Capitolul III.

Managementul activităţilor din întreprinderea agroalimentară

3.1. Proces, ciclu şi tip de producţie
Cunoaşterea activităţilor din întreprinderile agroalimentare şi a modului de exercitare a
managementului lor are ca premisă abordarea conţinutului procesului de producţie, al ciclului
şi al producţie.
Procesul de producţie este definit în moduri mai mult sau .asemănătoare. În cazul unor
definiţii de dicţionar este definit ca fiind o suită de operaţii constituind maniera de a fabrica,
de a face ceva şi apreciat ca sinonim cu un proces de fabricaţie, sau ca totalitatea
proceselor folosite pentru transformarea materiilor prime şi a semifabricatelor în produse
finite.
În lucrările de specialitate, procesul de producţie este definit mai complex, fiind văzut
atât prin prismă social-eeonomică, inclusiv în ceea ce priveşte relaţiile dintre oameni şi efectele
economice pe care le generează, cât şi tehnico-materială, presupunând utilizarea unor mijloace
tehnice şi a altor resurse, prin intervenţia directă sau indirectă a factorului uman, iar în unele
cazuri (agricultură, industrie alimentară) se iau în considerare şi procesele naturale. În mod
sintetic, prin procesul de producţie se înţelege totalitatea proceselor de muncă, tehnologice
şi a celor naturale, care concură la obţinerea produselor, reprezentând domeniul de activitate
al întreprinderii.
Putem observa că procesul de producţie conţine procese de muncă (în agricultură intervenţia
lor are loc numai în anumite momente de ale ciclului de producţie, fără a avea continuitate, mai
cu seamă în producţia vegetală, în timp ce în industria alimentară ele sunt ritmice) exercitate
asupra diverselor materii prime a materialelor etc. utile obţinerii produselor finite (produse
agroalimentare, în cazul întreprinderii din industria alimentară).
Procesul tehnologic se referă la transformarea directă a materiilor prime, materialelor etc,
marcând trecerea acestora spre produsul finit.
în anumite situaţii, în procesele de producţie intervin şi procese naturale (industria
alimentară fiind tipică din acest punct de vedere) de durată mai scurtă sau mai îndelungată, în
decursul cărora au loc modificări chimice, biologice etc. ale produselor aflate în prelucrare, pentru a
obţine bunuri alimentare intermediare ori finale. Aceste procese sunt fireşti, deoarece se lucrează cu
materii prime biologice, materializarea lor într-un produs agroalimentar este posibilă, de exemplu,
prin acţiunea unor bacterii, dar şi a altor transformări. Astfel, sunt regăsite în industria alimentară:
procese naturale de fermentaţie a vinurilor, inclusiv cea secundară a acestora pentru a obţine
şampanie, a brânzeturilor, a produselor lactate acide (iaurt, sana, chefir etc.) de maturare a unor
produse (caşcaval, brânză), şi procese biologice, cum ar fi de exemplu, încolţirea orzului pentru
bere.(12)
Ciclul de producţie reprezintă timpul care se scurge de la începerea procesului de producţie
până la obţinerea produsului finit. Durata ciclului de producţie şi structura sa influenţează modul în
care se organizează şi se desfăşoară producţia în sistemul agroalimentar. Desigur că, în situaţia
exploataţiilor agricole, durata ciclului este determinată de perioada de vegetaţie, mai lungă sau mai
scurtă, în funcţie de particularităţile culturilor. în întreprinderile din industria alimentară structura
ciclului de producţie este asemănătoare cu cea întâlnită în industrie, în general, fiind formată din
perioada de lucru şi timpul de întreruperi. Există un aspect specific, în unele întreprinderi
agroalimentare perioada de lucru include, pe lângă durata ciclului operativ şi a proceselor auxiliare,
şi pe cea a proceselor naturale. Durata ciclului de producţie este mult mai mică decât în alte ramuri
industriale.
Procesele naturale prelungesc, desigur, ciclul de producţie, ceea ce influenţează: gradul de
utilizare a capacităţilor de producţie nivelul cheltuielilor de producţie şi al costurilor unitare, în
sensul creşterii, şi, mai ales, viteza de rotaţie a capitalului circulant (se reduce). Fenomenul nu se

1
poate compara cu cel întâlnit în alte ramuri industriale, unde ciclul de productie este mult mai lung,
dar, el există şi are impact negativ asupra performanţelor economice ale întreprinderilor în cauză.
Cercetările ştiinţifice, în domeniu, au o anumită contribuţie în sensul scurtării ciclului de
producţie.
Managementul activităţilor din întrebările aparţinând istriei alimentare este influenţat şi de
tipul de producţie practicat.
Tipul de producţie se delimitează prin prisma unor elemente, cum ar fi: felul
(nomenclatura) produselor de fabricat, amploarea (volumul) producţiei prevăzută a se obţine; radul
de specializare; maniera în care se deplasează materiile prime, materialele pe fluxul de producţie.
Alteori, într-o abordare sintetică, tipul de producţie este nt ca o clasă de procese de producţie
caracterizate prin aspecte calitative comune. În baza elementelor menţionate, cărora li se pot adăuga
şi [le, teoria şi practica din domeniul industriei identifică trei tipuri de producţie:
a) de masă ; b) de serie; c) individual.
Tipul de producţie generează diferenţieri în acţiunile magementului referitoare la pregătirea
tehnică, organizarea lucţiei, conducerea operativă a acesteia, urmărirea producţiei.
Tipul de producţie de masă se caracterizează, în principal următoarele:
• producerea continuă a unei cantităţi foarte mari dintr-un produs sau dintr-un număr redus de
produse (nomenclatura de produse este, deci , mică, putându-se ajunge la situaţia în care include un
singur produs);
• produsele sunt, de regulă, standardizate;
• procesele de producţie se reiau în mod continuu, ritmicitatea lor fiind foarte exactă (un
exemplu sugestiv este producerea pâinii, aceasta având loc zilnic, existând cicluri în timpul unei
zile);
• continuitatea activităţii contribuie la utilizarea eficace a capitalului fix şi a celui circulant
(aspecte specifice prezintă, în situaţia economică actuală, gradul în care se foloseşte capacitatea
de producţie proiectata, ceea ce depinde şi de puterea de cumpărare a populaţiei, de
concurenţă, de gradul în care s-a asigurat consumul fiziologic norma la un produs sau la altul);
• fluctuaţia scăzută a forţei de muncă, coroborată cu o motivaţie adecvată, pot mări implicarea
personalului la realizarea, sub aspect cantitativ şi calitativ, a obiectivelor programate;
• organizarea producţie în flux, cu o bună delimitare a operaţiilor, cu accentuarea specializării (de
exemplu, la limită, numai un sortiment de pâine sau un singur fel de ulei de floarea soarelui), ceea
ce permite şi o adâncire a sa în cazul resurselor umane, având drept consecinţă creşterea
productivităţii;
• dotarea este constituită din maşini şi utilaje sau din linii tehnologice specializate pe produs sau pe
faze.
Acest tip este întâlnit în întreprinderi din industria alimentară, cum ar fi cele: de
panificaţie, de prelucrare a sfeclei de zahăr, de producere a berii, a spirtului, a uleiului vegetal etc.
Gradul său ridicat de reprezentativitate în industria alimentară este generat de faptul că produsele
obţinute (lapte, carne, zahăr, ulei etc.) se adresează unui consum de masă (întregii populaţii unei
ţări, mai puţin celor care consumă unele produse din gospodăria proprie). Or, un consum de masă
are nevoie de o producţie de acelaşi gen.
Tipul de producţie de serie, aşa cum îi spune şi denumirea, presupune producerea de loturi
sau serii mijlocii sau mici, în mod periodic, dintr-un număr mai redus sau mai mare de produse.
Nomenclatura de produse este, în unele situaţii, mai largă decât în cazul tipului de producţie de
masă. Totuşi, ponderea lui în industria alimentară este mult mai redusă decât a tipului de masă. Ar
putea fi regăsit în producerea unor conserve de legume, de fructe, dulceţuri, gemuri etc.
Organizarea acestui tip de producţie este privită în relaţie cu diversitatea materiilor prime
prelucrate şi, mai ales, cu apariţia lor în anumite sezoane. Ca urmare, se fabrică produse, de felul
celor amintite, în diferite serii.
Succesiunea apariţiei materiilor prime şi desfăşurarea prelucrării, în acest fel, generează, cel
puţin, pentru o anumită perioadă a anului, continuitate în activitatea întreprinderii. În acelaşi sens
acţionează şi măsura în care producătorii agricoli oferă materii prime diferite, inclusiv după sezonul

2
de obţinere. La acelaşi produs agricol, utilă devine şi îmbinarea soiurilor cu coacere eşalonată.
Reprezentând al treilea tip de producţie întâlnit în industrie, cel individual are drept
caracteristici de bază: un volum mic al producţiei, un nomenclator mare de produse, uneori se
fabrică unicate, instabilitatea acestuia. In aceste condiţii, reluarea unor procese de producţie este
întâmplătoare, iar, uneori, nu mai are loc niciodată. In plus, nu poate fi vorba de specializarea
întreprinderii şi a subdiviziunilor sale operaţionale. Desigur că, acolo unde se întâlneşte, acest tip de
producţie presupune măsuri organizatorice şi alte condiţii cu totul speciale. în industria alimentară
acest tip de producţie nu are o reprezentare demnă de subliniat.

3.2. Managementul activităţii de bază

În întreprinderile din industrie, în subsistemul lor operaţional, se regăsesc activităţi diferite,
grupate în: de bază, auxiliare şi de servire.
Activitatea de bază este cea care se referă la obţinerea produsului (produselor) cu rol în
definirea domeniului de activitate al întreprinderii şi are strânsă legătură cu misiunea acesteia.
Este vorba de managementul unei activităţi în care se alocă, se combină şi se utilizează în
procesul de producţie resurse materiale, de capital şi umane pentru a obţine, în condiţii de
raţionalitate, anumite cantităţi dintr-un produs sau din mai multe, potrivit structurii de producţie
practicate, la termenele stabilite, care, la unele produse - pâine, lapte de consum etc, sunt foarte
scurte, cu caracteristici calitative corespunzătoare (potrivit standardelor, prescripţiilor) pentru a
satisface cererea consumatorilor, produsele urmând să fie competitive, în situaţii date, pe diferite
pieţe .
În activitatea de bază intervin, prin decizii, managerii aflaţi la diverse niveluri ierarhice şi în
diferite compartimente funcţionale şi operaţionale din structura organizatorică a întreprinderii.
Acţiunile managerilor şi ale compartimentelor, ca de exemplu, secţii, urmăresc, după caz, crearea
condiţiilor de diferite feluri (achiziţionarea materiilor prime agricole, asigurarea şi pregătirea
mijloacelor tehnice, a forţei de muncă) necesare desfăşurării activităţii de bază. Antrenarea unor
asemenea mijloace, în direcţia amintită, presupune exercitarea şi a unui atent proces de coordonare,
eforturile urmând să fie conjugate spre atingerea obiectivelor prevăzute pentru această activitate a
întreprinderii.
Varietatea întreprinderilor din industria alimentară, ca şi a celor din agricultură, care
prelucrează materii prime agricole, diversitatea produselor obţinute, tehnologiile utilizate imprimă
un anumit specific asigurării condiţiilor concrete de desfăşurare a producţiei. Funcţiile
managementului se vor regăsi, însă, prin activitatea managerilor şi a compartimentelor funcţionale,
în toate cazurile, ele urmând să fie respectate şi aplicate riguros. Colaborarea dintre managerul
general şi cei aflaţi la diversele niveluri ierarhice este, de asemenea, foarte utilă. Acţionând potrivit
competenţelor ei acoperă toate componentele activităţii de bază.
Specificul întreprinderilor din industria alimentară constă în organizarea de procese de
producţie prelucrătoare, ele exercitându-se asupra materiilor prime agricole. Rezultatul acestor
procese îl reprezintă, în general, produsele agroalimentare omogene (zahăr, lapte de consum etc),
fiecare având proprietăţi identice în întreaga sa masă.
Fiind vorba, de regulă, de întreprinderi cu producţie de masă, organizarea acesteia se face în
flux. Mai mult, se întâlnesc linii de producţie automatizate sau linii tehnologice dş această natură.
Există un flux continuu, cum sunt conveierele utilizate în panificaţie.
Managementul, în acest stadiu al activităţii întreprinderii, va fi cel operativ. Se presupune,
că au fost asigurate condiţiile prealabile pentru declanşarea procesului de producţie (soluţii pentru
problemele apărute cu agenţii economici din "amonte", referitoare la achiziţionarea de materii
prime, şi pentru cele ivite în relaţiile cu cei din "aval", vizând vânzarea produselor obţinute).
Prin decizii curente se va sigura derularea activităţilor potrivit programului stabilit,
urmărindu-se obţinerea produselor, sub aspect cantitativ şi calitativ, deci, desfăşurarea proceselor
tehnologice în conformitate cu proiectarea lor şi cu cerinţele de raţionalitate economică.
O pondere mare în activitatea curentă o deţine pregătirea producţiei.
Pregătirea producţiei se constituie într-o premisă importantă pentru desfăşurarea activităţii

3
de bază şi presupune acţiuni complexe referitoare, în principal, la introducerea în fabricaţie a unor
produse noi, precum şi la îmbunătăţirea caracteristicilor calitative (organoleptice etc.) ale
produselor din nomenclatorul existent în producţie.
In acest stadiu al proceselor de bază intervin, în mare măsura, gândirea, concepţia şi
acţiunile celor implicaţi, pentru a crea condiţiile necesare trecerii la obţinerea produselor potrivit
tuturor cerinţelor, astfel încât ele să fie competitive şi să contribuie la efîcientizarea
întreprinderii. Anticiparea a ceea ce este necesar şi a modului în care se vor derula lucrurile devine
foarte utilă, evitându-se apariţia unor aspecte negative, generatoare de disflincţionalităţi.
Managementul pregătirii este exercitat de manageri responsabili de producţie şi de cei de la
nivelul mediu din întreprinderile agroalimentare. De altfel, în organizarea structurală a
întreprinderilor amintite, există, în subordinea managerului general adjunct responsabil de
producţie, un compartiment denumit "Pregătirea, lansarea şi urmărirea producţief\ căruia îi revin
asemenea atribuţii.
Pregătirea producţiei, când este vorba de reluarea producerii unui produs, se bazează, mult,
pe experienţă, pe repetabilitatea unor activităţi intrate , s-ar putea spune, în rutină. Desigur că,
potrivit conţinutului "pregătirii" sunt posibile măsuri de perfecţionare, menite să îmbunătăţească
condiţiile de obţinere a produselor şi, implicit, a caracteristicilor lor.
Activitatea este mult mai complexă, determinată de ineditul acţiunilor care se vor desfăşura,
când se trece la introducerea în fabricaţie a unui produs nou, în intenţia lansării lui pe piaţă.
Industriei alimentare îi este specific un asemenea proces, pornind de la : varietatea materiilor prime
ce pot fi supuse prelucrării, a tehnologiilor, a gusturilor consumatorilor, a modelelor de consum etc.
Crearea unor societăţi pe bază de iniţiativă privată a contribuit la lărgirea gamei produselor
alimentare oferite consumatorilor.
In cel de al doilea caz, experienţa nu mai este la fel de mare, deoarece intervin elemente
specifice noului produs. Uneori, însă, se preiau diferite faze din tehnologia produsului înlocuit sau a
unui produs asemănător. Atenţia şi eforturile vor fi orientate spre conceperea produsului, cercetare
şi proiectare, spre elemente de natură tehnologică (compoziţie, dozarea componentelor, calităţi
nutriţionale şi asimilarea substanţelor hrănitoare de către organismul uman, mod de prezentare etc),
spre producerea unor mostre şi efectuarea, repetată, de analize de laborator. Toate acestea sunt
apanajul funcţiei de cercetare -dezvoltare a întreprinderii.
Pregătirea producţiei are două laturi principale: tehnică şi material-organizatorică (2,12,46).
Un alt punct de vedere consideră ca distincte cele două componente ale pregătirii material-
organizatorice, adică: pregătirea materială şi pregătirea organizatorică (46).
Pregătirea tehnică în industrie, în general, are drept componentă esenţială proiectarea
produselor. In cazul întreprinderilor agroalimentare, fiind vorba de bunuri de consum, activitatea de
proiectare nu va avea un conţinut similar celei din alte ramuri industriale. Oricum, se stabileşte ceea
ce se va produce, în baza unei documentaţii tehnologice, generată de activitatea de concepţie,
cercetare etc. , surprinzând, în esenţă, procesul tehnologic, cu toate stadiile prin care trec materiile
prime până la produsul finit.
În obţinerea produsului intervin, desigur, şi echipamentele tehnice cuprinse în liniile
tehnologice, pregătirea tehnică vizând şi stabilirea măsurii în care ele corespund tehnologiei
preconizate.
De asemenea, fiind cunoscut rolul materiilor prime, mai cu seamă sub aspect calitativ, în
obţinerea produsului, documentaţia tehnologică va include referiri la cele necesare, precizându-se
parametrii lor calitativi, consumurile specifice - varietatea acestora fiind determinată de gradul de
elaborare a produsului, conţinutul în substanţe utile al materiilor prime, nivelul tehnic în care se
desfăşoară producţia.
Documentaţia tehnologică caracterizează şi aspectele referitoare la calitatea produsului,
aceasta fiind apreciată prin metode specifice produselor agroalimentare (organoleptice, de laborator
etc).
Trecerea la fabricarea produsului poate avea implicaţii în planul organizării procesului de
producţie, mai cu seamă dacă acesta, fiind nou, se deosebeşte mult de ceea ce s-a făcut până atunci.

4
Asemănarea dintre produsele agroalimentare generează mai puţine schimbări, faţă de ceea ce se
întâmplă în alte ramuri industriale, când se trece la un nou produs.
Pregătirea producţiei presupune estimarea prealabilă a cererii, promovarea unor politici de
preţ, predicţii referitoare la "intrări", la randamente şi consumuri specifice, incidenţa lor resimţindu-
se asupra componentelor tehnologiei, dar şi a rezultatelor economice prevăzute a se obţine, putând
să amplifice performanţa economică a întreprinderii.
Pregătirea materială conţine diverse activităţi, care vizează elemente de natură tehnică,
umană, materiile prime etc. utile pentru desfăşurarea activităţii de bază.
Problemele referitoare la mijloacele tehnice (echipamente), care trebuie asigurate şi
pregătite, intervin, mai ales, atunci când îmbunătăţirea unui produs s-au introducerea în fabricaţie a
unuia nou, nu pot avea loc utilizând numai ceea ce există, din punct de vedere tehnic, în liniile
tehnologice. Atunci când se reia producerea unui produs ( activitatea nu este continuă) vor prevala
elementele de pregătire a mijloacelor tehnice.
În ceea ce priveşte pregătirea materiilor prime şi a materialelor, se resimte nevoia unor
acţiuni numeroase, dacă avem în vedere specificul obţinerii acestora în agricultură, unde operează
foarte multe exploataţii, tehnologiile aplicate fiind diferite. Această stare de lucruri se regăseşte în
lipsa de omogenitate calitativă a materiilor prime.
In acest sens, se vor avea în vedere :
• asigurarea de materii prime şi materiale, care se referă la:
- identificarea furnizorilor potenţiali, aceştia fiind diferiţi, în funcţie de felul produsului
(COMCEREAL, societăţi comerciale agricole, societăţi agricole etc. - unele societăţi, create pe bază
de iniţiativă privată, intră în relaţii directe cu producătorii);
- contractarea materiilor prime (negocierea condiţiilor privind cantitatea, calitatea, preţurile
etc), aceasta depinzând, acum, de întreprinderea de prelucrare, având în vedere că autoritatea
managementului său s-a extins, în urma creşterii gradului ei de autonomie (aceasta fiind totală, în
cazul întreprinderilor privatizate, şi foarte largă în situaţia celor cu capital total sau parţial de stat),
pe întregul flux al activităţilor, de la aprovizionare până la vânzarea produselor;
- elaborarea graficului de livrare-aprovizionare;
- transportul, primirea, recepţionarea şi depozitarea materiilor prime, în spaţiile
existente, asigurând consumul pentru un anumit număr de zile, în funcţie de capacitatea de
depozitare;
• pregătirea materiilor prime şi a materialelor necesare în cazul unor tehnologii, care impun
anumite operaţii specifice de tratare şi condiţionare, cum ar fi:
- învechirea vinului pentru fabricarea coniacului şi a vinurilor şampanizate;
- maturarea grâului;
- condiţionarea seminţelor oleaginoase;
- spălarea fructelor şi legumelor utilizate la obţinerea conservelor.
• crearea unor loturi omogene de materii prime, prin amestecare, cupajare,
selecţionare etc, deoarece, aşa după cum s- a arătat, datorită condiţiilor în care se produc, acestea nu
se asigură în cantităţi mari şi omogene; o acţiune contracaratoare ar avea creşterea
dimensiunii exploataţiilor agricole, specializarea lor şi recurgerea la tehnologii
asemănătoare (soiuri, felul lucrărilor, factorii de producţie administraţi etc) la nivel de
microzonă sau chiar de zonă.
Identificarea surselor şi a căilor de asigurare a utilităţilor necesare proceselor de fabricaţie
are în vedere faptul că pentru desfăşurarea acestora se utilizează cantităţi importante de apă caldă şi
rece, abur, aer condiţionat, combustibili, energie electrică, agenţi frigorifici etc Asigurarea lor, la
parametrii corespunzători, determină, într-o anumită măsură, cantitatea şi calitatea produselor care
se vor obţine, iar prin intermediul preţului la care achiziţionează se influenţează în sensul creşterii
sau al reducerii cheltuielilor de producţie.
Asigurarea utilităţilor şi a modului de gestionare a lor constituie o preocupare zilnică şi
revin, aşa după cum se va vedea, unor compartimente ale întreprinderii.
Este cunoscut că procesele de producţie din compartimentele operaţionale ale

5
întreprinderilor agroalimentare se desfăşoară prin intervenţii directe sau indirecte ale personalului
de diferite feluri (specializare, calificare etc.).- în funcţie de situaţiile existente - amplificarea
activităţii, introducerea unui produs, care presupune alte cunoştinţe, inclusiv, o altă specializare,
este necesar ca, prin acţiuni cuprinse în managementul resurselor umane, să se asigure (să se
completeze ) personalul potrivit noilor cerinţe. După caz, se va trece la constituirea de posturi,
potrivit consumurilor de muncă fizică şi intelectuală generate de activitatea care se va derula. Avem
de a face, de fapt, cu o parte din activităţile cuprinse în managementul resurselor umane din
întreprindere, al cărui rol este tot mai jinportant , forţa de muncă fiind abordată complex (recrutare,
formare, motivaţie etc.) şi nu ca un simplu factor de producţie.
Trecerea la desfăşurarea producţiei va fi însoţită de urmărirea modului în care se transpun în
operă măsurile iniţiate în domeniul pregătirii tehnice şi materiale, acţionând în sensul înlăturării
eventualelor disfuncţionalităţi.

3.3. Managementul activităţilor auxiliare şi de servire

Activitatea de bază este însoţită de cele de natură auxiliară şi de servire, acestea din urmă
fiind indispensabile pentru desfăşurarea sa. Activităţile auxiliare şi de servire asigură o serie de
utilităţi şi de servicii menite să faciliteze obţinerea produselor care constituie domeniul de activitate
al întreprinderii. Desigur că, derularea acestor activităţi presupune cuprinderea lor în diferite forme
organizatorice. În acest sens, se creează subdiviziuni specifice.
Privită ca sistem, întreprinderea aroalimentară nu poate funcţiona fără existenţa acestor
componente bineînţeles, fără ceea ce fac ele. De altfel, încă de la alegerea locului de amplasare a
întreprinderii se studiază posibilităţile de asigurare a diferitelor utilităţi: energie electrică, energie
termică, apă etc. Dincolo de rolul lor în desfăşurarea producţiei, opţiunile în acest sens iau în
considerare faptul că utilizarea lor generează cheltuieli care se regăsesc în costurile unitare ale
produselor obţinute.

3.3.1. Managementul asigurării şi al utilizării energiei

Pentru asigurarea şi urmărirea utilizării energiei în întreprinderi se constituie subdiviziuni
specializate în domeniul mecano-energetic. Lor le revin sarcini diverse în ceea ce priveşte
componenta energetică a întreprinderii, acestea putându-se regăsi, în principal, în asigurarea
energiei şi gestionarea raţională a acesteia . Ca urmare, ele vor avea în vedere, între altele:
• determinarea necesarului de energie electrică, termică, de apă, de abur etc. ţinând
seama de volumul activităţilor care solicită formele de energie amintite şi de consumurile specifice,
aspectele de ordin tehnic prevalând în acest stadiu al preocupărilor;
• asigurarea cantităţilor necesare din fiecare fel de energie, determinate pe
baza evaluărilor din etapa precedentă, facându-se legătura cu problemele privind sursele din
care se va obţine necesarul preliminat;
• urmărirea asigurării energiei la parametrii calitativi corespunzători, potrivit cerinţelor
tehnologiilor practicate şi ale altor procese pe care le desfăşoară întreprinderea, influenţa pozitivă
regăsindu-se în randamentul în prelucrarea materiilor prime, calitatea produselor obţinute,
nivelul costurilor etc;
- raţionalizarea consumurilor energetice, acţionând atât în domeniul tehnologiilor, cât şi al
aspectelor tehnice concrete referitoare la producerea energiei (când sursa este internă), cu referire la
soluţii constructive, utilizarea capacităţilor energetice şi menţinerea lor în stare de funcţionare etc, şi
la asigurarea ei din surse externe, fiind necesare opţiuni în funcţie de o serie de criterii; evitarea sau
diminuarea pierderilor de energie în procesele de producţie (responsabilităţi revenind tuturor celor
implicaţi în activitatea întreprinderii, cărora li se poate asocia utilizarea motivaţiei, în acest sens),
aspect legat de cel precedent, ambele având legătură directă cu nivelul cheltuielilor cu energia.
Luarea lor în considerare este cu atât mai necesară, cu cât se observă o creştere a preţurilor acestui
factor de producţie. Consumuri ridicate de energie, asociate cu pierderi ale acesteia în producţie, pe
timpul transportului etc. vor influenţa în sensul creşterii costurilor la care se obţin produsele finale
şi, deci, profitabilitatea acestora;

6
 • asigurarea ritmică a energiei, pentru a satisface necesităţile proceselor de
producţie şi alte nevoi ale întreprinderii, prin: utilizarea capacităţilor energetice de care se
dispune, menţinerea în stare de funcţionare a instalaţiilor, evitarea avariilor, existenţa unei
comunicări permanente cu furnizorii, achitarea la timp a contravalorii energiei consumate, evitându-
se întreruperile în furnizarea acesteia;
• aplicarea măsurilor de protecţia muncii, de asigurare a funcţionării instalaţiilor,
executarea la timp a reparaţiilor şi a intervenţiilor tehnice;
• efectuarea unui control riguros asupra funcţionării capacităţilor şi instalaţiilor
energetice.
Criteriul ales pentru fundamentarea economică a deciziilor îl va reprezenta nivelul
cheltuielilor pe care îl generează fiecare dintre cele două modalităţi de asigurare a energiei, amintite
mai sus. în plus, atunci când se optează pentru o sursă proprie de producere a unui fel de energie,
este necesară elaborarea unui studiu de fezabilitate, având în vedere că se vor face investiţii.
În alegerea surselor de asigurare a energiei, punctele de vedere converg spre recurgerea la
societăţi specializate, care, se apreciază, tocmai prin acesta (specializare), pot să asigure utilităţile la
costuri mai mici, sau să se îmbine sursele interne cu cele din afară. În ceea ce priveşte combinarea
surselor interne cu cele externe, considerăm că trebuie avut în vedere faptul că dezvoltările
tehnologice intervenite în domeniul producerii şi al gestionării unor forme de energie, cum ar fi cea
termică, conduc la ideea unor rezultate mai bune când sursa este proprie şi există instrumente
perfecţionate de măsurare a consumurilor.
Existenţa şi utilizarea energiei sunt, desigur, inevitabile pentru orice întreprindere, de aceea
problema care se cere a fi rezolvată vizează eficacitatea pe care o generează diferitele surse din care
ea provine. în condiţiile existenţei mai multor oferte, organizarea de licitaţii contribuie la obţinerea
energiei la costuri avantajoase.
3.3.2. Managementul reparaţiilor şi al întreţinerilor
În întreprinderile din industria alimentară se utilizează o mare varietate de maşini, utilaje şi
instalaţii de înaltă tehnicitate, specifice liniilor în flux. Pentru înfăptuirea prevederilor programelor
de producţiei şi, în general, pentru a se exercita funcţiunea de producţie al întreprinderii, o cerinţă
esenţială o reprezintă menţinerea M stare de funcţionare a mijloacelor tehnice. Menţinerea în stare
dej funcţionare este posibilă prin preocupările managementului în] ceea ce priveşte organizarea
întreţinerilor şi a reparaţiilor care se aplică echipamentelor, agregatelor şi instalaţiilor utilizate înî
desfăşurarea proceselor de producţie specifice diferitelor? întreprinderi agroalimentare.
Asemenea procese (activităţi) sunti cuprinse în ceea ce se cunoaşte sub denumirea de
mentenanţă industrială. Există, chiar, o ştiinţă interdisciplinară, denumită „Terotehnică", care are
preocupări şi în acest domeniu, alături de alte aspecte care vizează mijloacele tehnice (proiectare,
execuţie, montaj, exploatare, scoatere din uz etc.). Semnificaţia mentenanţei este mult mai largă,
decât s-a arătat mai sus, având în vedere administrarea întregului proces productiv pentru a-1
menţine în funcţiune, la parametrii proiectaţi, cu referire la: asigurarea stării de funcţionare a
utilajelor, evitarea opririlor accidentale, modernizarea utilajelor simultan cu repararea lor, limitarea
costurilor pentru reparaţii etc.
Există păreri potrivit cărora întreţinerile şi reparaţiile să fie reunite , mai ales în
întreprinderile care utilizează tehnică înaltă, într-o funcţiune de sine stătătoare a acestora denumită
de mentenanţă. Prin aceasta se subliniază, încă o dată, rolul lor deosebit în funcţionarea mijloacelor
tehnice şi, implicit, a întreprinderii. Mai mult, se propune ca în această funcţiune să fie introduse şi
alte aspecte: supravegherea modului de funcţionare a tuturor mijloacelor tehnice, amplasarea lor în
fluxurile tehnologice, urmărirea gradului în care sunt utilizate etc.
În cazul mijloacelor amintite interesează durata exploatării redată prin: fiabilitate,
mentenabilitate, durată de viaţă.
Fiabilitatea este aptitudinea produsului de a funcţiona, în condiţii specificate, o perioadă de
timp dată, fără a se defecta. Este privită şi ca viaţă utilă din perioada de funcţionare a unui mijloc
tehnic Ea studiază degradarea, în timp, a unui sistem fizic.
Mentenabilitatea este proprietatea echipamentelor de a-şi restabili buna funcţionare într-un

7
interval de timp dat.
Durata de viaţă a echipamentului este stabilită în funcţie de cheltuielile minime.
Reparaţiile, reviziile şi intervenţii, ca procese prin care se materializează mentenanţă, revin
unor compartimente din componenţa întreprinderii agroalimentare, cum sunt: compartimentul
mecanic, cel energetic şi cel de transporturi Fiecare se ocupă, de procesele amintite, în cazul
utilajelor, al echipamentelor etc. specifice domeniului său. Compartimentele răspunzătoare de
mentenanţă sunt subordonate managerului general adjunct pe domeniul tehnic. Lor le revin şi alte
atribuţii:
• efectuarea unor lucrări de modernizare a maşinilor, a utilajelor şi a instalaţiilor
pentru a înlătura efectele uzurii morale, absolut necesare în condiţiile tehnologizării şi ale
retehnologizării întreprinderilor din industria alimentară;
• executarea unor maşini, instalaţii pe bază de concepţie proprie;
• efectuarea adaptării utilajelor existente la noile cerinţe;
• furnizarea de informaţii cu privire la utilaje şi echipamente.
Din punct de vedere tehnic, procesele de întreţinere şi reparaţii, sunt complexe şi impun
soluţii privind, între altele, alegerea sistemului de organizare şi a metodei de efectuare a reparaţiilor.
Sunt cunoscute, în principal: sistemul de organizare a reparaţiilor pe baza constatărilor şi
sistemul reparaţiilor preventiv - planificate. Mai utilizat este cel de al doilea, el efectuându-se în
mod periodic, la intervale de timp bine determinate , după un anumit număr de ore de funcţionare,
prin care se urmăreşte prevenirea uzurii şi a avariilor.
În ceea ce priveşte metodele de efectuare a reparaţiilor, se poate recurge la: metoda standard
şi metoda după revizie (mai mult utilizată).
Prima metodă presupune ca fiecare maşină, instalaţie etc. să intre la reparaţie la intervale de
timp dinainte stabilite. I se mai spune şi mentenanţă productivă, utilajele sunt supravegheate şi
reparaţiile sunt planificate pentru preîntâmpina avariile. Metoda generează, însă, un volum mare de
muncă pentru întocmirea documentaţiei de reparare a utilajelor.
Cea de a doua metodă are în vedere stabilirea volumului şi a conţinutului reparaţiilor după o
revizie tehnică prealabilă.
Lucrările care se efectuează pentru menţinerea în stare de funcţionare a mijloacelor tehnice
sunt diferite, după scopul, complexitatea lor şi cauzele care le determină necesitatea: întreţinerea ,
revizia, reparaţiile. Acestea dau conţinutul a ceea ce se numeşte mentenanţă curentă. Mai sunt
menţionate: a) mentenanţă corectivă, adică îmbunătăţirea sistematică a echipamentelor (măsurile
întreprinse sunt rezultatul analizei cauzelor care determină defectele) şi b) mentenanţă paliativă,
care ameliorează unele efecte negative, fără a elimina cauzele, propunându-şi menţinerea în stare de
funcţionare a utilajului.
Întreţinerea conţine lucrări care menţin utilajele în stare bună de funcţionare şi cuprinde:
curăţire, ungere, protecţie anticorozivă, înlocuirea pieselor de mare uzură etc.
Revizia cuprinde lucrări pentru verificarea modului de comportare în exploatare şi de
constatare a stării tehnice, facându-se verificări şi măsurări tehnice. Scopul reviziei este constatarea
oportunităţii reparaţiilor.
Reparaţiile includ lucrări de demontare a părţilor componente, de analiză, de înlocuire sau
recondiţionare şi remontare. Reparaţiile curente (RC) înlătură uzura normală şi deteriorările locale,
în scopul funcţionării corespunzătoare a mijloacelor tehnice. în cazul RCl se verifică piesele
principale, se înlocuiesc cele uzate sau se recondiţionează. Reparaţia curentă de gradul doi (RC2)
presupune verificarea subansamblelor,

3.3. Managementul transportului intern

Pentru desfăşurarea procesului de producţie este necesar ca iflateriile prime, produsele etc.
să fie deplasate, trecând de la o secvenţă la alta a tehnologiei, sarcină care revine transportului
intern, denumit şi flux de materiale (46), fiind o componentă a logisticii industriei alimentare. El
intervine din momentul în care materiile prime sunt aduse {transportul extern) în întreprindere, ca şi
pentru produsele rezultate , cărora lise pot adăuga materialele, piesele etc. utile diferitelor activităţi.

8
Constatăm că acestea sunt supuse unor procese de manipulare , prin intervenţia forţei de muncă şi a
diferitelor mijloace tehnice.
Varietatea domeniilor de activitate din întreprinderile agroalimentare şi, implicit a
tehnologiilor utilizate şi a modului de organizare a producţiei determină existenţa unei diversităţi de
mijloace de transport (material rulant, mecanisme, căi şi instalaţii de transport etc.).
Transportul răspunde unor nevoi de realizare a. ritmicităţii în desfăşurarea proceselor de
producţie, principiu cu un rol bine cunoscut pentru nivelul eficacităţii acestora. El urmează să
asigure, la momentul potrivit, ceea ce solicită procesul de producţie (materii prime, materiale), dar
şi să degajeze locurile de producţie de produsele finite, asigurând fluidizarea Transportul intern
cunoaşte un mare volum, mai ales, în cazul industriilor de primă procesare, de unde rezultă
ponderea lui ridicată în ansamblul activităţilor desfăşurate în întreprindere. Modul în care este
organizat în întreprindere şi mijloacele folosite vor influenţa nu numai ritmicitatea producţiei, dar şi
mărimea cheltuielilor pe care le presupune. Pornind de la impactul pe care îl exercită transportul
asupra altor componente ale procesului de producţie şi de la cheltuielile pe care le generează
derularea diverselor operaţii care îi formează conţinutul, compartimentul de transporturi va urmării
înfăptuirea tuturor activităţilor care îi revin, în condiţii de raţionalitate economică: vehicularea
materiilor prime, materialelor, produselor etc. în timp optim şi cu evitarea pierderilor cantitative şi a
deprecierilor calitative; utilizarea de mijloace moderne pentru mecanizarea şi automatizarea
transporturilor; asigurarea folosirii raţionale a mijloacelor de transport (încărcătură optimă, evitarea
deplasărilor în „gol"), întreţinerea şi repararea la timp a mijloacelor de transport; economisirea
combustibilului şi a energiei.
În întreprinderile din industria alimentară, producţia se organizează, de regulă (aşa după cum
s-a arătat), în flux. De aici decurge un anumit specific al transportului intern din aceste întreprinderi
faţă de cel desfăşurat în alte unităţi industriale, redat prin faptul că acesta se împleteşte cu operaţii
tehnologice. Există numeroase astfel de situaţii, în care un transport continuu este integrat în fluxul
tehnologic, condiţionând funcţionarea întregii linii tehnologice, precum: la coacerea pâinii sau a
biscuiţilor, cuptoarele mecanizate, cu benzi rulante, efectuează simultan atât transportul, cât şi
coacerea; spălătoarele cu elevatoare la sfecla de zahăr şi cartofi, execută simultan o funcţie
tehnologică şi una de transport. La fel, se desfăşoară lucrurile, la îmbutelierea berii, a laptelui de
consum, a vinului etc. Este de remarcat şi faptul că, în cazul întreprinderilor în care activitatea nu
este continuă, urmările ei negative nu se referă numai la gradul de utilizare a capacităţilor de
producţie şi la fluctuaţia.

Întrebări de verificare ?
1. Cum se definesc : procesul, ciclul şi tipul de producţie ?
2. Prin ce se caracterizează principalele tipuri de producţie din industria alimentară ?
3. în ce constă managementul activităţii de bază ?
4. Care este conţinutul pregătirii tehnice a producţiei ?
5. Care sunt principalele elemente ale pregătirii materiale a producţiei ?
6. Prin ce se caracterizează managementul asigurării şi al gestionării energiei ?
7. În ce constă managementul activităţilor care formează conţinutul mentenanţei
industriale ?
8. Care este specificul transportului intern în întreprinderile agroalimentare ?

Teste de autoevaluare
1. Timpul scurs de la începerea procesului de producţiei până la obţinerea produsului
finit reprezintă (0,5 p):
a. tipul de producţie
b. conţinutul procesului de producţie
c. ciclul de producţie
d. activitatea de bază
e. procesul tehnologic

9
 2. Prin felul (nomenclatura) produselor de fabricat, amploarea (volumul) producţiei
prevăzute a se obţine şi gradul de specializare a întreprinderii se delimitează (1 p):
a. tipul de producţie
b. ciclul de producţie
c. procesul de producţie
d. activităţile auxiliare şi de servire
e. procesul tehnologic
3. O accentuare a specializării se întâlneşte mai cu seamă , în cazul tipului de producţie
de (0,5 p):
a. masă
b. serie
c. individual
d. a+b
e. a+c
4. Managementul pregătirii producţiei este exercitat de (1 p):
a. organismele de management participativ
b. comitetul de direcţie
c. managerii din domeniul tehnic (responsabili de producţie) şi de către cei de la
nivel mediu
d. managerii de nivel inferior (şefi de echipe)
e. managerul general
5 Pregătirea producţiei, când este'vorba de reluarea producerii unui produs
agroalimentar se bazează mult pe (1 p):
a. creativitate
b. intuiţie
c. experienţă
d. cercetare ştiinţifică
e. decizii strategice
6 Activităţile legate de introducerea în fabricaţie a unui produs nou, în intenţia
lansării lui pe piaţă, constituie apanajul următoarelor funcţiuni ale întreprinderii (1 p):
a. de producţie
b. comercială
c. de cercetare - dezvoltare
d. financiar - contabilă
e. de protecţie a mediului
7. Identificarea furnizorilor, negocierea condiţiilor de calitate şi a preţurilor şi crearea unor
loturi omogene de materii prime se regăsesc în cazul (1 p):
a. documentaţiei tehnologice
b. pregătirii tehnice a producţiei
c. activităţilor auxiliare
d. pregătirii materiale a producţiei
e. ciclului de producţie
8.Managerul general şi organismele de management participativ intervin, în domeniul
asigurării şi al utilizării energiei în întreprinderile agroalimentare, prin decizii (1 p):
a. curente
b. tactice
c. strategice
d. unipersonale
e. avizate
9. Proprietatea echipamentelor de a-şi restabilii buna funcţionare într-un interval de timp dat,
reprezintă (pentru un echipament) (1 p):
a. durata de viaţă

10
 b. fiabilitatea
c. starea de funcţionare
d. mentenabilitatea
e. reparaţia capitală
10. În întreprinderile din industria alimentară în subsistemul lori operaţional, se regăsesc
activităţi diferite, cum ar fi cele (2 p):
1. de bază
2. succesive
3. complementare
4. auxiliare
5. nesubstituibile
6. de servire
7. suplimentare
8. conexe
a - 1,4,6; b - 5,6,7; c - 1,2,5; d - 5,7,8; e - 3,5,8;

11