nicopole,
Rahova.
10 ianuarie - Au fost infrante ostile otomane care asediasera Cetatea de Floci.
14-16 ianuarie - Luptele cu tatarii, care sunt infranti la Putinei si Stanesti. La Serpatesti sunt infrante
ostile unite otomane si tataresti. Mihai Viteazul a trecut Dunarea, infrangand la Rusciuk ostirea
pasalelor Hasan si Mustafa, care primisera ordin sa-l inscauneze pe tronul Tarii Romanesti pe
Bogdan, fiul lui Iancu Voda.
1595 (ianuarie - martie)
Ostile Tarii Romanesti au atacat Silistra, Harsova, infrangand si garnizoana otomana condusa de
Cara Caves din Cetatea Brailei. Au fost atacate cetatile Cervena, Turtucaia si Nicopole pentru a-i
impiedica pe turci sa-l alunge pe Aron Tiranul de pe tronul Moldovei.
1595 (10/20 mai, Alba Iulia)
Reprezentantii lui Mihai Viteazul (boieri si prelati) si cei ai lui Sigismund Bathory incheie un tratat de
alianta prin care Tara Romaneasca devine vasala Transilvaniei, iar Mihai Viteazul o va conduce in
calitate de Locotenent Domnesc. Inclusiv principele Transilvaniei fagaduieste ajutor militar impotriva
turcilor.
1595 (13/23 august)
Batalia de la Calugareni pe apa Neajlovului unde ostirea otomana, condusa de Sinan Pasa, a fost
infranta si zdrobita de ostirea Romana.
1595 (6 octombrie)
Mihai Viteazul, cu ajutorul primit din partea lui Sigismund Bathory, al arhiducelui Maximilian, al
domnului Moldovei, Stefan Razvan, si al marelui duce de Toscana, a silit ostirea otomana sa se
retraga, eliberand Targovistea. La 12 octombrie a fost eliberat Bucurestiul, iar la 20 octombrie a fost
eliberat Giurgiu. Hotarul Tarii Romanesti se stabileste pe Dunare, fiind eliberata si Braila.
1595
Polonii impun ca domn al Moldovei pe Ieremia Movila.
1596
Actiuni de lupta si armistitiu cu Imperiul Otoman. Oastea Tarii Romanesti a intreprins o serie de
incursiuni in sudul Dunarii, ducand lupte cu turcii la Vidin, Plevna si Nicopole, la Turnu si la
Babadag. A fost nimicita garnizoana turceasca din Cetatea Cladovei si recucerita Braila. Au fost
infrante ostile tataresti ce au atacat Buzaul, Gheorghita si Bucurestiul.
1596 (9/19 decembrie)
Mihai Viteazul se intalneste cu Sigismund Bathory la Alba Iulia, propunandu-i acestuia o intelegere
hotarata impotriva turcilor. Sigismund Bathory oscileaza intre sprijinul acordat Tarii Romanesti si
incheierea pacii cu turcii.
1595 - 1597
Mihai Viteazul a ridicat la Alba-Iulia, in afara zidurilor cetatii, o noua catedrala si resedinta
mitropolitana.
1597 (ianuarie)
Sultanul otoman a trimis steag de domnie lui Mihai Viteazul, recunoscand independenta Tarii
Romanesti.
1597 (12 februarie)
Solii lui Mihai Viteazul solicita imparatului Rudolf al II-lea sa ia sub protectia sa Tara Romaneasca si
sa li se asigure mijloace materiale pentru intretinerea unei armate.
1598 (30 mai / 9 iunie)
Tratatul de la Targoviste (Manastirea Dealu). Imparatul Rudolf al II-lea se angajeaza sa-i asigure lui
Mihai Viteazul, lunar, plata a 5000 de soldati si la nevoie "tunuri, praf de pusca si alte instrumente de
razboi, iar Mihai Viteazul sa se straduiasca sa indeparteze ostile otomane de Transilvania, Tara
Romaneasca si din partile Ungariei. Imperiul recunoaste domnia lui Mihai si a urmasilor sai asupra
intregii tari.
1598 (2/12 iunie, Targoviste)
Incheierea Tratatului de Pace cu Gazi Ghirai, hanul tatarilor.
1598 (septembrie)
Reluarea ostilitatilor cu Imperiul Otoman. Oastea Tarii Romanesti, organizata si condusa de Mihai
Viteazul, a purtat o serie de lupte cu turcii in sudul Dunarii la Nicopole, Vidin, Rahova, Plevna. La 6
octombrie au continuat ostilitatile cu Imperiul Otoman, dupa infrangerea ostilor turcesti de la Oblucita
(Isaccea).
1598 (16 octombrie)
Poarta otomana este nevoita sa incheie din nou pacea cu Mihai Viteazul, recunoscandu-l ca domn al
Tarii Romanesti si pe fiul sau Nicolae Patrascu mostenitor al tronului.
1598
Cu ocazia atacului turco-tatar asupra Oradei, Mihai Viteazu, fidel aliantelor, trimite un ajutor de 1500
de osteni comandati de aga Lecca.
1599 (29 martie)
Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, renunta la tron in favoarea varului sau, cardinalul Andrei
Bathory. Noul principe era protejatul polonilor, care erau in relatii bune cu Poarta otomana.
1599 (16/26 iunie)
Mihai Viteazul incheie la Targoviste un tratat cu trimisii lui Andrei Bathory, acceptand sa fie inclus in
pacea cu otomanii, pentru a castiga timpul necesar in vederea finalizarii pregatirilor pentru a
neutraliza ostilitatile Portii.
1599 (august)
Mihai Viteazul primeste "Steagul de la Istanbul", semn al confirmarii domniei.
1599 (toamna)
Ieremia Movila, domnul Moldovei, ii cere lui Mihai Viteazul, printr-un trimis special, sa paraseasca
Tara Romaneasca, al carei tron urma sa fie ocupat de Simion Movila, fratele acestuia, sustinut de
Polonia si de boierii fugiti din Tara Romaneasca in Moldova. Andrei Bathory trimite si el soli la Mihai
Viteazul, cerandu-i sa inceteze lupta impotriva turcilor si sa-i cedeze lui Tara Romaneasca.
1599 (18/28 octombrie)
Are loc batalia de la Selimbar. Mihai Viteazul obtine o victorie decisiva asupra cardinalului Andrei
Bathory.
1599 (1 noiembrie)
Mihai Viteazul intra triumfal, cu un alai impresionant, in Alba Iulia, primind cheile cetatii aduse de
episcopul Napragy.
1599
Dupa unirea Transilvaniei cu Tara Romaneasca, Mihai il numeste pe Ioan de Prislop mitropolit al
romanilor din Transilvania, instalandu-l in manastirea ridicata in 1595-1597.
1599 (noiembrie)
Recunoasterea unirii de catre Poarta. Sultanul ii trimite lui Mihai Viteazul steag de domnie ca stapan
al Transilvaniei si lui Nicolae Patrascu pentru Tara Romaneasca.
1600 (1/11 februarie, Pilsen)
Tratat de inchinare si credinta incheiat de Mihai Viteazul cu Rudolf al II-lea, imparat al Germaniei si
rege al Poloniei si Ungariei. In schimbul recunoasterii suveranitatii sale, in calitate de rege al
Ungariei, Rudolf al II-lea fagaduieste lui Mihai Viteazul ajutor si ocrotire, domnie ereditara in linie
barbateasca.
1600 (8-9 mai)
Ostirea romana, condusa de voievod, infrange ostile lui Ieremia Movila si cele poloneze la Bacau.
1600 (27 mai)
Mihai Viteazul emite un hrisov din Iasi in care se intitula "Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu,
Domn al Tarii Romanesti si al Ardealului si al Moldovei".
1600 (10 septembrie)
Batalia de la Miraslau. Mihai Viteazul a fost infrant de catre ostile lui Gh. Basta, unite cu cele
unguresti.
1600 (octombrie)
Mihai Viteazul zdrobeste ostirea otomana care trecuse Dunarea in Oltenia.
1600 (octombrie)
In urma negocierilor cu Poarta, Mihai Viteazul obtine neutralitatea acesteia.
1600 (19-20 octombrie)
Mihai Viteazul pierde batalia de la Bucov (langa Ploiesti) cu ostile poloneze, conduse de Jan
Zamoiski.
1601 (1 si 5 martie)
Mihai Viteazul s-a intalnit cu Rudolf al II-lea la Praga. Stabilesc o actiune conjugata impotriva lui
Sigismund Bathory, care ocupa Transilvania.
1601 (3 august)
Batalia de la Guraslau. Ostirea lu Mihai Viteazu si cea a lui Gh. Basta il infrang pe Sigismund
Bathory.
1601 (9/19 august) Mihai Viteazul a fost ucis pe Campia Turzii din ordinul lui Gh. Basta.