SOCIETATEA ACADEMICĂ HYPERION

UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE - SOCIOLOGIE

ION MORARU

PSIHOLOGIA
CREATIVITĂŢII
Volumul I

EDITURA VICTOR
BUCUREŞTI • 1997
Toate drepturile rezervate Editurii VICTOR

Redactor : ELENA DIATCU

Tehnoredactor : CARMEN BUTNIC
Postprocesare : FLORIN VLAD
Procesare text : LA VINI A DINU
Bun de tipar: 12.08.1997.
Format: 16/70 x 100. Coli de tipar: 10,5

ISBN 973 - 97318 - 7 - 2

 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE 11

CAPITOLUL I
CONCEPTELE DE CREATIVITATE ŞI CREAŢIE
1. Definiţii ale creativităţii 13
2. Relaţia dintre creativitate şi creaţie 17
3. Factori contextuali ai creativităţii şi creaţiei 19

CAPITOLUL II
SISTEMUL DISCIPLINELOR EURISTICE
1. Introducere la o concepţie metaeuristică despre creaţie 22
2. Definiţii ale euristicii şi metaeuristicii 22
3. Descrierea sistemului 23
4. Concluzii 25

CAPITOLUL III
MODELUL EUREMELOR
1. Conceptul de structură creativă 26
2. Eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei 28
3. Eurema asociativ-combinatorie 29
4. Eurema energetică-stimulatorie 32
5. Eurema critică 35
6. Eurema ideativ-perceptivă 36
7. Eurema de obiectualizare a imaginii 37
7.1. Dimensiunea praxiologică a obiectualizării imaginii 37
7.2. Contextul social şi obiectualizarea imaginii 41

' CAPITOLUL IV
MODELUL DEDUBLĂRILOR
1. Introspecţia v 43
2. Argumente suplimentare 47
 CAPITOLUL V
MODELUL EURISTIC TRIPĂTRATIC
51
1. Introducere •
2 Descrierea generală a modelului 51
3. Elementele modelului 51
4 Conceptul de existenţă cu deschidere spre metaueristică 52
5. Nivelurile modelului 53
6. Relaţiile de extensiune şi de profunzime ale modelului 54
7. Dezvoltarea modelului 54
8. Reflecţii despre modelele euristice 54

CAPITOLUL VI
ETAPELE CREATIVITĂŢII ŞI CREAŢIEI
1. Criteriile etapizării 57
2. Etapele la diferiţi autori 57
3. Etapele generale ale creativităţii şi creaţiei rezultate din modelul
euremelor 58
3.1. Etapa de acumulare şi comprehensiune a informaţiei 59
3.2. Etapa asocierilor, combinărilor multiple şi a obţinerii soluţiei 59
3.3. Etapa analizei critice 59
3.4. Etapa ideativ-perceptivă 59
3.5. Etapa obiectualizării imaginilor 59
4. Etapele creativităţii şi creaţiei tehnice-inginereşti 60
4.1. Etapa ideaţiei 60
4.2. Etapa proiectuală 60
4.3. Etapa constructivă 60
4.4. Legătura indisociabilă dintre etape 60

CAPITOLUL VII
O TIPOLOGIE A CREATORILOR
1. Introducere 61
2. Tipul cu indice mic de creativitate (minimus) 61
3. Tipul volitiv 61
4. Tipul cumulativ 62
5. Tipul combinativ-volitiv 62
6. Tipul combinativ-nevolitiv 63
7. Tipul cumulativ-combinativ-volitiv 63
8. Tipul combinativ-fabulativ 63
9. Tipul combinativ-critic 64
10. Tipul combinativ-hipercritic 64
11. Tipul ideativ 64
12. Tipul ideativ-imagistic 64
13. Tipul imagistic 64
14. Tipul ideativ-imagistic-obiectual 65
15. Interpretarea matriceală a tipologiei creatorilor 65
16. O tipologie posibilă bazată pe aranjament de şase structuri
65
luate câte şase

CAPITOLUL VIII

UN MODEL CIBERNETIC-EURISTIC AL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

1. Introducere 66
2. Logica descoperirii şi psihologia cercetării 67
3. Cercetarea ca activitate de căutare a noului, aflare şi aplicare 67
4. Cercetarea fundamentală şi cercetarea derivată 70
5. Numitorul comun al cercetării, creativităţii şi învăţării creative 72

CAPITOLUL IX

COMPORTAMENT ŞI CREATIVITATE
1. Introducere 73
2. Comportamente înnăscute şi dobândite 73
3. învăţarea creativă - cerinţa socială şi trebuinţa individuală înnăscută 76

CAPITOLUL X

ARGUMENTE PENTRU O PEDAGOGIE EURISTICĂ

1. Repere preliminare 78
2. O definiţie a învăţării creative 78
3. Obiective ale instrucţiei creative 79
4. Obiectul de studiu al pedagoeuristicii 80
5. Aspecte manageriale ale organizării învăţământului creativ 80

CAPITOLUL XI

FUNDAMENTE ALE SOCIOEURISTICII

1. Precizări teoretice-metodologice 85
2. Psihologie şi creativitate 85
3. Euristică şi socioeuristică ..., 87
4. Delimitări relative 90

CAPITOLUL XII
COMPONENTE ALE CREATIVITĂŢII SOCIALE
1. Introducere 93
2. Componenta intelectual-culturală .
v
93
3. Structura profesional-ştiinţifică ; 94
4. Elementul competiţional-stimulativ 94
5. Factorul atitudinal-educaţional 95
6. Motivarea indivizilor şi grupurilor 97
7. Structura volitiv-energizantă 98
8. Conştientizarea socială a nevoii de creativitate 99
9. Dimensiunea axiologică 101
10. Formarea stilului creativ 101

CAPITOLUL XIII
RELAŢIA DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT
ÎN CREATIVITATE
1. Etimologia termenului de conştiinţă 103
2. Alte sensuri ale termenului de conştiinţă 103
3. Conştiinţa ca obiect de studiu interdisciplinar 105
4. Structura conştiinţei 106
5. Scurt istoric asupra inconştientului 108
6. Niveluri şi forme ale inconştientului individual 110
7. Inconştientul individual şi inconştientul colectiv 111
8. Puncte de vedere reale şi posibile 112
9. Cuplul creativ conştient - inconştient 113
10. Funcţia creatoare a visului 115

CAPITOLUL XIV
INTUIŢIA EURISTICĂ
1. Introducere 116
2. Metoda de cercetare a intuiţiei 116
3. Definirea conceptelor 116
4. Intuiţiile studiate 117
5. Mecanismele psihice ale intuiţiei euristice 120
5.1. Alternanţa fazelor 120
5.2. Principiul feedback-ului şi intuiţia euristică 122
5.3. Relaţia dintre completitudinea programului conştient şi
perioada de incubaţie 125
5.4. Matricea selectivă 126
5.5. Analogia şi intuiţia 127
5.6. Raţionamentul prin recurenţă şi intuiţia euristică 128
5.7. Cercetarea intuiţiei euristice prin metoda chestionarului 130
5.8. Concluzii 132

CAPITOLUL XV
HAOLOGIA ŞI UNELE PRINCIPII ALE
ACTIVITĂŢII EURISTICE CEREBRALE
1. Haologia - o nouă revoluţie în ştiinţă şi consecinţele ei pentru euristică 133
1.1. Geneză, concepte şi obiect de studiu 133
1.2. Aplicaţii ale haologiei şi priorităţi 134

8
 1.3. Obiective ale cercetării noastre 136
1-4. Fundamente neurocibernetice 136
1-5. O delimitare conceptuală 137
2. Principii fundamentale haologice-euristice cerebrale şi unele mecanisme
psihofiziologice ale creativităţii în starea de somn 137
2.1. Somnul paradoxal şi furtuna cerebrală 137
2.2. întrebări 137
2.3. Principiul schimbării alternante a proporţiei dintre ordinea şi
dezordinea informaţională cerebrală 138
2.4. Principiul centro-aferentaţiei informaţionale 139
2.5. Fundamentarea haologică a ipotezei accelerării imageriei onirice 139
2.6. Temeiul haologic al conceptului de flexibilitate 140
2.7. Corolar hipno-euristic 140
2.8. Explicarea relaţiei Landau 140
2.9. Speranţe pentru prelungirea vieţii creative 141
3. Principii ale asocierii şi combinării ideilor grupului creativ surprinse
prin metoda ideogramei 141
3.1. Rezultatele unui experiment transpuse pe ideogramă 141
3.2. Istoric 142
3.3. O constatare optimistă 142
3.4. Principiul asocierii ideilor din mai multe creiere 143
3.5. Principiul inerţiei ideatice 143
3.6. Principiul ruperii aleatorii a grupurilor ideatice 143
3.7. Perturbarea 143
4. Concluzii 144

CAPITOLUL XVI
UN MODEL HAOLOGIC AL CICLULUI SOLAR. IPOTEZE PENTRU
RECONSTRUIREA COMPORTAMENTOLOGIEI ŞI EURISTICII
1. Introducere 146
2. Premise 146
3. Fazele ciclului solar 147
4. Reprezentarea haologică a fazelor ciclului solar pe o elipsă 148
5. Calendarul minim al maximelor solare şi unele efecte ale lor 149
6. Influenţe ale fazelor ciclului solar asupra Terrei 150
7. Exemple şi comentarii psihofiziologice 151
8. Relaţiile haologice şi unele transformări psihofiziologice posibile 153
9. Extinderea relaţiilor haologice la interpretarea comportamentului
uman macrogrupal 154
10. Despre mişcarea de rotaţie a Soarelui 155
11. Ciclul pulsatoriu al Soarelui 156
12. Relaţia ordine-dezordine ca o lege universală 156
13. O nouă interdisciplina - heliopsihologia 156
 CAPITOLUL XVII
ELEMENTE DE CRITERIOLOGIE EURISTICĂ ŞI EURIMETRIE
1. Precizări preliminare
2. Criteriile euristice Morris ..................................................................................... • ......
. - i v lr)o
3. Ponderea cntenala ......................................................................................................
4. Completarea criteriilor euristice Morris .....................................................................
5. Criterii ipotetice pentru filosofic ................................................................................
6. Criterii posibile pentru artele plastice ........................................................................
7. Criterii probabile pentru literatură ..............................................................................
8. Cuantificarea euremelor ...............................................................................................
9. Cuantificarea relativă a tipurilor euristice .................................................................. j^
10. Indicele de creativitate ............ . ....................................................................................
11. Indicele de inventivitate .............................................................................................
12. Indicele de inovare ......................................................................................................
13. Indicele de elaborare .................................................................................................. j
14. Concluzii .......................................................................................................................

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ....................................................................................166

 CUVÂNT ÎNAINTE

Prezenta lucrare se adresează, mai întâi, studenţilor de la Facultatea de

Psihologie-Sociologie a Universităţii Hyperion, dar ea poate fi utilă şi celor de la
alte facultăţi şi profiluri, cadrelor didactice, cercetătorilor, creatorilor din domeniile
ştiinţei, tehnicii şi artelor.
Ea încorporează şi dezvoltă cartea de mai mică dimensiune, publicată la
Editura Hyperion XXI sub denumirea Psihologia muncii, partea a doua, Psihologia
creativităţii (1993). în decurs de câţiva ani scurşi de la publicarea variantei mai
sus menţionate, autorul a elaborat capitole noi, a restructurat total vechea formă,
dându-i o mai pregnantă consistenţă ştiinţifică şi didactică, a aprofundat anumite
teme din unghiuri noi a introdus viziunea haologică asupra fenomenelor de crea-
tivitate şi creaţie.
Cercetarea de faţă a fost gândită sub forma unui tratat în două volume. Primul
volum abordează preponderent fundamentele teoretice ale creativităţii şi creaţiei.
Volumul al doilea se raportează, mai ales, la metodologia creativităţii şi creaţiei.
Dimensiunea psihologică, omniprezentă în această monografie, e întregită
pretutindeni cu viziunea filosofică, praxiologică, psihosociologică, pedagogică,
axiologică etc. Concepută aşa, tematica se subsumează mai degrabă unei denumiri
cu o sferă mai largă - creatologia. Dar, din păcate, acest termen nu e încă suficient
de bine asimilat de opinia ştiinţifică.
Autorul exprimă întreaga gratitudine persoanelor implicate prin efort şi
bunăvoinţă în publicarea prezentei ediţii.

AUTORUL
Profesorul vede aievea chipuri studenţeşti
de ani maturizate,
Pe ele surprinde, cu melancolie, şi clipele sale
în urmă lăsate,
El observă în ochii lor licărind
luminile ştiinţei,
Şi-n ele se pierde neliniştea sa tulburătoare
la curgerea fiinţei
Deşi jtie că omul se duce,
că viaţa trece,
Continuă să lucreze cât doi,
durează cât zece,
E bucuria supremă, marea artă,
profunda dorinţă
Aceea de a se şti
ziditor de fiinţă.
 CAPITOLUL I

CONCEPTELE DE CREATIVITATE ŞI CREAŢIE

1. Definiţii ale creativităţii

Se cunosc mai multe feluri de a defini creativitatea: „în perspectivă meto-

dologică, prin creativitate se poate înţelege, fără a face mari concesii asociaţionis-
mului, acea aptitudine mintală de reorganizare, de rearanjare în mod original şi
susceptibil de a conduce la o mai bună priză asupra realului, a câmpului
cunoştinţelor; o reorganizare, o rearanjare a ceea ce alcătuieşte zestrea mintală,
cultura intelectuală a fiecărui individ, adică a fondului de semanteme, de atomi de
semnificaţie, de fragmente de idei de care dispune orice gândire" (Şt. Georgescu,
1972). Această definiţie pune în evidenţă, între altele, şi relaţia dintre cunoştinţe
(informaţie) şi creativitate, accentul căzând în ea, după părerea noastră, pe funcţia
combinatorie a minţii, care, prin „reorganizări" şi „rearanjări", operate asupra
fondului informaţional asimilat şi sedimentat sub formă de cultură, generează ori-
ginalul şi noul.
Din altă perspectivă, „Creativitatea este înainte de .toate un proces care duce
la un anumit produs" (Al. Roşea, 1967). Autorul citat pune în evidenţă relaţia
dintre creativitate şi productivitate, consemnând ideea că, după unii autori (J. A.
Taylor, 1964), există şi excepţii: productivitate mare sub raport cantitativ, cu indice
mic de creativitate. De asemenea, este pusă în evidenţă şi opinia lui J.C. Flanganon
de a lua în consideraţie, în corelaţie cu creativitatea şi productivitatea, şi noţiunea
de ingeniozitate (ingenuity) „prin care se înţelege rezolvarea problemelor cu ele-
ganţă neuzuală, într-un mod abil şi suprinzător".
După opinia lui Al. Roşea, exprimată în mai multe lucrări, flexibilitatea este
trăsătura definitorie a creativităţii gândirii: „Creativitatea reprezintă nivelul superior
al gândirii", iar „Factorul psihologic principal al creativităţii se pare că este fle-
xibilitatea, prin care se înţelege modificarea rapidă a mersului gândirii când situaţia
o cere, restructurarea uşoară a vechilor legături corticale în conformitate cu cerinţele
noii situaţii, realizarea uşoară a transferului în rezolvarea problemelor" (Al. Roşea,
1971). Autorul arată că în creativitate nu participă numai factori intelectuali. Pe
lângă flexibilitate, considerată factor principal în creativitate, sunt admişi şi alţi
factori de natură motivaţională şi de caracter.
Rezultă că flexibilitatea este factorul principal (dar nu singurul) al creativităţii
gândirii. Creativitatea este pusă în dependenţă de gândire, iar gândirea creatoare e
pusă în dependenţă de flexibilitate.

13
 Flexibilitatea, aşa cum o descrie autorul citat, se caracterizează în esenţă prin
rapiditatea gândirii. Termenul de flexibilitate e în fond sinonim cu cel de rapiditate..
De altfel, Al. Roşea descrie flexibilitatea cu ajutorul termenilor de rapiditate şi
uşurinţă, care poate să însemne cheltuială mică de energie, efort redus.
Rapiditatea este una din trăsăturile indispensabile inteligenţei (A. Binet,
1903). Ţinând seama de inteligenţa motorie, perceptivă şi intelectuală (J. Piaget),
putem vorbi de rapiditate la toate aceste niveluri. Deci, flexibilitatea (rapiditatea)
poate fi, după părerea noastră, subordonată unui concept cu o sferă mai largă -
inteligenţa, şi ea cu pondere mare în creativitate.
Pe de altă parte, rapiditatea gândirii poate fi redusă la o noţiune mai consis-
tentă, de natură psiho-fiziologică, şi anume la mobilitatea proceselor nervoase fun-
damentale (excitaţia şi inhibiţia), care, alături de forţă şi de echilibru şi în corelaţie
cu ele, este definitorie pentru tipurile de activitate nervoasă superioară şi pentru
temperamente. Prin urmare, flexibilitatea - sinonimă în esenţă cu mobilitatea - este
o noţiune de ordin tipologic-temperamental, iar tipul de activitate nervoasă supe-
rioară şi temperamentul îşi pun în bună parte amprenta pe persoană, fiind totodată
o expresie a acesteia. Iată că, în ultimă instanţă, noţiunea de flexibilitate se cere
raportată şi subordonată unui concept mai larg - cel de persoană.
Dacă alături de flexibilitate, în definirea creativităţii, trebuie luate în seamă,
după opinia întemeiată a autorului citat, şi anumite elemente de natură motivaţio-
nală şi de caracter, necesitatea raportării creativităţii la un concept cu o sferă mai
largă - persoana - apare şi mai evidentă. Raportarea creativităţii la persoană, în
totalitatea ei, deschide, o perspectivă mai largă în definirea şi descrierea creativităţii.
Din perspectiva plurifactorială „Creativitatea în adevăratul înţeles al cuvân-
tului (capacitatea de a crea idei sau lucruri noi) nu poate fi produsul unui singur
factor, oricare ar fi acesta şi oricât de important ar fi el (flexibilitatea, originalitatea
etc.). Ea e întotdeauna rezultanta mai multor vectori de acelaşi sens, a căror direcţie
şi mărime sunt diferite. Cu cât mărimea vectorilor va fi mai importantă şi direcţiile
mai apropiate, cu atât rezultanta va fi mai puternică" (M. Bejet, 1971).
Autorul citat mai înainte exprimă dezideratul, la care subscriem fără rezerve,
de a raporta creativitatea, dintr-o perspectivă integratoare, la persoană: „Activitatea
creatorilor din diverse domenii, pentru a ajunge la rezultate valoroase şi originale,
nu solicită numai inteligenţa, fantezia bogată şi gândirea creatoare - care sunt
capabile să emită ipoteze numeroase, să facă tatonări multiple şi să sesizeze cu
uşurinţă noul, ci şi alte numeroase aptitudini.
Ea mobilizează în ultimă instanţă întreaga personalitate umană, fapt care nu
e posibil decât prin participarea deplină, în primul rând a resorturilor energetice
pe care le declanşează factorii voliţional-afectivi şi motivaţionali. Numai aceştia
pot determina mobilizarea forţelor necesare în cea mai dificilă şi mai delicată dintre
activităţile umane, activitatea creatoare".
în aceeaşi ordine de idei, alt autor consemnează: „Ca şi atitudinea artistică,
creaţia îşi are şi ea izvorul în fiinţa umană privită ca întreg. Ea nu depinde de Ô
 singură facultate sau aptitudine psihică, ci de creşterea generală a întregii vieţi
psihice" (N. Pârvu, 1967).
Interpretările date creativităţii din perspectiva plurifactorială, a participării
întregii personalităţi umane, a integrării întregii vieţi psihice, le considerăm valo-
roase.
Din altă perspectivă, „După ipotezele cibernetice, actul creator poate fi con-
siderat ca o serie de operaţii intelectuale simple, a căror natură şi legi de succesiune
trebuie determinate" (A. Drevet, A. Moles, 1971). Tributară viziunii unificatoare,
fără să fie suficient de analitică şi de explicită, această definiţie implică perspectiva
cibernetică-operatorie, cât se poate de fertilă şi de modernă în cercetarea şi definirea
creativităţii.
După Z. Pietrasinski (1971), esenţa creativităţii constă în ,, Reordonarea ex-
perienţei anterioare şi în construirea unor noi modele din vechile elemente de cu-
noaştere" .
în prezent, există o mare diversitate de puncte de vedere în a defini creati-
vitatea. Irving Taylor a pus în evidenţă mai bine de o sută de definiţii ale creati-
vităţii (cf. M. Tyson, 1973). Bogăţia de opinii în definirea creativităţii nu este,
credem, o deficienţă ci un fenomen obiectiv generat de stadiul incipient al cerce-
tărilor în această problemă. Apropierea punctelor de vedere va fi o consecinţă
necesară şi firească a diversităţii, care reflectă căutările divergente şi aspiraţiile de
a defini multilateral creativitatea. Multe din definiţii sunt complementare şi nu pot
pretinde dreptul la exclusivitate.
Cu toate acestea, trebuie să observăm, că unele din definiţiile analizate an-
terior prezintă tendinţa de a defini creativitatea numai prin factorii intelectuali, ceea
ce, după opinia noastră, înseamnă o îngustare a sferei conceptului de creativitate.
E adevărat că factorii intelectuali (mai ales gândirea) au o pondere mare în crea-
tivitate. Se cere însă să avem în vedere şi componentele neintelectuale ale perso-
nalităţii, fără de care creativitatea nu poate să fie consistent şi multilateral explicată.
în încercarea de a da o definiţie creativităţii, simţim nevoia de a face mai
întâi unele consideraţii de natură lingvistică, în limba română termenul de creati-
vitate se formează din termenul creativ, plus sufixul -itate şi înseamnă, într-o ex-
primare oarecum tautologică, însuşirea (calitatea, capacitatea, aptitudinea) unei per-
soane de a fi creativă, în sens de creatoare. De regulă (pot să fie, probabil, şi
excepţii), în limba română cuvintele care au sufixul de -itate desemnează însuşiri
ale persoanei, de pildă termenul de comunicativ plus sufixul -itate (comunicativi-
tate) înseamnă însuşirea (calitatea, capacitatea, aptitudinea) unei persoane de a fi
comunicativă.
Din comentariile făcute la definiţiile citate mai înainte, cât şi din consideraţiile
de ordin lingvistic, rezultă că un prim concept în funcţie de care se poate defini
creativitatea, şi la care se raportează ca însuşire a ei, este persoana. Ca gen proxim
în planul psihologiei individuale, persoana este purtătoarea tuturor însuşirilor psi-
hice care concură, într-un fel sau altul, la creativitate.

15
 Creativitatea, aşa cum am văzut din consideraţiile lingvistice, este o capacitate
(aptitudine) a persoanei. „Aptitudinile sunt acele însuşiri psihice ale persoanei care
condiţionează executarea izbutită a unei activităţi" (N. T. Leites, 1959). Aşadar,
constatăm că aptitudinea (capacitatea) este raportată la activitate. Este normal să
fie aşa. Aptitudinile (alături de temperament şi caracter) sunt socotite elemente
esenţiale ale personalităţii. Aptitudinea nu este o entitate în sine, ci o însuşire
psihică care se constituie şi se manifestă în şi prin activitate. Aptitudinea este o
esenţă ce se fenomenalizează în activitate, iar activitatea este însuşi modul de a se
constitui şi de a fiinţa al aptitudinii. După cum se ştie, aptitudinea se bazează şi
pe anumite elemente native (predispoziţiile). Dar transformarea predispoziţiilor în
aptitudini este necesarmente condiţionată tot de activitate. „Chiar cele mai pro-
nunţate predispoziţii ale cuiva nu se vor transforma în aptitudini, dacă acea per-
soană nu va desfăşura o activitate corespunzătoare" (N. T. Leites, 1959). Activi-
tatea este modalitatea prin care predispoziţiile trec din posibil în real, adică în
aptitudini şi tot activitatea este aceea prin care şi în care aptitudinea (capacitatea)
generează fenomenul de creativitate. Deci, activitatea este un concept fundamental
în raport cu aptitudinea. Sau, altfel spus, activitatea este un fenomen cauză, iar
aptitudinea un fenomen efect. Dar, aşa cum efectul influenţează cauza, şi aptitu-
dinea, generată de activitate, va potenţa şi influenţa activitatea spre a deveni mai
eficientă, între activitate şi capacitate există un raport de interacţiune.
Aşadar, o a doua noţiune definitorie pentru creativitate este aceea de activi-
tate. Ce înţelegem prin activitate? De pildă, omul în sistemul muncii efectuează o
serie de activităţi. Operatorul supraveghează un tablou de comandă: recepţionează
semnale, le prelucrează, compară datele cu etaloanele, ia decizii, acţionează asupra
dispoziţiilor de comandă spre a corecta anumiţi parametri ai procesului tehnologic,
aducându-i în limite normale de funcţionare. El execută o activitate de supraveghere
şi de corectare. Conducătorul unei întreprinderi industriale recepţionează o mare
cantitate de informaţie venită de la diferite subsisteme ale sistemului global - în-
treprinderea o prelucrează, ia decizii, emite comenzi, le transmite verigilor din
subordine, primeşte informaţie, prin conexiune inversă asupra îndeplinirii deciziei,
controlează direct sau mijlocit îndeplinirea ordinelor, organizează şi îndrumă, acordă
recompense şi pedepse etc. El execută o activitate de conducere.
Prin urmare, toate acestea, cât şi altele, sunt activităţi. Activitatea este un
concept de ordinul genului, care cuprinde o multitudine de activităţi specii. Creati-
vitatea este o activitate mentală, în sensul operaţional, dat de J. Piaget, ca totalitatea
de operaţii mentale (intelectuale, afective şi volitive), complexe, dinamice, com-
pozabile şi reversibile etc. Astfel, conceptul de creativitate poate fi raportat şi redus
de fapt la un concept consistent, descris şi definit riguros în psihologia genetică.
Pornind de la aceste premise, creativitatea poate fi definită ca fiind capacitatea
esenţială şi integrală a persoanei, rezultată din activitatea conjugată a tuturor funcţii-
lor sale psihice (intelectuale, afective şi volitive), conştiente şi inconştiente, native
şi dobândite de ordin biologic, psihofiziologic şi social, implicată în producerea
ideilor noi, originale şi valoroase.
2. Relaţia dintre creativitate şi creaţie

Trebuie să recunoaştem de la bun început că delimitarea conceptelor de crea-

tivitate şi creaţie ridică serioase dificultăţi teoretice, presupune o seamă de riscuri.
Prezenţa acestei delimitări poate să genereze mai multe controverse decât absenţa
ei. Poate tocmai din acest motiv în literatura de specialitate consultată de noi nu
am întâlnit încercarea de a defini corelativ cele două concepte. De obicei, se ope-
rează nerestrictiv cu ele, în funcţie de context.
Conceptul de creativitate este foarte apropiat lingvistic şi semantic de con-
ceptul de creaţie, între aceste concepte se fac cele mai multe substituiri. Deosebirea
esenţială dintre conţinutul celor două concepte este, după opinia noastră, următoa-
rea: conceptul de creativitate se referă la producerea de idei noi şi originale (a se
vedea definiţia dată); conceptul de creaţie vizează finalizarea ideii, transpunerea ei
în operă artistică, ştiinţifică, tehnică, în obiecte artistice, ştiinţifice, tehnice etc. De
la creativitate la creaţie adesea e un drum lung şi anevoios. Cu toate acestea, de-
limitarea creativităţii de creaţie rămâne cât se poate de relativă. Ideea nouă şi
originală, ca produs al creativităţii, nu apare completă şi perfectă precum Venus
din spuma mării, în legendele şi miturile Greciei antice. Completarea şi perfecţio-
narea ideii este rezultatul unui proces complex de metamorfozare a ei. Ideea nouă
şi originală a poetului se cere transpusă, să zicem, într-un poem asociindu-se cu
multe alte idei. Ea trebuie să se supună rigorilor creaţiei poetice. Ideea nouă şi
originală a pictorului sau sculptorului, de asemenea, se cere transpusă în operă,
întruchipată în portret, frescă, statuie etc. Ideea matematicianului se cere corelată
cu alte idei, verificată, transpusă într-o teorie sau în mai multe, care constituie, de
fapt, opera matematică. Ideea nouă şi originală a inginerului se vrea transpusă în
proiect tehnic, funcţional, cu valoare utilitară pentru societate (maşini, aparate, dis-
pozitive tehnice etc.).
Marii creatori mărturisesc că înainte de a trece la creaţia propriu-zisă, la
realizarea de fapt a operei, indiferent dacă ea se va numi simfonie, poezie, teorie
sau altfel, au plămădit mai întâi această operă în minte, perioade mai mici sau mai
mari de timp, au gândit profund şi chinuitor asupra ei. După stadiul de gestaţie
mentală a operei, mai mult sau mai puţin îndelungat, după un intens travaliu de
elaborare mentală, urmează transpunerea (la unii tumultoasă, la alţii liniştită - de-
pinde şi de o serie de particularităţi temperamentale) ideilor în opera propriu-zisă.
Ideile se cer strunite, disciplinate, verificate, şlefuite, nuanţate, ordonate după ri-
gorile şi prin mijloacele proprii fiecărui creator. Activitatea procesuală de transpu-
nere a ideii în operă este foarte complexă. Ideea se modelează, se îmbogăţeşte, se
aprofundează şi se redimensionează continuu în şi prin activitatea de transpunere
a ei în operă, între „fragmentele de operă" (şi opera se cere concepută procesual
Şi stadial) şi idee are loc un permanent du-te-vino, în care se îmbogăţeşte atât
ideea, ca produs originar al creativităţii, cât şi opera, în acest proces de transpunere
a ideii în operă apar idei noi, care nu existaseră în stadiul anterior: unele idei
iniţiale se modifică atât de mult prin impactul lor cu „fragmentele de operă", încât

17
 e dificil de precizat dacă ele aparţin etapei iniţiale sau etapei ulterioare. Din acest
punct de vedere e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să stabileşti linii de demar-
caţie rigide care să evidenţieze cu certitudine unde anume se termină creativitatea
şi unde începe, de fapt, creaţia. Ele sunt fenomene ce se interferează şi se com-
pletează reciproc, într-o activitate procesuală. Din această perspectivă, creativitatea
şi creaţia constituie două momente ale procesului euristic, două verigi complemen-
tare ale lanţului euristic, legate intrinsec între ele. Creativitatea se finalizează în
creaţie, iar aceasta din urmă o desăvârşeşte pe prima. Creativitatea se îmbogăţeşte,
suferă modificări şi completări în activitatea de creaţie. Proiectul ideativ şi opera
propriu-zisă, ca finalizare a lui, se presupun, se întregesc şi se influenţează reciproc.
Orice operă are la bază o idee, o concepţie ideativă. Aşa cum obiectul -
operă nu poate fi creat fără un plan ideativ, la fel acest al doilea element conduce
în cele din urmă către primul, în sens temporal, creativitatea se situează în ante-
camera creaţiei. Creaţia succede creativităţii.
Atât creativitatea cât şi creaţia sunt activităţi şi, dintr-un punct de vedere
dinamic, ele se subsumează acestui concept. „Creaţia are un înţeles, utilizabil pen-
tru ştiinţă numai când este luată ca o activitate condiţionată de celelalte date ale
existenţei" (C. Rădulescu-Motru, 1932).
Deşi ele se găsesc într-o strânsă legătură, socotim totuşi că este necesar să
facem o delimitare relativă între creativitate şi creaţie. A opera indistinct cu aceste
concepte e o eroare ce generează alte erori. Dar, pe de altă parte, e o greşeală
simetrică şi la fel de dăunătoare să izolăm ermetic aceste concepte care se află
într-o comuniune, în cel mai autentic sens al expresiei.
în operarea cu conceptele de creativitate şi creaţie vom avea în vedere deo-
sebirea relativă dintre ele. Dar, când activitatea va viza deopotrivă producerea idei-
lor şi transpunerea lor în operă, care nu pot fi întotdeauna riguros disociate, vom
opera simultan cu ambele concepte.
Deci, fără a avea pretenţia unei definiţii riguroase, ci doar intenţia de a face
unele precizări ce se înscriu sub semnul relativului şi discutabilului, credem că
putem considera că teoria creativităţii, mai ales din perspectiva psihologiei, urmă-
reşte în principal să pună în evidenţă cum şi în ce condiţii apar ideile noi şi ori-
ginale, care sunt factorii stimulativi şi frenatori ai creativităţii, ce procese psihice
concură la creativitate şi care este ponderea lor, în ce mod conlucrează conştientul
şi inconştientul în apariţia ideilor noi şi originale. Ea cercetează structurile euristice
în funcţionalitatea lor complexă şi dinamică, etapele creativităţii, tipologia creato-
rilor, metodele de investigare, stimulare şi dezvoltare a creativităţii etc.
Prin creaţie, din aceeaşi perspectivă a relativului şi discutabilului, vom înţele-
ge activitatea de transpunere a ideii noi şi originale în operă, finalizarea şi concre-
tizarea ideii, metamorfozarea ei procesuală, complexă şi anevoioasă, transpunere
ce implică cunoştinţe, pricepere, deprinderi, aptitudini, talent etc., tehnici şi proce-
dee specifice fiecărui gen de creaţie. Desigur, creaţia poate să mai aibă şi alte
sensuri şi accepţiuni, funcţie de context. Conceptele de creativitate şi creaţie, aşa

18
 cum au fost ele analizate de noi, vizează, în principal, cele trei domenii importante:
ştiinţa, tehnica şi arta.
în afara noţiunilor analizate mai înainte, în literatura consacrată creativităţii
se mai folosesc şi conceptele de inventivitate şi invenţie. Aceste concepte, utilizate
preponderent în domeniul tehnicii sunt sinonime cu conceptele de creativitate şi
creaţie, folosite cu predilecţie în ştiinţă şi în artă. Conceptul de inovaţie, înţeles
atât ca activitate de producere a ideilor noi şi originale, cât şi de finalizare practică
a lor, se subsumează conceptelor de creativitate şi creaţie şi se înscrie în această
arie de activitate.
Creativitatea cade preponderent în sfera de investigaţie a psihologiei creati-
vităţii (şi nu numai a ei). Creaţia formează obiectul de cercetare al ştiinţelor de
profil. Desigur, există o zonă de interferenţă, pe care operează atât psihologia,
făcând imixtiuni legitime dar prudente în sfera creaţiei, cât şi disciplinele de profil
(ştiinţifice, tehnice şi artistice), extinzându-şi cu circumspecţie preocupările lor în
zonele creativităţii. Cooperarea dintre psihologie şi disciplinele de profil ni se pare
a fi soluţia optimă de cercetare conjugată a creativităţii şi creaţiei, în legătura lor
indisociabilă.

3. Factori contextuali ai creativităţii şi creaţiei

Printre factorii care sunt de natură să stimuleze creativitatea (presupunând

existenţa disponibilităţilor creative) se numără şi liniştea, în momentele de intensă
concentrare, creatorii au nevoie, o imensă nevoie, de linişte fizică şi psihică. Ei
cer cu insistenţă să nu fie perturbaţi în asemenea momente.
De asemenea, sunt stimulatoare discuţiile ştiinţifice, într-o atmosferă de de-
plină conlucrare creativă cu colegii sau chiar cu persoane din afara specialităţii.
Se recomandă discuţiile chiar cu persoane ignorante în ştiinţă şi tehnică; ele pot
să sugereze creatorului asociaţii, analogii, combinări nerestrictive etc. sau, prin
întrebările lor, uneori naive, mintea creatorului poate să fie pusă în alertă euristică.
Se cere creatorului să accepte critica, ori de unde ar veni ea, să analizeze cu atenţie
şi cu maximum de obiectivitate observaţiile făcute.
Cercetările de psihologia muncii industriale dovedesc că aşa-numita muzică
funcţională e de natură să menţină starea de veghe, să contribuie la înlăturarea
oboselii, să creeze o stare de bună dispoziţie psihică şi fizică, un optimism generator
de tonus cerebral ridicat şi pe fundalul lui să favorizeze un ritm de muncă crescut.
Creativitatea este tot un gen de activitate, ca şi munca - o activitate mentală. Prin
extrapolare, ţinând seama şi de observaţiile unor creatori, se poate considera că o
anumită muzică e de natură să faciliteze creativitatea. Este de presupus că muzica
uşurează zborul fanteziei; combinatorica sunetelor influenţează combinatorica men-
tală, punând-o în situaţia de a realiza mai multe şi mai ample legături asociative,
între care poate să fie şi soluţia.
 Spiritul de concurenţă, adversităţile, criza de timp etc. sunt uneori şi la unele
persoane factori stimulatori în creativitate. Se consideră că, pe lângă foarte multă
muncă şi perseverenţă, dacă-ţi surâde şansa (norocul), poţi ajunge la descoperiri
şi invenţii noi şi originale. Adesea s-a spus, pe bună dreptate, că norocul nu favo-
rizează decât minţile pregătite să-1 sesizeze şi să-1 folosească. Alex F. Osborn con-
sideră că „norocul familiei Curie provine din perseverenţa neabătută", dar adaugă
mai departe: „Cele mai multe experienţe sunt făcute în paşi mici. însă o fărâmă
de noroc poate să ne ajute să facem un mare salt".
Printre factorii care contribuie la creativitate se mai enumera: experienţa,
jocurile distractive şi rezolvarea enigmelor, pasiunile colaterale secundare (hob-
byes): pescuitul, vânătoarea, colecţionarea timbrelor, lucrul manual, practicarea
meşteşugurilor etc. A.M. Whitehead consideră că „Nefolosirea abilităţii manuale
este cauza principală a letargici mentale a aristocraţiei", în măsura în care, din
perspectivă onto-genetică actul primează faţă de gând, trebuie să admitem că abi-
litatea creatoare a mâinilor influenţează creativitatea mentală, cel puţin tot atât cât
aceasta din urmă o influenţează pe prima.
Cititul creativ este, de asemenea, stimulator: să gândeşti când citeşti (să-ţi
pui întrebări, să cauţi soluţii în paralel cu autorul şi diferite de ale lui, să te îndoieşti
că soluţia găsită de autor e singura posibilă şi cea mai bună etc.). Scrisul creator,
prin încercarea de a elabora scheme, grafice, calcule etc. are o anumită influenţă
stimulatorie.
Există şi factori care perturbă creativitatea. W.I. Beveridge enumera: grijile,
oboseala intelectuală şi fizică, întreruperile, muncă prea constantă asupra unei pro-
bleme, care poate să genereze anumite blocaje mentale, iritaţiile, zgomotele, fră-
mântările personale şi familiale, care diminuează disponibilităţile pentru creativitate
şi creaţie. De asemenea, Ales. F. Osborn spune că americanii au constatat, după
al doilea război mondial, că savanţii chimişti germani, în ciuda renumelui lor no-
toriu de creatori în chimie, erau în urma americanilor, din cauza lipsei securităţii
personale, ameninţată în orice moment sub regimul lui Hitler. Teama de greşeală
poate să fie un alt factor frenator în creativitate. Despre Robert Brown, Ch. Darwin
consemnează: „Avea cunoştinţe extraordinar de vaste şi multe au dispărut o dată
cu el, datorită fricii lui excesive de a nu face cumva vreo greşeală".
Nu toţi autorii sunt de acord cu utilitatea unor factori stimulatori în creativi-
tate. M. Ralea, de pildă, consemnează: „într-o spovedanie, A. Gide nu spune că
el n-a avut niciodată „un cabinet de lucru". Atunci când i-a venit inspiraţia a scris
pe apucate, oriunde: în vagon, pe băncile grădinilor publice, în tramvai, pe marginea
drumurilor. Observaţie adâncă şi justă. Birourile elegante cu imense şi bogate bi-
blioteci sunt pentru voluptoşii sterili sau pentru impotenţii intelectuali care au ne-
voie de atmosferă, de stimulente, de singurătate, de exemplu: portretele de creatori
celebri pe pereţi, de o mie şi una de excitante ca să fecundeze o debilă şuviţă."
Este pilduitoare în acest sens şi activitatea creativă a lui A.J. Toynbee care, se pare
că, din cele zece volume ale celebrei sale lucrări A Study of History, numai patru
au fost scrise la Londra, iar restul în tren, pe vapor, în avion, în hoteluri etc., în
lungile-i călătorii spre a descoperi vestigiile civilizaţiilor dispărute. Se pare,
într-adevăr, că marile personalităţi creative se manifestă oriunde, oricum, în orice
condiţii. Este de presupus că subtila observaţie a lui M. Ralea se referă numai la
ele. Dar ceea ce e valabil pentru creatorul de geniu, destul de rar întâlnit, nu se
mai potriveşte la creatorul obişnuit. De aceea studiul factorilor care stimulează sau
perturbă creativitatea ne apare util şi necesar.
 CAPITOLUL II

SISTEMUL DISCIPLINELOR EURISTICE t

1. Introducere la o concepţie metaeuristică despre creaţie

Se constată o evoluţie oarecum paralelă a modelelor de creativitate şi creaţie

cu sistemul disciplinelor euristice. Fără a fi izomorfe, aceste entităţi se cer totuşi
corelate spre a se afla într-o anumită concordanţă, în prezentul subcapitol ne pro-
punem să realizăm o deschidere către aşa ceva, dintr-o perspectivă foarte generală,
ce ne permite înţelegerea creaţiei, în sens filosofic, ca însuşire a existenţei, în
accepţiunea hegeliană, jocul antitetic al existenţei cu nonexistenţa generază deve-
nirea împreună, am spune noi, cu creaţia. Ca expresie a noului, creaţia apare oriun-
de există acte şi procese de dedublare, de naştere şi dispariţie, zămislindu-se în
însăşi dinamica lor. Asemenea acte şi procese fiind prezente peste tot, la toate
nivelurile existenţei, se poate acredita punctul de vedere după care creaţia e un
fenomen universal.

2. Definiţii ale euristicii şi metaeuristicii

O serie de autori (J.P. Guilford, Al. F. Osborn, E. de Bono etc.) tratează

creativitatea în termenii rezolvării de probleme. După opinia lui G. Polya, euristica
(de la gr. heuriskein, a afla) studiază tocmai procedeele şi metodele de rezolvare
a problemelor. A. Drevet şi A.A. Moles consideră euristica drept „Ştiinţa artei de
a inventa". Din punctul nostru de vedere, euristica studiază apariţia noului, origi-
nalului şi valorosului în ştiinţă, tehnică, artă etc., prin conlucrarea dintre conştient-
subconştient, logic-infralogic, starea vigilică şi cea hipnoonirică, cât şi modalităţile,
tehnicile şi procedeele de modelare, stimulare şi dezvoltare a creativităţii, de an-
trenament creativ şi de învăţare creatoare.
Prin metaeuristică noi înţelegem disciplina care se ocupă cu studiul modali-
tăţilor şi mecanismelor de apariţie a noului, la nivelul lumii lipsite de viaţă, lumii
vii, societăţii şi omului. Metaeuristică cercetează noul ca generare a ceva din alt-
ceva, ca evoluţie şi progres în lumea vie, ca fenomen de cultură în societate, ca
rezultat al cercetării ştiinţifice, act şi proces de creativitate, creaţie, descoperire,
invenţie, inovaţie, inovare, la nivelul omului şi al colectivităţilor umane.
Metaeuristică se ocupă cu aflarea legilor şi principiilor care generează noul
la diferite niveluri ale existenţei, de la existenţa în sine la existenţa conştientă de
sine şi de restul universului. Ea cercetează fenomenele şi procesele de producere
a noului la nivelul fiinţelor dotate cu creier evoluat şi cu viaţa psihică superioară.
îmbrăţişând noul la toate nivelurile existenţei, în toate ipostazele şi formele
sale, de la cele foarte generale la cele particulare, euristica devine filosofic a creaţiei
(metaeuristica). îngustându-şi sfera şi vizând un conţinut mai bine precizat, analitic,
cuantificabil şi operaţional, heuriskein se metamorfozează în ştiinţă a creaţiei.
Definiţia euristicii pe de o parte ca filosofie, pe de alta ca ştiinţă are în vedere
atât dimensiunea ei istorică, cât şi statutul ei contemporan. Euristica a debutat ca
filosofie a creaţiei, fiind practicată, se pare, de unii mari filosofi (R. Descartes,
G.W. Leibniz etc.), ca ars inveniendi (P. Vérone, Inventica, 1983; D. Bădărău,
G.W. Leibniz, Viaţa şi personalitatea filosofică, 1966), iar mai apoi s-a constituit
ca ştiinţă, prin unele ramuri ale sale, fără a renunţa de a fi, în acelaşi timp, şi
filosofie, prin metaeuristica, ce exprimă atributele sale de mare generalitate.

3. Descrierea sistemului

Sistemul euristic e format dintr-un ansamblu de discipline (ramuri) în relaţie.

Disciplinele euristice ce compun sistemul se găsesc în stadii diferite de constituire:
unele sunt avansate, altele la început de drum, iar câteva doar ca proiect.
în centrul sistemului a fost aşezată psihopedagoeuristica, din mai multe mo-
tive. Mai întâi, pentru că psihologia e prima disciplină care a abordat experimental
creativitatea, începând cu cercetările lui J.P. Guilford, din anii 1950 şi după această
dată. în acest spaţiu se înscriu şi cercetările substanţiale ale psihologilor români:
Al. Roşea, P. Popescu-Neveanu, M. Bejat, Mihaela Roco, Ana Stoica etc.
Apoi, fiindcă psihologia deţine un avans informaţional şi metodologic faţă
de alte discipline, în acest domeniu.
în fine, pentru că cercetările de psihologia creativităţii sunt fundamentale
pentru oricare disciplină care abordează creaţia în domeniul său specific.
Este în curs de a se realiza un transfer informaţional şi metodologic din
psihologia creativităţii în pedagogie şi de constituire a unei pedagogii euristice,
centrată pe instruirea creativă.
în jurul psihopedagoeuristicii sunt aşezate o serie de discipline euristice în
curs de constituire - vigiloeuristica şi hipnooniroeuristica, care îşi propun să stu-
dieze corelativ unele aspecte ale creativităţii în stările de veghe, somn şi vis. Pro-
gresul în constituirea acestor discipline euristice e, indubitabil, dependent, în bună
măsură, de elaborarea hipnologiei şi onirologiei ca ştiinţe. Relaţia creativă dintre
fenomenele vigilice şi cele hipnice-onirice e, oarecum, echivalentă cu relaţia crea-
tivă dintre conştient şi subconştient.
Mijlocul sistemului îl ocupă euristicile de ramură: scientoeuristica, tehnoeu-
ristica şi arteuristica. Dorim să credem că lucrarea noastră „Un model epistemo-
logic-psihologic al creativităţii tehnice" (1980), poate fi considerată, cu permisiunea
cititorului, o cercetare în principal de tehnoeuristică. în această lucrare a fost ela-
borat un model euristic - modelul euremelor, ca structuri fundamentale ce reali-

23
 zează creativitatea în general şi creaţia tehnică în particular, un submodel al me-
canismelor psihice ale intuiţiei euristice şi al relaţiilor complexe dintre conştient
şi subconştient în creativitate, A fost conturată şi aplicată metoda eurigramelor,
prin analogie cu metoda „Organigramelor metodologice" (A. Drevet, A. Moles).
Prin extrapolarea circumspectă a modelului şi a metodei la fenomenele socioumane
a fost publicată o carte intitulată „Creativitatea socială. Introducere în socioeuri-
stică" (1981). Aici, metoda eurigramelor devine metoda socioeurigramelor. Sunt
puse în evidenţă o serie de metode şi un limbaj specifice creativităţii sociale. Ex-
tinderea cercetărilor euristice la domeniul ştiinţei şi perfecţionarea metodologiei au
condus la elaborarea monografiei denumită „Strategii creative transdisciplinare.
Introducere în scientoeuristică", publicată la Editura Academiei Românie (1992).
Euristicile de ramură ascund în ele însele o serie de potente ce se vor finaliza,
credem, sub forma euristicilor particulare, în ramura scientoeuristicii cea mai bine
elaborată e, se pare, euristica matematicii şi îşi anunţă intrarea în etapa euristicizării
managementului şi markentigului. în spaţiul tehnoeuristicii progresele cele mai no-
tabile au fost realizate de către disciplinele: proiectarea creativă, ingineria valorii,
bazele creaţiei inginereşti şi inventică. Aici se înscriu contribuţiile remarcabile ale
Şcolii româneşti de inventică de la Iaşi, fondată de prof.dr.ing. V. Belous. La
graniţa dintre tehnoeuristică şi arteuristică cel mai bine conturat sub raport euristic
e designul. Şi alte ramuri ale artei sunt pe cale de a coopera interdisciplinar cu
euristica.
în ceea ce priveşte euristica, în forma ei generală, care într-un fel cuprinde
toate disciplinele euristice comentate mai înainte, ea a fost fundamentată de
Şt. Odobleja în „Psihologia Consonantistă" (1938-1939). El o defineşte atât în
sens larg, sintetic, cât şi pe părţi, analitic, din perspectivă multilaterală, îi precizează
domeniul de studiu, îi prevede aplicaţiile şi îi surprinde şi formulează legile. După
Şt. Odobleja, euristica este: a) ştiinţă a introspecţiei gândirii; b) artă a creaţiei;
c) ştiinţă a cercetării şi descoperirii de noi consonanţe (între idei sau între lume şi
idei); e) arta de a gândi şi inventa; f) ştiinţa mecanismelor gândirii creatoare;
g) ştiinţa de a mări artificial capacităţile inteligenţei umane prin diferite instrumente
(maşini); h) domeniu al gândirii ce se opune verificării (un domeniu diferit de cel
logic, în limbajul de astăzi, ceva diferit de gândirea algoritmică, o infralogică de
tip intuitiv).
Legile creaţiei (un fel de reguli de bază ale acesteia), care pot fi interpretate
nerestrictiv drept legi ale euristicii, după Şt. Odobleja sunt: 1. legea echivalenţei;
2. legea compensaţiei; 3. legea reacţiei; 4. legea alternanţei; 5. legea antrenamen-
tului; 6. legea reversibilităţii.
Relativ recent au fost puse în evidenţă de către acad. M. Drăgănescu unele
euristici cu generalitate maximă: euristica structurală, euristica fenomenologică şi
euristica structural-fenomenologică. Autorul conjugă ontologia, epistemologia şi
creatologia şi, pe modelul său numit „inelul lumii materiale", pornind de la două
elemente primordiale - lumatia şi informateria, într-o concepţie onduliformă şi
genetic- progresivă, interpretează creaţia ca o trăsătură a întregului univers. Crea-
tivitatea şi creaţia omului şi a societăţii, viaţa spirituală (cultura, valorile etc.) sunt
consonante cu ritmul pulsatoriu-creativ al întregii naturi. Găsim aici premisele (şi
nu numai atât) pentru elaborarea unei filosofii a creativităţii şi creaţiei, atât de mult
căutată la noi şi în lume. După opinia noastră aceste euristici pot, eventual, să fie
aşezate în sistemul disciplinelor euristice, pe ultimul nivel, formând conţinutul me-
taeuristicii (fig. 1).

4. Concluzii

Geneza sistemului disciplinar euristic evidenţiază un fenomen semnificativ

în ştiinţa contemporană, acela al conjugării cunoaşterii şi creaţiei. Cercetarea
ştiinţifică e interpretată ca activitate de creaţie, iar creaţia ca având drept suport
cercetarea ştiinţifică. Pe această punte de legătură e de aşteptat să se realizeze o
tot mai mare apropiere între ştiinţă, tehnică şi artă.

Fig. 1. Sistemul disciplinelor euristice

25
 CAPITOLUL III

MODELUL EUREMELOR ,

1. Conceptul de structură creativă

Prin structură se înţelege, de obicei, o totalitate de părţi în relaţie, care for-

mează un tot unitar, având o calitate nouă, rezultată din integrarea şi subordonarea
părţilor în ansamblu şi o funcţionalitate proprie, „în mod cert - consideră J. Piaget
- o structură este formată din elemente, dar acestea sunt subordonate legilor care
caracterizează sistemul luat în ansamblul lui; şi aceste legi, denumite de compoziţie,
nu se reduc la asocieri cumulative, ci conferă totului, ca atare, proprietăţi de an-
samblu distincte de cele ale elementelor".
Să vedem care sunt părţile şi în ce relaţii se găsesc ele în cadrul structurilor
euristice. Vom considera ca parte în structura euristică, procesul psihic (funcţia
psihică): memoria, imaginaţia, inteligenţa etc. Procesul psihic este simultan parte
şi funcţie, deci parte-funcţională. Fiecare parte are o funcţionalitate calitativ distin-
ctă. De pildă, memoria îndeplineşte funcţiile de stocare, păstrare, recunoaştere şi
reproducere a informaţiei, funcţii calitativ diferite de cele ale imaginaţiei sau inte-
ligenţei. Din perspectiva ciberneticii memoria umană are următoarele funcţii: 1.
stocarea informaţiei; 2. conservarea; 3. filtrajul; 4. clasificarea şi marcajul mesajelor
şi 5. ecforarea (extragerea) informaţiilor.
Desigur, părţile nu sunt juxtapuse, ci conjugate, în interdependenţă, într-o
multitudine de relaţii. Mai multe părţi funcţionale în relaţie formează o structură
euristică. Deci, prin structură euristică vom înţelege o grupare de părţi funcţionale
în relaţie, care îndeplineşte o funcţie calitativ distinctă în producerea noului şi
originalului.
Numim eureme (de la grecescul heuriskein, care înseamnă a afla, prin ex-
tensie a descoperi, a crea, a inventa etc.) structurile psihice fundamentale care
conlucrează la realizarea creativităţii, a invenţiilor şi descoperirilor. Părţile funcţio-
nale pot fi concepute ca un fel de „atomi de creativitate", iar grupările de părţi
în relaţie (structurile) ca „molecule de creativitate". Toate structurile euristice (ca
grupări de părţi în relaţie), conjugate, vor forma psihicul (persoana) ca sistem crea-
tiv integral. Aţâţ partea, cât şi întregul trebuie concepute poli-funcţional. O parte
poate conlucra succesiv şi simultan la mai multe structuri euristice, iar acestea
conlucrează succesiv şi simultan între ele, în cadrul sistemului creativ integral -
persoana.
Ţinând seama de cele spuse mai înainte, putem considera că în realizarea
creativităţii şi creaţiei conlucrează următoarele eureme:
 1. eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei, realizată în prin-
cipal de memorie, gândire, limbaj, interese etc.;
2. eurema asociativ-combinatorie, realizată de inteligenţă, imaginaţie, memo-
rie, conştient, inconştient etc.;
3. eurema energetică-stimulatorie, în cadrul căreia conlucrează pasiunea,
sentimentele, motivaţia, interesul, curiozitatea, forţa proceselor nervoase exprimată în
tipul de activitate nervoasă superioară şi în temperament, efortul intens şi de lungă
durată, voinţa, curajul, nevoia, ambiţia, plăcerea de a face invenţii şi descoperiri
etc.;
4. eurema critică, realizată de gândirea analitică, de inteligenţă, de funcţia
critică şi valorizatoare a conştiinţei etc.;
5. eurema ideativ-perceptivă, la care participă componente ideative şi per-
ceptive;
6. eurema de obiectualizare a imaginii, la care conlucrează elemente idea-
tiv-perceptive şi motorii.
în sfera structurilor euristice fundamentale, la creativitate şi creaţie pot să
participe şi alte multe structuri operaţionale. Mihai Golu (1972) pune în evidenţă
o serie de asemenea structuri operaţionale, dintre care unele pot să aibă un rol mai
mic sau mai mare în realizarea creativităţii.
Prin analogie cu pătratul logic, putem configura pătratul euremelor (fig. 2).
Pe cele patru laturi sunt aşezate euremele implicate în producerea ideilor noi şi
originale, iar pe cele două diagonale sunt dispuse euremele prin care se realizează
întruchiparea ideilor în imagini şi obiecte (opere) ştiinţifice, tehnice, artistice etc.

EUREMA ENERGETICĂ - STIMULATOARE

LU
CC
o

m
O
o
H
o CC
o
Ş
8 CC
LU

LU
tr
LU

EUREMA DE ACUMULARE Şl
COMPREHENSIUNE A INFORMAŢIEI

Fig. 2. Modelul structurilor euristice fundamentale; Pătratul euremelor

27
 2. Eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei

în cadrul acestei eureme un rol important îl are memoria în legătură indiso-

ciabilă cu gândirea, limbajul, interesele etc. Este de presupus că accentul cade pe
memoria logică, pe logomnemă, prin care desemnăm mesajul înţeles, fixat în cuvânt
şi memorat. Astfel, gândirea şi limbajul preced, într-un fel, şi pregătesc terenul
memoriei. Cercetările de psihologia memoriei dovedesc faptul că mesajul înţeles
este conservat o durată mai mare de timp, este reactualizat prompt şi folosit eficient
în contexte diferite, cu maximum de precizie. Un astfel de mesaj este necesar şi
util în creativitate. Se poate presupune că în creativitate este utilizată în mai mare
măsură memoria de lungă durată. Datele ei sunt îndelung supuse meditaţiei, mai
ales în aşa-numita etapă de incubaţie a ideilor, indispensabilă în activitatea creativă.
De altfel, între memorie şi gândire se realizează un permanent du-te-vino. Mesajele
sunt sumar prelucrate, triate, clasificate la nivelul gândirii, după care sunt stocate
în memorie. Ele sunt readuse la nivelul gândirii, care continuă activitatea de analiză
şi de sinteză asupra lor: le retriază, le reclasifică, le pune în noi contexte, le reor-
donează, le completează, elimină pe cele superflue etc., după care le transferă iar
în memorie pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, ca apoi să revină la ele.
Ţinând seama de faptul că în vederea activităţii creative este recepţionată o
mare cantitate de informaţie (de obicei, mai multă decât poate fi folosită în crea-
tivitatea imediată), se cere ca filtrarea ei să se facă cu maximum de eficienţă.
Suprasaturaţia informaţională poate să fie la fel de dăunătoare în activitatea crea-
tivă, ca şi deficitul informaţional. Clasificarea mesajelor se cere făcută cu maximum
de precizie spre a putea fi găsite şi ecforate cu uşurinţă în vederea utilizării lor
eficiente în activitatea creativă. Cercetările de psihologia memoriei pun în evidenţă
că memoria se realizează în funcţie de interese, în speţă de interesul creativ. El
funcţionează ca un filtru care realizează o primă selecţie şi clasificare informaţio-
nală. In cadrul euremei de acumulare se realizează deci o simbioză funcţională
între memorie, gândire, limbaj, interese etc.
Nu există cercetări experimentale care să releve cu certitudine dacă există o
corelaţie de directă proporţionalitate între cantitatea de informaţie şi creativitate.
După opinia lui Alex F. Osborn, cantitatea produce calitate în creativitate. Cu cât
avem mai multe date - consideră autorul - cu atât şansa e mai mare ca printre ele
sa fie şi informaţia relevantă, de natură să finalizeze actul sau procesul creativ:
„Este aproape axiomatică teza după care cantitatea produce calitate în ideatic. Lo-
gica şi matematica ilustrează adevărul că, cu cât producem mai multe idei, cu atât
suntem mai aproape de a o elabora şi pe cea bună. Tot atât de adevărat este că
cele mai bune idei rareori ne vin primele". Probabil că opiniile lui Alex F. Osborn
sunt valabile pentru creatorul obişnuit, în ceea ce priveşte geniile creative, se con-
stată că ele sunt absolut refractare la stocarea unei mari cantităţi de informaţie.
„Charles Nicolle ajunge să afirme că geniul nu este în stare să înmagazineze
cunoştinţe şi că spiritul inventiv poate fi omorât de un învăţământ deficitar, de
erudiţie şi de opiniile înrădăcinate".
 Este foarte adevărat că persoana inventivă nu se poate împăca cu un
învăţământ bazat pe memorarea excesivă. Un asemenea spirit operează o filtrare
informaţională riguroasă, care poate să dea impresia aparentă că e refractar la acu-
mularea cunoştinţelor. Se poate spune, cu mai mult temei, că geniul creativ nu
memorează cunoştinţe nerelevante. Dar fără o cantitate oarecare de cunoştinţe, ge-
niul creativ nu poate fi conceput. Aşa cum spunea Lucretius în De rerum natura,
din nimic nu se poate naşte ceva, nici chiar prin voinţa zeilor. Geniul creativ pre-
zintă anumite particularităţi: la o cantitate relativ mică de mesaj provenit din afară,
el adaugă o mare cantitate de creativitate din interiorul său. Cum de altfel, o per-
soană cu indice mic de creativitate poate să recepţioneze o mare cantitate de in-
formaţie la care să adauge un procent de creativitate foarte mic din interior. Indicele
de creativitate e determinat nu numai de cantitatea de informaţie intrată în sistemul
uman, şi nu atât de ea, cât de valoarea productivă (inventivă) ce se realizează la
nivelul verigii centrale, prin conlucrarea sistemului de eureme, prin forţa, ampli-
tudinea şi potenţialul lor, prin travaliul mintal ridicat.

3. Eurema asociativ-combinatorie

E realizată în cea mai mare măsură de cuplul fantezie-inteligenţă. Combinarea

informaţiilor intrate în sistemul uman este de natură să contribuie, în mare măsură,
la realizarea noului şi originalului, în ce mod? Cum? Alex F. Osborn arată că
„Combinarea e adeseori numită esenţa imaginaţiei creatoare". Este de presupus că
în acest joc combinatoriu intervin legi probabilistice, fenomene aleatorii şi necesare,
procedee apriori şi aposteriori. Pe acest teren operează ecuaţiile algebrei combinatorii.
Combinarea nouă şi originală se realizează tocmai prin abaterea de la schema
dată prin experienţă. Persoana primeşte apriori nişte „tipare" comportamental-idea-
tive, modificabile aposteriori. La situaţii identice, combinarea ideativ-comporta-
mentală va fi identică schemei, care în repetate rânduri a asigurat succesul orga-
nismului. Dar se ivesc situaţii noi, dinamice, neprevăzute, ce se cer soluţionate
corespunzător. La situaţii variabile, persoana creativă răspunde cu strategii varia-
bile, în cest caz, încep „experimentările mintale" de elaborări şi reelaborări, de
combinări şi recombinări. Noul şi originalul se nasc la antipodul schemei stereotipe,
sunt antischemă. Ele se realizează prin combinaţii variabile la situaţii variabile,
prin elaborarea de «'soluţii la una şi aceeaşi situaţie. Comportamentul necreativ se
caracterizează prin aplicarea unor scheme nonvariabile la situaţii variabile, prin
incapacitatea de a găsi soluţia optimă, prin elaborarea unei singure variante acolo
unde sunt posibile o mulţime de soluţii, sau prin elaborarea unei soluţii neadecvate
situaţiei date.
Creativitatea constă tocmai în elaborarea de strategii combinatorii noi la si-
tuaţii noi şi uneori în elaborarea de strategii posibile la situaţii probabile. Fantezia
a
re calitatea de a anticipa realul, de a-1 prefigura, de a vedea viitorul cu ochii
Prezentului. Graţie ei, facem saltul de pe coordonata prezentului pe cea a viitorului,
v
edem cu ochii minţii nu realul ci posibilul, nu actualul ci perspectiva. Imaginaţia

29
se aruncă în avangardă, ca un joc luminos de artificii, în tonalităţi diferite: uneori
în roz, alteori în nuanţe de gri-negru.
Desigur, ca să combini trebuie să ai ce combina. Se consideră că, cu cât
cantitatea de cunoştinţe e mai mare, cu atât şansele de a da peste combinaţii noi
şi originale sunt mai mari. Capacitatea combinatorie e pusă în dependenţă şi de
cantitatea de cunoştinţe oarecum divergente care, probabil, sunt de natură să faci-
liteze jocul asociativ-combinatoriu, analogiile multiple: ,,... combinaţiile originale
apar cu mai mare probabilitate atunci când diapazonul cunoştinţelor noastre cu-
prinde domenii apropiate sau chiar mai îndepărtate ale cercetării".
Graţie combinărilor şi recombinărilor se produc noul şi originalul: „Ca într-un
creuzet, imaginaţia poate să alăture acele lucruri sau gânduri care nu sunt noi prin
ele însele, dar pot fi topite în ceva ce este nou. Astfel, putem face mai mult decât
să descoperim, putem să inventăm, putem să producem idei care n-au mai existat".
Oricât de mare ar fi numărul combinărilor realizate la nivelul combinatoricii
intelectului, şi oricât de importante ar fi ele, ni se pare că nu pot explica pe deplin
şi în mod consistent creativitatea, apariţia noului şi originalului.
Dacă am rămâne numai la această explicaţie, ar însemna că dintr-un număr
finit, relativ mic de cunoştinţe (informaţie) intrat în sistemul uman, dar suficient
pentru a realiza un număr imens de combinaţii şi printr-o mare capacitate combi-
natorie, ar rezulta toate cunoştinţele actuale şi viitoare, reale şi posibile. Ar rezulta
o creativitate infinită dintr-un număr finit de elemente informaţionale. Or, dintr-o
cantitate finită de informaţie intrată în sistem, prin combinări şi recombinări, nu
se poate obţine un număr infinit de cunoştinţe noi şi originale.
O astfel de concluzie ar fi, evident, inconsistentă, oricât de mare însemnătate
ar avea funcţia combinatorie în producerea noului şi originalului. Creativitatea, care
presupune producerea de idei noi şi originale, se realizează la confluenţa infor-
maţiilor inedite, intrate în sistem, cu cele existente deja în el. Informaţiile noi
presupun integrarea lor în informaţiile existente în sistem, combinarea şi recombi-
narea lor. Informaţiile inedite pot restructura în fel şi chip vechile combinaţii, le
pot pune în ipostaze noi, în noi raporturi şi relaţii, pot evidenţia noi faţete şi aspecte
până aici ascunse, generând pe această cale elemente creative noi şi originale.
Sidney T. Parnes face o analogie reuşită între funcţia de combinare a psihi-
cului şi proprietatea combinatorie a caleidoscopului: „Când priveşti într-un calei-
doscop se vede o structură. Dacă se manipulează tubul caleidoscopului vei obţine
nenumărate structuri. Dacă se adaugă o nouă piesă de cristal la caleidoscop şi se
păstrează poziţia iniţială vei da peste o structură uşor diferită. Dacă adaugi noi
piese, apoi manipulezi tubul vei obţine o multitudine de noi structuri posibile.
Mintea operează într-un mod similar. Dacă ai privi un creier, ai vedea în el milioane
de biţi de cunoştinţe şi de experienţă, depozitate, asemenea informaţiei stocate în
cutia de memorie a computerului. Dacă manipulezi, adică pui în funcţie computerul,
vei obţine nenumărate structuri, adică idei produse prin combinarea şi recombinarea
elementelor existente. Dacă adaugi un nou fapt sau experienţă, ca în cazul adăugirii
unei noi piese de cristal în caleidoscop, vei obţine o nouă structură. De îndată ce

30
 începi să manipulezi combinând şi rearanjând noul fapt cu cele vechi, vei obţine
un număr şi mai mare de noi structuri posibile".
în diferite combinări şi recombinări, putem presupune, intervin şi combinaţii
neconcludente, care duc pe căi greşite, lipsite de perspectivă. Trebuie să admitem
că în aceste cazuri intervine anularea combinaţiei. Combinatorica mintală are po-
sibilitatea să-şi anuleze propriile-i produse, după legile compunerii, reversibilităţii
şi anulării descrise de J. Piaget.
Una din funcţiile psihice care-şi dispută întâietatea cu fantezia în creativitate
este inteligenţa. Ea ocupă o pondere mare în creativitate în raport cu alţi factori.
Se pare că inteligenţa funcţionează în strânsă legătura cu fantezia. Ele sunt feno-
mene complementare, dacă nu chiar identice. Se pare că inteligenţa îndeplineşte o
funcţie relaţională în cadru'l combinatoricii creative. „Desigur, scrie M. Beniuc,
că inteligenţa este un proces de prindere de relaţii, cum însuşi cuvântul spune:
Intelligere sau intellegere, de la légère = a încheia, a asambla, a alege, aceleaşi
cu românescul „a înţelege", înseamnă a stabili selectiv anumite legături...". „In-
teligenţa este procesul prinderii de relaţii corespunzătoare într-o situaţie relativ
nouă, detaşând părţi din experienţa trecută sau făcută pe loc, integrându-le într-un
nou asamblaj şi acţionând în consecinţă ori de câte ori e cazul."
A. Binet consideră că inteligenţa se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. percepţie corectă şi rapidă; 2. direcţionarea gândirii; 3. funcţia critică; 4. inven-
tivitatea, la care M. Ralea mai adaugă încă două; 5. comprehensiunea şi 6. obiec-
tivitatea. După alţi autori, inteligenţa poate să îndeplinească activităţi caracterizate
prin: 1. dificultate; 2. complexitate; 3. abstracţie; 4. economie; 5. adaptabilitate la
scop; 6. valoare socială; 7. realizare originală.
Este de presupus că, în cadrul euremei asociativ-combinatorii, fantezia par-
ticipă, în mai mare măsură, la realizarea funcţiei combinative, iar inteligenţa la
realizarea funcţiei asociative (relaţionale).
în domeniul creativităţii şi creaţiei tehnice-inginereşti, Th. Edison avea o
foarte mare capacitate asociaţiv-combinatorie: „... într-o zi, ceru inginerilor să-i
schiţeze trei planuri de maşini. Când planurile fură gata, Edison le cercetă şi-şi
dădu de îndată seama că nu preţuia, nici unul, doi bani.
- Nu puteţi să întocmiţi alte planuri?
- Imposibil, răspunseră inginerii.
- Sunteţi siguri?
- Absolut siguri.
- Bine, zie Edison, apoi îşi văzu de treabă.
Peste două zile veni în cabinetul inginerilor şi depuse pe masa lor 48 de
planuri de maşini, întocmite pe aceleaşi principii tehnice.
Inginerii cu diplome şi cu studii în străinătate rămaseră cu gurile căscate în
omului care fusese izgonit de la şcoală, fără să isprăvească măcar 4 clase
Primare."
Alături de fantezie-inteligenţă, şi în strânsă legătură cu ele, în cadrul euremei
a
sociativ-combinatorii mai participă şi alte procese, ca de pildă intuiţia. Din pers-
 pectiva combinatoriei! creative, intuiţia poate fi caracterizată ca fiind realizarea
unei combinaţii informaţionale reuşite, care a dus la o soluţie nouă şi originală.
Sub raport psihologic, intuiţia poate fi caracterizată ca o stare de iluminare bruscă,
de surprindere a unei relaţii creative fundamentale, de clarificare a unei probleme,
de găsire a unei căi îndelung căutată.
Mai poate fi luată în consideraţie şi analogia care, de asemenea, îndeplineşte
o funcţie relaţională, de transfer informaţional de la o combinatorică la alta. O
funcţie combinatorie îndeplineşte şi inconştientul.

4. Eurema energetică-stimulatorie

Această euremă e formată dintr-o multitudine de fenomene şi procese psihice

care, laolaltă, îndeplinesc funcţia de dinamizare creativă şi creatoare a persoanei.
Creativitatea şi creaţia implică atât componenta intelectuală, cât şi pe cele afectiv
volitive. Al. F. Osborn consemnează opinia lui Emerson: „Să gândeşti este cea
mai grea sarcină de pe lume". Eurema de acumulare şi comprehensiune a infor-
maţiei şi cea asociativ-combinatorie se desfăşoară pe un fond energetic amplificat,
cer un mare travaliu psihic, un consum energetic foarte mare; solicită mobilizarea
tuturor potentelor energetice şi dirijarea lor spre actul şi procesul euristic. Combi-
natorică se înfăptuieşte pe fondul unor fenomene dinamizatoare, cum ar fi: pasiu-
nea, succesul, interesul, curiozitatea, voinţa (capacitatea de efort), curajul (cute-
zanţa), nevoia, dorinţa, ambiţia, sentimentele etc. Creativitatea şi creaţia se des-
făşoară, din punct de vedere psihofiziologic, pe un tonus cerebral ridicat, care
generează şi întreţine starea de continuă concentrare, dirijată de voinţă. O voinţă
puternică este autogeneratoare de potente creative şi creatoare: „Aproape fiecare
dintre noi poate să-şi conducă mintea într-un mod mai eficient decât o face în mod
obişnuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu toţii suntem înzestraţi cu puterea
voinţei şi aceasta este cheia efortului creator", consemnează Al.F. Osborn.
Th. Edison avea multă dreptate, dintr-un punct de vedere, când spunea că
geniul este unu la sută inspiraţie şi nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie. Acest
dicton poate fi aşezat drept motto la întreaga sa activitate creativă şi creatoare în
domeniul tehnicii, cu adevărat genială. Se spune despre el că ,,într-o zi căpătă o
comandă de aparate telegrafice speciale în valoare de 30.000 de dolari. Când apa-
ratele erau gata, Edison constată cu mirare că nu funcţiona nici unul cum trebuie.
Şi aparatele, potrivit contractului, trebuiau să fie predate peste 4 zile. în caz că nu
se livrau la timp, pierdea comanda şi rămânea cu ele pe cap. Edison nu stătu mult
pe gânduri. Chemă toţi lucrătorii şi tehnicienii în atelier, apoi se duse la uşă şi o
închise cu cheia:
- Acum, dragii mei, le spuse el, nu veţi ieşi de aici până ce nu vor merge
strună toate aparatele.
Munciră 60 de ore în şir. în acest timp, Edison nu dormi barem o singură
clipă, în felul acesta înţelegea el să lucreze".
 Lucra ziua şi aproape toată noaptea, îngăduindu-şi cu greu doar 2-3 ore de
somn. Uita să mănânce, să se ducă la culcare. Odată chiar, obsedat fiind de una
din invenţiile sale, a fost întrebat de funcţionarul de la ghişeul unde venise să-şi
achite impozitele cum îl cheamă, la care el a răspuns că nu ştie. A uitat, furat de
muncă şi preocupările sale creative şi creatoare, chiar şi ziua când trebuia să-şi
serbeze căsătoria, fiind găsit în cele din urmă în atelier. „Edison, preocupat de o
nouă invenţie fusese atât de absorbit de aceasta încât uitase cu desăvârşire că în
ziua aceea avea nunta. Deci, când cumnatul său îi aduse aminte că fericitul eve-
niment se desfăşurase în salon „fără el", sări drept în picioare şi-şi lovi fruntea
cu palma:
- Extraordinar! Asta nu mi s-a mai întâmplat! îţi mulţumesc că ai venit să
mă iei. Mary trebuie să fie supărată, nu-i aşa?". Aşadar, muncea până la uitare de
sine şi de alţii.
Naşterea ideilor noi şi originale se realizează printr-un efort prometeic şi
printr-un sisific chin. Efortul, uneori dramatic, ţine de esenţa creativităţii şi a per-
soanei creative. Cine nu e capabil sau dispus să-1 facă n-are de ce bate la poarta
templului creaţiei, căci ea va rămâne pentru el veşnic închisă. Creaţia este deopo-
trivă chin şi fericire: „Lucrez din răsputeri la volumul II, consemnează B. Russel.
Când am spor e o mare încântare, când stau pe loc însă este pentru mine un chin
tot atât de mare. Munca 1-a generat pe om (în sens antropologic), iar omul înzestrat
cu harul muncii şi cu potente creative devine fiinţă prin excelenţă creativă şi crea-
toare.
Sutele de schiţe ale pictorului pregătitoare şi premergătoare creaţiei, lunile
de muncă filigranică la şlefuirea trăsăturilor unui chip sculptat, ce vrea să tindă
spre perfecţiune, zecile de variante ale creatorului Uric, care „potriveşte" cuvintele
şi efectele poetice spre a produce emoţia artistică, anii şi uneori zecile de ani ai
savantului, convertiţi în ipoteze, teorii, invenţii şi descoperiri, şi ele îndelung me-
ditate, făcute şi refăcute, sau încercarea temerară a gânditorului în metafizică de a
le cuprinde pe toate, într-o mare sinteză, printr-un imens travaliu de gândire şi
voinţă, sunt de natură să evidenţieze sublimul efort creativ şi creator.
„Când este vorba de eficienţa creaţiei - consemnează Al.F. Osborn - nici
câmpul cunoştinţelor şi nici puterea talentului nostru nu sunt atât de vitale ca forţa
noastră motrice." El înscrie un imperativ ce poate fi folosit drept motto al efortului
creator: „încearcă şi iar încearcă", ceea ce în româneşte se poate tălmăci prin
zicala optimistă: „încercarea moarte n-are". Efortul creativ se concretizează în
zecile, uneori chiar sutele de încercări neizbutite, dar care, prin acumularea
mvăţămintelor ce se trag din fiecare încercare şi chiar din fiecare eroare, te apropie,
infinitésimal, de ţintă, până când în cele din urmă îţi apare soluţia nouă şi originală.
Ea este, cel mai adesea, rezultanta efortului creativ, făcut moment de moment, timp
îndelungat, care, prin progresele parţiale acumulate, generează, la un moment dat,
ac
ea străfulgerare intuitivă. Intuiţia este fiica legitimă a muncii continue şi tenace.
Voinţa, exprimată prin capacitatea de efort creativ, se conjugă, adesea, în
fericit, cu pasiunea. Aceasta din urmă se poate naşte în însăşi munca creativă,
ca apoi să devină suport dinamizator al acesteia, sau poate să-i preexiste. Pasiunea
este forţa emoţională care propulsează persoana şi o susţine energetic şi moral în
greaua şi îndelungata expediţie creativă. Un mare spirit creativ, G.W.F. Hegel,
consideră că „Nimic nu s-a îndeplinit fără pasiune, şi nici nu poate fi îndeplinit
fără ea".
Marea pasiune duce, pe de o parte, la fenomenul ce poate fi numit „mini-
malizarea psihică a efortului". Sub impulsul pasiunii, munca creativă poate să pară
mai uşoară, deşi rămâne la fel de grea, timpul consacrat creativităţii şi creaţiei
poate să pară mai scurt, deşi, la modul fizic, rămâne identic cu sine. Pe de altă
parte, pasiunea puternică duce la amplificarea energiei şi a capacităţii de efort.
Când există o mare şi statornică pasiune, forţele psihice şi fizice se înzecesc, ob-
stacolele devin mai uşor de depăşit. Tocmai amplificarea energiei persoanei în
raport cu obiectivul creativităţii şi creaţiei (şi în genere, în raport cu orice fel de
obiectiv), generează fenomenul de „minimalizare psihică a efortului". La o energie
psihică foarte mare, obiectivul creativ de atins poate să pară foarte uşor; la o energie
psihică mică, obiectivul creativ de atins poate să pară foarte greu. Graţie voinţei
şi pasiunii, energia psihofiziologică e amplificată, concentrată într-un singur şuvoi
şi subordonată fenomenului creativ.
Bertrand Russell punea pasiunea la baza conduitei întregii sale vieţi şi acti-
vităţi creatoare, încununată de lauri: „Trei pasiuni simple, dar copleşitoare mi-au
cârmuit viaţa: setea de dragoste, dorinţa de cunoaştere şi nemărginita milă pentru
suferinţele omenirii. Asemenea marilor vânturi, pasiunile acestea m-au purtat de
colo până colo, pe un drum întortocheat, peste oceanul adânc al neliniştii, atingând
uneori marginile disperării".
Printre factorii care au contribuit la formarea sa ca mare creator în ştiinţă,
Ch. Darwin socoteşte şi „Pasiunea de a colecţiona", apărută de timpuriu şi care a
fost puternică şi statornică. Dar mai mult decât orice, hotărâtoare a fost pasiunea
pentru muncă: „în tot timpul vieţii mele - adaugă Ch. Darwin - cea mai înaltă
bucurie şi singura mea preocupare a fost munca ştiinţifică; şi pasiunea pentru acea-
stă muncă m-a făcut să uit pentru moment, sau chiar să alung, suferinţele mele de
fiecare zi".
între pasiune şi succes există o relaţie de reciprocitate. Pasiunea, conjugată
cu potente creative intelectuale, duce la succes în creativitate şi creaţie, iar succesul importante au fost: dragostea pentru ştiinţă, o răbdare nemărginită de a reflecta
este de natură să alimenteze pasiunea cu combustie internă, să-i întreţină focul
sacru atât de necesar în creativitate. „Sunt foarte bucuros să văd dezvoltându-se
în mine o asemenea pasiune - scria Bertrand Russell - căci altfel este imposibil
să formulezi judecăţi valabile asupra chestiunilor abstracte, nu poţi să-ţi concentrezi nilor de ştiinţă asupra câtorva puncte importante".
gândirea numai la impulsul unui sentiment al datoriei. Pentru ca această pasiune
să rămână în mine o adevărată sursă de energie, am doar nevoie din când în când 5 Eurema critică
de mici succese". Munca încununată de succes procură şi acea stare tonică de
mulţumire si de plăcere pe care o cunoaşte numai acela care munceşte cu dăruire
deplină: „Sunt în consecinţă mulţumit - notează Bertrand Russell - preocupat în
întregime de munca mea şi, în acelaşi timp, suficient de viguros pentru ca munca recornbinări, imaginaţia poate să deformeze realul, într-un fel, ea este armă cu
aceasta să fie pentru mine o plăcere şi nu un supliciu.... Munca, atunci când merge
bine, constituie prin ea însăşi o mare încântare; după fiecare reuşită de o oarecare
importanţă privesc înapoi, la ceea ce am făcut, cu satisfacţia senină pe care o
resimţi când ajungi în vârful unui munte. Ceea ce este absolut vital pentru mine
e raportul faţă de mine însumi pe care mi-1 procură munca; când am făcut ceva
pentru care simt remuşcări (aşa cum se întâmplă adesea), atunci munca îmi dă
credinţa că e mai bine totuşi să exist decât să nu exist.
Pentru Ch. Darwin, munca şi convingerea că a făcut totul pentru ea devenise
un factor tonic de autoliniştire, un argument suprem cu valoare motivaţională în
faţa propriei sale conştiinţe: „Ori de câte ori aflam că am făcut vreo greşeală, sau
că munca mea n-a fost perfectă, şi atunci când am fost criticat cu dispreţ, ca şi
atunci când eram atât de supraestimat, încât mă simţeam umilit, cea mai mare
mângâiere a mea era să-mi repet mie însumi de sute de ori că am muncit cât am
putut mai mult şi mai bine, şi nimeni n-ar fi putut munci mai mult decât atât.
Printre factorii stimulativi-dinamogeni, cu funcţie în creativitate şi creaţie,
Ch. Darwin mai consemnează: plăcerea de a fi admirat, de a ieşi în evidenţă, care
s-a manifestat la el încă din perioada copilăriei şi care, probabil, s-a menţinut şi
mai târziu; plăcerea de a publica, dorinţa de a contribui la dezvoltarea ştiinţelor
naturii, conjugată cu dorinţa de a înţelege şi explica fenomenele din aceste ştiinţe,
care au fost puternice şi i-au stimulat continuu forţele creative; dragostea neţărmu-
rită, profunda şi statornica dragoste de ştiinţă care a fost de natură să-i întreţină
sârguinţă, capacitatea de efort creativ perseverent. De asemenea, ambiţia pozitivă
se pare a fi jucat un important rol stimulator în activitatea sa creativă: de a se situa
la loc de cinste în rândul oamenilor de ştiinţă, de a câştiga stima colegilor. Suc-
cesele obţinute, şi nu puţine, au fost de natură să-i stimuleze forţele creative.
Cititorul atent al Autobiografiei lui Ch. Darwin va putea observa că el e
înclinat în a nu pune prea mare preţ pe inteligenţa sa; în schimb, ori de câte ori
are prilejul, subliniază rolul muncii, al efortului în creativitate şi creaţie, cât şi
valoarea unor factori de natură afectiv-volitivă. în încheierea Autobiografiei sale,
într-o viziune sintetică, Ch. Darwin notează: „De aceea, succesul meu ca om de
ştiinţă, oricât de sus s-a putut ridica, a fost determinat, atât cât pot să-mi dau seama,
de însuşiri şi condiţii intelectuale complexe şi variate. Dintre acestea, cele mai
îndelung asupra oricărui subiect, o deosebită sârguinţă în a observa şi aduna fapte,
Şi o bună parte de inventivitate şi de bun simţ. Cu asemenea însuşiri modeste, e
mtr-adevăr surprinzător că am putut influenţa, într-o mare măsură, părerile oame-
Am văzut că imaginaţia este, prin excelenţă, o funcţie psihică creativă, care,
combinări şi recombinări, naşte noul şi originalul. Dar tot prin combinări şi
două tăişuri: unul orientat către creativitate, altul către fabulaţie exagerată. Anumiţi
cercetători trag semnalul de alarmă, arătând că imaginaţia „naşte monştri", că e
capabilă, uneori să „deraieze trenul gândirii", să conducă gândirea pe piste false.
Să renunţăm la imaginaţie? Imposibil, creativitatea fără imaginaţie nu poate fi con-
cepută nici chiar în domeniile cele mai raţionale, în ştiinţele cele mai exacte. Soluţia
este de a utiliza imaginaţia controlată, după principiul: las-o mai întâi să se avânte
în înaltul cerului, apoi coboar-o pe pământ cu ajutorul gândirii critice. Imaginaţia
se cere să fie strunită, dar într-o fază posterioară zborului. Dacă-i impunem restricţii
în timpul zborului, e ca şi cum am tăia aripile unei pasări în timp ce se înalţă; ea
nu va ajunge prea departe.
Se impune deci o conlucrare între imaginaţie şi gândirea critică, care judeca,
compară, analizează, apreciază, aprobă sau respinge, total sau parţial produsele
imaginaţiei, în creativitate şi creaţie e foarte necesar - aşa cum arată W.I. Beveridge
- ca, între funcţia imaginativă şi cea critică, să existe un echilibru. Hipertrofierea
funcţiei critice va duce la uciderea ideilor în faşă, de unde unele persoane inventive
ideativ, dar finalmente neproductive totuşi. Hipertrofierea funcţiei imaginative, în
lipsa unei corelaţii echilibrate cu cea critică, va duce la fabulaţie.
Comentând relaţia dintre imaginaţie şi gândirea critică, Alex F. Osborn con-
semnează: „Intelectul nostru este dual: 1. Pe de o parte, o facultate critică care
analizează, compară, alege; 2. Pe de altă parte, o facultate creativă care vizuali-
zează, prevede şi generează idei. Facultatea critică trasează drum imaginaţiei, iar
aceasta luminează demersul raţional". Imaginaţia generează idei, funcţia critică,
după Alex F. Osborn, dă verdicte. Imaginaţia în zborurile sale face ca, în anumite
condiţii, 2 x 2 să fie egal cu ceva mai mult decât 4; gândirea critică îi aduce
corecţiile necesare.

6. Eurema ideativ-perceptivă

Un rol deosebit în creativitatea inginerească revine fenomenului descris de

Alex F. Osborn, în contextul funcţiilor care concură la creativitate, numit de el
„visual imagery" (imaginea vizuală). „Prin acest talent fiecare din noi poate să
creeze o imagine mintală a oricărui lucru, ori de câte ori doreşte". Visual imagery
este, după Alex F. Osborn, un „tip fotografic de imaginaţie" şi prezintă mai multe
forme.
Pornind de la consideraţiile lui Alex F. Osborn, credem că „visual imagery"
poate fi interpretat ca o capacitate de a vizualiza ideile. Este cam acelaşi lucru cu
ceea ce se înţelege prin expresia, mai mult sau mai puţin metaforică, a vedea cu
ochii minţii.
în fond, fenomenul de „visual imagery", în sensul dat de noi, trebuie înţeles
ca fiind reversibil: putem vorbi de o vizualizare a ideilor dar şi de o idealizare (în
sens de logicizare) a imaginilor, adică de convertire a lor în idei.
Din perspectivă gnoseologică, în prim plan apare fenomenul de logicizare a
imaginilor. Din unghiul de vedere al teoriei creativităţii şi creaţiei inginereşti, ne
interesează ambele aspecte, şi mai ales fenomenul de vizualizare a ideilor. Este
foarte probabil ca el să constituie una din particularităţile fundamentale ale crea-
tivităţii inginereşti.
Prin urmare, creativitatea şi creaţia inginerească presupun nu numai o acti-
vitate creativă ideativă, realizată prin conlucrarea euremelor de acumulare şi com-
prehensiune a informaţiei, asociativ-combinatorie, energetică-stimulatorie şi critică,
ci în plus o capacitate de a transpune informaţia din codul ideativ în codul vizual-
perceptiv. Graţie acestei capacităţi, inginerul transpune ideile în proiect, operaţie
care din perspectiva psihologiei creativităţii constituie, în principal, o vizualizare
a ideilor.
Eurema ideativ-perceptivă realizează trecerea de la creativitate la creaţie.

7. Eurema de obiectualizare a imaginii

Tot în cadrul fenomenului de „visual-imagery" care, după cum am văzut,

prezintă mai multe forme, Alex F. Osborn mai vorbeşte şi de „vizualizarea struc-
turală" . Se pare că şi acest fenomen are o importanţă mare în creativitatea şi creaţia
inginerească. După Johnson O'Connor ea este „un simţ intern pentru formele tri-
dimensionale, o abilitate instinctuală de a construi cu ochii minţii o imagine clară
a unui obiect solid (corp), pornind de la un proiect...".
Acest simţ intern, despre care vorbeşte autorul menţionat, vizează deopotrivă
vizualizarea ideilor şi obiectualizarea imaginilor.
Se poate presupune că cele mai mari dificultăţi în creativitate şi creaţia in-
ginerească există în convertirea ideilor din codul ideativ în cel ideativ-imagistic şi
din acesta în „codul" obiectual. Adesea vagă, ideea se cere să-şi găsească cores-
pondenţa şi să se întruchipeze în obiect tehnic.
In unele cercetări este exprimată, cu deplin temei, opinia potrivit căreia „In-
ventivitatea tehnică presupune mişcarea gândirii de la abstract la concret, folosirea
legilor fizicii, matematicii, chimiei etc. în construirea diferitelor maşini, dispozitive,
mecanisme etc.", consemnează P. Pufan.
Acest fenomen de mişcare a gândirii de la abstract la concret se realizează
tocmai prin vizualizarea ideilor şi prin obiectualizarea imaginilor.
La nivelul creativităţii şi creaţiei inginereşti se întâlnesc şi conlucrează inte-
ligenţa ideativă, cu inteligenţa ideativ-imagistică (sau inteligenţa perceptivă) şi cu
» inteligenţa mâinilor" mişcarea creativităţii şi creaţiei de la abstract la concret, de
la idee la ideea-imagine şi de aici la obiectul tehnic.

'•1. Dimensiunea praxiologică a obiectualizării imaginii

Am consemnat într-un paragraf anterior punctul de vedere după care eurema

de obiectualizare a imaginii, pe lângă alte componente, o implică şi pe cea motorie.
In psihologie, semnificaţia analizatorului motor exprimă, în bună măsură, esenţa
 conţinutului conceptului de acţiune. Aşadar, conceptele de act motor de natură
psihofiziologică şi cel de acţiune, de factură praxiologică-sociologică sunt echiva-
lente. Desigur, obiectualizarea imaginilor presupune şi componenta acţională, idee
implicată în tratarea conţinutului acestei eureme. Dar această dimensiune a fost
cercetată de noi, pe larg, în lucrarea Creativitatea socială. Introducere în socioeu-
ristică (1981), apărută la numai un an după lucrarea în care a fost elaborat modelul
structurilor euristice fundamentale (1980), ceea ce face ca multe aspecte şi concluzii
din această a doua lucrare să fie complementare la ideile şi opiniile exprimate în
prima.
O altă-modali ţaţe de a optimiza modelul euremelor e şi aceea de a prelungi
tratarea euremei de obiectualizare a imaginii cu aspectele ei praxiologice. Vom
transfera selectiv aici şi în paragraful următor, esenţialul din cea de-a doua lucrare,
în legătură cu această euremă, cu completările de rigoare.
Metamorfozarea ideii în operă (lucru), trecerea de la creativitate la creaţie se
realizează inevitabil şi în mod absolut necesar prin intermediul acţiunii materiale.
Cu aceasta am intrat direct pe terenul praxiologiei. Conceptul ei fundamental şi
definitoriu pentru obiectul său de studiu este, potrivit lui Tadeusz Kotarbinski, acela
de acţiune eficientă, în afara celor două concepte de mediere între cele două dis-
cipline - acela de acţiune mintală, specific psihologiei, şi cel de acţiune eficientă,
de natură praxiologică -, am dori să mai menţionăm o pereche de concepte ce vin
să medieze între cele două discipline, din perspectiva teoriei creativităţii. Este vorba
de conceptul de „praxeme" (praxèmes) de rezonanţă praxiologică, cu deschidere
către o tratare structural-cibernetică, definit drept „Act elementar al spiritului în
cursul creaţiei" (A. Drevet, A. Moles, 1971), şi conceptul de „eureme" sau „struc-
turi euristice fundamentale", de provenienţă psihologică, cu deschidere către o tra-
tare structural-operaţională, inclusiv cibernetică-euristică, definite drept structuri
psihice de bază care conlucrează la realizarea creativităţii, a invenţiilor şi desco-
peririlor. Sau, într-un sens metaforic, utilizând limbajul chimiei, ele au fost numite
„molecule de creativitate".
Valoarea conceptului de praxemă, între altele, ni se pare a fi şi aceea că el
sugerează acţiunea la însăşi originea creativităţii, ca act elementar al ei, ca mod
de a se naşte şi de a fiinţa al creativităţii. „După ipotezele ciberneticii, actul creator
poate fi considerat ca o serie de operaţii intelectuale simple, la care trebuie deter-
minate natura lor şi legile de succesiune" (A. Drevet, Al. Moles, 1971).
Dacă raportăm conceptul de praxemă la cel de acţiune mintală, de sorginte
psihologică, vom admite că acţiunea mintală este în esenţa ei o acţiune creativă
de idei noi, originale şi valoroase, este o praxemă. Din cealaltă perspectivă, a
psihologiei, interpretând structurile fundamentale ale creativităţii drept eureme -
cu deschidere spre euristică - concepându-le dintr-o perspectivă dinamică, compo-
zabilă (fiind alcătuite din procese simple), susceptibile de o interpretare formală şi
structural-cibernetică, vedem că această direcţie este puternic convergentă cu pra-
xiologia. Din conjugarea celor două domenii se poate naşte un concept mixt, acela
de eurepraxemă, cu o şi mai mare încărcătură unificatoare, euristică şi praxiologică,
 sugerându-ne direct că fenomenul euristic şi cel acţionai sunt intim înrudite la
originea lor. Acest concept constituie, după opinia noastră, o punte de legătură
infrastructurală între euristică şi praxiologie, deschizând, prin valenţele sale unifi-
catoare, noi piste fertile de cercetare în acest domeniu interdisciplinar. Conceptul
de eurepraxemă deschide perspectiva unei mai bune corelaţii între acţiunile mintale,
studiate preponderent de psihologie, şi acţiunile eficiente, mai ales cele materiale,
investigate cu precădere de praxiologie şi sociologie.
Se mai impune o observaţie: conceptul praxiologie de acţiune eficientă are
o deschidere foarte mare, o sferă extrem de largă de cuprindere. Este un concept
de natură transversală, ce nu rămâne cantonat în nici una din speciile acţiunii, ci
trece prin toate, într-o secţiune longitudinală, fără a le cuprinde în întregime. Pra-
xiologia nu se referă la toate felurile de acţiuni, ci numai la cele eficiente. „Prin
praxiologie înţeleg - precizează T. Kotarbinski - totalitatea calificativelor date efi-
cienţei, care sunt valabile în toate profesiunile, în egală măsură în meşteşuguri, ca
şi în cultivarea plantelor, în medicină, în industrie, în apărare, în administraţia
publică, în învăţământ, în teatru, în muzică etc.". Sfera conceptului praxiologie de
acţiune eficientă este mai largă decât a conceptului psihologic de acţiune mintală
şi mai îngustă decât aceea de acţiune în genere. Acţiunea eficientă, ca dimensiune
transversală, ce trece prin diferite specii de acţiuni, se circumscrie pe un câmp
larg, ce merge de la acţiunile mintale creative, până la acţiunile materiale, socio-
umane (productive, tehnologice, educative etc.). De aici, deschiderea largă a pra-
xiologiei către sociologie. Societatea este în esenţă un câmp imens de acţiuni umane
individuale, colective, transformatoare, creative.
Dar şi aici se impune o restricţie din unghiul praxiologiei, ca de altfel şi din
perspectiva psihologiei. Se pune problema următoare: acţiunile mintale creative
sunt incontestabil acţiuni eficiente, acţiuni de o înaltă eficienţă. Dar, toate acţiunile
mintale sunt creative? Este o problemă ce merită reflecţie şi analiză. Creativitatea
epuizează acţiunile mintale eficiente? Omul realizează şi unele acţiuni mintale re-
petitive, învăţate, mai mult sau mai puţin rutiniere, cu un grad de creativitate scăzut,
dar care pot să fie eficiente în contexte date. Poate că genul acţiunilor mintale
eficiente este mult mai larg, iar cele creative constituie numai o specie, dar una
esenţială, fundamentală şi definitorie pentru om. în termeni de acţiuni mintale,
putem vorbi din perspectiva psihologiei şi despre acte comportamentale. Şi ele
sunt, sub raport proiectiv, decizional-volitiv etc. tot de natură mintală. Dar actele
noastre comportamentale sunt toate eficiente în raport cu scopul? Suntem înclinaţi
să credem că nu. Dar unele dintre ele sunt, desigur, eficiente. Din perspectiva
praxiologiei, eficienţa acţiunilor umane este apreciată în funcţie de realizarea sau
nerealizarea scopului, de unde derivă conceptele de succes şi eroare practică (C.
p
opa, 1976).
La fel se pot pune problemele şi în ceea ce priveşte acţiunea socială. Sunt
oare toate acţiunile sociale eficiente? Dacă ar fi aşa, societatea nu ar mai depune
un efort atât de mare şi aşa de insistent pentru a eficientiza acţiunile sale în diferite
sectoare de activitate. Este aproape evident faptul că trebuie să- admitem existenţa
 atât a acţiunii eficiente, cât şi a celei neeficiente, pe toată gama existenţei lor, de
la cele mintale, la cele social-materiale.
între alte multe probleme, praxiologia, din unghiul care ne interesează pe noi
aici, studiază şi acţiunea colectivă sau cooperarea, spre deosebire de acţiunea sim-
plă. Ea se ocupă de „Particularităţile pe care le are tocmai acţiunea compusă, având
mai mulţi subiecţi sau, pe scurt, cooperarea. Doi subiecţi cooperează dacă cel puţin
unul dintre ei îl ajută sau îl stânjeneşte pe celălalt" (T. Kotarbinski, 1976). După
cum vedem, praxiologia ne duce direct pe terenul sociologiei, prin intermediul
conceptului de acţiune eficientă, ca acţiune individuală şi colectivă.
Trebuie să observăm că prin intermediul praxiologiei se face trecerea de la
o ştiinţă unidisciplinară - psihologia, la o ştiinţa pluridisciplinară, complexă - so-
ciologia. Praxiologia oferă posibilitatea unei largi colaborări interdisciplinare cu o
serie de domenii cum sunt: filosofia (ontologia), teoria generală a sistemelor, teoria
organizării etc.
Praxiologia realizează, de asemenea, o mare deschidere spre studiul acţiunilor
mintale formale de ordin psihologic, prin cooperarea ei cu logica deontică. în
esenţă, conţinutul sistemelor de norme ce formează obiectul logicii deontice se
referă la acţiuni (G.H. von Wright, 1979). Prin studiul conjugat al praxiologiei şi
logicii deontice se creează axul flexibil de trecere de la acţiuni mintale formale şi
formalizabile la acţiuni materiale şi invers. Logica deontică şi praxiologia pun în
evidenţă relaţia de izomorfism dintre acţiunile mintale eficiente şi acţiunile mate-
riale-comportamentale, individuale şi colective. Astfel, se creează posibilitatea mo-
delării eficiente a unor specii de acţiuni materiale prin intermediul riguros forma-
lizat al acţiunilor mintale şi al controlului acţiunilor mintale, prin acţiunile mate-
riale.
Această deschidere foarte largă, deosebit de fertilă şi riguroasă, e de natură
să propulseze conceptul psihologic de acţiune mintală, să-i deschidă noi orizonturi
şi să-i confere valenţe inedite. Se conjugă pe această cale o dimensiune psiholo-
gic-experimentală cu una logic-formală, ce se pot completa şi redimensiona reci-
proc. Ambele discipline operează pe acelaşi câmp de fapte - acţiunile mintale şi
materiale - fiecare din unghiul ei de vedere şi cu mijloacele sale specifice.
Aşadar, din unghiul care ne interesează pe noi aici, pe axul acţiunii se rea-
lizează trecerea de la psihologia creativităţii, prin praxiologie, către sociologie.
Creativitatea înţeleasă în aria psihologiei drept o capacitate de a produce idei noi,
originale şi valoroase este conjugată cu capacitatea acţională, ca dimensiune fun-
damentală, ce generează însăşi capacitatea creativ-ideativă. Ideile creatoare sunt
produsul acţiunii mintale. Pe axul acţiunii mintale, după cum am observat mai
înainte, se trece în câmpul praxiologiei. Acţiunea mintală se conjugă astfel cu acţiu-
nea materială-socială, care ne duce direct pe terenul larg şi fertil al sociologiei. Pe
de altă parte, mişcarea către sociologie se realizează şi prin intermediul psihologiei
sociale, prin trecerea de la creativitatea individuală la cea colectivă, de grup (de
microgrup) care este în esenţa ei socială.

40
 Totodată, trecerea de la psihologie la praxiologie şi sociologie ne plasează
pe un câmp din ce în ce mai complex, de natură inter- şi multidisciplinară.

7.2. Contextul social şi obiectualizarea imaginii

Spre deosebire de psihologie şi praxiologie, dar în cooperare cu ele, în pre-

lungirea lor, sociologia aduce o schimbare de unghi şi de problematică în cercetarea
creativităţii, prin mutarea accentului de pe individual pe social. Dacă psihologia,
prin valenţele sale, tipologice şi diferenţiale este tentată să studieze mai mult ce
este particular pentru un individ şi ce anume îl deosebeşte de altul, din perspectiva
creativităţii, sociologia, prin specificul ei este dispusă să ia în consideraţie, pre-
ponderent, elementele care-i apropie pe indivizi, grupuri sau macrogrupuri, din
perspectiva creativităţii, a disponibilităţilor lor creative. Dacă psihologia se preo-
cupă preponderent de mecanismele psihice ale ideilor noi, originale şi valoroase,
sociologia insistă pe relaţiile social-umane, pe factorii de ambianţă socială şi umană
care stimulează sau perturbă creativitatea. Trecerea de la individ la grup deplasează
interesul şi accentul pe relaţiile dintre indivizi care, în termenii praxiologiei, aşa
cum am văzut, pot să fie de cooperare pozitivă, când indivizii se ajută reciproc
sau de cooperare negativă, când se stânjenesc reciproc, în expresia psiho-sociolo-
gică, aceste relaţii pot să fie de colaborare şi cooperare amicală sau tensionale şi
conflictuale. Natura acestor relaţii îşi pune pecetea pe creativitatea individuală şi
socio-grupală, stimulând-o sau, dimpotrivă, inhibând-o.
Microsociologia a pus în evidenţă o mulţime de particularităţi ale grupului
mic, iar macrosociologia a evidenţiat tendinţele, particularităţile şi manifestările
macrocolectivităţilor. Aceste particularităţi, ale unora şi altora, se raportează în
mod diferenţiat la creativitatea socială. Apoi, diferitele profesiuni sociale oferă po-
sibilităţi diferenţiate de dezvoltare a creativităţii individuale şi colective, de la o
creativitate înaltă, în anumite domenii, până la o creativitate scăzută în domeniile
automatizate, cu activităţi repetitive, mai mult sau mai puţin rutiniere. Problema
compensării deficitului de creativitate profesională, la cei care lucrează în asemenea
domenii, prin activităţi complementare, înalt creative şi stimulative, intră tot în aria
de investigaţie a sociologiei.
Dacă ne deplasăm interesul de la microcolectivităţile profesionale la micro-
§rupurile şcolare, vom avea de-a face cu problematica complexă, profundă şi ex-
trem de importantă din punct de vedere social-uman, a sociologiei educaţiei, a
psihopedagogiei, unde problemele creativităţii se cer tratate cu cea mai mare atenţie,
cu pricepere înalt profesionalizată şi competenţă, cu pasiune şi îndrăzneală, cu
s
pirit explorator şi profund inovator. „De la psihologie şi sociologie, creativitatea
a
intrat în sfera pedagogiei, care întinereşte văzând cu ochii, pe măsură ce practică
Metodele creative şi concepe acţiunea educativă la scara vieţii omului şi a întregii
societăţi" (L. Ţopa, 1980).
Creativitatea socială, într-un fel, se situează în prelungirea creativităţii şcolare,
acest punct de vedere, ne permitem un aforism: vei culege în societate crea-
 tivitatea pe care ai semănat-o în şcoală. Premisele comportamentului creativ, ale
deprinderilor creative şi stilului de muncă creativ, se formează în şcoală, la o vârstă
fragedă, când persoana e extrem de flexibilă şi uşor influenţabilă prin acţiunea
factorilor educativi.
Societatea ca sistem complex, deschis, dinamic, cu posibilităţi multiple de
autoreglare, cu relaţii multiple între părţi şi între acestea şi întreg, studiată de
ştiinţele socio-umane, ne plasează în câmpul cel mai larg, pluri-, inter- şi transdis-
ciplinar, unde efectiv, la cercetarea creativităţii, este chemată să participe fiecare
disciplină socio-umană, în cooperare cu celelalte. Nu avem posibilitatea să ne re-
ferim aici la fiecare disciplină în parte, dar este de la sine înţeles că cercetarea
creativităţii sociale va fi cu atât mai multilateral şi mai profund investigată, cu cât
la ea vor participa eficient şi convergent toate ştiinţele care cercetează acest vast
teritoriu - omul şi societatea. Vom semnala faptul că axul unificator al tuturor
acestor domenii şi discipline, care facilitează medierile şi trecerile, ni se pare a fi
conceptul de acţiune. L-am găsit în psihologie ca acţiune mintală, în praxiologie
ca acţiune eficientă, iar în sociologie ca acţiune socială colectivă. Grupurile şi
colectivităţile sociale sunt, din această perspectivă, grupuri de acţiune.
Creativitatea individuală şi socială se realizează şi ele în şi prin acţiunea
socială. După cum am văzut, creativitatea la originile ei se conjugă cu acţiunea,
într-o relaţie deterministă, de la acţiune la creativitate şi de influenţare şi potenţare,
de la creativitate la acţiune şi mai ales de la creativitate la acţiunea eficientă.
Creativitatea eficientizează acţiunea umană, o face să devină mai productivă.
Societatea, privită din perspectivă acţională, este un vast câmp de probleme,
dinamice, complexe, cu grade diferite de dificultate, probleme ce se cer rezolvate.
Grupurile şi colectivităţile sociale desfăşoară, din acest unghi, o acţiune de rezol-
vare a problemelor umane. Orice nevoie, trebuinţă, dorinţă, scop, relaţie etc., sub
raportul soluţionării ei, devine o problemă care cere o anumită strategie de rezol-
vare, funcţie de natura ei, de complexitate, grad de dificultate etc. Societatea cere,
într-o soluţie optimală, rezolvarea creativă a problemelor. Atunci când un individ
sau o colectivitate testează o problemă într-o manieră inteligentă, pe traseele cele
mai directe, în conformitate cu scopul, care duce la soluţia cea mai bună, în timpul
cel mai scurt, cu cheltuielile cele mai mici şi cu o calitate foarte bună etc., înseamnă
că această problemă a fost rezolvată creativ, în caz contrar, rezolvarea ei este
noncreativă.
 CAPITOLUL IV

MODELUL DEDUBLĂRILOR

1. Introspecţia

în conturarea acestui model pornim de la argumentul imposibilităţii dedublării

conştiinţei. El vizează trei aspecte conexe: a) esenţa modelului seriilor de dedublări
şi transformări progresive ale existenţei; b) posibilitatea existenţei introspecţiei; c)
posibilitatea creatorilor de a se introspecta şi de a obţine informaţii despre creati-
vitate pe această cale.
Obiecţia ce i se aduce introspecţiei (fundamentală după părerea noastră, de-
oarece vizează însăşi existenţa ei) este aceea că ea presupune o dedublare a
conştiinţei, care nu este posibilă. C. Rădulescu-Motru, consemnând diferitele puncte
de vedere despre introspecţie, notează: „Se obiectează, în primul rând, că intro-
specţiunea este o observaţie nesigură, fiindcă ea cere de la aceia care o între-
buinţează două conştiinţe: o conştiinţă limpede de faptul studiat şi o conştiinţă de
autoobservaţie, ceea ce este cu neputinţă. Când ai în conştiinţă o emoţie puternică,
bunăoară, este cu neputinţă să mai ştii să te autoobservi; sau dacă reuşeşti să te
autoobservi, atunci nu mai ai conştiinţa emoţiei. Cu un cuvânt, introspecţiunea
presupune o dedublare de conştiinţă care nu se poate obţine".
Pe de altă parte, în legătură cu informaţiile despre creativitate provenite de
la creatorii înşişi, se ridică obiecţia că ei n-ar putea simultan să creeze şi să se
observe cum creează: „în clipele de inspiraţie, consemnează M. Bejat, datorită
productivităţii lor, poate cele mai importante din întregul proces de creaţie, omul
uită întreg universul şi se uită şi pe sine. Nimic în afară de obiectul activităţii lui
nu mai poate fi ţinta observaţiei sale şi cu atât mai puţin propria sa persoană,
propria sa activitate. El nu poate să urmărească desfăşurarea proceselor sale psihice
(ale gândirii, ale imaginaţiei) în timpul acestei febrile activităţi creatoare. De aceea,
procesul de creaţie în stare de inspiraţie este atât de puţin conştient". Deşi neagă
în principiu posibilitatea creatorului de a se autoobserva în procesul creaţiei, autorul
citat, în capitolul destinat creativităţii, foloseşte destul de mult şi în mod judicios
relatările unor creatori despre propria lor creaţie şi creativitate, adăugând: „Am
citat câteva din cele mai interesante mărturisiri ale unor creatori din domeniul artei,
Ştiinţei şi tehnicii, în legătură cu activitatea lor creatoare. Acestea aruncă lumină
asupra multor aspecte ale procesului de creaţie, dar nu reuşesc să dezvăluie întru
totul mecanismele intime ale genezei ideii noi, care constituie de fapt momentul
cel mai important şi mai specific, creator. Cunoaşterea acestor mecanisme rămâne
° sarcină de viitor a psihologiei".

43
 Prin urmare, creatorul, mobilizându-şi toate resursele sale creative şi orien-
tându-le spre creaţia propriu-zisă, nu poate în acelaşi timp să se şi autoobserve pe
sine. Concentrându-se asupra obiectului creaţiei nu mai poate să se concentreze şi
asupra subiectului creator. Astfel, după această opinie, procesul de creaţie se des-
făşoară în afara zonei luminoase a conştiinţei, fapt pentru care creatorul nu poate
relata cu claritate despre el.
Observăm că obiecţia adusă creatorilor, aceea că ei n-ar putea simultan să
creeze şi să se autoobserve cum creează, este pe deplin reductibilă la obiecţia
fundamentală adusă introspecţiei, cum că ea ar presupune o dedublare de conştiinţă
care nu este posibilă. Deci, pentru a răspunde la întrebarea - crucială pentru teoria
creativităţii - dacă creatorul e capabil să creeze şi simultan să se autoobserve cum
creează, trebuie să soluţionăm problema posibilităţii dedublării conştiinţei.
Dedublarea conştiinţei şi întemeierea introspecţiei tocmai pe această dedu-
blare se pot fundamenta pe modelul seriilor de dedublări şi de transformări pro-
gresive ale existenţei (fig. 3). Dedublarea este una din trăsăturile esenţiale ale exis-
tenţei, izvorâtă din legile sale imanente, surprinsă de unii mari filosofi, începând
cu Heraclit din Efes şi continuând cu G.W.F. Hegel, care afirmă dedublarea unului
în părţi antitetice. Dedublarea existenţei, aşa cum e ea conturată în model, are, de
asemenea, o temeinică fundamentare ştiinţifică.
Asupra dedublărilor şi transformărilor progresive ale existenţei care preced
dedublarea conştiinţei e posibil un consens cvasiunanim. Argumentarea noastră,
ţinând seama de teza ce urmează să demonstrăm, se va limita la posibilitatea de-
dublării conştiinţei.
a) Conştiinţa fiind un fenomen al existenţei, un produs superior al ei, neputând
excepta legile acesteia, se va situa în prelungirea dedublărilor anterioare, dedublân-
du-se şi ea;
b) Dedublarea conştiinţei nu poate fi înţeleasă şi explicată doar ca un fenomen
natural, ci în primul rând ca un fenomen social de cunoaştere şi acţiune, de cultură
şi civilizaţie, fenomen ce se înfăptuieşte progresiv, istoric şi ontogenetic, inegal de
la un individ la altul, prezentând multiple nuanţe şi particularităţi;
c) William James argumentează convingător dedublarea conştiinţei în „le je"
şi în „le moi". Mihai Ralea, comentându-1 pe W. James, făcând largi analize isto-
rice, filogenetice şi ontogenetice, aduce argumente suplimentare în favoarea ideii
dedublării conştiinţei, „scindării" ei în: eul în acţiune (actorul) şi eul observator
(spectatorul). Alex F. Osborn vorbeşte, de asemenea, de o dedublare a eului nostru
într-un făuritor de planuri şi un judecător, un spirit critic ce le supune analizei.
Savantul Charles B. Huggins, laureat al Premiului Nobel, consideră că „O persoană
creatoare îşi va dedica toate puterile sale gândindu-se la actele sale creatoare şi
când vorbeşte la telefon sau când stă de vorbă cu cineva. El este, într-adevăr, o
personalitate scindată (subi. ns. I.M.) când este vorba de problemele sale".
 Anorganic • • Nevi u • Mediu Natură • • Obiect

Existenta '

Organic Viu Organism—^ Om Subiect

Corpul

Subiectul Eul în acţiune

Conştiinţa <

Eul observator

Gândirea gândită
(Cogitata)

Fig. 3. Modelul seriilor de dedublări şi de transformări progresive ale existenţei

Prin urmare, rezultă că percepem şi suntem capabili, prin dedublare, să ne

concentrăm asupra percepţiei noastre, să avem conştiinţa percepţiei; gândim şi sun-
tem capabili, prin dedublare, să ne concentrăm asupra gândurilor noastre, să avem
ştiinţa celor percepute şi gândite; trăim cele percepute şi gândite într-o gamă de
sentimente, atitudini, pasiuni şi ne putem concentra asupra lor, avem conştiinţa lor,
creăm şi, prin dedublare, putem să ne concentrăm asupra creativităţii.
Introspecţia ne apare, astfel, ca fiind o concetrare asupra concentrării (St.
Korner), sau o concentrare de ordinul al doilea.
Admiţând dedublarea ipotetică a conştiinţei, decurge că metoda introspecţiei
are un fundament în eul observator. Ea se poate constitui ca totalitate a regulilor,
principiilor şi normelor de autoobservare.
Desigur, se poate pune în mod justificat întrebarea ce se înţelege prin eul în
acţiune şi prin eul observator? Eul în acţiune este, după părerea noastră, acea funcţie
a conştiinţei conjugată intim cu actele noastre, orientată preponderent spre fixarea
scopurilor şi finalizarea actelor. Prin eul observator înţelegem acea funcţie a

45
 conştiinţei care realizează o relativă detaşare de acţiune şi de conştiinţa-în-act,
constituindu-se ca instanţă ce supraveghează, judecă şi apreciază valoric actele,
gândurile şi sentimentele noastre.
Atât eul în acţiune, cât şi eul observator sunt axate însă pe act: unul pe
finalizarea actului, celălalt pe observarea şi aprecierea lui valorică. De aceea, se
poate spune că la acest nivel se constituie introspecţia de gradul I, centrată pe
acţiune. Spre deosebire de ea, credem că se poate vorbi de o introspecţie mai
profundă, de gradul II, centrată pe intelect, pe gândirea însăşi. Ea se realizează
prin dedublarea eului observator în gândirea cugetătoare (cogitans), orientată spre
altul (înţeles ca ceva diferit de gândire) şi în gândirea gândită (cogitata), orientată
spre sine. între aceste forme de gândire există, desigur, raporturi de mediere şi de
transfer reciproc. Introspecţia de gradul II se fundamentează pe gândirea gândită
(cogitata), ce devine sieşi obiect de cercetare, se gândeşte pe sine în sine, se întreabă
pe sine despre sine, devine autoreflexivă şi autointerogativă.
Raportarea gândirii la sine presupune o anumită platformă culturală. De ase-
menea, ea cere o anumită deprindere ce se creaza printr-un îndelungat exerciţiu de
raportare la altul şi la sine, printr-o muncă de educaţie şi de autoeducaţie. Este
vorba de o introspecţie educată ji autoeducată. De aceea, rămâne deschisă posi-
bilitatea trecerii de la introspecţia de gradul I la introspecţia de gradul II. Este
admisă şi reciproca, când din anumite motive poate să aibă loc un regres, o trecere
de la introspecţia de gradul II la introspecţia de gradul I. Sau, ele pot funcţiona
alternativ, la una şi aceeaşi persoană, în condiţii diferite. Prin raportarea la sine,
gândirea se concentrează asupra manifestărilor sale intime, asupra mecanismelor,
legilor şi principiilor sale.
Profunzimea şi fineţea introspecţiei, cât şi transpunerea datelor introspectate
într-un limbaj adecvat depind, credem, şi de anumite trăsături temperamentale.
Există firi predispuse către o introspecţie profundă, analitică şi firi mai puţin apte
de o analiză introspectivă bogată. Iată o opinie în acest sens: „Eu cred că marele
muzician Johann Sébastian Bach nu ar putea să spună cum s-a întâmplat de a putut
concepe Pasiunea Sf. Andrei; mai degrabă ar scrie o cantată, decât să analizeze
cum a făcut-o. Dar există unii oameni talentaţi, care sunt inventivi şi care au ca-
pacitatea unei gândiri adânci, continue în legătură cu domeniul lor" (Ch.B. Hug-
gins, 1971). Există persoane care pot să realizeze ambele forme de introspecţie,
sau numai pe una din ele (pe cea de gradul I). Credem că e posibilă o descriere
tiopologică în acest sens.
O problemă care rămâne deschisă cercetărilor ulterioare este şi aceea dacă
introspecţia însăşi (autoobservarea, concentrarea asupra gândului) nu perturbă fe-
nomenul psihic introspectat. Chiar dacă ipotetic, ar fi admisă o perturbare, ea este
minimă în comparaţie cu cea provocată prin mijloace extrospective.
Luând ca bază ipoteza seriilor de dedublări şi de transformări progresive ale
existenţei, considerăm demonstrată posibilitatea dedublării conştiinţei, cât şi posi-
bilitatea fiinţării introspecţiei. De aici rezultă, ca o consecinţă, că omul de creaţie
e capabil să creeze şi să relateze despre creativitate. Evident, această demonstraţie
sintetică, valabilă în linii mari, nu este de natură să ne ofere deplină satisfacţie din
perspectiva unei cercetări analitice.
Se ridică cel puţin trei întrebări, care-şi cer răspunsul: 1. Introspectarea crea-
tivităţii e simultană sau nesimultană cu actul sau procesul de creativitate? 2. Cât
de complete sunt informaţiile despre creativitate provenite prin introspecţie? Care
este gradul lor de veridicitate.

2. Argumente suplimentare

Argumentele aduse împotriva introspecţiei vizează cel mai adesea imposibi-

litatea de a realiza simultan gândul şi concentrarea asupra lui, sentimentul, emoţia
si concentrarea simultană asupra lor, creativitatea şi concentrarea simultană asupra
mecanismelor şi particularităţilor creativităţii. Problema simultaneităţii sau nesi-
multaneităţii introspecţiei cu fenomenul introspectat e greu de soluţionat rămânând
numai în cadrul datelor psihologiei. Fiind totuşi o problemă centrală, după părerea
noastră ea rămâne deschisă investigaţiilor ştiinţifice multilaterale (anatomo- fizio-
logice, psiho-fiziologice, logice, psiho-matematice etc.).
Ţinând seama de lipsa unor date certe în acest domeniu, pot fi formulate
două ipoteze antitetice: 1. ipoteza simultaneităţii introspecţiei cu fenomenul intro-
spectat; 2. ipoteza nesimultaneităţii introspecţiei cu fenomenul introspectat. Rămâne
ca ştiinţa să decidă care dintre ele este mai consistentă.
Ipoteza din urmă nu afectează, după părerea noastră, existenţa introspecţiei.
Este dovedit prin argumente ştiinţifice că gândirea este reversibilă (J. Piaget). Pe
baza reversibilităţii spaţiale şi temporale a gândirii şi capacităţii memoriei de a
înregistra şi păstra fenomenele, chiar şi pe cele mai profunde şi mai intime, cum
sunt, de pildă, cele ale creativităţii, avem posibilitatea de a reface retrospectiv
drumul şi de a reconstitui structura unor evenimente psihice trecute, prin intro-
specţie nesimultană. Această operaţie se aseamănă cu o derulare a filmului, uneori
mai repede, alteori cu încetinitorul, un film cu secvenţe mai clare, în clar-obscur,
sau mai întunecate, dar în unicat.
Ipoteza nesimultaneităţii introspecţiei cu fenomenul introspectat ridică noi
probleme de soluţionat. Dacă între creativitate, introspectarea ei şi relatarea despre
ea se scurge un interval de timp T, trebuie să se ţină seama de faptul că în acest
timp intervine fenomenul uitării în conformitate cu legile memoriei. Putem presu-
pune că, cu cât intervalul de timp T dintre creativitate şi relatarea despre ea este
mai mic, cu atât uitarea este mai mică. Deci, uitarea este direct proporţională cu
intervalul de timp T, scurs între creativitate şi relatarea despre ea.
Pe de altă parte, completitudinea şi veridicitatea informaţiilor despre creati-
vitate sunt şi ele influenţate de factorul T. Cu cât T este mai mic, cu atât datele
despre creativitate sunt mai complete. Cu cât T este mai mare, cu atât aceste date
Ppl să fie mai incomplete şi mai puţin veridice. Odată cu trecerea timpului, ima-
ginea despre creativitate devine mai palidă, mai schematică. Ea poate să fie relatată
numai în contururile sale generale, nu şi în amănuntele sale specifice. Detaliile,

47 •
 atât de necesare pentru teoria creativităţii, se pierd în timp, rămânând, adesea,
numai nişte jaloane generale. Se poate face o analogie perfectă între introspecţia
nesimulată şi reprezentare, ambele având loc în absenţa evenimentului iniţial. Aşa
cum reprezentarea este eliptică în raport cu evenimentul reprezentat, la fel şi in-
trospecţia nesimultană va fi eliptică în raport cu creativitatea. Un criteriu de apre-
ciere a validităţii informaţiilor despre creativitate poate fi factorul T, scurs între
creativitate şi relatarea despre ea.
Este regretabil că unii dintre marii creatori (Bertrand Russell, Charles Darwin
etc.) şi-au scris autobiografia, în care au consemnat foarte multe şi interesante date
despre creativitatea lor, la o vârstă înaintată. Astfel, poate fi constatat un mare
interval de timp între data când au creat şi data când au relatat despre demersul
creativ. Foarte adesea, creatorul nu-şi mai aduce aminte unele detalii importante
despre creativitatea sa, atunci când face relatări despre ea la intervale de timp
considerabile. Cercetând problema creativităţii în matematică, Eugen Rusu con-
semnează că s-a adresat unui matematician de prestigiu cu întrebarea: „Care este
descoperirea dvs. matematică cea mai importantă?", rugându-1 s-o comenteze sub
aspect psihologic. Matematicianul evocă o anumită împrejurare, spunând: „Caut
să reconstitui retrospectiv". Dar reconstituind retrospectiv, pe baza introspecţiei
nesimultane, nu-şi mai aduce aminte ceva: „Am ajuns într-a patra de liceu. Pro-
blema stăruia în minte dar în surdină, estompată, umbrită de alte preocupări noi,
actuale, cărora trebuia să le fac faţă. Aparent, o uitasem. Dar ea ţâşni dintr-o dată
la suprafaţă, învăţând calculul algebric, îmi veni în gând - nu mai pot reconstrui
în detaliu prin ce joc de asociaţii (subi. ns. I.M.) - să tratez vechea problemă prin
algebră". Dar tocmai acest „joc de asociaţii" ar fi fost foarte interesant pentru
cunoaşterea analitică a creativităţii. Câţi mari creatori, care relatează târziu despre
felul în care au creat, nu vor fi uitat asemenea detalii, atât de importante pentru
aprofundarea fenomenului de creativitate. Alţi creatori vin să întărească teza că
refacerea fenomenelor sufleteşti nesimultane este eliptică. Iată ce spune J.J. Rous-
seau în legătură cu acest fenomen, în şi despre Confesiunile sale: „Prima parte a
fost scrisă în întregime din memorie şi trebuie să fi săvârşit acolo multe greşeli.
Silit să o scriu şi pe a doua tot din memorie, s-ar putea să săvârşesc şi mai muie
încă... Toate hârtiile pe care le strânsesem spre a umple golurile memoriei şi a mă
călăuzi în această lucrare, căzând în alte mâini, nu se vor mai întoarce într-ale
mele. Nu am decât un ghid credincios pe care să mă pot bizui, acesta este lanţul
simţămintelor ce au marcat desfăşurarea fiinţei mele, şi prin ele pe cel al întâm-
plărilor ce i-au fost cauza şi efectul, îmi uit uşor nenorocirile, dar nu pot să-mi
uit greşelile, şi-mi uit şi mai puţin simţămintele frumoase. Amintirea lor mi-e prea
scumpă spre a se şterge vreodată din inima mea. Pot face scăpări în privinţa fap-
telor, pot răsturna ordinea lor, pot încurca datele; dar nu mă pot înşela asupra a
ceea ce am simţit, nici asupra a ceea ce simţămintele mele m-au îndemnat să
săvârşesc; şi ăsta este lucrul principal. Obiectul acestor confesiuni este de a-mi
înfăţişa cu exactitate văzduhul lăuntric în toate împrejurările vieţii mele. Am fă-

48
 găduit să întocmesc istoria sufletului meu, şi, pentru a o scrie cât mai fidel, n-am
nevoie de alte materiale ajutătoare; îmi e de ajuns, cum am făcut şi până aici, să
mă cufund în mine însumi".
Ca informaţiile despre creativitate să fie cât mai veridice şi cât mai puţin
deformate, ar trebui ca între creativitate, introspectarea ei şi relatarea desprea ea
(consemnarea ei), să fi trecut un timp cât mai scurt, adică factorul T să fie relativ
mic. Prin urmare, sunt preferabile acele surse bibliografice, despre autocreativitate,
scrise la intervale mici de timp faţă de data când ea a fost înfăptuită. Sau, sunt
optime acele surse bibliografice în care, odată cu creativitatea, autorul dezvăluie
şi cum a făcut-o, punând în evidenţă tainele ei intime.
Astfel, dacă între creativitate, introspectarea ei şi relatarea despre ea a trecut
un timp îndelungat, pe lângă fenomenul de uitare şi uneori chiar din cauza lui, se
poate presupune că persoana creatoare, din nevoia furnizării unei informaţii coe-
rente, fără lacune, introduce, în mod intenţionat sau nu, adaos informaţional adesea
deformat, nesemnificativ. Acest fenomen a fost semnalat încă de Immanuel Kant,
în legătură cu fenomenul de cunoaştere; el rămâne perfect valabil şi în ce priveşte
deformarea datelor despre creativitate: „Dar dacă orice cunoaştere a noastră începe
cu experienţa, aceasta nu înseamnă totuşi că ea provine toată din experienţă. Căci
s-ar putea prea bine ca tocmai cunoaşterea noastră prin experienţă să fie un com-
positum din ceea ce primim noi prin impresii şi ceea ce facultatea noastră proprie
de cunoaştere (nefiind provocată decât de impresii sensibile) produce din ea însăşi,
adaos pe care noi nu-1 dinstingem de acea materie primă mai înainte ca un îndelung
exerciţiu să ne fi făcut atenţi asupră-i şi abili de a-1 separa". Adaosul se poate
produce în două împrejurări: 1. atunci când a intervenit fenomenul de uitare, lăsând
o informaţie lacunară despre creativitate; 2. atunci când datele despre creativitate
sunt originar incomplete, sau lipsesc cu desăvârşire.
Cum vom putea separa informaţiile veridice de acest adaos, adeseori deformat
şi nesemnificativ? O cale ar fi analiza comparată a informaţiilor despre creativitate
provenite de la creatori diferiţi, despre fenomene identice sau analoge. Se poate
pune şi o altă problemă: acest adaos este totdeauna deformat sau el îşi are, în
anumite cazuri şi condiţii, o anumită legitimitate metodologică? De pildă, avem
verigile Vi, V2, V3 ale procesului creativ. Să presupunem că avem informaţii numai
despre Vi şi Vs; ¥2 se sitează, evident, între Vi şi Vs cu care are filiaţii euristice.
Nu putem deduce pe V2 din Vi şi Va prin adaos euristic? Sau să presupunem că
avem informaţii numai despre Vi şi V2, iar V3 se situează în prelungirea lanţului
euristic Vi şi V2. Nu putem deduce pe Vs din Vi şi V2 prin adaos, aşa cum
deducem concluzia din premisele raţionamentului? Credem că răspunsul poate să
fie afirmativ. Este însă necesară o metodologie euristică specială care să valideze
un asemenea procedeu.
Analiza făcută introspecţiei în genere şi posibilităţii introspectării fenomenu-
lui de creativitate, prin concluziile sale, ni se pare că e de natură să valideze, din
Punct de vedere metodologic, informaţiile despre creativitate, furnizate de creatorii

49
înşişi. Pe de altă parte, analiza valorii cunoştinţelor despre creativitate, provenite
de la creatori, prin introspecţie nesimultană, ne oferă temeiul să afirmăm că aceste
cunoştinţe pot să fie un „compositum" de date relevante, veridice şi de adaos,
uneori deformant, care poate duce teoria creativităţii pe căi greşite. Şi aici, ca şi
în epistemologie, se impune ca, paralel cu demersul constructiv, să se facă şi o
analiză reflexivă asupra informaţiilor despre creativitate, provenite din această sur-
să, importantă, indispensabilă, dar îndoielnică totuşi, din anumite puncte de vedere,
şi o coroborare a lor cu informaţiile obţinute pe cale extrospectivă.

50
 CAPITOLUL V

MODELUL EURISTIC TRIPĂTRATIC

1. Introducere

O modalitate de a dezvolta şi, în esenţă, de a optimiza un model este şi aceea

de a-1 combina cu un alt model, deci de a realiza o sinteză creativă între două
modele, în această ordine de idei, intenţia noastră este de a combina Modelul
structurilor euristice fundamentale şi Modelul seriilor de dedublări şi de transfor-
mări progresive ale existenţei, modele elaborate de noi în lucrarea „Un model
epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice" (1980). Aceste modele au avut,
iniţial, un rol oarecum divergent, urmărind obiective relativ diferite, dar nu total
eterogene. La o analiză atentă se constată elemente de complementaritate între cele
două modele, care ne sugerează ideea de a le combina. Este în spiritul teoriei
creativităţii de a asocia şi combina idei, limbaje, metode, structuri, sisteme, modele
etc. şi de a obţine elemente noi pe această cale. Aşadar, vom observa cum anume
din două modele, unul euristic, altul preponderent ontologic, se va naşte un model
euristic relativ nou, cu calităţi amplificate în raport cu fiecare din modelele com-
ponente.
Desigur, sinteza a două modele complexe nu se poate realiza punct cu punct
(izomorf), ci doar selectiv, pe coordonatele lor generale şi esenţiale (izotip), prin
eliminări şi adăugiri parţiale, prin schimbări şi adaptări, reconsiderări, lărgiri şi
îngustări de sferă, nuanţări în conţinut etc.

2. Descrierea generală a modelului

Din sinteza celor două modele rezultă un .model relativ nou, denumit de noi
modelul euristic tripătratic, deoarece elementele care-1 compun sunt dispuse pe trei
pătrate suprapuse (fig. 4). în această imagine, modelul iniţial (pătratul euremelor,
inclusiv submodelele complementare, al relaţiilor dintre conştient şi subconştient
în creativitate şi cel al mecanismelor psihice ale intuiţiei euristice, se conservă
integral deschizându-se, în acelaşi timp, către o viziune mai largă, integrală, asupra
creativităţii şi creaţiei.

3. Elementele modelului

în raport cu modelul structurilor euristice fundamentale, dispuse pe laturile

unui pătrat şi pe diagonalele sale, care are 6 elemente (structuri), noul model conţine

51
 14 elemente (sau cupluri de elemente), dintre care 6, cele iniţiale, sunt relativ
riguros definite, iar 8 urmează să fie definite corelativ cu elementele primare.
DEVENIREA

CREIER-PSIHIC

\ EUREMA ENERGETICA-STIMULATORIE

i
>

ce
o
LLJ
/ EUREMA DE ACUMULARE Şl s
COMPREHENSIUNE A INFORMAŢIEI

MEDIU - NATURĂ

EXISTENŢA

-<'.".- , Fig. 4. Modelul euristic tripătratic

4. Conceptul de existenţă cu deschidere spre metaeuristicâ

Definirea elementelor modelului trebuie să înceapă, desigur, cu conceptul de

existenţă. Acest concept, după cum se ştie, formează suportul oricărei ontologii,
întrevedem nevoia de a face o largă incursiune în viziunile ontologice antice, mo-
derne şi contemporane, europene şi extraeuropene (mai ales cele ale extremului
orient) spre a vedea cum a fost gândit conceptul de existenţă. Vor trebui căutate
şi asimilate viziunile ontice ce deschid perspectiva înţelegerii creaţiei, ca proprietate
a existenţei. Se cer poate reconsiderate din perspectiva contemporană viziunile an/-
mwte (hilozoiste), care interpretează întreaga existenţă ca având un suflet asemă-
nător cu cel al omului. De aici până la afirmaţia că întreaga existenţă posedă o
capacitate de creaţie asemănătoare cu a omului nu mai este decât un pas.
Vor trebui clarificate relaţiile dintre conceptele materie, energie, informaţie.
O direcţie deosebit de fertilă este aceea pe care a mers acad. Mihai Drăgănescu.
Se cer explorate şi alte direcţii alternative.

52
 Sub raport ştiinţific, viziunea filosofică se cere corelată cu teoria Big-Bang-
ului şi cu alte viziuni cosmologice contemporane, care fac deschideri spre consti-
tuirea consistentă a unei metaexiristici. Nu se poate face abstracţie de ontologia şi
epistemologia informaţională şi ale inteligenţei artificiale, care aduc argumente in-
dubitabile că materia lipsită de viaţă are proprietăţi şi capacităţi analogice materiei
vii, creierului uman, inteligenţei naturale, că o serie de capacităţi şi proprietăţi ale
inteligenţei naturale pot fi modelate în inteligenţa artificială şi invers. Conceptul
de „inteligenţă a materiei" nu mai este demult doar o metaforă. Cum ar fi fost
nosibile computerele contemporane, dacă materia lipsită de viaţă nu ar avea o
seamă de însuşiri asemănătoare cu materia vie, cu inteligenţa naturală şi cu pro-
prietatea de creaţie a omului.
într-o primă aproximaţie, prin existenţă înţelegem tot ceea ce fiinţează ma-
terial şi spiritual, în existenţă e cuprinsă lumea substanţelor (lucrurilor), ca şi lumea
valorilor, clasa obiectelor materiale, ca şi a celor spirituale. Subliniem punctul de
vedere după care conceptul de existenţă, cuprinde atât existenţa obiectivă, cât şi
pe cea subiectivă. Dihotomia creată, în istoria filosofici, între materie şi spirit se
cere abandonată în era legăturilor atât de intime între inteligenţa naturală şi inte-
ligenţa artificială.
Conceptul de existenţă, în accepţiunea de mai înainte, este un gen proxim.
El se poate raporta doar la conceptul de nonexistenţă care, în genere, neputând
avea însuşiri esenţiale, la niveLul totalităţii, nu poate fiinţa, fiind un concept vid
de conţinut. La nivelul obiectelor finite, totuşi, conceptul de existenţă în relaţie
antitetică cu nonexistenţă generează, în expresia hegeliană, aşa cum am mai spus,
devenirea. Un lucru fiinţează, apoi în timp se desfiinţează trecând în nonexistenţă,
ambele fenomene şi concepte favorizând devenirea. Desigur, aceste consideraţii
preliminare se cer aprofundate, nuanţate, dezvoltate.

5
S. Nivelurile modelului

Modelul euristic tripătratic e, în acelaşi timp, un model trinivelar. Primul

nivel de la exterior la interior este, prin excelenţă, ontologic, centrat fiind pe con-
ceptele de existenţă, dedublare, devenire şi creaţie, în acest context, creaţia ne
apare ca o proprietate a existenţei. Iată că ne putem imagina o creaţie înaintea
creativităţii şi fără ea (o ontocreaţie sau protocreaţie), în afara creierului uman şi
înainte de apariţia lui. Pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, cum ar spune Mihai
Eminescu.
Pe baza legilor imanente ale existenţei, aceasta se dedublează şi evoluează
progresiv (a se vedea fig. 5), generând elementele celui de-al doilea nivel, ce ne
apare a fi preponderent antropologic, fiind bazat pe conceptele de mediu-natură,
organism-om, creier-psihic, creativitate- creaţie. Abia la acest nivel avem de-a face
C
H o creaţie bazată pe creativitate, ambele având drept suport uman activitatea
nervoasă superioară, sistemul nervos central.

53
 Acest al doilea nivel se bazează pe cel de-al treilea nivel, preponderent psi-
hologic, acela al structurilor euristice fundamentale (euremelor).

6. Relaţiile de extensiune şi de profunzime ale modelului

După cum se poate observa, de la interiorul modelului către exteriorul său

creşte dimensiunea extensivă şi descreşte cea intensivă. Aşa cum am mai spus şi
în alt context, prin extrapolarea la acest model a relaţiei aristotelice dintre sfera şi
conţinutul conceptelor, putem considera că, în general, cu cât sfera modelului se
lărgeşte, cu atât conţinutul conceptelor sale devine mai vag, mai greu definibil şi
comprehensibil. Şi invers, cu cât sfera modelului se îngustează, de la exteriorul lui
către interior, cu atât conţinutul conceptelor sale se îmbogăţeşte, devine operaţional,
riguros şi chiar cuantificabil.
Ni se pare că modelul euristic tripătratic satisface ambele cerinţe, atât pe
aceea de extensiune, cât şi pe cea de profunzime.

7. Dezvoltarea modelului

De la proiect la modelul elaborat integral va fi un drum lung şi anevoios, ce

va necesita timp şi efort. Dar începutul a fost făcut.
Modelul poate să fie dezvoltat analitic, pe fiecare structură (element) în parte,
cât şi pe ansamblu, în armonizarea sistemică a părţilor şi a nivelurilor.
Eventual, poate fi gândită şi o formalizare a modelului care să pună în evi-
denţă relaţiile de succesiune dintre părţi, dintre acestea şi întreg, precum şi relaţiile
dintre niveluri şi întreg.

8. Reflecţii despre modelele euristice

După cum se ştie, psihologia deţine o prioritate absolută în investigarea ex-

perimentală şi sistematică a creativităţii, începând cu cercetările lui J.P. Guilford
(1950). Acest autor are ideea inedită şi iniţiativa lăudabilă aceea de a aplica metoda
modelării în domeniul fenomenelor psihice intelectuale, construind unul dintre cele
mai complexe, fecunde şi laborioase modele, cunoscut în lumea ştiinţei sub numele
de Modelul tridimensional al intelectului, ce are o reprezentare geometrică pe cub.
Desigur, nu este locul aici să facem o analiză exhaustivă a calităţilor şi Urnitelor
acestui model, deşi credem că acest lucru ar fi util pentru metodologia cercetării
ştiinţifice.
Este cert faptul că acest model pune în evidenţă o seamă de aspecte esenţiale
ale creativităţii, introduce în circulaţie un set de concepte noi, specifice sau apli-
cabile în domeniul creativităţii (gândire divergentă, gândire convergentă, flexibili-
tatea gândirii, fluiditatea gândirii etc.). Dar, persistă o întrebare de fond: este el un

54
 model al creativităţii sau e un model al structurii şi funcţionalităţii intelectului, în
sens larg, ce surprinde şi o seamă de trăsături fundamentale ale creativităţii? Suntem
înclinaţi să credem că acest model vizează întreaga sferă a intelectului, inclusiv
creativitatea ca funcţie a acestuia, dar nu numai a lui. Un argument în spirjinul
acestui punct de vedere e şi faptul că ştiinţa a consemnat acest model sub denumirea
menţionată mai înainte, de Model tridimensional al intelectului şi nu de model al
creativităţii.
Modelul Guilford nu abordează zona subintelectului (inconştientului, infralo-
gicului) şi a rolului crucial al acestuia în creativitate şi nici factorii neintelectuali
ai personalităţii implicaţi în creativitate. Ceea ce spunem aici nu e o critică, ci o
constatare. Un model, oricât ar fi el de complex, nu poate surprinde toate faptele
si însuşirile esenţiale ale unui fenomen atât de subtil şi dificil de investigat cum e
creativitatea. Ceea ce nu poate face un singur model poate realiza o suită de modele,
în sinteza lor, completându-se reciproc pe diferitele laturi ale lor.
Cert e că acest model a exercitat un impact foarte puternic asupra cercetă-
torilor creativităţii din ţara noastră. Mult timp s-a cercetat creativitatea la noi şi în
lume pornindu-se de la acest model şi utilizându-se conceptele lui de bază. Unele
cercetări au dezvoltat şi nuanţat acest model, completându-1 pe diferitele dimen-
siune ale sale, ceea ce desigur, e un aspect cât se poate de pozitiv. Aşa se face
cercetarea ştiinţifică. Nu e posibil ca fiecare cercetător să-şi elaboreze propriul său
model. Mai degrabă un model bine făcut e utilizat de cohorte de cercetători. De-
sigur, atunci când cercetătorul nu poate alege din mai multe modele, pentru simplul
fapt că ele nu există la plural, ci doar la singular, el îl adoptă pe acela care fiinţează.
Cercetătorul are nevoie de model, aşa cum navigatorul are nevoie de busolă.
E tot atât de adevărat punctul de vedere potrivit căruia orice construcţie teo-
retică cu funcţie explicativă, în sens foarte larg şi vag, are şi o oarecare valoare
de model, în acest sens cercetătorii spun „modelul meu", adică cercetarea mea,
teoria mea etc. Dar în sens strict şi riguros, în armonie cu literatura consacrată
teoriei şi metodei modelării, desprindem exigenţele ce se cer unei construcţii
ştiinţifice spre a fi îndreptăţită să poarte denumirea de model, în accepţiunea în
care acest termen e utilizat în diferite ştiinţe (model matematic de tip formal, model
cibernetic, model structural etc.).
începând cu anul 1973, şi după această dată, în literatura românească consa-
crată creativităţii a fost elaborat „un model epistemologic- psihologic al creativităţii
tehnice" (1980), construit pe structurile fundamentale ale creativităţii (euremele),
continuând cu nivelurile creativităţii (conştient-inconştient), cu etapele creativităţii,
o tipologie a creatorului rezultată din structurile creativităţii etc. Este un model
structural cu reprezentare geometrică pe pătrat cunoscut şi sub denumirea de pă-
tratul euremelor. El pune în circulaţie o mulţime de concepte noi, metode, submo-
dele etc. în esenţă, este o construcţie ce va consacra o nouă ramură a ştiinţei -
tehnoeuristica. Nu se cuvine să facem noi aprecieri valorice despre acest model.
El a fost analizat în recenzii apărute în literatura de specialitate şi din ce în ce mai

55
 mult utilizat în cercetarea creativităţii şi creaţiei în general şi, mai ales, în literatura
de inventică.
Acest model e considerat ca „...Principala punte de legătură între teoria crea-
tivităţii şi teoria şi practica proiectării creative" (V. Belous, 1986). Acelaşi autor,
fondator al şcolii româneşti de inventică şi unul dintre făuritorii ei ca ştiinţă, spune
în altă parte: „Uitaţi-vă, partea de psihognoseologie din manualul meu de inventică
este făcută în totalitate după teza de doctorat a profesorului Ion Moraru, creatorul
psihognoseologiei româneşti şi primul animator al inventicii la Politehnica din
Bucureşti" (V. Belous, 1988).
Desigur, atunci când acest model a fost elaborat, autorul lui nu avea cum sa
ştie şi nu spera ca el să aibă soarta de a deveni unul din fundamentele noii ştiinţe
interdisciplinare - inventică. Dar dacă s-a întâmplat să fie aşa, acest fapt nu poate
decât să-1 bucure, stimulându-1 pe mai departe în cercetare. Ce domeniu minunat
şi plin de surprize sunt ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică! Iată cum inginerul şi psiho-
logul se întâlnesc, îşi dau mâna şi pornesc mai departe în armonie şi cooperare.
Când se va scrie istoria psihologiei creativităţii se va menţiona poate locul
şi importanţa acestui model în cronologia modelelor: dacă e primul, al doilea, al
treilea sau al n-lea model. Deocamdată nu ştim acest lucru cu certitudine şi poate
că nici nu are prea mare importanţă să-1 aflăm.
Cert este că acest model a fost elaborat, în prima sa variantă, ca teză de
doctorat, acum aproape două decenii (1973), iar în a doua variantă, ca lucrare
publicată, acum un deceniu şi ceva (1980). Autorul lui 1-a mai dezvoltat ulterior,
implicându-1 într-un model mai complex, cu o sferă mai largă, denumit modelul
euristic tripătratic (1991). Pătratul euremelor se cere completat în continuare, re-
văzut prin prisma unor descoperiri ştiinţifice fundamentale care au intervenit după
elaborarea lui. Dintre acestea, am putea să menţionăm: cercetările de asimetrie
cerebrală (B .W. Sperry, Premiul Nobel pentru medicină, 1981), hipnologie, oniro-
logie, euristică, inventică, comportamentologie etc.
Pe de altă parte, acest model se cere extins la maximum, atât de mult cât
sfera lui rezistă, la explicarea unor fenomene adiacente, subordonate sau supraor-
donate, implicate sau tangente creativităţii, până îşi va epuiza sau se vor slăbi
funcţiile sale explicative. Când „pulsul" lui va deveni foarte slab, va fi necesar să
se apeleze la alte modele, cu o amplitudine şi frecvenţă mai mari.

sfi
 CAPITOLUL VI

ETAPELE CREATIVITATE ŞI CREAŢIEI

1. Criteriile etapizării

Delimitarea în timp a procesului creativ şi creator, într-o anumită succesiune

de momente, constituie ceea ce numim etapele creativităţii şi creaţiei. Ele trebuie
înţelese ca momente de continuitate în relativă discontinuitate şi nicidecum ca nişte
graniţe rigide, de natură să fragmenteze procesul creativ şi creator. Etapele crea-
tivităţii şi creaţiei se pregătesc unele pe altele, se determină şi se interferează.
Etapele creativităţii şi creaţiei se găsesc într-o legătură organică cu structurile
euristice fundamentale, într-un fel, după părerea noastră, etapele creativităţii şi
creaţiei constituie o desfăşurare crono-spaţială a structurilor euristice, într-o anumită
succesiune a lor. De aceea, ne putem aştepta ca, din această perspectivă, între
structurile euristice fundamentale şi etapele creativităţii şi creaţiei să existe unele
similitudini şi corespondenţe.

2. Etapele la diferiţi autori

După Norman L. Munn, în creativitate şi creaţie există patru etape: 1. pre-

gătirea; 2. incubaţia; 3. inspiraţia; 4. verificarea (Cf. Al. F. Osborn, 1963).
N. Pârvu vorbeşte în creaţia artistică de trei faze: 1. incubaţia; 2. inspiraţia;
3. execuţia (1967). După cum vedem, autorul omite etapa pregătitoare. Dar este
neîndoielnic că pentru a incuba trebuie să dispui de o cantitate de informaţie obţinu-
tă în prealabil, în etapa pregătitoare.
M. Bejat, într-un cadru mai larg, al „activităţii creatoare", tratează: 1. munca
pregătitoare; 2. inspiraţia; 3. efectivitate şi luciditate; 4. conştient şi inconştient; 5.
rolul întâmplării; 6. întruchiparea ideii; 7. aspecte diferenţiale (1971). în această
viziune, observăm că în etapele creativităţii (autorul le concepe, cumva, ca etape-
procese) sunt incluse şi ceea ce noi am numit nivelurile creativităţii, parţial şi
structurile euristice.
Al. F. Osborn consemnează o serie de etape ale procesului creativ şi creator
ln
rezolvarea problemelor: 1. găsirea faptelor în care intră definirea problemei şi
Pregătirea; 2. găsirea ideilor, în care se includ producerea ideii şi dezvoltarea ei;
3- găsirea soluţiei, care cuprinde evaluarea (cu verificarea ideilor concurente) şi
adoptarea (cu decizia şi realizarea soluţiei finale).

57
 într-un studiu inductiv consacrat analizei elaborării teoriei sonicităţii de către
G. Constantinescu, noi am pus în evidenţă, la acest savant, următoarele etape: 1.
pregătirea; 2. elaborarea teoretică; 3. analiza critică; 4. analogiile; 5. experimentală;
6. aplicaţiilor multiple (I. Moraru, 1992).
După cum vedem, opiniile autorilor despre etapele creativităţii şi creaţiei,
deşi diferite, sunt oarecum convergente, în vederea unei explicaţii sumare a acestor
etape vom lua ca punct de referinţă opinia lui N.L. Munn, care ni se pare mai
simplă şi mai coerentă.
Prin etapa de pregătire se înţelege activitatea premergătoare creativităţii, în
care creatorul strânge datele (fişează materialul de referinţă), le ordonează după
anumite criterii (care corespund cel mai bine scopului urmărit), stabileşte şi eşalo-
nează obiectivele de lucru, întocmind un plan de activitate, un fel de schiţă preli-
minară, care apoi va suferi multiple metamorfoze. Această primă etapă o conturează
şi o presupune pe a doua - incubaţia: „Acea parte a procesului creator care nu
cere decât puţin efort sau deloc este denumită incubaţia. Rădăcina substantivului
este un verb ce înseamnă a sta culcat. Astfel, ea poartă un sens de relaxare cu
scop; în terminologia medicală, incubaţia este stadiul de dezvoltare a bolilor in-
fecţioase. Cu aplicare la funcţionarea imaginaţiei, termenul de incubaţie desemnea-
ză fenomenul prin care ideile se conturează spontan în conştiinţă" (Al. F. Osborn,
1963).
Asupra opiniei de mai înainte despre incubaţie se impun, după părerea noa-
stră, două observaţii, în primul rând, conturarea spontană a ideilor despre care
vorbeşte Al.F. Osborn în pasajul citat se realizează nu doar în conştiinţă, ci şi în
inconştient. Această observaţie atrage după sine o alta. Etapa şi fenomenul de
incubaţie, în opinia lui Al.F. Osborn, nu presupun decât puţin efort sau aproape
deloc. Aceasta este numai o aparenţă, în adevăr, inconştientul se pare că depune
doar un efort insignifiant. Dar conştiinţa depune, indubitabil, un efort mai mare,
sensibil şi chiar obositor. Dacă ţinem seama de conlucrarea conştiinţei cu in-
conştientul în creativitate, se impune să concepem etapa şi fenomenul incubaţiei
ca având loc pe fundalul unui efort susţinut, inconştient, dar mai ales conştient.
Din această perspectivă, etapa incubaţiei se cere concepută, sub raportul efortului,
ca fiind activă şi nu pasivă.

3. Etapele generale ale creativităţii şi creaţiei rezultate din modelul

euremelor

Ţinând seama de cele şase eureme fundamentale (1. eurema de acumulare şi

comprehensiune a informaţiei; 2. eurema asociativ-combinatorie; 3. eurema ener-
getică-stimulatorie; 4. eurema critică; 5. eurema ideativ-perceptivă şi 6. eurema de
obiectualizare a imaginii), cât şi de opinia consemnată mai înainte, după care eta-
pele creativităţii şi creaţiei nu sunt altceva decât o desfăşurare crono-spaţială a
euremelor fundamentale, mai puţin a euremei energetică-stimulatorie, pe fundalul

58
căreia se desfăşoară toate celelalte, ea fiind o euremă oarecum transversală, în
concepţia noastră putem vorbi de următoarele etape: etapa de acumulare şi com-
prehensiune a informaţiei; etapa asocierilor, combinărilor multiple şi a obţinerii
soluţiei; etapa analizei critice; etapa ideativ-perceptivă şi etapa de obiectualizare a
imaginilor.

3.1. Etapa de acumulare şi comprehensiune a informaţiei

Corespunde la aceea ce alţi autori numesc etapa pregătitoare. Am văzut că

în acumularea informaţiilor memoria conlucrează din aproape cu gândirea, ceea ce
nu exclude ordonarea datelor într-un plan preliminar de acţiune creativă.

3.2. Etapa asocierilor, combinărilor multiple şi a obţinerii soluţiei

Este echivalentă cu incubaţia şi iluminarea (sau inspiraţia), în fond, după

opinia noastră, aceste etape pot fi reduse la fenomenul de asociere şi combinare a
informaţiilor. Etapa de incubaţie nu poate fi concepută decât prin activitatea aso-
ciativ-combinatorie conştientă şi inconştientă. Etapa de iluminare (de inspiraţie)
are la bază fenomenul de realizare a unei combinaţii potrivite la nivelul conştien-
tului sau inconştientului.

3.3. Etapa analizei critice

Este absolut necesară deoarece, atât soluţiile obţinute la nivelul conştiinţei şi

cu atât mai mult cele obţinute la nivelul inconştientului se cer analizate critic,
aprofundat şi multilateral, fiind supuse cenzurii severe a raţiunii. Acestei etape nu-i
găsim un corespondent în etapizarea dată de către N.L. Munn.

3.4. Etapa ideativ-perceptivă

Indispensabilă tuturor genurilor de creativitate în care ideile, mai mult sau

mai puţin abstracte, capătă contur imagistic. Imaginea este o etapă necesară în
trecerea gândirii de la abstract la concret, fiind însă vorba de un concret care a
asimilat întreaga bogăţie a abstractului. Etapa ideativ-perceptivă constituie un mo-
ment de trecere de la creativitate la creaţie.

3
-5. Etapa obiectualizării imaginilor

Corespunde la ceea ce N.L. Munn şi alţi autori numesc etapa verificării

s
°luţiei. Conţinutul acestei etape îl constituie trecerea ideii-imagine în obiect (ar-
ctic, tehnic etc.). Este etapa finală care încheie un ciclu euristic şi prin care, de
a
Pt, creativitatea devine creaţie, ideea-imagine devine lucru.
4. Etapele creativităţii şi creaţiei tehnice-inginereşti

4.1. Etapa ideaţiei

Este o etapă cumulativă care, de fapt, însumează o serie de alte etape: etapa
de acumulare şi comprehensiune a informaţiei; etapa asocierilor, combinărilor mul-
tiple şi a obţinerii soluţiei şi etapa analizei critice, în etapa ideaţiei sunt elaborate
ideile noi şi originale, sunt făcute „invenţiile mentale". Este o etapă a creativităţii
inginereşti.

4.2. Etapa proiectuală

Corespunde, în planul etapelor generale ale creativităţii şi creaţiei, cu etapa

ideativ-perceptivă. în această etapă, ideile coboară (mai exact urcă, fiind vorba de
o ascensiune în planul creativităţii) din cap în proiect, căpătând o transpunere ima-
gistică. Ca rezultat al imaginaţiei creative, ideile, adesea obscure sau clar-obscure,
se precizează. Fiind supuse şi rigorilor cantitative, prin confruntare cu aparatul
matematic, ele capătă o anumită acurateţe, în această confruntare a ideii, mai mult
sau mai puţin abstracte, cu planul concret senzorial, se realizează o nouă triere
(după aceea înfăptuită de eurema critică) a ideilor realiste de cele nerealiste, acele
idei care nu se supun rigorilor proiectuale, cel mai adesea se dovedesc a fi incon-
sistente din punct de vedere tehnic.

4.3. Etapa constructivă

Corespunde etapei de obiectualizare a imaginilor, în această etapă ideea- ima-

gine trece din proiect în obiect tehnic, structural şi funcţional. Spre deosebire de
etapele anterioare, acum ideea-imagine suferă o confruntare cu substanţa, capătă
formă şi conţinut substanţial (în şi din substanţă), se metamorfozează într-un produs
tehnic.

4.4. Legătura indisociabilă dintre etape

Este de presupus că etapele interacţionează continuu şi complex, se comple-

tează şi se întregesc reciproc. Ideile abstracte se îmbogăţesc în şi prin transpunerea
lor în proiect. Pot să apară idei noi şi originale în şi prin convertirea ideii în
idee-imagine, prin confruntarea lor. Pe de altă parte, ideea-imagine din planul pro-
lectual se îmbogăţeşte în şi prin convertirea ei în obiect tehnic. Unele idei din
etapele anterioare nu rezistă confruntării cu substanţa. Apar soluţii şi idei construc-
tive noi şi originale, care nu existaseră în etapele anterioare.

60
 CAPITOLUL VII

O TIPOLOGIE A CREATORILOR

1. Introducere

Există unele încercări e a elabora o tipologie a creatorilor, pornind fie de la

observaţii asupra particularităţilor de creaţie ştiinţifică, conjugate cu observaţii de
ordin psihologic (W.L. Beveridge, 1968), fie de la premise de ordin fiziologic,
cum ar fi: forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase fundamentale (exci-
taţia şi inhibiţia), puse în evidenţă în cercetările lui I.P. Pavlov şi dezvoltate ulterior
de o serie de cercetători (I. Peatniţchi, 1971).
Tipologia pe care o propunem are la bază cele şase eureme fundamentale:
eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei; eurema asociativ-combina-
torie; eurema energetică-stimulatorie; eurema critică; eurema ideativ-perceptivă; eu-
rema de obiectualizare a imaginii.

2. Tipul cu indice mic de creativitate (minimus)

O capacitate mică de acumulare şi comprehensiune a informaţiei (cunoştinţe

relativ puţine şi, uneori, insuficient înţelese) se poate acumula, cel puţin teoretic,
cu o capacitate asociaţiv-combinatorie mică, pe un fond energetic-stimulatoriu scă-
zut. Desigur, vom avea de-a face cu o persoană ce are indice de creativitate foarte
scăzut. Acest tip, ca de altfel şi celelalte, se cere interpretat dintr-o perspectivă
dinamică, fiind susceptibil de progres, sub influenţa factorilor de mediu, cultură,
educaţie şi autoeducaţie. Capacitatea însăşi este condiţionată de activitate. Aceasta
din urmă e în măsură să genereze capacităţi noi, să le restructureze şi să le per-
fecţioneze pe cele vehi, dezvoltând astfel continuu personalitatea.

3. Tipul volitiv

Unele persoane au un fond energetic-stimulatoriu relativ ridicat. Ele vor să

realizeze ceva, cheltuiesc energie, se frământă, dar rezultatele nu sunt nici pe de-
parte pe măsura cantităţii de energie cheltuită. Este de fapt vorba de o energie
neproductivă, ineficientă, ce trebuie canalizată spre alte activităţi decât cele creative
(eventual, spre cele rutiniere). Aceste persoane sunt adesea caracterizate prin „vor
dar nu pot". La ele predomină latura afectiv-motivaţională în detrimentul celorlalte
Şi, mai ales, al celei asociativ-combinatorii. Asemenea persoane cu disponibilităţi

61
energetice dau rezultate în activităţile de execuţie, lucrează cu intensitate după un
plan dat de altcineva.

4. Tipul cumulativ

Avem de-a face uneori cu persoane care adună multe cunoştinţe, din domenii
variate, dar care se găsesc în imposibilitatea de a le asocia şi combina într-o manieră
nouă şi originală spre a crea ceva. La o cantitate mare de informaţie intrată în
componenta de acumulare, corespunde o capacitate asociativ-combinatorie mică.
Şi în acest caz, vom avea un indice de creativitate scăzut. Tipul cumulativ excelează
în asimilarea de cunoştinţe, fără să aibă disponibilităţile de ordin asociativ- com-
binatoriu, atât de necesare în creativitate. Aici se încadrează omul instruit, cu un
volum apreciabil de cunoştinţe, dar steril, neproductiv sub raport creativ. Tipul
cumulativ poate să fie o persoană volitivă, care dispune de un fond energetic-mo-
tivaţional ce se manifestă preponderent în acumularea de informaţie.

5. Tipul combinativ-volitiv

O cantitate relativ mică de informaţie (cunoştinţe nu prea bogate), s-ar putea

să se asocieze, la unele persoane, cu o mare capacitate asociativ-combinatorie, pe
baza căreia se realizează cvasitotalitatea asociaţiilor şi combinaţiilor posibile. Se
ştie doar că pentru a realiza un număr foarte mare de combinaţii nu ai nevoie decât
de un număr relativ mic de elemente. Tabla şi piesele de şah sunt un exemplu în
1
acest sens. Se apreciază că în jocul de şah variantele posibile sunt de ordinul IO ;
"7fi
ca sistem de comparaţie este luat numărul de atomi din galaxie, apreciat la 10
(Cf. C. Bălăceanu, Ed. Nicolau, 1972).
Graţie capacităţii asociativ-combinatorii, aceste persoane pot realiza un indice
de creativitate mediu sau chiar ridicat, în această categorie se înscriu oamenii cu
o fantezie bogată şi inteligenţă prodigioasă, care creează parcă din nimic. Ei prind
„din zbor" unele elemente informaţionale, aparent disparate, din care reuşesc,
totuşi, prin asocieri, combinări şi recombinări, să realizeze ceva, să ajungă la ele-
mente noi şi originale.
Tipul combinativ-volitiv se caracterizează, prin capacitatea de a realiza lucruri
inedite în planul creativităţii şi de a le finaliza în creaţie. El îşi confruntă şi susţine
cu tărie opiniile, militează permanent şi perseverent pentru transpunerea lor în fapte.
Creativitatea şi creaţia la el se găsesc într-o comuniune indisociabilă. Planul şi
realizarea lui se presupun.

62
6. Tipul combinaţiv-nevolitiv

întruneşte toate calităţile de ordin asociativ-combinatoriu, descrise mai înain-

te mai puţin disponibilităţile volitive. Din cauza lipsei de energie, cele mai multe
realizări creative rămân în stadiul de proiect, neputând să le finalizeze. Un aseme-
nea tip poate fi cuplat în activitate cu tipul volitiv, cu care se completează reciproc.

7. Tipul cumulaţiv-combinativ-volitiv

O cantitate mare de informaţie acumulată, cunoştinţe multe, profunde şi va-

riate se pot cupla cu o mare capacitate asociativ-combinatorie, pe un fond energetic
stimulatoriu ridicat. Este vorba, în acest caz, despre geniul creativ. Sunt cazurile
cele mai fericite, dar şi cele mai rare. Asemenea persoane dau indicele cel mai
mare de creativitate. Ele realizează adevărate „mutaţii creative", la o mare ampli-
tudine, de natură să revoluţioneze domenii întregi ale ştiinţei, tehnicii şi artelor.
Geniile creative, graţie capacităţii şi energiei lor creative, nu rămân, de obicei, la
un singur domeniu, ci tind să iradieze şi în celelalte. Ele îşi pun cu putere şi
originalitate amprenta lor creativă pe tot ce îmbrăţişează, fiind deschizătoare de
drumuri, elaborând un număr însemnat de idei noi şi originale. De obicei, asemenea
persoane se pot manifesta puternic atât în planul creativităţii, al finalizării ei în
creaţie, cât şi în planul acţionai multilateral. Acei mari şi cunoscuţi creatori din
epoca renaşterii şi-au revărsat geniul lor creativ, în egală măsură, în mai toate
domeniile.
Persoanele din această categorie pot avea un fond energetic-stimulatoriu ri-
dicat sau mediu, dar în nici un caz scăzut. Cu cât energia lor e mai mare, cu atât
capacitatea de a se manifesta multilateral, de a crea mai multe elemente noi şi
originale, de a le finaliza, e şi ea mai mare.
Persoanele cumulativ-combinative cu un fond energetic mediu pot să elabo-
reze multe idei noi şi originale, din care finalizează puţine, restul lăsându-le pe
seama epigonilor.

8. Tipul combinativ-fabulativ

Luând în consideraţie şi eurema critică, putem întâlni şi un asemenea tip, la

care funcţia critică se realizează în deficit. Funcţia asociativ- combinatorie lucrând
m exces, fantezia sa foarte bogată iese adesea de pe făgaşul posibilului, trecând
cu uşurinţă în domeniul imposibilului, al visului irealizabil. Asemenea persoane
devin nerealiste, elaborează idei fanteziste.

63
9. Tipul combinaţiv-critic

La care imaginaţia şi gândirea critică se găsesc în echilibru. Imaginaţia e

lăsată să zboare, iar după aceea e supusă cenzurii severe a raţiunii. Asemenea
persoane sunt fecunde în idei realiste noi şi originale.

10. Tipul combinativ-hipercritic

La un asemenea tip funcţia critică se realizează în exces. Fantezia şi inteli-

genţa lui pot să producă idei noi şi originale, dar majoritatea lor sunt ucise în faşă.
La aceste persoane natalitatea ideilor şi mortalitatea lor sunt egale şi deci creati-
vitatea e, în cele din urmă, nulă.

11. Tipul ideativ

Ţinând seama de euremele ideativ-perceptivă şi de obiectualizare a imaginii

în planul creativităţii şi creaţiei inginereşti, trebuie să mai luăm în consideraţie şi
alte tipuri creative posibile. Este vorba de tipul la care predomină latura ideativă,
având la bază eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei, eurema aso-
ciativ-combinatorie şi eurema critică. Este o persoană aptă pentru activitatea de
concepţie. Poate să elaboreze idei noi şi originale, semănându-le, uneori, cu gene-
rozitate pe ogorul tehnicii. Nu e nicicând în pană de idei noi şi originale. Găseşte
soluţii ingenioase oricând şi pentru orice. O asemenea persoană este prin excelenţă
un inginer de concepţie, un „spiritualist" în domeniul ingineriei, uneori cu mai
puţine disponibilităţi în activitatea de proiectare şi construcţie.

12. Tipul ideativ-imagistic

La aceste persoane ideaţia şi capacitatea de vizualizare a ideilor sunt în echi-

libru. Ele sunt apte de a elabora idei noi şi originale în domeniul tehnicii şi de a
le da contur bi şi tridimensional, transpunându-le în proiect. Orice idee e verificată
prin posibilitatea ei de a fi tradusă în proiect, de a fi vizualizată. Aceste persoane
sunt deopotrivă oameni de ideaţie, de concepţie şi buni proiectanţi. Sunt arhitecţii
propriilor lor idei.

13. Tipul imagistic

La el predomină structura imagistică (de vizualizare a ideilor) şi este mai

puţin evidentă acea de elaborare a ideilor noi şi originale. Este un tip cu vocaţie
pentru activitatea de proiectare şi se cuplează foarte bine cu tipul ideativ, fiind
persoane cu trăsături complementare.

64
14. Tipul ideativ-imagistic-obiectual
Este tipul inginerului complet la care structurile ideativă, imagistică şi obiec-
tuală se găsesc în armonie. Asemenea persoane elaborează idei noi şi originale, le
desfăşoară în proiect şi au aptitudinea de a le transpune în obiecte tehnice funcţio-
nale, în una şi aceeaşi persoană sunt întrunite trei calităţi: 1. inginerul de concepţie
(ideativ); 2. inginerul proiectant (imagistic) şi 3. inginerul constructor (obiectual).
Poate că în condiţiile actualei diviziuni a activităţii inginereşti, o asemenea persoană
e tot mai rară. Este ca şi în domeniul muzicii când, uneori, aceeaşi persoană în-
truneşte compozitorul, interpretul şi dirijorul.

15. Interpretarea matriceală a tipologiei creatorilor

Pornind tot de la cele 6 structuri euristice fundamentale, combinate între ele,

câte două, se poate obţine o tipologie mai completă a creatorilor, pentru modelul
nostru de abordare a creativităţii (6 = 36 tipuri euristice posibile). A se vedea în
acest sens: I. Moraru, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice,
1980, tabelul l, Matricea tipologiei creatorului, p. 159.
Vom observa faptul că în unele „căsuţe" ale matricei se repetă grupajul
funcţiilor structural-tipologice, dar întotdeauna într-o altă ordine. Deci, vom con-
sidera că, pentru descrierea unui tip, este necesar să luăm în considerare funcţiile
structural-tipologice ce se grupează într-o căsuţă, cât şi ordinea lor. Pe de altă
parte, se poate observa că atunci când o anumită structură de pe verticală se în-
tâlneşte cu aceeaşi structură de pe orizontală, în căsuţă nu poate să apară decât
funcţia structural-tipologică, rezultată din combinarea unei structuri cu identica ei.
Credem că tipurile euristice de acest gen pot fi interpretate ca excelând prin acea
funcţie, fără a fi lipsite însă şi de alte funcţii structural-tipologice.

16. O tipologie posibilă bazată pe aranjamente de şase structuri luate

câte şase

Prin această interpretare se poate obţine o tipologie completă a creatorilor în

limitele modelului nostru euristic. Dar, aparent paradoxal, o asemenea tipologie
completă devine inoperantă din cauza numărului prea mare de variante.
In această tipologie se porneşte de la premisa că fiecare tip se cere caracterizat
Prin prisma celor şase structuri euristice fundamentale, aranjate în ordinea impor-
tanţei lor valorice pentru acel tip. Decurge o relaţie de aranjamente de şase luate
câte şase.
A$ = 6 • 5 • 4 • 3 • 2 • l = 720 variante tipologice.
Această interpretare ne-a fost sugerată de L. Dulgheru, în lucrarea Creativi-
tatea şi metode de stimulare a ei (1983).

65
 CAPITOLUL VIII

UN MODEL CIBERNETIC-EURISTIC
AL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

1. Introducere

Nu e o speranţă deşartă şi lipsită de semnificaţii majore ca ştiinţa, modelând

diferite obiecte, fenomene, domenii, procese etc. din nevoi de cunoaştere şi utilitare,
să aspire permanent la a se modela şi pe sine. Astfel, un domeniu care e el însuşi
tot mai bine şi mai multilateral modelat poate să fie mai consonant cu domeniile
pe care doreşte să le modeleze. Există astăzi modele ale ştiinţei, elaborate din
unghiul dezvoltării ei (cumulaţionist, mutaţionist, sistemic etc.) (Angela Busuioc
Botez, 1980). Există, de asemenea, modele ale creativităţii (modelul Purica, mo-
delul epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, modelul euristic tripătratic
etc.). Ţinând însă seama de fenomenul interdisciplinarităţii şi transdisciplinarităţii
în ştiinţa contemporană, se simte nevoia unor intermodele (modele conexionale)
ale ştiinţei, care să surprindă şi să conjuge elementele comune mai multor discipline
ştiinţifice, şi a unor transmodele de mai mare generalitate. Ştiinţa de mâine se va
vedea confruntată cu nevoia de a elabora nu numai modele structurale, ci şi modele
structural-fenomenologice, în sensul opiniilor exprimate de M. Drăgănescu (1989;
1990).
Modelarea pe care o propunem noi e de tip conexional, structural, ciberne-
tic-euristic şi evasiformal. Ea urmăreşte să suprindă şi să pună în evidenţă elemen-
tele esenţiale comune cercetării ştiinţifice, creativităţii şi învăţării creative spre a
uşura extrapolările şi interpolările conceptuale şi metodologice între aceste domenii.
Pornim de la premisa că aceste trei domenii sunt autentic complementare şi pot să
devină reciproc profitabile, dacă vom înlătura graniţele oarecum rigide ce le separă
şi vom pune în evidenţă legăturile structurale şi funcţionale dintre ele.
Desigur, cercetarea e un subsistem al sistemului ştiinţei, a cărui sferă con-
ceptuală e foarte largă. Alături de cercetare, în sistemul ştiinţei sunt cuprinse: struc-
tura pe verticală a ştiinţei, alcătuită din formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice
(observaţia ştiinţifică, experimentul, ipoteza, teoria ştiinţifică etc.); politica ştiinţei
şi în strânsă legătură cu ea conducerea ştiinţei (prevederea, decizia, organizarea,
comanda, coordonarea, îndrumarea şi controlul); istoria şi filosofia ştiinţei;
metaştiinţa etc. Investigarea sistemului ştiinţei revine, credem, scienticii (sau scien-
tologiei). Ni se pare însă că cercetarea constituie fundamentul ştiinţei. E necesar
să precizăm că în sfera investigaţiei noastre nu intră sistemul ştiinţei, ci doar cer-
cetarea ştiinţifică, înţeleasă ca o parte a acestui sistem.
2. Logica descoperirii şi psihologia cercetării

Suntem tentaţi să transformăm propoziţia disjunctivă care exprimă titlul stu-

diului lui Th.S. Kuhn „Logica descoperirii sau psihologia cercetării" (1982), într-o
propoziţie conjunctivă: „Logica descoperirii şi psihologia cercetării". Nevoia unei
analize aprofundate şi interdisciplinare a cercetării ne impune să avem o atitudine
tolerantă faţă de unele discipline ştiinţifice cu un aport cât de modest în acest
domeniu. Una dintre aceste discipline e şi psihologia cercetării (în ştiinţă, tehnică,
artă etc.), în curs de constituire.
Sferele conceptelor de „logica descoperirii" şi „psihologia cercetării" se in-
terferează. Descoperirea cade parţial şi în sfera obiectului de studiu al psihologiei
cercetării, căci ea implică nu numai componente logice, ci şi psihologice. După
cum, cercetarea şi rezultatul ei - descoperirea - intră parţial şi în sfera logicii
descoperirii, întrucât la realizarea ei participă şi structurile logice împreună cu cele
psihologice. Realizându-se într-un context social, cercetarea are, desigur, şi o di-
mensiune sociologică, ceea ce justifică, alături de disciplinele menţionate, şi so-
ciologia cercetării.

3. Cercetarea ca activitate de căutare a noului, aflare şi aplicare

Gr.C. Moisil distingea două specii ale cercetării. Există o cercetare practicată
de institutele de cercetare departamentale, de institutele de cercetare şi laboratoarele
uzinale. Aceste structuri practică o cercetare, care se distinge prin următoarele
trăsături: a) are drept scop să rezolve probleme bine delimitate, cerute de societate,
economie, tehnică etc.; b) rezolvarea lor se cere să fie făcută într-un termen relativ
scurt, deci e vorba de o rezolvare urgentă; c) această rezolvare poate să fie plani-
ficată sub raport temporal; d) rezultatele ei pot să fie contabilizate, adică se poate
estima ce beneficii aduce sub raport financiar-valoric. Spre deosebire de aceasta,
există o cercetare practicată de instituţii speciale, care se caracterizează prin aceea
că: a) delimitarea problemelor nu e precis făcută; b) se realizează, de regulă, într-un
timp relativ lung în raport cu cercetarea departamentală; c) e greu de planificat
sub raport temporal, cât şi ca rezultate; d) realizările ei nu pot să fie contabilizate,
adică exprimate financiar-valoric. Autorul se întreabă: cât valorează teorema lui
Pitagora sau ecuaţiile lui Maxwell, pe care se fundamentează întreaga tehnică a
undelor? Comparând aceste forme de cercetare, Gr.C. Moisil conchide: „Eu susţin
că aceasta este încă şi mai importantă decât cealaltă" (1971).
Un alt prestigios cercetător, L. de Broglie, laureat al Premiului Nobel, con-
semnează un punct de vedere analog, după care „Istoria ştiinţelor dovedeşte cu
nenumărate exemple că marile aplicaţii au derivat aproape întotdeauna din marile
descoperiri făcute de cercetători care nu se preocupau de aceste aplicaţii şi care
căutau, înainte de toate, să satisfacă acea dorinţă de înţelegere şi de cunoaştere
c
are este una dintre tendinţele esenţiale ale inteligenţei umane" (1980).

67
 Din alt punct de vedere, cercetarea ştiinţifică presupune, înainte de toate, o
activitate de căutare a noului, armată cu instrumente din ce în ce mai perfecţionate,
efectuată cu metode, organizată în plan social şi individual. De aceea, ea ar trebui
să se fundamenteze şi pe modelele matematice ale problemelor de căutare. „Pro-
blemele de căutare (şi rezolvarea lor) sunt probleme care se află la intersecţia a
trei domenii relativ tinere ale matematicii: teoria informaţiei, statistica matematică
şi combinatorica" (M. Oprea, 1985).
în ceea ce priveşte căutarea şi aflarea se cer făcute unele precizări: a) există
situaţii când uneori poţi afla noul în ştiinţă, cel puţin parţial, fără să-1 cauţi. E cazul
faptului de observaţie în descoperirea Efectului Coandă, care a fost realizat de către
savant fără să-1 caute, pe neaşteptate, fiind într-un fel surprins şi chiar înspăimântat
de acest fenomen. Activitatea de căutare a intervenit abia după 20 de ani, într-un
anume context, când H. Coandă a intuit că înapoia faptului de observaţie s-ar putea
să se ascundă un fenomen ştiinţific necunoscut (I. Moraru, 1980). Desigur, în acest
gen de descoperiri intervine hazardul. Dar, aşa cum spunea Ch. Nicolle, „Hazardul
favorizează numai pe cei care ştiu să-i facă curte" (Cf. W.I. Beveridge, 1968).
W.I. Beveridge considera esenţiale în aceste situaţii două cerinţe; 1. a şti să recu-
noşti întâmplarea favorabilă; 2. a şti să exploatezi întâmplarea favorabilă; b) există
şi situaţii în care căutarea nu face pasul următor - aflarea. Cercetătorul, pornind
de la o ipoteză de lucru, de la o intuiţie de predicţie etc., poate să caute cu tenacitate,
perioade relativ mari de timp, un anumit fenomen ştiinţific fără să-1 găsească. El
poate să constate, cu dezamăgire, că a mers pe o pistă falsă sau pe un drum înfundat
etc. în aceste situaţii, îşi regândeşte parţial strategia de cercetare şi realizează noi
încercări ce se pot solda, în cele din urmă, cu succes sau eşec total, care-1 determină
să abandoneze ipoteza iniţială de cercetare şi să formuleze noi ipoteze de lucru;
c) desigur, situaţia considerată firească şi într-un fel fericită e aceea în care căutarea
noului se finalizează în aflarea unui fapt ştiinţific, mai mult sau mai puţin aşteptat,
în raport cu ipoteza de lucru, sau cu totul neaşteptat.
Sintetizând, putem spune că în activitatea de cercetare se întâlnesc următoa-
rele situaţii: 1. nu cauţi şi totuşi găseşti; 2. cauţi şi nu găseşti; 3. cauţi şi găseşti.
Pe câmpul ştiinţei se regăsesc toate aceste situaţii, cu frecvenţe diferite. Situaţia
de a găsi un fapt ştiinţific fără să-1 cauţi ţine mai mult de excepţie decât de regulă,
ceea ce ne oferă temei să menţinem şi să susţinem afirmaţia că cercetarea ştiinţifică
se caracterizează prin cele trei momente ale sale: căutarea, aflarea şi aplicarea.
Aşadar, cercetarea ştiinţifică (C) nu rămâne doar la căutare (CT), ci ea face
şi pasul următor, trecând la aflare (AF). Apoi, se implică în mod necesar în acţiunea
de aplicare (A.P.), ca finalizare a primelor două momente, în acest sens, Gr.C.
Moisil scria: „Să nu uităm, orice cercetare ştiinţifică se aplică. Ideea că ar exista
o cercetare care se poate aplica şi alta care nu se aplică este falsă" (1971). în
aceeaşi ordine de idei, R.P. Voinea nota: „Şi istoria a arătat că nu există descoperiri
inutile" (1985). Aplicarea nu e însă deloc o treabă simplă şi uşoară: „Activitatea
de aplicare practică a rezultatelor unei ştiinţe - consideră R.P. Voinea - devine ea
însăşi o activitate de cercetare ştiinţifică" (1988). Pornind de la această idee, se
 poate interpreta că la nivelul aplicării primele două momente se reiau, la un grad
de generalitate mai mic: căutare şi aflare, cum şi unde se aplică?
între căutare şi aflare se interpune un interval de timp nedeterminat, adică
neîncadrat cu precizie în repere spaţio-cronologice şi variabil, în funcţie de mai
multe elemente, pe care îl notăm cu &t. La fel, între aflare şi aplicare intervine un
A?', relativ determinat şi variabil, dar care tinde, se pare, să devină din ce în ce
mai mic, la modul real şi dezirabil. Mărimea celor două intervale de timp At şi
Ar' e influenţată de o seamă de factori, pe care îi notăm cu /: dificultatea temei de
cercetare, logica şi infralogica cercetătorului, eficienţa metodelor şi mijloacelor de
cercetare ştiinţifică, cât şi stilul cercetătorului (metodic sau intuitiv), inteligenţa,
imaginaţia, temperamentul şi tipul de activitate nervoasă superioară (a.n.s.) căruia
îi aparţine, suportul motivational, capacitatea sa şi nivelul pregătirii, trăsăturile sale
morale-caracteriale etc. Aceste elemente intră în aria de studiu a psihologiei cer-
cetării, logicii cercetării, metodologiei şi epistemologiei. Cercetarea se realizează
în cadrul unui microspaţiu social, pe care îl notăm cu 5 şi a unui macrospaţiu
social, pe care îl notăm cu S. Prin microspaţiu înţelegem colectivul de cercetare
din care face parte cercetătorul, mediul său familial, cât şi cercul de prieteni. Atunci
când ne referim la colectivul de cercetare avem în vedere şi stilul de conducere al
acestui colectiv (democratic, autoritar, permisiv etc.), precum şi structura colecti-
vului, relaţiile dintre cercetători (de cooperare, tensionale, conflictuale), circulaţia
informaţiei între cercetători etc. Prin mediul familial înţelegem atitudinea şi con-
duita membrilor familiei cercetătorului faţă de acesta, cât şi faţă de cercetare, care
poate să fie de cooperare şi înţelegere, indiferente sau chiar ostile. Se cunosc cazuri
frecvente când, în mod fericit, membrii familiei cercetătorului facilitează în diferite
modalităţi munca acestuia sau, dimpotrivă, îi creează, voluntar sau involuntar, ne-
sfârşite obstacole şi greutăţi, mai mici sau mai mari, de natură să-i perturbe acti-
vitatea.
Cercul de prieteni, de asemenea, poate facilita sau îngreuna munca cercetă-
torului, în literatura de specialitate (Erika Landau, 1979), se menţionează punctul
de vedere potrivit căruia cercetătorii care se asociază în grupuri mici (2-3 persoane),
pe criterii neformale, preponderent simpatetice, în cadrul cărora discută temele de
cercetare, strategiile de investigaţie, ipotezele de lucru etc., capătă un avantaj faţă
de cercetătorii care lucrează individual. Se poate menţiona ca exemplu aşa-numita
,,Academie Olimpia", pe care A. Einstein o evoca la maturitate cu vibrantă nos-
talgie ca pe o comuniune spirituală plăcută şi utilă, atât pentru formaţia sa inte-
lectuală, cât şi pentru pregătirea celor doi prieteni ai săi, C. Habicht şi M. Solovin:
citeau literatură ştiinţifică şi filosofică şi o discutau împreună, mergeau la specta-
cole, concerte etc. şi le comentau, serveau uneori masa laolaltă şi o prelungeau în
aprinse discuţii, făceau proiecte de cercetare şi le examinau în grup etc. (B.G.
Kuzneţov, 1968). Desigur, există cercetători care, prin structura personalităţii lor,
n
u agreează activitatea în grup, preferând să lucreze individual. Sunt şi cazuri în
care grupul de prieteni perturbă activitatea cercetătorului şi acest lucru se întâmplă
frecvent în cazul unor tineri cercetători.

69
 Prin macrospaţiu social înţelegem un complex de factori care influenţează
pozitiv sau negativ atât activitatea de cercetare, cât şi conduita cercetătorului in-
dividual şi a colectivului de cercetare cum ar fi: atitudinea factorilor organizational!
fată de cercetarea ştiinţifică, exprimată în politica ştiinţei, finanţarea cercetării
ştiinţifice, preţuirea ştiinţei şi a cercetătorului, organizarea activităţii de cercetare
ştiinţifică, crearea sentimentului individual şi colectiv de utilitate socială a ştiinţei
şi a cercetătorului, mai ales prin implicarea rezultatelor cercetării în activitatea de
decizie, birocraţia, rigiditatea sau elasticitatea proiectelor şi programelor de cerce-
tare şi a structurilor organizaţionale. Desigur, aceşti factori sunt variabili funcţie
de contextul social. Studiul lor revine de drept sociologiei cercetării.
Factorii de timp (At şi at'), cât şi cei de spaţiu (s şi S) se influenţează reciproc.
Dacă factorii s şi 5 vor fi pozitivi şi deci stimulativi, atunci intervalele de timp
At şi At' se vor micşora şi invers: dacă factorii s şi S vor fi negativi şi deci frenatori
(inhibitori), atunci intervalele de timp At şi A?' se vor mări. Micşorarea sau mărirea
intervalelor de timp At şi At', în condiţiile în care ştiinţa are o influenţă atât de
mare în toate domeniile vieţii, se va reflecta în societate, sub formă de feedback
pozitiv şi negativ, prin elemente de progres, stagnare sau regres social. Fenomenele
exprimate prin /, s şi S sunt, parţial, perfectibile şi chiar optimizabile.
La modul condensat şi simplificat elementele cercetării pot fi exprimate
printr-o relaţie extrem de simplă: C = (CT, +-At + AF. + Af + AP.) (f+s + 5). Re-
luarea primelor două momente ale cercetării, la nivelul aplicării, printr-o nouă cer-
cetare, pe care o notăm cu c, se poate exprima printr-o relaţie analogă:
c = (ct. + At + af. + At' + ap.) (f+ s + S). Această a doua cercetare, desfăşurându-se
la un nivel de generalitate mai mic, pe baza unui ciclu parcurs deja şi pe un suport
informaţional existent, în care elementul de aflare primă a fost realizat, teoretic
are intervale de timp At şi At' mai mici decât cele din prima cercetare.

4. Cercetarea fundamentală şi cercetarea derivată

Prima relaţie (C) corespunde cercetării fundamentale, centrată pe surprinderea

esenţei obiectelor şi fenomenelor, a legilor etc., iar a doua (c) exprimă aşa-numita
cercetare derivată, preocupată preponderent de consecinţe (R.P. Voinea, 1988).
Spre a nu cădea în eroarea regresiei infinite, se cere să precizăm că în a doua
cercetare (c) aplicarea se realizează efectiv. Relaţia dintre cercetarea fundamentală
şi cercetarea derivată e reprezentată imagistic în fig. 5. Cercul mare reprezintă
cercetarea fundamentală, cu cele trei momente ale sale - căutarea, aflarea şi apli-
carea. Cercul mic, înscris pe segmentul aplicării din cercul mare semnifică cerce-
tarea derivată, cu reluarea ciclului căutare, aflare şi aplicare efectivă, la un nivel
mai mic de generalitate.

70
 Denumirea de cercetare derivată descrie mai corect această activitate decât
aceea de cercetare aplicativă care, prin antiteză lasă să se înţeleagă ca cercetarea
fundamentală n-ar fi aplicabilă, ceea ce, evident, e o eroare. Concepută ca o mo-
dalitate de reluare a ciclului, cercetarea derivată nu are doar un caracter empiric,
căci presupune, la rândul ei, căutare, aflare şi aplicare, ca şi cercetarea fundamen-
tală, dar pe o sferă mai mică şi cu alte obiective. Dacă sfera se măreşte şi obiectivul
se comută pe aspecte de legitate şi esenţă, se trece de la cercetarea derivată la
cercetarea fundamentală, şi invers: dacă sfera cercetării se micşorează, iar scopul
se deplasează de la căutarea legilor şi esenţei spre probleme concrete, de finalizare
a achiziţiilor teoretice-abstracte, cercetarea devine derivată. Aşadar, un cercetător
pregătit şi cu aptitudini pentru ambele forme de cercetare (situaţie nu prea frec-
ventă), se poate comuta, cu relativă uşurinţă, în funcţie de nevoi, pe o formă sau
alta a cercetării.

Fig. 5. Relaţia dintre cercetarea fundamentală şi cercetarea derivată

E de presupus că uneori şi cercetarea derivată poate să pună în evidenţă

aspecte esenţiale şi logice, după cum şi cercetarea fundamentală poate să se plaseze
pe aspecte strict aplicative, sau să sugereze aplicaţii directe. O asemenea concepţie
relativizează diferenţele prea tranşante dintre cele două forme ale cercetării, în
favoarea unităţii lor, structurale şi funcţionale, ce rămâne compatibilă cu diversitatea.
Dacă sfera de cuprindere a cercetării devine maximă, ţintind către totalitate,
iar cercetătorul aspiră sa suprindă legi universale, sondând esenţe ce vizează fun-
damentele existenţei, cunoaşterii, creaţiei, acţiunii umane etc., atunci cercetarea e
de natură filosofică.
La nivelul celor trei forme de cercetare, cu sfere şi conţinuturi variabile, se
a
Plică, credem, prin extrapolare, relaţia de inversă proporţionalitate dintre sfera şi
conţinutul conceptelor, descoperită încă de Aristotel. Cu cât sfera cercetării e mai
largă, cu atât conţinutul ei e mai sărac în determinări concrete, e mai vag şi mai
greu comprehensibil, şi invers: cu cât sfera cercetării e mai îngustă, cu atât conţinu-
tul ei e mai bogat în determinări concrete, mai puţin vag şi mai uşor comprehensibil
şi transpozabil în relaţii operaţionale. Cele trei forme ale cercetării vizează frecvent
niveluri diferite ale existenţei. Ele au posibilităţi diferenţiate: cercetarea cu o sferă
mai mică e preponderent intensivă, în timp ce cercetarea cu o sferă mai largă e
predilect extensivă, iar ambele, prin cooperare devin intensiv-extensive, satisfăcând
în mai mare măsură, pe două dimensiuni, nevoia de cunoaştere a omului.
Căutarea e permanent propulsată de nevoi sociale, de trebuinţe intrinseci
ştiinţei, cât şi de mereu nesatisfăcuta curiozitate umană; aflarea, la rândul ei, fiind
incompletă şi tinzând către tot mai mult şi mai profund, ciclurile se reiau permanent,
dar pe trepte mereu progresive. Mai ales în cercetarea fundamentală (dar nu numai
în ea), alături de cele trei momente - căutarea, aflarea şi aplicarea - intervine şi
momentul de comunicare a rezultatelor cercetării, care se soldează cu feedback
pozitiv sau negativ asupra momentelor anterioare.

5. Numitorul comun al cercetării, creativităţii şi învăţării creative

Cele trei momente ale cercetării ştiinţifice şi creativităţii - căutarea, aflarea

şi aplicarea noului - îşi păstrează credem, valabilitatea şi în ceea ce priveşte
învăţarea creativă. Ele devin obiective fundamentale ale învăţării creative. Esenţa
învăţării creative constă în asimilarea de către individ şi grup a strategiilor de
căutare- aflare a noului, originalului şi valorosului şi a tehnicilor şi metodelor,
preponderent praxiologice, de aplicare a lui. Astfel, cercetarea ştiinţifică, creativi-
tatea şi învăţarea creativă au acelaşi numitor comun, cu unele diferenţe specifice.
în legătură cu această problemă, T.V. Kudreavţev notează: „Aşadar, cu-
noaşterea ştiinţifică a realităţii şi procesul învăţării sunt într-o oarecare privinţă
asemănătoare. De aceea, se poate presupune că procesele învăţării, cunoaşterii,
cercetării şi gândirii sunt legate între ele, se întrepătrund şi uneori chiar trec unele
în altele. Dar dacă lucrurile se prezintă astfel, nu trebuie oare ca procesul de
învăţare, prin unele dintre trăsăturile sale esenţiale, să modeleze procesul cunoaşte-
rii, procesul investigativ-explorator şi de gândire? Şi mai cu seamă nu ar trebui ca
procesul învăţării să modeleze, într-un anumit grad, procesul gândirii productive?
(1981). Din punctul nostru de vedere, răspunsul la aceste întrebări poate şi trebuie
să fie afirmativ.
Din această perspectivă cercetarea ştiinţifică e, în esenţă, o activitate de
creaţie (I. Moraru, 1988). Creaţia, la rândul ei, presupune indubitabil cercetarea
ştiinţifică şi se bazează pe ea. învăţarea creativă e activitatea pregătitoare pentru
cercetarea şi creaţia ştiinţifică, tehnică, artistică etc. Toate cele trei activităţi, indi-
sociabile, se regăsesc pe fundamentul lor comun, acela al căutării, aflării şi aplicării
noului.

T)
 CAPITOLUL IX

COMPORTAMENT ŞI CREATIVITATE

1. Introducere

în acest subcapitol dorim să punem în evidenţă faptul că fiinţa umană are în

dotarea ei naturală predispoziţia creativităţii care, prin educaţie şi cultură, poate
deveni capacitate efectivă de creaţie şi trăsătură definitorie a personalităţii.
Pornim de la ideea, prezentă în literatura de specialitate (D.P. Ausubel, F.G.
Robinson, 1981), potrivit căreia atât teoria şi metodologia învăţării umane în ge-
nere, cât şi teoria şi metodologia învăţării creative simt nevoia să se fundamenteze,
între altele, şi pe cunoaşterea principiilor care guvernează comportamentul uman
individual şi social. Printre constantele comportamentului uman a fost înscrisă şi
următoarea: comportamentul uman e orientat spre libertate, creativitate, stimă şi
prestigiu - valori superioare, preţioase pentru persoane şi colectivitate (I. Moraru,
1986). Activitatea de învăţare, şi cu atât mai mult învăţarea creativă, se realizează
pe un suport de valori culturale şi norme morale.

2. Comportamente înnăscute şi dobândite

Prin comportament, în genere, înţelegem ansamblul de acţiuni ale fiinţelor

(indivizi şi grupuri) orientate spre satisfacerea unor trebuinţe sau spre realizarea
unor anumite scopuri, în ceea ce priveşte comportamentul uman se pare că putem
accepta ideea după care avem de-a face cu atâtea specii de comportament câte
feluri de acţiuni individuale şi sociale există (I. Tudosescu, 1976; C. Popa, 1984).
Decurge însă că e necesar să admitem existenţa unei mulţimi finite de comporta-
mente umane. Credem că aceste comportamente pot fi clasificate, transversal, dintr-un
anumit unghi, în creative şi rutiniere. O intuiţie vagă ne sugerează ideea că
mulţimea de comportamente în genere, dintr-un anumit punct de vedere, ar putea
să fie împărţite în două mari grupuri: 1. comportamente bazate preponderent (spu-
nem preponderent nu exclusiv, căci trebuie să admitem la toate nivelurile filoge-
netice existenţa unor componente dobândite prin învăţare) pe elemente înnăscute;
2. comportamente bazate preponderent pe elemente dobândite. Comportamentele
din primul grup sunt centrate, în principal, pe trebuinţe biofiziologice, de a căror
satisfacere depinde existenţa individului şi chiar a speciei (de hrană, apărare, în-
mulţire etc.). Acestea sunt fixate în programe ereditare relativ constante, ce se

73
 transmit descedenţilor şi acţionează puternic din interior către exterior, determinând
reacţii comportamentale de o mare intensitate şi stabilitate în timp şi spaţiu.
Comportamentele din grupul al doilea, specifice îndeosebi oamenilor, sunt
centrate mai ales pe trebuinţe spirituale, pe norme şi valori. Spre deosebire de
comportamentele din primul grup, fixate, după cum am mai spus, în progame ere-
ditare, puternic cimentate în biostereotipii acţionale, comportamentale din grupul
al doilea sunt cel mult „fixate" în convingeri, deprinderi, devin conştientizate etc.
Trebuinţele spirituale exprimate în valori şi norme acţionează mai întâi din exterior
către interiorul indivizilor şi colectivităţilor, iar mai apoi, după interiorizare, ele
acţionează ca impulsuri interioare.
Comportamentele din grupurile unu şi doi se deosebesc între ele cel puţin
după următoarele caracteristici:
a) funcţionalitatea comportamentelor dobândite va depinde, în bună măsură,
de completitudinea şi corectitudinea interiorizării normelor şi valorilor, în literatura
din ţara noastră a fost elaborat un model cibernetic cu dublu feedback al inte-
riorizării normelor şi valorilor morale (I. Moraru, 1986). Din acest model decurge
concluzia că în actul şi procesul interiorizării normelor şi valorilor, interiorizare
deosebit de complexă şi anevoioasă, pot să intervină diferite disfuncţionalităţi
(greşeli educative, reacţii de respingere din partea subiectului individual sau co-
lectiv, interiorizare parţială prin eludarea unor structuri etc.). Pe câtă vreme în
comportamentele preponderent înnăscute, trebuinţele fiind, în bună măsură, gata
interiorizate, aceste comportamente sunt astfel ferite de orice fel de disfuncţiona-
lităţi provenite din „erori" de interiorizare. Câtă economie de efort face natura
prin faptul că fiecare organism vegetal şi animal posedă, în bună măsură, gata
interiorizate, principalele componente ale reacţiilor sale comportamentale, pe care
aşează elementele învăţate! Şi câtă risipă de energie, de efort organizat face so-
cietatea, prin aceea că fiecare individ trebuie să-şi interiorizeze, prin educaţie, va-
lorile şi normele morale! Cu fiecare om universul valorilor se re-descoperă şi se
re-construieşte, ca apoi să dispară odată cu individul, fără a se transmite ereditar
descedenţilor, decât poate sub formă potenţială şi a unor structuri mai perfecţionate.
Cu toate acestea, în elementul de relativă discontinuitate se ascunde cheia progre-
sului uman în sfera valorilor, care constă în faptul că algoritmul - specific trans-
miterii ereditare e spart continuu, făcându-se astfel deschideri spre noi achiziţii
cultural-valorice şi normative.
b) comportamentele preponderent dobândite vor manifesta tendinţa diminuării
funcţionalităţii lor şi chiar a stingerii ei în timp. Aşadar, stabilitatea temporală a
acestor comportamente e mai mică în raport cu aceea a comportamentelor înnăs-
cute, a căror continuitate în timp şi spaţiu e foarte mare, egală, se pare, cu viaţa
individului şi chiar a speciei. Din acest motiv se cere ca achiziţiile comportamen-
telor dobândite, chiar dacă sunt bine fixate în deprinderi (funcţie psihică şi ea
reversibilă), să fie permanent întărite prin stimulente de susţinere şi menţinere în
timp şi spaţiu, să fie încurajate şi promovate de societate, de micro- şi macroco-
lectivităti. Prin urmare, comportamentele dobândite sunt uşor reversibile, pe câtă
 vreme comportamentele preponderent înnăscute sunt ireversibile sau, oricum, greu
reversibile;
c) comportamentele preponderent înnăscute, fiind centrate pe reacţii stabile
şi relativ simple - de hrană, adăpost, perpetuarea speciei etc. -, sunt fixate în
algoritmi acţionali, desigur adaptabili la mediu, de o mare precizie, ce se de-
clanşează cu rapiditate în condiţii date. Spre deosebire de acestea, comportamentele
dobândite, centrate pe achiziţii moral-valorice, funcţionează în condiţii deosebit de
complexe, în care, uneori, e foarte greu să deosebeşti binele de rău, adevărul de
neadevăr etc. între stimul (situaţia acţională) şi reacţia comportamentală moral-va-
lorică intervine un t, relativ mare (timp de reflecţie, analiză, decizie etc.) ceea ce
face ca aceasta să fie frecvent o reacţie amânată (întârziată), înceată, uneori im-
precisă, sau chiar o reacţie paradoxală - pozitivă la rău şi negativă la bine;
d) la comportamentele preponderent înnăscute, trebuinţele biofiziologice ge-
nerează o motivaţie foarte puternică, propulsând permanent organismul spre satis-
facerea trebuinţei. Reacţiile comportamentale în acest caz au o intensitate foarte
mare, fiind susţinute de o energie biofiziologică cu o mare putere de penetraţie.
La comportamentele dobândite, centrate pe trebuinţe spirituale - valori, norme,
principii, idealuri etc. - mai ales dacă acestea nu sunt bine stabilizate în convingeri
şi deprinderi, intensitatea reacţiilor acestor comportamente poate să fie mai mică
decât a celor înnăscute. Dar, atunci când trebuinţele spirituale devin convingeri şi
au ca suport o voinţă morală puternică, reacţiile comportamentale sunt copleşitoare,
depăşind cu mult pe cele ale comportamentelor înnăscute;
e) aşa cum am mai spus, normele şi valorile vin, în principal şi în primă
instanţă, din exteriorul individului către interiorul său, sub forma obligaţiilor, in-
terdicţiilor şi permisiunilor şi, în general, a achiziţiilor culturale, lezând uneori
trebuinţe inferioare ale persoanelor şi colectivităţilor, în favoarea unor conduite
superioare. Aceste norme şi valori apelează mai cu seamă la personalităţi înzestrate
cu o conştiinţă înaltă şi bine consolidată şi cu o vocaţie morală manifestă, ce se
constituie drept garant al respectării lor. Dar dacă la anumite persoane sau colec-
tivităţi această conştiinţă nu a atins un anumit stadiu superior de dezvoltare şi nu
e dublată de vocaţie sau de voinţă morală puternică, atunci prescripţiile normative
rămân doar un deziderat, exterior persoanei şi colectivităţilor, fiind chiar incomod
pentru ele.
Este de presupus că o mai mare putere de înrâurire asupra comportamentului
persoanei o au acele prescripţii bivalente, care exprimă o cerinţă normativ-valorică
exterioară, ce-şi găseşte însă un suport în structurile şi funcţiile biofiziologice in-
terioare. De pildă, imperativul exterior „Să nu ucizi!" îşi găseşte drept suport in-
terior atât sentimentul de milă, cât şi instinctul de ocrotire al indivizilor (mai ales
al puilor) din aceeaşi specie sau chiar din specii diferite. Aceste două elemente
conjugate exercită o frânare puternică a comportamentului agresiv de omucidere.
Dar se pare că nu toate imperativele morale sunt bivalente. De pildă, imperativului
.,Să spui adevărul!" nu-i găsim un suport biofiziologic interior şi, ca atare, credem
c
ă el e foarte frecvent încălcat, în raport cu imperativul de care am pomenit mai
înainte. Desigur, acele prescripţii normative care contrazic flagrant nevoile vitale
ale persoanelor şi colectivităţilor nu ai nici o şansă de a fi recunoscute şi respectate.
Spre deosebire de prescripţiile normativ-valorice, ca expresie a cerinţelor şi
influenţelor exterioare, nevoile biofiziologice, ca rezultat al cerinţelor interioare,
sunt vitale (în sensul că de satisfacerea lor depinde viaţa organismului) şi, ca atare,
ele au o forţă acţională extrem de mare. La om se găsesc uneori în faţă imperativele
moral-valorice şi legile biofiziologice, între care se nasc tensiuni puternice, con-
flicte dramatice, dezacorduri, dar şi armonii generatoare de sensuri înalte.
Se poate formula următoarea întrebare: oare comportamentul moral, ca unul
din comportamentele dobândite cele mai importante, e vital? De el depinde supra-
vieţuirea omului şi a speciei? Examinând cu obiectivitate această întrebare, dintr-un
punct de vedere epistemic şi nu neapărat antropocentric, suntem tentaţi să-i dăm
un răspuns negativ. Comportamentul moral a contribuit, desigur, foarte mult la
progresul societăţii omeneşti, dar credem că indivizii şi specia umană ar fi supra-
vieţuit fără el. Comportamentul moral contribuie însă esenţial ca specia umană să
trăiască la un nivel superior. Morala conferă un sens major vieţii colectivităţilor şi
indivizilor, a contribuit şi contribuie la perfecţionarea lor multilaterală. Fără morală,
omul şi colectivităţile umane ar fi mai aproape de regnul animal. Morala a umanizat
şi umanizează, după cum, lipsa ei a animalizat comportamentul omului şi îl ani-
malizează. Valorile morale - alături de alte valori - ne conferă sentimentul măreţiei
şi superiorităţii noastre în raport cu alte vieţuitoare. Omul şi omenescul din el
fiinţează cu adevărat şi se dezvoltă doar într-un context moral-valoric. La om se
poate vorbi de conjugarea comportamentului înnăscut - biofiziologic - cu un set
de comportamente dobândite, definitorii şi fundamentale pentru specia umană.

3. învăţarea creativă - cerinţă socială şi trebuinţă individuală înnăscută

învăţarea creativă e o activitate umană bivalentă (în sensul celor spuse la

punctul e). Pe de o parte, ea e cerută şi va fi cerută tot mai mult în viitor de către
societate, spre a lichida decalajul enorm dintre activităţile de creaţie şi cele ruti-
niere, pentru a progresa mai repede. Formarea comportamentului creativ, ca una
din speciile comportamentului dobândit, va figura ca nevoie prioritară a societăţii
viitorului.
Pe de altă parte, învăţarea creativă îşi găseşte un suport în structurile biofi-
ziologice interioare ale organismului, ţinând de domeniul comportamentului înnăs-
cut, şi anume:
3.1. în instinctul de explorare, prezent atât la animalele superioare cât şi la
om, I.P. Pavlov îl ilustra la animalele supuse experimentării ca reflex necondiţionat
de tipul: ce este? ce se întâmplă? La om acest instinct constituie un suport biofi-
ziologic deosebit de eficient pentru activitatea de cercetare (ştiinţifică, tehnică, ar-
tistică etc.), de creaţie şi inovare. Numai că noi, pedagogii, avem datoria să ştim
cum anume poate fi transformat instinctul de explorare în capacitate de cercetare
şi creaţie.
3.2. Ca o consecinţă a instinctului de explorare, curiozitatea e prezentă atât
la om cât şi la animalele superioare. La om curiozitatea înnăscută devine, prin
educaţie şi autoeducaţie, curiozitate epistemică, centrată pe valori de cunoaştere
specializată şi de creaţie. Cadrelor didactice le revine obligaţia profesională de a
şti să stârnească, prin diferite procedee, curiozitatea tinerilor, care apoi va acţiona
ea însăşi ca un puternic mobil interior, propulsând persoana spre investigaţie şi
aflare.
3.3. în trebuinţa de varietate şi noutate, prezentă la unele animale, dar pe
care o regăsim, la modul superior, şi la om, trebuinţă ce ţine originar de compor-
tamentul înnăscut. Propoziţia: ce e nou? este una dintre cele mai frecvente expresii
în relaţiile umane de intercomunicare. Setea de noutate e un puternic suport al
învăţării creative. Or, noutatea, după cum se ştie, formează esenţa creativităţii (ală-
turi de originalitate, valoare etc.). Lipsa noutăţii şi a varietăţii, adică uniformitatea,
monotonia, vechiul, şablonul etc., plictisesc, obosesc şi chiar stresează persoana şi
colectivitatea.
3.4. în nevoia interioară de satisfacţie, plăcere şi bucurie, prezintă în forme
diferite, atât la om, cât şi la animale. Se ştie că o altă constantă comportamentală
e aceea, după care, organismele la toate nivelurile filogenezei tind spre căutarea
plăcerii şi evitarea durerii (I. Moraru, 1986). Ar fi cu totul paradoxal, cu efecte
negative asupra individului şi a speciei, dacă organismele ar proceda invers: ar
căuta durerea şi ar evita plăcerea şi bucuria. Comportamentologia constată încli-
narea fiinţelor vii, deci inclusiv a omului, spre căutarea plăcerii, iar etica intervine
cu elemente moderatoare, recomandând practicarea plăcerii cu măsură. „Cred că
am spus suficiente lucruri - scria Aristotel - despre faptul că virtutea etică repre-
zintă o linie de mijloc, şi anume o linie de mijloc între două vicii, unul generat
de exces, celălalt de insuficienţă, precum şi că ea este astfel deoarece atât în do-
meniul pasiunilor, cât şi în cel al actelor, ea tinde direct spre măsura justă (Etica
nicomahică, traducere, 1988).
Atunci când caută şi găseşte hrana, animalul înfometat trăieşte o stare de
plăcere intensă, preponderent biofiziologică. Desigur, cercetătorul care găseşte răs-
punsul la o problemă, după căutări îndelungate şi anevoioase, trăieşte sentimente
puternice, preponderent epistemice-valorice, de satisfacţie, plăcere şi bucurie, care
au însă şi un corespondent într-o stare generală de bine, de natură biofiziologică.
Toate aceste însuşiri ale comportamentului înnăscut se constituie drept pre-
consistente pentru învăţarea creativă, cu condiţia ca educatorii să facă uz de
în activitatea şcolară, cu pricepere şi tact pedagogic.

77
 CAPITOLUL X

ARGUMENTE PENTRU O PEDAGOGIE EURISTICĂ

Repere preliminare

Una dintre cele mai importante probleme contemporane ale pedagogiei este,
upă părerea noastră, aceea care vizează învăţarea creativă. Ea cere să se definească
i termeni operaţionali ce se înţelege prin învăţare creativă şi în ce raport se află
a cu celelalte forme ale învăţării şi dacă e necesară şi utilă o interdisciplina care
ă studieze învăţarea creativă şi aplicarea ei în şcoală şi în afara ei, ca învăţare
ocială şi permanentă.

l. O definiţie a învăţării creative

Există, în momentul de faţă, mai multe definiţii ale învăţării, în sens larg şi
n sens restrâns, învăţarea umană în genere, din unghiul psihopedagogiei, după
>pinia noastră, este activitatea procesuală de asimilare de către persoane şi grupuri
i cunoştinţelor şi de formare a motivaţiei, priceperilor, deprinderilor, capacităţilor,
îonvingerilor, caracterelor etc., astfel încât acestea să ducă, în final, la formarea
:omportamentului indivizilor şi colectivităţilor în consens cu idealul educativ al
mei anumite societăţi, exprimat în sistemul ei de valori şi de norme educative.
Prin învăţare creativă ca specie a învăţării şi ca fenomen complex, într-o
âziune sistemică, înţelegem: a) sub raport informaţional, transmiterea şi asimilarea
le cunoştinţe; b) din unghiul psihopedagogie, formarea motivaţiei, priceperilor,
leprinderilor, capacităţilor, convingerilor, caracterelor etc., ale indivizilor şi colec-
ivităţilor; c) din perspectivă instituţională, organizarea procesului instructiv-edu-
:ativ, elaborarea planurilor de învăţământ, programelor, instrumentelor didactice,
brmarea cadrelor, stabilirea formelor şi modalităţilor de învăţare etc.; d) sub raport
eoretic-metodologic, modificarea concepţiei despre învăţare, promovarea tehnicilor
ii metodelor euristice; e) în viziunea sociologică şi ergonomică constituirea unui
wcroclimat şi macroclimat (micromediu şi macromediu), toate (a, b, c, d, e) con-
cepute şi realizate corelat astfel încât să conducă, conştient, deliberat şi explicit la
ormarea unui anume comportament al indivizilor şi colectivităţilor centrat prepon-
terent pe căutare, aflare şi înfăptuirea noului, originalului şi valorosului, ca ele-
nente definitorii ale creativităţii.
 Mai pe scurt spus, învăţarea creativă este acea formă a învăţării care in tmal
realizează comportamente individuale şi colective orientate preponderent spre cău-
tarea, aflarea şi aplicarea noului.
Desigur, învăţarea creativă ca fundament al instrucţiei şi educaţiei creative
se cere să nu fie gândită îngust şi exclusivist, ci să rămână compatibilă atât cu alte
forme ale învăţării, cât şi cu idealul educativ fundamental, înscris în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, acela al deplinei dezvoltări a personali taţii. „Pro-
blematica educaţiei este complexă - precizează G. Văideanu - şi trebuie tratată în
termeni de complexitate" (1988).

3. Obiective ale instrucţiei creative

Unii autori fac o distincţie pe deplin justificată între „învăţarea de menţinere"

şi „învăţarea inovatoare" (J.W. Botkin, M. Elmadjra, M. Maliţa, 1981). Conceptul
de învăţare inovatoare e similar sau poate chiar identic cu cel de învăţare creativă,
învăţarea creativă îşi propune ca obiectiv fundamental să formeze la persoanele şi
microcolectivităţile supuse procesului instructiv-educativ anumite structuri psihice
operatorii spre a rezolva problemele într-o manieră inovatoare, nonrutinieră, să
revoluţioneze metodologia învăţării, asimilând şi promovând, la toate nivelurile
învăţământului, tehnici şi metode euristice. De asemenea, învăţarea creativă in-
tenţionează să fundamenteze teoretic şi metodologic activitatea de asimilare a
cunoştinţelor de către persoane şi grupuri prin înţelegere, asociere şi combinare,
astfel încât din cunoştinţe date să rezulte cunoştinţe, noi, originale şi valoroase,
învăţarea creativă are drept scop să formeze sentimente şi pasiuni pentru nou,
pentru descoperirea ştiinţifică, inovaţia tehnică, creaţia artistică, inovarea socială
etc. Şi, în cele din urmă, ca un corolar, învăţarea creativă urmăreşte să cultive la
nivel individual şi grupai un stil de muncă receptiv la nou, un comportament ino-
vativ, bazat pe încercare-eroare-succes-rezolvare.
învăţarea inovativă aspiră să realizeze o educaţie creativă la nivelul compo-
nentelor de bază ale personalităţii:
1. la nivelul componentei intelectuale: gândirea analitică, critică, flexibilă,
comutativă, laterală (E. de Bono, 1973), divergentă, intuiţie de predicţie, fler, gân-
dire decizională implicată în rezolvarea ingenioasă a problemelor, gândire erotetică,
inteligenţă conceptuală, gândire creatoare etc.;
2. la nivelul componentei afectiv-volitive: pasiune pentru muncă şi creaţie
(pentru munca creativă), îndrăzneală şi curaj în a aborda problemele din perspectiva
noului;
3. perceptiv-imaginative: cultivarea inteligenţei perceptive, a simţului de a
vedea şi suprinde noul, de a-1 detecta cu rapiditate şi precizie, cultivarea imaginaţiei
combinative etc.;
4. motor-acţionale: cultivarea inteligenţei motorii şi mai ales a „inteligenţei
mâinilor", a capacităţii de a acţiona cu perseverenţă pentru aplicarea ideilor noi,
a găsirii modalităţilor celor mai adecvate şi eficiente de transpunere a noului din

79
idee în proiect-program şi de aici, în realitate, în viaţă. Formarea deprinderilor,
abilităţilor şi capacităţilor conceptual acţionale.

4 Obiectul de studiu al pedagoeuristicii

în momentul de faţă se conturează apariţia unei noi ramuri a pedagogiei. Ana

Stoica o denumeşte psihopedagogia creativităţii (1983). A. Brăgaru pledează pentru
o pedagogie de tip G.I.A.C. (o pedagogie bazată pe gândirea inventivă şi acţiunea
creativă) (1986). O. Stănăşilă scrie despre pedagogia creativităţii (1988). Noi, din
dorinţa de a-i sublinia natura interdisciplinară şi legăturile ei intrinseci cu euristica,
preferăm s-o numim pedagoeuristică sau psihopedagoeuristică.
După opinia noastră, pedagoeuristică e tocmai disciplina ce are drept obiect
de studiu şi aplicaţie problemele menţionate în paragrafele anterioare. Ea urmează
să regândească procesul de învăţământ într-o viziune structural-sistemică şi ope-
raţională, din perspectiva realizării lui într-o manieră creativă, la toate nivelurile
şi verigile, să militeze pentru formarea creatorilor în raport cu nevoile societăţii.
Pedagoeuristică e, în fond, o interdisciplina complexă, ce conjugă cunoştinţe, lim-
baje, structuri, metode etc. din psihologie, pedagogie, sociologie, praxiologie, lo-
gică, euristică ş.a. în consens cu etimologia termenului de euristică, pedagoeuristică
are drept obiect de studiu aflarea soluţiilor la întrebarea şi problema: cum trebuie
înfăptuită activitatea de învăţare spre a realiza plenar, la individ şi grup, atributele
creativităţii şi creaţiei? Cum trebuie să procedăm spre a transforma învăţarea dintr-o
activitate preponderent reproductivă, bazată mai ales pe memorarea excesivă, pe
„bitizare", într-o activitate preponderent creativă, bazată în primul rând pe gândirea
inovativă, pe inteligenţa creatoare, pe curiozitate epistemică şi spirit de exploatare?
Pedagoeuristică îşi propune să elaboreze modele operaţionale de învăţare
creativă, eficiente, uşor de aplicat, flexibile, comutative şi adaptabile la contextul
instructiv-educativ.
Dacă am fi puşi în situaţia să răspundem la întrebarea: de unde şi cu ce să
începem în introducerea creativităţii la scară socială?, răspunsul nostru ar fi indu-
bitabil: să începem cu învăţământul, cu şcoala, la toate nivelurile, iar în cadrul ei
cu învăţarea. Iată opinia unui reputat specialist în inventică şi în pedagogia crea-
tivităţii: „una dintre finalităţile importante ale sistemului de învăţământ contempo-
ran este cea privitoare la stimularea şi dezvoltarea creativităţii, ca trăsătură defini-
torie a naturii umane" (Şt. Bartzer, 1990).

5. Aspecte manageriale ale organizării învăţământului creativ

Investiţia în creativitate e una dintre cele mai rentabile dar, evident, pe termen
lung. Ea poate contribui fundamental la ridicarea unei naţii şi chiar la perfecţionare,
in timp, a fondului ei genetic, la dezvoltarea inteligenţei sociale, a imaginaţiei
inventive, a formării personalităţilor creatoare şi a capacităţilor de inovare socială,

80
 a cultivării stilului creativ de muncă. Savantul român Angnei Kugma spunea:
„Munca, dacă este creatoare, îl înnobilează pe om". Creativitatea e cea mai valo-
roasă resursă a unei colectivităţi, mai preţioasă ca aurul, platina etc. Ea poate fi
cultivată la indivizi şi amplificată la scară socială prin cunoştinţe, strategii, metode,
tehnici, iniţiative, programe etc.
Am argumentat la simpozionul organizat de Ministerul învăţământului şi
Ştiinţei şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (decembrie, 1990) punctul de vedere
după care creativitatea constituie o paradigmă implicată în toate activităţile umane,
în toate ştiinţele şi în toate disciplinele de învăţământ. Oricare materie poate să fie
predată rutinier sau creativ. Creativitatea va fi în tot mai mare măsură solicitată în
prezent şi mai ales în viitor. Civilizaţiile viitorului vor fi creative şi vor supravieţui
cu atât mai mult cu cât vor fi mai creative. Creativitatea e într-adevăr, o problemă
de supravieţuire în timp şi spaţiu. Civilizaţiile noncreative se vor dezagrega.
Tăvălugul istoriei i-a obligat pe români să devină inteligenţi şi creativi spre
a supravieţui. Unul din marii creatori ai neamului nostru, H. Coandă spunea: ,,Ce
noroc ar avea omenirea, dacă ar exista multe naţii care să-i fi adus - faţă de
numărul de locuitori - atât cât i-a adus naţia română în ultimii 120 de ani" (1971).
Avem gena creativităţii în dotarea noastră biologică. Dar ea trebuie făcută să vi-
breze. Se cere trezită din starea de somnolenţă şi pusă în mişcare accelerată,
învăţământul îi poate da un impuls hotărâtor de plecare pe orbita unei asemenea
mişcări.
în acest sens ar fi util să se înfiinţeze în cadrul Ministerului învăţământului
sau al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei un departament al cercetării, stimulării
şi promovării creativităţii în învăţământ. Acesta ar urma să aibă, după părerea
noastră, câteva secţiuni:
1. o secţiune de cercetare a creativităţii la copii în raport cu particularităţile
de vârstă, cu mediul cultural, dotare genetică etc.;
2. o secţiune de concepţie şi organizare creativă a structurilor învăţământului,
la diferite niveluri, de concepţie şi elaborare a planurilor de învăţământ, progra-
melor, mijloacelor didactice, într-o manieră creativă;
3. o secţiune de implementare a instrumentelor didactice creative în structurile
de învăţământ preşcolar şi şcolar. Şi aici „executivul" se cere separat de „legisla-
tiv" din raţiuni asemănătoare cu cele din organizarea democratică a statului;
4. o secţiunea de măsurare a efectelor implementării, de feed-back didactic,
de corectare şi completare a concepţiei creativ-didactice;
5. o „bancă de idei creative" pentru nevoile învăţământului.
Poate că mai sunt necesare şi alte secţiuni. Cultivarea creativităţii individuale,
la scară socială, se poate face cu maximum de eficienţă prin introducerea ei, sub
diferite forme, în şcoală. Aceasta e una dintre cele mai cuprinzătoare instituţii.
Fiecare cetăţean e un fost şcolar. Pregătindu-1 creativ în şcoală el se va manifesta
creativ în societate. Este axiomatică afirmaţia: culegi în societate creativitatea pe
care ai semănat-o în şcoală.

81
 Acest departament al cercetării, stimulării şi promovării creativităţii în şcoaia
ar putea să editeze o revistă sau să înfiinţeze o rubrică permanentă în cadrul Revistei
de pedagogie, cu denumirea „Paideea euristică", în care să se dezbată problemele
învăţământului creativ.
Pentru pregătirea creativă a profesorilor, departamentul are posibilitatea să
organizeze cursuri intensive de creativitate şcolară, de o săptămână, după modelul
cursurilor intensive de inventică, practicate cu succes de către prof.dr.ing. V. Belous
în cadrul Şcolii de inventică de la Iaşi (V. Belous, 1986), cu o repartizare a acti-
vităţilor în timp astfel: două zile instruire în creatologie şi în psihopedagoeuristică;
două zile asimilarea unor metode creative aplicabile în şcoală; o zi de antrenament
creativ şi simularea unor aplicaţii creative, sau aplicaţii efective în şcoli şi clase
experimentale.
Profesorii pregătiţi prin aceste cursuri intensive pot, la rândul lor, să iniţieze
în şcolile în care funcţionează, colocvii creative, instruindu-i pe alţii. Pe această
cale instrucţia creativă se poate amplifica în timp şi spaţiu, contribuind astfel la
formarea „creatorilor de creatori". Departamentul ar putea, de asemenea, să orga-
nizeze consfătuiri, manifestări ştiinţifice judeţene şi naţionale pe tema învăţămân-
tului creativ şi să continue simpozioanele naţionale de creativitate, organizate sub
egida ministerului în două ediţii (1983 şi 1985) la Buşteni. Lucrările acestor sim-
pozioane, în 5 volume litografiate, pot constitui un fond informaţional - documentar
util în organizarea şcolii creative. Editura Didactică şi Pedagogică ar putea edita
un volum selectiv cu cele mai bune comunicări din aceste volume. Editura are
posibilitatea să sprijine această iniţiativă prin publicarea unor cercetări teoretice şi
aplicative despre creativitatea didactică, să organizeze concursuri de manuale crea-
tive, cărţi creative, dotate cu premii, menţiuni etc. Cercetarea e unul din domeniile
unde creativitatea poate să se manifeste intensiv şi extensiv. Există cărţi cu volum
mare şi indice de creativitate mic, după cum există şi lucrări cu volum mic şi
indice de creativitate mare. Şi foarte rar, extrem de rar, apar şi cărţi cu volum
mare şi indice de creativitate mare. Indicele de creativitate se poate defini ca ex-
primând numărul de idei (soluţii etc.) noi, originale şi valoroase pe unitate de spaţiu
(dactilografiat, tipărit etc.). O anumită optimizare în acest domeniu e posibilă prin
promovarea literaturii cu indice mare de creativitate. Literatura papetofagă (cu con-
sum mare de hârtie, adică cu volum mare şi indice de creativitate mic) se cere
stopată. Ea poate deveni un pericol ecologic.
Pot fi valorificate experienţele pozitive ale simpozioanelor organizate de mi-
nister cu tema „Creativitate şi eficienţă în învăţământ", cât şi informaţiile celor
patru simpozioane naţionale de inventică de la Iaşi. Din punctul de vedere al cer-
cetărilor în domeniul creativităţii, credem că în ţara noastră există premise consi-
stente spre a se trece la un învăţământ creativ.
Se pot gândi strategii de cercetare, stimulare şi promovare a creativităţii la
nivel preşcolar şi postşcolar. De exemplu, se pot iniţia cercetări şi elabora o psi-
hopedagogie a educaţiei creative a copiilor în familie, evident o psihopedagogie
creativă pentru părinti. Atât în familie, cât şi în grădiniţe pot fi introduse masiv

82
jocurile creative. E necesar ca şi instituţiile specializate să producă jucării creative.
Jucăriile-arme, de natură să exalte instinctul agresiv al copiilor, pot fi înlocuite cu
jucării-creative, pe teme pacifiste şi constructive. Ele sunt de natură să contribuie
la formarea imaginaţiei creative a copiilor şi a inteligenţei lor perceptiv-motorie şi
intelectuală.
Emisiunile de radio şi cele de televiziune pot contribui, de asemenea, mai
mult decât o fac în prezent, la formarea creativă a copiilor, dar şi a tinerilor care
au ieşit din structurile organizate ale învăţământului. Pentru aceştia din urmă pot
fi gândite strategii postşcolare de perfecţionare creativă. Pot fi solicitate şi organi-
zate emisiuni: „Radio-euristica", „Tele-euristica", „Iniţiere în creatologie" etc.
Se pot gândi şi iniţia o seamă de acţiuni auxiliare de natură să stimuleze
învăţământul creativ la diferite niveluri. De pildă, actuala disciplină de psihologie
din licee poate să devină o disciplină preponderentă de psihologia creativităţii. E
necesar şi util ca în toate instituţiile de învăţământ superior, mai ales în cele de
profil umanist, să se introducă, diferenţiat, cursuri de creativitate, aplicaţii şi an-
trenament creativ. Aceasta se poate face prin introducerea disciplinelor: psihologia
creativităţii, pedagogia creativităţii, sociologia creativităţii (socioeuristica), logica
creativităţii etc. în toate instituţiile de învăţământ superior tehnic se cere introdusă
inventica. Ea se bucură de un interes deosebit din partea studenţilor, ce se infor-
mează pe diferite căi despre această disciplină şi solicită consiliilor profesorale
introducerea ei în planurile de învăţământ.
Desigur, lista iniţiativelor, a încercărilor, experimentărilor etc. rămâne deschi-
să. Se cere închisă doar alternativa învăţământ creativ sau învăţământ rutinier,
printr-o opţiune fermă şi univocă pentru prima soluţie. Nu trebuie să scăpăm şansa
pe care ne-a oferit-o istoria, aceea de a proiecta aici şi acum un învăţământ creativ.
Asemenea şanse se ivesc rar. Această problemă se pune în termeni hamletieni: a
fi sau a nu fi un învăţământ creativ, cu toate consecinţele ce decurg de aici pentru
prezentul şi, mai ales, pentru viitorul României.

l
 , ., , CAPITOLUL XI

FUNDAMENTE ALE SOCIOEURISTICI1

1. Precizări teoretice-metodologice

în analiza problematicii teoriei creativităţii sociale, vom aplica principiul teo-

retic şi metodologic al compunerii progresive. Deci, nu vom lua obiectul de studiu
ca un dat, ci vom încerca să-1 construim în mişcarea lui de la simplu la complex.
Este de fapt un procedeu analitic-sintetic sau inductiv-deductiv. Cu alte cuvinte,
dorim să compunem progresiv obiectul de studiu şi problematica teoriei creativităţii
sociale din elementele componente în devenirea lor, punând în evidenţă, într-o
manieră structural-sistemică, atât relaţiile dintre părţile componente, cât şi calitatea
nouă rezultată din integrarea acestora în sistem.
în cadrul principiului compunerii progresive, subînţelegem ca element impli-
cit un alt principiu, acela al ordonării genetice a părţilor componente ale obiectului
de studiu şi problematicii teoriei creativităţii sociale, potrivit căruia compunerea
progresivă nu se realizează la întâmplare sau conform intenţiilor, mai mult sau mai
puţin subiective, ale cercetătorului. Principiul ordonării genetice ne opreşte să fa-
cem acest lucru. El este, cum ar zice J. Piaget, o lege de compoziţie. Acest principiu
devine un criteriu de ordonare a părţilor în sistem şi a disiciplinelor ce vor studia
aceste părţi. Conţinutul acestui principiu-criteriu este acela ca părţile să fie aranjate
în ordinea genezei lor, a metamorfozelor şi conexiunilor în apariţia acestora, res-
pectând cronologia în compunere.
Un alt principiu cu valoare ipotetică-metodologică pe care-1 vom avea în
vedere este acela potrivit căruia în cercetarea teoriei creativităţii sociale ne găsim
pe un domeniu deosebit de complex, ce necesită în mod indubitabil o abordare
inter- şi multidisciplinară, din unghiuri diferite, pe laturi şi faţete diferite, dintr-o
perspectivă succesiv divergentă (din punctul de vedere al unor discipline comple-
mentare) şi convergentă (pe un ax unificator unitar). Ni se pare că este necesar să
sesizăm punctele de convergenţă, intersecţiile, zonele de interferenţă ale părţilor şi
ale diferitelor discipline ce pot opera pe aceste zone. Cu alte cuvinte, ne situăm
de la bun început pe un domeniu complex pe care îl privim chiar din punctul iniţial
dintr-o perspectivă inter- şi multidisciplinară, într-o viziune structural-sistemică.

2. Psihologie şi creativitate

Trebuie să admitem că ideile noi, originale şi valoroase, ce formează esenţa

creativităţii şi a teoriei creativităţii sunt generate, într-o primă instanţă, de fenome-

84
 nele şi procesele psihice ale indivizilor. Nu ne putem imagina idei noi, originale
şi valoroase în afara fenomenelor şi proceselor psihofîziologice. Ideile sunt produse
ale creierului - suport anatomo-fiziologic al fenomenului de creativitate. Aplicând
principiile enunţate (acela al compunerii progresive a obiectului de studiu şi pro-
blematicii teoriei creativităţii sociale şi cel al ordonării genetice a părţilor), suntem
obligaţi să începem tratarea cu fenomenele şi procesele psihice ca generatoare de
idei noi, originale şi valoroase, deci cu psihologia creativităţii.
Dacă psihologia deţine în momentul de faţă un avans incontestabil şi unanim
recunoscut în cercetarea creativităţii, aceasta se datoreşte, între altele, şi faptului
că era necesar să se cerceteze mai întâi geneza ideilor, ceea ce cădea de drept şi
de fapt în câmpul de investigaţie al psihologiei. Prin urmare, şi aici, din acest punct
de vedere, a acţionat, volens nolens, principiul ordonării genetice. Cum să investi-
ghezi creativitatea, de pildă, din perspectivă sociologică, câtă vreme nu ştii ce este
ea, cum anume apar ideile noi, originale şi valoroase? Cronologia şi ordinea ne-
cesare în geneză s-au impus, după cum vedem, ca un principiu de sine-stătător, cu
valoare constructivă în ştiinţă.
Ceea ce nu înseamnă că toate cercetările pe această temă au aşteptat verdictul
psihologiei. De pildă, o serie de probleme ale creaţiei şi implicit ale creativităţii
în artă, ştiinţă etc. s-au bucurat de atenţia teoreticienilor cu mult înaintea apariţiei
propriu-zise a teoriilor moderne de psihologia creativităţii, fără însă să aibă o te-
meinică fundamentare ştiinţifică, psiho-fiziologică (viziunea romanticilor despre
creativitate etc.). Uneori, aceste teorii au căutat suport, mai mult sau mai puţin
consistent, în psihologia timpului respectiv. Dar ele au necesitat şi încă mai necesită
o redimensionare şi fundamentare ştiinţifică, o triere şi filtrare prin prisma punctului
de vedere ştiinţific, a cercetărilor psihologice moderne şi contemporane. Această
mişcare retroactivă a ştiinţei, concomitentă cu înaintarea, se înfăptuieşte nu numai
în psihologie, ci în fiecare ramură a ştiinţei.
Din această perspectivă, psihologia creativităţii urmăreşte, în esenţă, aşa cum
am mai arătat şi în altă parte, să pună în evidenţă cum şi în ce condiţii apar ideile
noi, originale şi valoroase, care sunt factorii stimulativi şi frenatori ai creativităţii,
ce procese psihice concură la creativitate şi care este ponderea lor, în ce mod
conlucrează conştientul şi inconştientul în apariţia ideilor noi. Ea studiază structurile
euristice în funcţionalitatea lor complexă şi dinamică, etapele creativităţii, tipologia
creatorilor, metodele de investigaţie şi dezvoltare a creativităţii. Aceasta este, în
principal, după opinia noastră, problematica psihologiei creativităţii.
Trebuie să recunoaştem că această problematică, cât şi unghiul de vedere al
psihologiei creativităţii sunt absolut necesare, dar nu şi suficiente prin ele însele.
Teoria creativităţii poate să înceapă, dar nicidecum nu se încheie cu aceste pro-
bleme. Din această perspectivă împărtăşim ideea că „Unghiul de vedere psihologic
este fără îndoială deosebit de important în studiul creativităţii, dar acesta nu este
singurul unghi de vedere posibil şi important. Problematica creativităţii este şi ră-
mâne, înainte de toate, una prin excelenţă filosofică" (A. Roth, Omul creativ, 1978).
Noi credem, ca şi A. Roth, în dreptul de fiinţare al filosofici creativităţii şi creaţiei,

85
 ale cărei problematică şi obiect de studiu vor trebui puse în evidenţă, printr-o
cercetare de-sine-stătătoare. Filosofia, în consens cu viziunea ei sistemică şi inte-
gratoare, va opera, credem, pe domeniul totalităţii teoriei creativităţii, cu categorii
specifice, de un anumit grad de generalitate, sporit în raport cu alte discipline.
Obiectul ei se conturează mai bine de pe poziţia sistemului construit.
Pentru creativitatea socială, unghiul psihologiei creativităţii nu acoperă decât
o mică parte din nevoile ei. Psihologiei creativităţii i se poate aduce o obiecţie,
deloc lipsită de temei, aceea că rămâne, în principal, cantonată doar la nivelul
explicării producerii ideilor noi, originale şi valoroase. Este de mirare că aşa stau
lucrurile, deşi psihologia se ocupă şi de studiul comportamentului, al activităţilor.
Dar psihologia nu a făcut decât o firavă deschidere către studiul comportamentului
creativ, direcţie care duce spre sociologia creativităţii.
Totuşi, trebuie să recunoaştem faptul că problematica producerii ideilor noi,
originale şi valoroase este atât de importantă în sine, cât şi pentru societate, este
atât de complexă şi de profundă, încât necesită o disciplină de studiu specială şi
înalt specializată.
Dar, ideea nouă, originală şi valoroasă, deşi foarte importantă şi prima în
ordinea genetică a elementelor componente ale obiectului de studiu şi problematicii
teoriei creativităţii sociale, este doar proiectul creativ, nu şi lucrul, este doar înce-
putul, nu şi sfârşitul. De la idee la lucru, de la proiect la acţiune obiectuală este
un drum lung şi anevoios, pe care teoria creativităţii trebuie să-1 străbată.
în plus, teoria creativităţii în drumul ei către social trebuie să facă pasul de
la individ la grup. Această trecere a fost pregătită în bună măsură de psihologie
care, prin intermediul psihologiei sociale, a făcut deschiderea către studiul creati-
vităţii în microgrupuri. Multe din metodele de creativitate, elaborate de psihologie,
vizează creativitatea în grup. Desigur, ea a rămas la grupurile mici, fără să vizeze
macrogrupurile.
Aşadar, următorul pas, de la ideea nouă, originală şi valoroasă, ce face obiec-
tul psihologiei, către lucru, trece prin acţiune. Această trecere presupune o uşoară
schimbare a unghiului de vedere. Relaţia dintre idee şi acţiune a fost şi ea într-o
anumită măsură pregătită de psihologie, care a avut inspiraţia de a trata domeniul
ideaţiei prin prisma conceptului fecund, mediator, cu valenţe inter- şi multidisci-
plinare, acela de acţiune mentală (J. Piaget, I.P. Galperin). Acţiunile mentale sunt,
din perspectiva psihologiei genetice, o interiorizare treptată a acţiunilor cu lucrurile,
prin repetare în istorie sau în ontogeneză. Dar şi acţiunile cu lucrurile, din pers-
pectivă psihologic-praxiologică, sunt o exteriorizare a acţiunilor mentale, care le
prefigurează pe primele ca proiect, decizie, schemă mentală. Este vorba de o
mişcare autentic reversibilă, de la exterior la interior şi invers, de la interior la
exterior. Exteriorul trece în interior, iar acesta se revarsă în exterior.
Conceptul unificator, acela de acţiune mentală, face deschiderea şi realizează
joncţiunea dintre psihologia creativităţii şi praxiologie.
 3. Euristica şi socioeuristica

Euristica este o ştiinţă complexă, interdisciplinară, unde se întâlnesc, de fapt,

psihologia, logica, sociologia, metodologia, matematica etc. Dar complexitatea ace-
stei discipline este de altă factură decât complexitatea sociologiei. La nivelul ace-
steia din urmă am atins punctul maxim de complexitate, de unde ne repliem, pe
curba descendentă, către un grad mai mic de complexitate, la nivelul euristicii, în
favoarea unei mai mari specializări şi aprofundări. Şi aici se aplică binecunoscuta
relaţie din logica formală, a inversei proporţionalităţi din sfera şi conţinutul unui
concept, despre care am pomenit şi în altă parte. Prin extrapolare, cu cât sfera unui
domeniu e mai largă, cu atât conţinutul e mai puţin determinat, mai vag. Cu cât
sfera domeniului devine mai mică, cu atât conţinutul devine mai bogat şi mai
analitic investigat, mai aprofundat şi mai riguros exprimat.
în cercetarea creativităţii ne-am întâlnit cu o sferă îngustă şi un conţinut bogat
la nivelul psihologiei, ne-am comutat apoi pe o sferă mai largă, cu un conţinut
mai puţin determinat la nivelul praxiologiei, am avansat spre o sferă extrem de
largă, maximă în sistemul nostru de referinţă, la nivelul sociologiei, cu un conţinut
nu tocmai bine determinat, în care ne-a fost mai greu să circumscriem obiectul şi
problematica teoriei creativităţii, după care am revenit spre o sferă mai îngustă, cu
un conţinut mai bogat, în domeniul euristicii.
în ceea ce priveşte aplicarea principiilor compunerii progresive şi ordonării
genetice, vom observa că ele se pun în evidenţă de la sine, ceea ce le confirmă
valabilitatea, obiectivitatea şi valoarea lor metodologică. Euristica se ordonează
structural şi cronologic după celelalte discipline menţionate şi se plasează în aria
complexităţii descrescânde, după sociologie, aşa cum am văzut mai înainte. Fiind
recent apărută, euristica este cel mai puţin elaborată, comparativ cu celelalte disci-
pline pe care le-am trecut în revistă. Poate tocmai de aceea ea cunoaşte, în mo-
mentul de faţă, interpretări dintre cele mai diverse, găsindu-se, cumva, în etapa
construcţiei conceptuale, a căutărilor de obiect şi de problematică.
Desigur, şi aici, ca şi în celelalte paragrafe, respectând criteriile formulate
iniţial, de a urmări liniile de forţă, axul de medieri, trecerile etc., nu ne vom opri
la amănunte. Ni se pare interesant de semnalat faptul că euristica, fiind o disciplină
complexă, încearcă să integreze parţial, selectiv şi diferenţiat pe celelalte apărute
înaintea ei (psihologia, praxiologia etc.) şi încă pe altele, asimilând de la ele ceea
ce este valoros, de natură să-i fundamenteze obiectul de studiu şi problematica. De
la psihologia creativităţii ea asimilează elementul de bază al acesteia, care de fapt
formează esenţa creativităţii, şi anume elaborarea ideilor noi, originale şi valoroase.
Bazându-se în subsidiar chiar şi pe modalităţile exploratorii şi conceptuale ale psi-
hologiei (subconştient, intuiţie, fantezie etc.), pe care încearcă să le conjuge cu
concepte logice, euristica pune aceste probleme pe coordonate mai largi, acelea
ale descoperirilor şi invenţiilor, ca modalităţi concrete şi practice de căutare a nou-
lui, ceea ce înseamnă un pas înainte, prin trecerea din sfera creativităţii, specifică
obiectului psihologiei, către creaţia propriu-zisă. De la praxiologie, euristica preia

87
 de acţiune. Dar euristica se plasează în câmpul acţiunilor creative şi
reatoare complexe, al rezolvării problemelor dificile, care în cadrul societăţii ating
grad de dificultate şi complexitate deosebit de mare. Euristica asimilează atât
nodele de probleme complexe din societate, cât şi strategii eficiente, experimentate
ocial îfl perioade mari de timp, prin încercări şi erori, de rezolvare a acestora. Pe
le alta parte, se pare că euristica încearcă să se plaseze pe punctul de vedere fertil
ti concilierii dintre infralogic şi logic în creativitate şi creaţie, ceea ce îi oferă
josibilitatea unei largi deschideri, prin intermediul logicii, către metodologia con-
emporană (formalizare, axiomatizare, modelare etc.), în cooperare cu care îşi con-
struieşte metodele sale, cu particularităţile lor specifice.
Metodele euristice nu sunt total diferite de metodele tradiţionale. Din acest
sunet de vedere, euristica ni se pare a fi bivalentă: o valenţă se află conjugată cu
infralogicul, prin care asimilează toate cuceririle de bază, mai ales ale psihologiei,
abţinute prin explorarea subconştientului; cealaltă valenţă e plasată în domeniul
logicului, asimilând virtuţile de corectitudine, demonstraţie şi rigoare ale acestuia.
Euristica tinde să întărească infralogicul prin procedee logice şi să „slăbea-
scă" logicul de tip clasic prin procedee infralogice. Cultivă o logică de tip „Slab",
faţă de cea clasică, bazată pe plauzibil, vag, contradictoriu etc., cât şi o infralogică
întărită, fundamentată pe tendinţa de argumentare şi demonstrare, fie şi parţială, a
infralogicului, considerat de unii autori indemonstrabil şi plasat ca atare exclusiv
în câmpul aleatorului. Euristica rămâne sensibilă la limbajele vagi, deosebit de
operante în planul infralogicului, dar şi la raţionamentele nuanţate, care se circum-
scriu logicului. Pe de altă parte, euristica încearcă să concilieze ştiinţa cu arta,
rigurosul cu nerigurosul în creaţie. Din această perspectivă, ea încearcă să cultive
algoritmicul, specific logicului şi nonalgoritmicului, specific infralogicului, în sin-
teza lor. Aşadar, ţinând seama de comentariile dinainte, euristica ne apare drept o
disciplină complexă, de mare sinteză, ce adoptă o strategie subtilă, flexibilă şi
eficientă, de conciliere a antitezelor, de evitare a extremelor, operând pe zone di-
vergente, aparent antinomice, pe care încearcă să le armonizeze, având drept ţel
esenţial şi fundamental rezolvarea creativă a problemelor complexe.
Problematica convergentă, precum şi unele interferenţe pe anumite zone, ale
sociologiei şi euristicii, determină cu necesitate impactul dintre ele. Dar este inte-
resant de semnalat faptul că, după opinia noastră, ţinând seama şi de argumentele
aduse mai înainte, iniţiativa i-a aparţinut sociologiei şi nu euristicii. Această ten-
tativă se explică prin unele nevoi intrinseci ale sociologiei, care au determinat-o
să iasă în întâmpinarea euristicii. Nevoia acută care a direcţional sociologia spre
euristică este, credem, aceea că euristica, prin strategiile sale, poate să ofere un
set de soluţii şi metode creative eficiente pentru rezolvarea problemelor complexe
de tip social.
Aşa cum am mai arătat, în esenţa ei, euristica rămâne angrenată în rezolvarea
creativă a problemelor complexe. „A rezolva o problemă înseamnă a găsi o ieşire
dmtr-o dificultate, înseamnă a găsi o cale de a ocoli un obstacol, de a atinge un
obiectiv care nu este direct accesibil" (G. Polya, Descoperirea în matematică, eu-

88
 ristica rezolvării problemelor, 1971). Sociologia, care se confrunta tocmai cu un
asemenea tip de probleme (complexe, dificile), nu poate să rămână insensibilă la
disponibilităţile euristicii în acest sens. Diferiţi cercetători, cu perspicacitate, au
sesizat nevoia şi avantajele unei alianţe a sociologiei cu euristica, care marchează
apariţia unei noi interdiscipline - socioeuristica.
Socioeuristica ne apare ca o disciplină complexă, de sinteză, o ştiinţă inter-
disciplinară, născută din corelaţia sociologiei şi euristicii, având drept scop rezol-
varea creativă a problemelor sociale prin strategii, procedee şi metode de tip eu-
ristic.
Cooperarea dintre cele două discipline se cere înţeleasă într-o manieră reci-
proc avantajoasă. Prin extrapolare, diferenţiată şi judicioasă, euristica poate tran-
sfera sociologiei modele posibile de rezolvare creativă a problemelor sociale com-
plexe, dificile, dinamice, iar sociologia poate retroceda euristicii procedee, metode
şi modele, experimentate social-istoric, de rezolvare creativă a problemelor sociale.
Societatea omenească deţine un tezaur extrem de bogat de probleme rezolvate crea-
tiv, de experienţă social-umană verificată în cele mai complexe şi dificile situaţii.
Cu mult înainte de a apărea euristica, societatea, din nevoi practice, a experimentat
de-a lungul milenarei sale existenţe asemenea metode şi procedee creative, de re-
zolvare a problemelor sociale. Prin cooperarea dintre sociologie şi euristică, aceasta
din urmă are posibilitatea să-şi verifice propriile sale strategii, procedee şi metode
pe terenul fertil şi complex al sociologiei şi să asimileze noi rezultate, îmbogăţindu-
şi în continuare metodologia.
Desigur, nimeni nu se aşteaptă ca euristica să dea soluţii de rezolvare pentru
toate problemele sociale. Păstrarea măsurii ne fereşte atât de un optimism exagerat,
care ne poate crea deziluzii, cât şi de pesimismul dezolant, noncreativ, ce ne stre-
coară suspiciunea şi rezerva. Şi în acest caz se cere să procedăm într-o manieră
creativă: să încercăm, să vedem, să experimentăm. Nu putem şti apriori până unde
putem merge. Este necesară o muncă tenace şi de lunga durată, în echipă complexă,
pentru a elabora modele socio-euristice de rezolvare a problemelor sociale. Se cere
elaborată o tipologie a problemelor în ordinea complexităţii lor şi creşterii gradului
de dificultate, pe de o parte, cât şi o alcătuire de procedee metodologice-strategice,
cupluri şi seturi de metode care se potrivesc unor tipuri de probleme, pe de altă
parte. Este puţin probabil că va fi găsit algoritmul rezolvării tuturor problemelor
sau că toate problemele sociale vor putea fi tipizate şi rezolvate prin metode po-
trivite. Izomorfismul problemă-metodă este foarte important, dar nu ştim cât de
general şi cât de operaţional este. Va rămâne, desigur, spaţiu destul de mare pentru
intuiţie, fler, experienţă, tatonare, încercare-eroare etc., care se înscriu şi ele ca
procedee, de un anumit fel, în metodologia euristică.
Matematica, prin rezolvarea de probleme specifice domeniului său, cu grade
diferite de dificultate şi complexitate, deţine o îndelungată, vastă şi aprofundată
experienţă în acest domeniu, experienţă ce poate şi trebuie să fie fructificată şi
generalizată. Euristica încearcă să asimileze această experienţă şi, prin socio-
euristica, o pune la îndemâna sociologiei. Triada matematică-euristică-sociologie

89
devine deosebit de fertilă şi promiţătoare în perspectiva viitorului apropiat. Socio-
1 gia s-a dovedit foarte receptivă la asimilarea metodelor cuantificate, a modelelor
atematice, având în acest sens o experienţă acumulată, pe care se poate grefa
ioeuristica. Nu este în intenţia şi nici nu ţine de competenţa noastră să intrăm
aprofundat în asemenea probleme, ci doar să le semnalăm.
Analiza cronologică, din perspectiva principiilor metodologice, consemnate
iniţial, demonstrează că socioeuristica (de fapt psihopraxisocioeuristica), ca disci-
plină complexă, se naşte într-un autentic proces de compunere progresivă şi ordo-
nare genetică. Din perspectiva acestei noi discipline, într-un sens larg, nerestrictiv,
prin creativitate socială înţelegem atât capacitatea intelectual-ideativă, afectivă, vo-
litivă, cât şi acţionai - transformatoare a grupurilor (categorii sociale, comunităţi
umane, formaţiuni de muncă etc.) de a produce idei şi lucruri noi, originale şi
valoroase, necesare societăţii omeneşti, în consens cu viziunea socioeuristicii, prin
creativitate socială înţelegem şi activitatea grupurilor şi a indivizilor de rezolvare
eficientă a problemelor multiple, complexe şi dificile cu care se confruntă socie-
tatea. Ca orice definiţie, cea menţionată mai înainte constituie doar un reper ope-
raţional pentru activitatea proprie de cercetare, lăsând cale deschisă completărilor,
aprofundărilor şi nuanţărilor ulterioare.

4. Delimitări relative

în paragrafele anterioare am implicat în discuţie o serie de discipline ştiinţifi-

ce: psihologia, praxiologia, sociologia, euristica şi socioeuristica. Considerăm că
este util să delimităm mai bine aceste discipline din punct de vedere acţionai şi să
subliniem mai pregnant zonele lor de interferenţă.
Pentru a realiza acest deziderat credem că e necesar să analizăm mai întâi
unele specii de acţiuni, fără pretenţia de a realiza o tratare completă a acestora.
Vom aborda următoarele cupluri de acţiuni: eficiente-noneficiente; creaţive-non-
creative; materiale-mentale; individuale-grupale.
Vom descrie mai întâi, pe scurt, categoria acţiunilor eficiente, în acest con-
text, prin acţiuni eficiente vom înţelege, în consens cu praxiologia, acele acţiuni
care realizează obiectivele. Este o clasă de acţiuni deosebit de importante pentru
societate, în această grupă intră toate acţiunile economice-comerciale, sanitare, cul-
turale, instructiv-educative etc., care au finalizat obiectivele în prealabil stabilite,
m conformitate cu anumite nevoi ale societăţii, imediate sau de perspectivă.
Aceste acţiuni cad, după opinia noastră, în aria de investigaţie comună a
tuturor celor cinci discipline menţionate mai înainte, cât şi în sfera de preocupări
a altor ştiinţe. Numai că fiecare dintre ştiinţe se raportează diferenţiat la aceste
acţiuni, prin mijloace specifice şi cu accente diferite, puse fie pe un aspect, fie pe
altul. După opinia lui T. Kotarbinski, praxiologia se ocupă exclusiv cu studiul
acestei categorii de acţiuni.
p altă clasă de acţiuni o formează cele noneficiente. Prin acţiuni noneficiente
vom înţelege pe acelea care nu finalizează obiectivele. Dacă o persoană, instituţie

90
 sau întreprindere nu şi-au finalizat în întregime scopurile înseamnă ca cei pu^m u
parte dintre acţiunile acestora au fost noneficiente. Această clasă de acţiuni nu
intră, prin definiţie, în obiectul de studiu al praxiologiei care, aşa cum am văzut,
abordează doar acţiunile eficiente. Dar de acţiunile noneficiente se interesează în-
deaproape, credem, restul disciplinelor analizate, mai ales sociologia, în principal
din punctul de vedere al eficientizării lor. Pe măsură ce o acţiune sau un grup de
acţiuni din această clasă devin eficiente, intrând în prima categorie descrisă, ele
cad în aria de preocupări a praxiologiei. Desigur, este de dorit ca prima categorie
(cele eficiente) să fie cât mai mare, iar ultima categorie (cele noneficiente) să fie
cât mai mică sau chiar nulă.
Acţiunile creative formează o altă categorie de referinţă, foarte importantă,
din punctul de vedere care ne interesează pe noi. Prin acţiuni creative vom înţelege
pe acelea care realizează idei şi lucruri noi, originale şi valoroase pentru societate.
Această categorie de acţiuni (ca şi cele eficiente) cade în aria de preocupări a
tuturor disciplinelor din sistemul nostru de referinţă. Aici vom include acţiunile de
inovare socială, activitatea finalizată în inovaţii tehnice, invenţiile, realizările teh-
nologice, descoperirile ştiinţifice, creaţiile literar-artistice şi filosofice etc.
Prin acţiuni noncreative vom înţelege acele acţiuni care nu sunt implicate în
producerea de idei sau lucruri noi şi originale pentru societate, dar sunt utile, ne-
cesare şi chiar indispensabile pentru funcţionalitatea ei. In această categorie se
încadrează, de exemplu, acţiunile rutiniere, cum ar fi munca la banda rulantă, mun-
ca de asamblare etc. Aceste acţiuni, deşi cad în aria de interes a psihologiei generale
şi a psihologiei gândirii, ca acţiuni mentale-materiale etc., ele nu intră în zona de
preocupări a psihologiei creativităţii (care se interesează doar de acţiunile mentale
creative), euristicii şi socioeuristicii. Fiind utile pentru societate, aceste acţiuni intră
în obiectul de studiu al sociologiei, care se interesează de ele din cel puţin două
puncte de vedere: mai întâi, pentru utilitatea lor social-economică, iar apoi, aşa
cum am mai arătat, pentru a le complementa cu acţiuni înalt creative care să com-
penseze, pe alte planuri, deficitul lor de creativitate, în măsura în care unele dintre
aceste acţiuni sunt eficiente, ele intră şi în obiectul de studiu al praxiologiei.
O altă categorie de acţiuni o constituie acţiunile mentale. Prin acţiuni mentale
înţelegem acţiunile nonmateriale (în sens de nonmotorii), dar care, din punctul de
vedere al teoriei creativităţii, le preced şi le prefigurează pe acestea, ca proiect,
decizie, gândire, afectivitate, voinţă, inteligenţă conceptuală, imaginaţie etc. Aceste
acţiuni cad preponderent în aria de studiu a psihologiei. Aşa cum am mai arătat,
acţiunile mentale constituie o interiorizare prin repetare a celor materiale. Apoi,
ele trec, din nou, prin exteriorizare, în acţiuni materiale, ca plan ideal şi impuls
interior. O separare a acţiunilor mentale de cele materiale, din punctul de vedere
al teoriei creativităţii este cu totul relativă, căci aceste două feluri de acţiuni se
condiţionează reciproc, împreună cu psihologia (mai ales cu psihologia creativi-
tăţii), de studiul acţiunilor mentale se interesează îndeaproape euristica şi socioeu-
ristica, din perspectiva rezolvării creative a problemelor complexe. Fără a fi total

91
 dezinteresate de aceste acţiuni, praxiologia şi sociologia se raportează în mai mică
măsură la ele.
Prin acţiuni materiale înţelegem acţiunile nonideale, cele energetic- compor-
mentale-motorii, individuale şi grupale. Acţiunile individuale şi grupale produc-
t've din industrie, agricultură, servicii etc, sunt acţiuni materiale. Aceste acţiuni
cad ' preponderent în aria de investigaţie a sociologiei şi praxiologiei. Psihologia,

ocupându-se preponderent de acţiunile mentale, cercetează totuşi şi acţiunile ma-

teriale, mai ales sub raport comportamental, cu predilecţie în plan individual. Eu-
ristica si mai ales socioeuristica, ocupându-se de rezolvarea creativă a problemelor
complexe, pe lângă acţiunile mentale creative, cuprind cu necesitate, în aria lor de
investigaţie şi acţiunile materiale creative.
Prin acţiuni individuale înţelegem acele acţiuni pe care le realizează o singură
persoană, fără a fi nevoită să coopereze cu alte persoane. Acţiunile individuale
care au şi o componentă mentală (acţiuni mentale) cad în zona de interes a psiho-
logiei. Dacă sunt de natură creativă, ele intră şi în obiectul de studiu al psihologiei
creativităţii, euristicii etc. De acţiunea individuală eficientă se interesează şi pra-
xiologia. Sociologia se ocupă în mai mică măsură de studiul acţiunii individuale,
ea fiind centrată pe acţiunile grupale.
în fine, ultima categorie de acţiuni, de care intenţionăm să ne ocupăm, o
constituie acţiunea grupală, adică acţiunea care presupune cu necesitate cooperarea
între două sau mai multe persoane, în vederea finalizării unei activităţi comune.
Această acţiune, deosebii de importantă pentru societate, intră preponderent în aria
de investigaţie a sociologiei. De ea se interesează şi praxiologia, sub aspectul coo-
perării pozitive şi negative. Socioeuristica, în legătură cu sociologia, abordează
această acţiune sub aspectul rezolvării creative a problemelor sociale complexe.
Psihologia şi euristica se interesează de aceste acţiuni în mai mică măsură, com-
parativ cu celelalte discipline.
După cum observăm, unele dintre aceste specii de acţiuni se interferează,
ceea ce atrage după sine o interferenţă de obiect şi de problematică între disciplinele
care se ocupă cu studiul lor. Prin definiţiile şi descrierile date fiecărei specii de
acţiuni, prin corelarea lor cu disciplinele ştiinţifice de care ne-am ocupat noi în
această parte a lucrării, am încercat să punem mai bine în evidenţă delimitările,
relative totuşi, dintre aceste discipline, cât şi unele interferenţe din punct de vedere
acţionai. Această problemă rămâne însă deschisă cercetărilor ulterioare de natură
mterdisciplinară, deoarece multe ramuri ştiinţifice nu au ajuns încă la conştiinţa
faptului că studiază diferite specii de acţiuni şi, ca atare, s-au preocupat prea puţin
de cercetarea acestui aspect. Cooperarea lor strânsă cu praxiologia va fi de natură
să aducă unele clarificări suplimentare în câmpul delimitărilor şi interferenţelor,
sub raport acţionai, al acestor ştiinţe.
In concluzie, în raport cu alte discipline consemnate mai înainte, socio-
u
-unstica, d pă opinia noastră, urmează să cerceteze, în exclusivitate, particulari-
ţile creativităţii şi creaţiei sociale, rezolvarea creativă a problemelor sociale com-
plexe.

32
 CAPITOLUL XII

COMPONENTE ALE CREATIVITĂŢII SOCIALE

1. Introducere

în realizarea creativităţii sociale este implicată o serie de structuri (compo-

nente) fundamentale, structuri pe care le numim, prin analogie cu euremele, socio-
eureme. Ele sunt formate din elemente în interrelaţie, care conlucrează la realizarea
unei funcţii social-créative. De aceste componente ne vom ocupa în paginile ur-
mătoare.

2. Componenta intelectual-culturală

Este în afara oricărei îndoieli faptul că frecvenţa, amplitudinea şi forţa crea-

tivităţii sociale sunt dependente de gradul de dezvoltare intelectual culturală a co-
lectivităţilor. Cultura grupurilor este creuzetul în care se plămădeşte creativitatea
socială. Există temei să presupunem că cei doi factori, cultura şi creativitatea so-
cială, sunt într-o relaţie de proporţionalitate directă: cu cât cultura colectivităţilor
e mai ridicată, cu atât indicele lor de creativitate poate fi mai înalt, iar frecvenţa
statistică a ideilor şi lucrurilor noi, originale şi valoroase pentru societate, mai
mare. Cultura grupurilor este un fenomen puternic al creativităţii sociale.
Din perspectiva teoriei informaţiei, una din premisele importante ale culturii
o constituie cantitatea de informaţie mai mult sau mai puţin divergentă, de care
dispun grupurile sociale, informaţie asimilată, comprehensiv sedimentată, cu posi-
bilităţi polivalente de utilizare a ei în situaţii variate. Această informaţie formează
un fond de semanteme care devine zestrea culturală a indivizilor şi grupurilor,
suportul creativităţii individuale şi sociale (a se vedea Şt. Georgescu, Creaţie şi
metodă, 1972). Gradul de cultură şi cantitatea de informaţie sunt concepte apropiate
care se condiţionează reciproc (a se vedea A. Moles, Sociodinamica culturii, 1974).
în această ordine de idei, Alex F. Osborn consideră, cu îndreptăţit temei, aşa cum
am mai arătat, că în creativitate cantitatea de informaţie produce calitate ideatică
(a se vedea Alex F. Osborn, Applied imagination. Principles and procedures of
creative problem-solving, 1963).
Informaţia divergentă în cultură este de natură să favorizeze în mai mare
măsură decât cea convergentă asocierile, combinările, interpolările informaţionale
între indivizi, pe de o parte, şi între grupuri, pe de altă parte. Este de presupus că
două persoane (sau grupuri) care dispun de informaţie divergentă comunică mai

93
creativ decât două persoane (sau grupuri) care posedă informaţie convergentă. Pri-
mele au şanse mai mari să devină înalt creative, decât cele din urmă.
Există o relaţie strânsă, de reciprocitate între dezvoltarea intelectuală şi cea
culturală: cultura facilitează dezvoltarea intelectuală a indivizilor şi grupurilor, iar
dezvoltarea intelectuală a acestora este o premisă importantă pentru producerea şi
asimilarea culturii, pentru realizarea creativităţii sociale.
în cadrul structurii intelectual-culturale includem o serie de elemente com-
ponente, cum ar fi: inteligenţa şi imaginaţia socială, gândirea socială creativă, cu-
riozitatea socială, interesul social etc. Toate aceste elemente structurale au un rol
important în realizarea funcţiei intelectual-culturale care, la rândul ei, în cooperare
cu alte structuri şi funcţii, generează creativitatea socială.

3. Structura profesional-ştiinţifică

Această structură e înrudită cu precedenta, aceea intelectual-culturală. Infor-

maţia profesional-ştiinţifică este şi ea o componentă a culturii, dar o componentă
analitică, specializată, cu o arie mai îngustă, dar de o mare profunzime. Din acest
punct de vedere, creativitatea în domeniul profesiei fiecăruia este o parte compo-
nentă a creativităţii sociale, în această structură intră pregătirea ştiinţifică şi pro-
fesională a indivizilor şi grupurilor, informarea lor în profesie, dezvoltarea capa-
cităţilor tehnice şi social-economice, pregătirea managerială şi de marketing,
însuşirea perfecţionarea deprinderilor de muncă şi a posibilităţii de a le transfera
rapid şi eficient dintr-un domeniu în altul, atunci când e nevoie.
De fapt, creativitatea socială ca gen se manifestă în cea mai mare măsură
prin speciile sale, adică prin diferitele profesiuni sociale. Indivizii se pot manifesta
creativ mai ales în cadrul profesiunii pe care o practică. Cu o frecvenţă mai mică,
unii indivizi realizează o creativitate transversală, trecând prin mai multe profesiuni.
Este de presupus ca, cu cât cultura generală a unei persoane sau a unui grup este
mai largă şi cu cât cultura specială (profesională) este mai profundă, mai bine
stăpânită, cu atât creativitatea lor este mai mare.
O dispersare prea mare în cultura generală, în lipsa unei specializări profunde,
riguroase, poate să devină sterilă, sub raportul creativităţii, cum o specializare prea
îngustă, fără deschidere la cultura generală, la domeniile adiacente, care facilitează
analogiile, asociaţiile, combinaţiile, transferul, poate să se dovedească ineficientă,
sub raportul creativităţii.

4. Elementul competiţional-stimulativ

De nivelul şi amploarea desfăşurării competiţiei sociale, la nivel individual

Şi grupai, în forme şi modalităţi cât mai variate, depinde, în bună măsură, realizarea
creativităţii sociale, întreaga practică pedagogică demonstrează faptul că instrucţia
şi educaţia se realizează cu o mai mare eficienţă într-un cadru competitiv, ceea ce

94
 este perfect valabil şi pentru creşterea creativităţii sociale, în această ordine de
idei, Alex F. Osborn scria: „Unii psihologi au dovedit că competiţia creşte capa-
citatea mentală de lucru a adulţilor sau a copiilor cu 50% sau chiar mai mult. O
asemenea motivare contează mai mult în ideatic decât în oricare altă funcţie men-
tală, deoarece adevărata creativitate depinde foarte mult de aplicarea efortului"
(Alex F. Osborn, 1963).
Competiţia socială este o puternică forţă de generare şi dezvoltare a potenţia-
lului creativ al indivizilor şi grupurilor. Lipsa competenţei sociale este echivalentă
cu stagnarea şi mortificarea creativităţii. Competiţia socială şi recompensarea ma-
terială şi morală a creatorilor, proporţional cu valoarea socială a produsului creat,
contribuie la mărirea tonusului cerebral al indivizilor şi colectivităţilor, la sporirea
capacităţii lor de efort, la utilizarea eficientă a timpului, la continua autoperfecţio-
nare a activităţii, cu consecinţe dintre cele mai faste în aria creativităţii sociale.
Ascunde în sine un sâmbure de adevăr supoziţia subtilă a lui E. Schrôdinger, po-
trivit căreia lipsa competiţiei interindividuale duce la o „Frânare puternică a evo-
luţiei biologice", iar mecanizarea intensă a industriei „Atrage după sine pericolul
serios al degenerării generale a organului inteligenţei noastre" (E. Schrôdinger, Ce
este viaţa?. Spirit şi materie, 1980), ceea ce duce implicit la o diminuare a crea-
tivităţii umane, deoarece inteligenţa, după cum se ştie, are o pondere relativ mare
în realizarea creativităţii, împotriva acestor pericole reale, societatea trebuie să gă-
sească antidoturi eficiente, de natură creativă.

5. Factorul atitudinal-educaţional

Creativitatea socială este în bună măsură şi o stare de spirit, o atitudine a

indivizilor şi grupurilor, care se cere formată, dezvoltată, începând cu familia, gră-
diniţa, şcoala etc. A avea o atitudine creativă înseamnă a te situa în toate împre-
jurările de partea noului, împotriva vechiului, a promova originalitatea şi valoarea
în opoziţie cu nonvaloarea, a da curs utilului şi eficienţei în activitatea social-eco-
nomică. Indivizii şi grupurile au nevoie să fie sensibilizate sub raport atitudinal
faţă de creativitatea socială, de a o preţui, încuraja şi promova.
Atitudinile şi aptitudinile creative formează un cuplu de o mare eficienţă în
domeniul creativităţii sociale. Atitudinea creativă propulsează grupurile şi le cre-
ează disponibilităţi intelectuale pentru manifestarea eficientă a aptitudinilor lor crea-
tive, iar acestea din urmă sunt de natură să le întreţină şi să le susţină pe cele
dintâi să contribuie la diversificarea gamei atitudinale şi să genereze noi aptitudini
creative.
Atitudinea creativă presupune un comportament de explorare, de permanentă
căutare, de îndoială metodică, de experimentare, de trecere a oricărui fenomen şi
eveniment prin filtrul raţiunii individuale şi grupale. Sunt extrem de interesante în
acest sens cercetările antropologice realizate de Margaret Mead. Ea a cercetat patru
culturi tribale, vizând unele aspecte ale creativităţii individuale (indivizii creativi
şi noncreativi) şi sociale (ambianţa creativă, atitudinea grupului faţă de creativitate,

95
modalitatea de manifestare a creativităţii etc.). Cercetătoarea a constatat în 1928
-ă în cultura Samoa, în care dansul reprezintă modalitatea esenţială de manifestare
creativităţii, deşi se constată posibilitatea unei uşoare divergenţe în modificarea
lansurilor tradiţionale, totuşi, căutarea noului, ca element fundamental al creativi-
ătii nu este stimulată de colectivitate. După opinia autorului, lipsa căutării noului
• de natură să explice de ce cultura acestei comunităţi nu a dat naştere unei arte
jemnificative.
M. Mead aminteşte de o cercetare (Unabelin, 1938), asupra culturii Arapesh-
lor realizată prin intermediul testului Rorschach, din care rezultă că această co-
nunitate ignoră manifestările creative ale indivizilor, ceea ce conduce la oprimarea
>otenţelor creative ale acestora. Copiii sunt educaţi de grup în spiritul unei totale
i depline convergenţe. La toate întrebările cercetătorului s-a obţinut unul şi acelaşi
ăspuns stereotip, noncreativ. S-a tras concluzia că în această comunitate lipseşte
:reativitatea în oricare domeniu al vieţii sale.
Cercetările pe cultura Bali (1941, 1942) pun în evidenţă faptul că, deşi mem-
irii acestei comunităţi sunt preponderent artişti, comunitatea are o atitudine restric-
ivă faţă de creativitate, permiţând doar puţine inovaţii, supuse şi acestea unei critici
cerbe. Copiii comunităţii sunt educaţi în a reproduce cultura tradiţională, realizând
loar în foarte mică măsură elemente noi.
Cultura Manus, fără a avea o artă proprie ca manifestare a creativităţii, sti-
lulează procedeul de a pune întrebări, de a avea o atitudine de explorare faţă de
jmea înconjurătoare, de căutare a metodelor şi formelor noi. Atitudinea de stimu-
ire a creativităţii individuale a făcut ca acest trib să fie cel mai creativ, să deţină
superioritate netă în raport cu triburile menţionate mai înainte (Cf. Erika Landau,
'sihologia creativităţii, 1979).
Prin extrapolare prudentă şi diferenţiată, aceste experimente îşi păstrează
arţial valabilitatea chiar şi pentru multe din colectivităţile avansate. Iese cu preg-
anţă în evidenţă faptul că atitudinea colectivităţii poate să fie un puternic factor
imulativ sau frenator al creativităţii individuale şi sociale. Totodată, este validată
pe comunităţile primitive metoda întrebărilor şi a comportamentului explorator,
ivergent, nonconformist, ca modalităţi de stimulare a creativităţii individuale şi
)ciale. Din aceste experimente se desprind concluzii foarte importante de formare
dezvoltare a creativităţii în microcolectivităţile şcolare, în familie şi în societate.
Şcoala la toate nivelurile, e în măsură să contribuie mai eficient la stimularea
•eativităţii sociale. La drept vorbind, aproape fiecare cetăţean e un fost şcolar,
acă şcoala promovează cu consecvenţă, metodic, aprofundat creativitatea, dacă
troduce în structura învăţământului metode creative, eficiente, este de la sine
ţeles că viitoarele grupuri sociale vor avea premisele creative câştigate încă de
: băncile şcolii, rămânând ca societatea să le promoveze mai departe, să le dea
>i valenţe şi dimensiuni.
In condiţiile exploziei informaţionale contemporane, şcoala este permanent
nenmţată de pericolul supraîncărcării informaţionale a programelor de învăţământ,
' etecte noncreative şi anticreative. Este necesar ca învăţământul să opereze o
riguroasă selecţie în câmpul informaţional, să-şi restructureze periodic programele
prin eliminări şi adăugiri echilibrate, învăţarea creativă în şcoală este în bună mă-
sura condiţionată şi de mutarea accentului de pe biţizare (dopingul informaţional),
pe studierea şi asimilarea metodelor de a învăţa, pe învăţarea metodelor de a crea.
Este imperios necesară mutarea accentului de pe memorarea excesivă, pe gândirea
creativă, introducerea în mai mare măsură în şcoală a metodelor participative şi
euristice, a experimentării permanente, în vederea găsirii metodelor şi procedeelor
cu adevărat creative.

6. Motivarea indivizilor şi grupurilor

Această componentă include, ca elemente constitutive, trebuinţe, interese,

scopuri, idealuri, emoţii, sentimente, pasiuni, curiozitatea, mirarea, dorinţa, am-
bianţa etc. Multe din aceste elemente au funcţii polivalente (inclusiv intelectuale),
dar aici ele se cer privite, în principal, pe latura stimulativ-dinamizatoare. Motivaţia
este o puternică forţă de stimulare a creativităţii individuale şi sociale. Aceste ele-
mente se constituie în mobiluri interne, care propulsează indivizii şi grupurile, prin
impuls interior motivat, în activitatea creativă. Motivaţia este una dintre cele mai
puternice structuri socio-energizante, care declanşează, amplifică şi întreţine forţele
vitale creative ale indivizilor şi grupurilor. Fără motivaţie puternică, creativitatea
individuală şi socială sunt de neconceput. Amplitudinea, durata şi eficienţa creati-
vităţii sociale sunt în bună măsură dependente de forţa componentei motivaţionale.
în cadrul motivaţiei creativităţii sociale un rol deosebit îl au trebuinţele. Ele
au o puternică încărcătură bio-socială şi se constituie ca elemente motivaţionale
vitale ale indivizilor şi grupurilor. Trebuinţele de hrană, de îmbrăcăminte, de per-
petuare a speciei, cele pregnant interindividuale de comunicare, de comuniune cu
semenii, de prietenie, apreciere, prestigiu etc. sunt tot atâtea mobiluri puternice
care imping indivizii şi grupurile spre activitate creativă. O trebuinţă are o perioadă
de apariţie, una de maturizare şi alta de manifestare acută, în care ea se cere
satisfăcută. Nevoia de satisfacere a trebuinţei se constituie, prin sine însăşi, drept
un mobil creativ care pune în mişcare energiile individuale şi grupale. Trebuinţa
conlucrează cu alte elemente la elaborarea unui comportament activ şi creativ, la
perfecţionarea strategiilor acţionale eficiente, care conduc indivizii şi grupurile la
satisfacerea ei. O trebuinţă satisfăcută generează alte trebuinţe, de ordin superior,
care se constituie ca noi mobiluri creative.
Desigur, în cadrul trebuinţelor umane foarte variate şi complexe, cu funcţie
dinamogenă în creativitate, trebuie să luăm în considerare chiar şi trebuinţa de
creativitate. Omul simte o nevoie firească de a se manifesta creativ. Orice obstacol
care împiedică, într-un fel sau altul, această tendinţă atât de necesară de manifestare
a sa îi devine un adversar, împotriva căruia îşi îndreaptă întreaga energie şi price-
pere spre a-1 înlătura.
Un alt element puternic dinamizator, în cadrul acestei structuri, este interesul.
G.W.F. Hegel considera că „Interesele pun în mişcare viaţa popoarelor". Este
foarte adevărat acest lucru: interesul pune în mişcare resorturile cele mai profunde
ale creativităţii umane. Interesele indivizilor şi ale grupurilor sunt suficiente prin
ele însele pentru a declanşa energii nebănuite, o perseverenţă de-a dreptul ieşită
din comun, o tenacitate rar întâlnită, de natură să le stimuleze şi să le propulseze
elanul lor creativ.
Pasiunea este, de asemenea, un puternic element motivational al creativităţii
individuale şi grupale. Atunci când există o pasiune puternică şi statornică, sub
influenţa ei forţele creative ale indivizilor şi grupurilor se amplifică, izvoarele ener-
getice îşi dublează şi triplează debitul, fantezia prinde aripi, inteligenţa individuală
şi grupală lucrează la mare amplitudine. Toate marile creaţii ale umanităţii, fie ele
în ştiinţă, tehnică, artă sau pe tărâm social-economic au fost alimentate de o mare
şi puternică pasiune. Acest element, pasiunea, se revarsă ca un fluviu peste toate
celelalte facultăţi psihice ale indivizilor şi grupurilor, amplificându-le potentele.
Marile acţiuni umane au fost declanşate şi purtate de mari pasiuni, fie ale indivizilor
care au ştiut să le insufle şi grupurilor, fie ale comunităţilor, în care a fost prinsă
cvasitotalitatea indivizilor, fie în egală măsură şi ale unora şi ale altora. Complexele
probleme de psihologie socială (comportament social, motivaţie socială etc.) nu
pot fi explicate satisfăcător în afara cunoaşterii pasiunilor sociale.
De obicei, trebuinţele se asociază frecvent cu interesele. Oricare trebuinţă
declanşează şi interesul realizării ei, formând un cuplu dinamogen cu disponibilităţi
creative amplificate. La acest cuplu se poate asocia şi pasiunea. Interesele statornice
şi puternice se pot asocia pasiunii, formând un triunghi motivational - creativ -
trebuinţă, interes, pasiune. Acest triunghi, la care se pot alătura şi alte elemente
motivaţionale, formând constelaţii motivaţionale complexe, joacă un rol fundamen-
tal în realizarea creativităţii individuale şi grupale.
Curiozitatea şi mirarea constituie un cuplu motivaţional-epistemic, cu funcţii
complexe şi multiple în realizarea creativităţii individuale şi grupale. într-unul din
aforismele sale, L. Blaga consemna lapidar o idee valoroasă, potrivit căreia cu-
noaşterea este, într-un fel anume, mirare şi dezmirare. Parafrazându-1 pe L. Blaga,
putem spune despre creativitatea individuală că este, din acest punct de vedere,
mirare-explorare-aflare şi dezmirare. Mirarea declanşează comportamentul explo-
rator, iar acesta duce la aflarea enigmei. Dar o enigmă clarificată generează alte
snigme şi din nou se reia ciclul mirare-explorare-aflare şi dezmirare. Comporta-
mentul explorator declanşat de mirare este prin excelenţă creativ, se înscrie în aria
căutării noului, care formează de fapt esenţa creativităţii.

7. Structura volitiv-energizantă

Această componentă are ca principal element voinţa individuală şi grupală,

Capacitatea indivizilor şi grupurilor de efort creativ, disponibilităţile lor de travaliu
mental şi acţional-transformator ridicat şi de lungă durată. Structura volitiv-ener-
gizantă este înrudită cu cea motivaţională. Amândouă sunt preponderent energi-
Jante-dinamizatoare. Energia psiho-fiziologică declanşată de componenta moti-
 vaţională se cere convertită în acte de voinţă individuală şi grupală şi dirijată cu
ajutorul acestora, în mod deliberat, spre fenomenul creativ. Declanşarea energiilor
individuale şi grupale şi dirijarea lor spre obiective majore, între care şi cele de
creativitate, nu se situează pe ultimul loc ca importanţă socială. Acest obiectiv
trebuie avut în vedere în strategiile prioritare ale oricărei micro şi macrocolectivi-
tăţi. Este o problemă care se înscrie cu prioritate în metodologia socioeuristică,
spre a-şi găsi o rezolvare.
în acest caz, se produce, de fapt, o triplă conversiune a energiei umane: în
primul rând, energia motivaţională e convertită în acte de voinţă, individuale şi
grupale, despre care vorbeam mai înainte; în al doilea rând, energia din actele de
voinţă se cere convertită în capacitatea de efort cerebral şi muscular, în travaliu
mental-ideativ şi muscular-acţional, puternic, perseverent, uneori chinuitor, de în-
cordare dramatică, până la limita puterilor, dar dătător de mari satisfacţii, în cazul
reuşitei; în al treilea rând, energia volitivă, psihofiziologică (cerebro-musculară) se
converteşte în acţiuni umane variate, inclusiv în acţiuni creative.
Orice persoană şi grup au posibilitatea să-şi mărească potenţialul lor creativ
prin puterea voinţei, prin efort continuu, prin perseverenţă şi muncă tenace, în acest
sens circulă un dicton, care ascunde în sine un sâmbure de adevăr: tenacitatea e
mai preţioasă sub raport creativ, ca perspicacitatea. Depinde de puterea voinţei
noastre să devenim mai creativi, să ne autoperfecţionăm până la a ne mări creati-
vitatea - atribut suprem al speciei umane.
Subliniem faptul că acest atribut al speciei umane - acela de a fi creativă -
nu se transferă de la sine, în mod facil, de la specie la individ. Creativitatea nu se
primeşte în dar, ci se cucereşte prin efort. Chiar şi predispoziţiile creative trec din
posibil în real, devenind aptitudini doar prin activitate, mai ales prin efort. Ne
naştem cu predispoziţii creative, dar devenim creativi prin propria noastră capaci-
tate de voinţă, prin autoperfecţionare continuă.

8. Conştientizarea socială a nevoii de creativitate

Societatea contemporană, confruntată cu o serie de probleme majore, actuale

şi mai ales de perspectivă, este pe punctul de a ajunge la conştiinţa nevoii de
creativitate, în formarea conştiinţei despre valoarea creativităţii şi a nevoii sociale
crescânde de creativitate, omenirea a parcurs o serie de etape. După opinia noastră,
credem că omenirea a ajuns, mai întâi, la conştiinţa faptului că omul este o fiinţă
raţională şi cuvântătoare prin grai articulat. Valorile umane de raţionalitate şi de
comunicare, cât şi conştiinţa socială a acestor atribute s-au impus de multă vreme.
Se pare că în Grecia antică exista conştiinţa acestor valori şi atribute socioumane,
în formă mai mult implicită decât explicită. Spunem mai mult implicită fiindcă, în
unele definiţii ale omului, ce ne-au parvenit de la grecii antici, ca de pildă aceea
pe care Diogenes Laertios i-o atribuie lui Platon, omul este definit drept „Un animal
biped şi fără pene" (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor,
1963). Dar în formă explicită, Aristotel şi-a construit edificiul logicii sale formale

99
ocmai pe atributul raţionalităţii exprimate, recunoscut ca valoare umană şi impus
n conştiinţa epocii sale. Grecii antici au impus, de asemenea, dialogul, ca valoare
trnană de comunicare, de controversă, ca o cale de a ajunge la adevăr. Creând
ogica ca ştiinţă, manifestându-se creativ în atâtea alte domenii, este de mirare că
^ristotel, măcar prin autoobservaţie, n-a ajuns la conştiinţa faptului că omul este,
ntre altele, o fiinţă creativă.
Abia în Renaşterea italiană (sec. XIV- XVI) încep să se facă auzite glasuri
imide despre virtuţile creative ale omului. Totuşi, atributele raţionalităţii şi comu-
dcării prin limbaj, impuse de Grecia antică, sunt cuceriri remarcabile ale umanităţii
n câmpul valorilor umane, trepte pe care se vor construi şi descoperi şi alte valori,
iclusiv creativitatea.
O altă etapă importantă este legată de formarea conştiinţei umanităţii că omul
ste fiinţă creatoare de unelte, din ce în ce mai perfecţionate şi mereu perfectibile.
Creativitatea omului şi a grupurilor s-a dezvoltat continuu în activitatea de produ-
ere a acestor unelte şi de acţiune cu ele asupra realităţii înconjurătoare. Această
aloare a intrat în conştiinţa umanităţii, se pare, abia în epoca modernă, bazată pe
roductia masivă de unelte ultraspecializate şi de bunuri. La aceasta a contribuit
ubstanţial şi cercetarea antropologică, care a pus în evidenţă faptul că omul din-
jtdeauna a fost fiinţă creatoare de unelte, fie ele şi dintre cele mai primitive.
Al treilea moment, de dată relativ recentă, se leagă, aşa cum am consemnat
i începutul acestui paragraf, de formarea şi dezvoltarea conştiinţei contemporane
nevoii crescânde de creativitate individuală şi socială, a recunoaşterii creativităţii
a valoare umană productivă supremă. Această valoare este solicitată din ce în ce
lai mult de societatea contemporană şi va fi, cu siguranţă, în şi mai mare măsură
alicitată de societatea viitorului.
Creativitatea se conjugă strâns cu munca, cu efortul intens şi adesea de lungă
urată, cu travaliul mental ridicat. Este foarte important ca aceste două valori umane
i intre în formă conjugată în conştiinţa epocii contemporane. Faptul că în creati-
itate intervin şi alte elemente şi structuri psihice, cum ar fi: intuiţia, fantezia,
iteligenţa, inspiraţia etc. nu trebuie să producă iluzia că această valoare - creati-
itatea - ar putea fi obţinută în afara muncii, a efortului costisitor, uneori dramatic,
oate elementele şi structurile, inclusiv cele menţionate mai înainte, toate procesele
sihice care concură la realizarea creativităţii, se desfăşoară şi devin productive pe
>ndul muncii răbdătoare şi tenace, a efortului cerebral şi chiar muscular. Pentru
sublinia rolul efortului şi activitatea de creaţie, Gr.C. Moisil avea o vorbă de
uh^care exprimă mult adevăr: „Un dram de inspiraţie şi un kilogram de transpi-
iţie". Mărturisirile marilor creatori din ştiinţă, tehnică, artă, despre rolul funda-
lental al efortului în creativitate şi creaţie, vin să întărească acest punct de vedere,
i-i confere valoare de adevăr indubitabil.
Importanţa creativităţii şi creaţiei în societatea contemporană se exprimă şi
1
cercetările ştiinţifice din acest domeniu, desfăşurate cu intensitate tot mai mare
i multe părţi ale lumii. Erika Landau semnalează apariţia anuală a 1250 de pu-
lc
aţii pe această temă, cifră, desigur, în continuă creştere.

30
9. Dimensiunea axiologică ->• •-

Creativitatea individuală şi socială, aşa cum menţionam şi ceva mai înainte,

constituie o valoare umană productivă supremă. Ea se înscrie în rândul valorilor
care concură la producerea altor valori. La rândul lor, creativitatea individuală şi
socială se bazează pe valorile fundamentale ale colectivităţii. Climatul valoric bine
construit este un puternic factor stimulator al creativităţii individuale şi sociale sau,
dimpotrivă, un climat valoric rău construit, devine element frenator, factor inhibitor
al creativităţii şi creaţiei. Creativitatea este o valoare individuală şi socială solidară
cu întreg sistemul de valori al unei anumite comunităţi. Ea are profunde şi complexe
ramificaţii, directe sau indirecte, vizibile sau mai puţin vizibile, spre fiecare valoare
în parte, cum de altfel, de la fiecare valoare socială pornesc legături inverse spre
creativitatea individuală şi socială, având o funcţie stimulativă sau perturbatoare
asupra acesteia.
Creativitatea socială este însă mai mult decât atât. Ea poate fi considerată,
fără exagerare, un corolar valoric, o rezultantă a întregului sistem de valori al unei
anumite comunităţi. Creativitatea socială se naşte şi se dezvoltă într-un climat de
efervescenţă social-productivă, de elevaţie spirituală, de preţuire a creatorilor de
valori, de promovare a adevărului şi cinstei etc.
Asupra uneia din valorile menţionate mai înainte - adevărul - J.W. Goethe
ne-a lăsat o maximă plină de frumuseşte şi înţelepciune: „Pentru a dărâma sunt
valabile toate argumentele false; pentru a construi, nu. Pe neadevăr nu se clădeşte"
(J.W. Goethe, Maxime şi reflecţii, 1972). Cu alte cuvinte, adevărul constituie fun-
dament pentru construcţie, pe câtă vreme falsul este fundament pentru demolare.
Niciodată nu s-a putut construi ceva trainic şi valoros pe fals, ci numai pe adevăr.
Este cuprinsă aici o sublimă metaforă, aceea a muncii sisifice, de chinuitoare reluare
a oricărei activităţi ce încearcă a se clădi pe fals şi, totodată, de nejustificată şi
condamnabilă risipă de timp şi de energie umană.
Dacă admitem punctul de vedere potrivit căruia creativitatea socială este un
corolar valoric, o rezultantă a întregului sistem de valori al unei comunităţi, trebuie
să admitem şi faptul că ea presupune, cu necesitate, la fundamentele sistemului
valoric, adevărul şi numai adevărul. Creativitatea individuală şi grupală nu poate
fiinţa decât pe acest fundament trainic - adevărul. El este generator de creativitate
individuală şi socială şi unul dintre cele mai puternice stimulente ale ei. Adevărul
susţine şi propulsează creativitatea individuală şi socială, pe câtă vreme falsul o
mortifică, o predispune dezagregării, vidului.

10. Formarea stilului creativ

Această componentă ţine în bună măsură de aspectul comportamental al in-

divizilor şi grupurilor. Formarea stilului creativ este, indubitabil, o problemă
esenţială a teoriei creativităţii sociale. Stilul creativ, ne apare drept o rezultantă a
tuturor structurilor creativităţii individuale şi grupale.

101
 Un stil creativ presupune ca întreaga activitate a persoanelor şi grupurilor să
'e direcţională, ideativ şi comportamental-acţional, pe coordonatele realizării şi
«•omovării noului, originalului şi valorosului.
Dacă luăm drept repere ale caracterizării stilului creativ noul, originalul şi
valorosul şi mai ales noul, ca pivot al creativităţii, putem configura următoarea
1P
° l Stilul imitativ, în planul activităţii practice-productive, e preponderent cen-
ra
t pe asimilarea şi promovarea puţin diferenţiată a produselor, mulţumindu-se în
nmă măsură, cu ceea ce există deja, fără a introduce elemente inovative de mare
unplitudine. în plan teoretic-ideatic, se rezumă la reproducerea şi vehicularea unor
mncipii şi puncte de vedere cunoscute, cărora, cel mult, le adaugă anumite co-
nentarii. Este un stil orientat în bună măsură spre elementul tradiţional, imitativ,
iu spre cel inovativ (a se vedea P. Mureşan, Comportamentul imitativ, în vol. „Ce
;ste imitaţia", 1980). în activitatea acestui tip, noul nu-şi face apariţia decât indi-
rect, ca urmare a realizărilor obţinute în plan social, în succesiunea generaţiilor.
El poate da însă rezultate bune în activităţile repetitive şi mai puţin în cele pregnant
creative. Acest tip e slab creativ.
2. Stilul inventiv se manifestă în activitatea practic-productivă prin schimbări
ji adoptări de soluţii noi, de mică amplitudine, de obicei cerute de un anume context
iat. în plan teoretic, promovează anumite idei noi, depăşind cadrul vechilor idei.
[n activitatea acestui tip, deşi se simte în mai mare măsură prezenţa noului, accentul
cade preponderent pe elementele de utilitate şi productivitate care, desigur, îşi au
valoarea lor, mai ales practică. Acest tip este accentuat creativ.
3. Stilul inovativ. Atât sub raport ideativ, cât şi comportamental - acţionai,
acest tip adoptă şi promovează soluţii de o amplitudine şi importanţă mai mare,
ce pot fi generalizate şi la alte activităţi, la alte sectoare şi tipuri de probleme, în
plan teoretic îmbină şi combină ideile existente, punându-le în noi contexte teore-
tice, prin mutaţii discontinue.
în acest caz, noul apare pregnant ca îmbinare originală şi valoroasă a unor
elemente existente deja, pe care le pune însă într-un nou context structural şi
funcţional. Stilul inovativ este, după cum se vede, pregnant creativ.
4. Stilul ingenios. Acest stil introduce noul, originalul şi valorosul pe scară
largă. Soluţiile şi realizările sale teoretice şi practice sunt de mare amplitudine,
extrapolabile şi la alte multe domenii apropiate sau chiar mai îndepărtate. Acest
stil promovează prin excelenţă creativitatea prin mutaţie, restructurează, de regulă,
fundamentele unor domenii ştiinţifice şi practic-aplicative, construieşte structuri
inedite şi le combină într-o manieră originală cu cele existente deja, deschizând
noi piste de explorare. Chiar atunci când utilizează structuri existente deja, el le
conferă noi sensuri, funcţii şi semnificaţii, le pune în contexte inedite, le extinde
aria de cuprindere. Acest tip e puternic creativ,
Desigur, pot să existe multe alte variante ale stilului creativ. Cele patru tipuri
descrise mai sus se cer corelate cu tipologia generală a creatorilor (vezi capitolul III).

102
 CAPITOLUL XIII ' '-'. ''•'••

RELAŢIA DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT ÎN

CREATIVITATE

1. Etimologia termenului de conştiinţă

Termenul de conştiinţă provine de la latinescul co (cu) şi scientia (ştiinţă,

cunoştinţă), ceea ce ar însemna cu ştiinţă; adică a face ceva cu ştiinţă, a avea ştiinţă
de actele tale şi de consecinţele lor etc. Conscientia se mai poate tălmăci şi prin
ştiinţă comună, cunoaşterea laolaltă (cunoaşterea împreună cu alţii). Termenul, încă
din vechime, avea şi un sens etic, de cunoaştere a binelui şi a răului, cât şi de
cunoştinţă în sine. Cunoaşterea de altul, cunoaşterea de sine, cunoaşterea binelui
şi a răului sunt prezentate în vechea semnificaţie a termenului de conştiinţă.
In limba latină, probabil, conştiinţa a avut, în primul rând, sensul de rezultat
al cunoaşterii încetăţenite, devenite comune indivizilor şi colectivităţilor, împăr-
tăşite mai mult sau mai puţin de acestea, având mai ales o funcţie normativă.
Conştiinţa morală semnifica nu numai cunoaşterea binelui şi a răului, ci şi com-
portarea membrilor colectivităţii în conformitate cu înţelegerea binelui şi răului.
Fără a opera o dihotomie rigidă între ele, ni se pare totuşi indicat să facem
o relativă distincţie între conştiinţa formată, relativ stabilizată, având o funcţie nor-
mativă, constituind o premisă pe care se întemeiază şi la care se raportează un act
comportamental făcut cu ştiinţă, con-ştiut, şi cunoaşterea ca act şi ca proces, ce se
întemeiază şi se realizează prin anumite forme de cunoaştere, pe care latinii le
desemnau, după cât se pare, prin alţi termeni: cogito (a cugeta, a gândi, a cumpăni,
a medita), cognitio (cunoştinţă în sens de idee) etc. Prin urmare, chiar şi o sumară
analiză etimologică ne impune o relativă distincţie între conştiinţă şi cunoaştere,
ţinând seama că atât nesesizarea deosebirii de nuanţă dintre ele, cât şi izolarea lor
pot duce la consecinţe semantice nefaste, mai ales la permanenta confuzie dintre
idee şi conştiinţă, dintre conştiinţă şi cunoaştere.

2. Alte sensuri ale termenului de conştiinţă

Se face, uneori, apel la conştiinţa noastră sau apelăm noi înşine la conştiinţa
cuiva. Se spune, alteori, că cineva nu are conştiinţă, în ce sens? La drept vorbind
este de neconceput un om fără o anumită conştiinţă, dacă avem în vedere că el
are întotdeauna (exceptând anumite cazuri patologice) cel puţin conştiinţa propriului
său eu, a integrităţii sale corporale, are ştiinţa propriei sale persoane. Evident, nu

103
 acest lucru i se reproşează, căci ar fi un nonsens. I se poate imputa însă că nu are
ştiinţa propriilor sale îndatoriri (civice, profesionale, familiale etc), în conformitate
cu anumite idealuri, criterii şi norme socialmente instituite sau, chiar dacă are ştiinţa
lor, cum se întâmplă uneori, nu se comportă în fapt în consens cu ele. Desigur,
reproşul, în acest sens, poate fi pe deplin întemeiat.
în unele ocazii se spune: „Jur pe conştiinţă, că aşa stau lucrurile", „Pe
conştiinţa mea!" etc. în ce sens? Aici conştiinţa e pusă drept garanţie a adevărului
celor spuse sau făcute. Jurând pe conştiinţă, individul garantează că are ştiinţa
deplină a celor spuse sau făcute, că ele se situează în zona clară a eului său.
Conştiinţa este o componentă esenţială a persoanei, instanţă ce diferenţiază clar
semnificaţia şi consecinţele celor declarate sau înfăptuite. La nivelul conştiinţei
sunt codificate normale complexe ale vieţii sociale şi tot la acest nivel se naşte
sentimentul responsabilităţii pentru respectarea lor. Conştiinţa e instanţa de înaltă
factură morală, zona luminoasă a persoanei, la nivelul căreia se prezintă în deplină
ştiinţă obligaţiile şi îndatoririle sale multilaterale.
Nerespectarea normelor umane instituite, încălcarea lor sau abaterea de la
anumite principii de viaţă conduc, în unele cazuri, la mustrările de conştiinţă. Se
spune uneori: „mă mustră conştiinţa pentru ceea ce am făcut sau pentru ceea ce
am spus". Intensitatea mustrărilor de conştiinţă e variabilă în raport de persoană,
de nivelul său de conştiinţă şi de gravitatea faptelor comise. Când acestea sunt
extrem de grave, cu consecinţe incomensurabile şi ireparabile, iar conştiinţa e ple-
nar şi bine constituită, mustrările de conştiinţă pot fi atât de puternice încât să
provoace adevărate traume psihice sau acte capitale de autopedepsire.
Mustrările de conştiinţă (desigur, când ea există la un nivel superior) consti-
tuie un fenomen dintre cele mai interesante, în însuşi psihicul individului, conştiinţa
se constituie ca o instanţă ce-i judecă şi aprobă sau dezaprobă gândurile, sentimen-
tele şi acţiunile sale, împingându-1 la autopedepsire. Aici se pune următoarea pro-
blemă: de ce conştiinţa nu a exercitat o funcţie preventivă, de ce nu a reacţionat
decât post-factum? Desigur, individul e pus uneori în situaţii extrem de complexe,
când poate să nu aibă suficient de clare consecinţele actelor sale, când uneori
acestea i se ascund premeditat din interese străine de sine; la unele persoane se
poate produce uneori o relativă şi temporară întunecare de conştiinţă. Unii autori
exprimă opinia după care claritatea conştiinţei nu e totdeauna la nivel maxim,
trecând prin grade de intensitate minimă sau mijlocie. Alteori, conştiinţa nu e pe
deplin constituită.
In cazuri psihopatologice se produce fenomenul de depersonalizare parţială
sau totală, temporală sau definitivă, de pierdere a conştiinţei eului, de dedublare a
persoanei, cu afectarea tuturor nivelurilor de conştiinţă (de la conştiinţa recunoaşte-
ni
de sine şi de altul, până la conştiinţa normelor morale de conduită, cu pierderea
totală sau parţială a oricărei responsabilităţi faţă de actele sale). Asemenea persoane
°u pot fi culpabile, nici juridic şi nici moral.

104
 Termenul de conştiinţă poate să mai aibă şi alte sensuri şi, desigur, nu poate
fi vorba de o inventariere a tuturor. Deşi diferite, ele sunt totuşi convergente în
câteva direcţii esenţiale, subliniind, între altele, şi sensul etimologic al conştiinţei.

3. Conştiinţa, ca obiect de studiu interdisciplinar

Ca orice fenomen complex, conştiinţa e studiată de mai multe ştiinţe, din

unghiuri diferite.' Din punctul de vedere al trecerii de la animalitate la om, antro-
pologia se interesează, în subsidiar, şi de fenomenul de conştiinţă.
Sociologia abordează conştiinţa comunităţilor, formarea şi dezvoltarea ei în
cadrul societăţii omeneşti, în diferite perioade de timp, în dependenţă de condiţiile
vieţii.
Etnologia, studiind diferite aspecte ale vieţii materiale şi spirituale a comu-
nităţilor primitive, are în vedere şi fenomenul de conştiinţă chiar dacă ea este tot
atât de primitivă ca şi viaţa acestor comunităţi.
Istoria, de asemenea, dintr-un unghi propriu, se interesează de conştiinţă.
Studiul unor comunităţi istorice nu poate fi complet fără a lua în consideraţie, în
interdependenţă cu condiţiile vieţii materiale, viaţa spirituală, conştiinţa de neam,
conştiinţa naţională etc.
Conştiinţa se oglindeşte în forme specifice şi în literatura şi arta timpului
respectiv, în religie care, de altfel, contribuie în maniera lor proprie la dezvoltarea
conştiinţei, la orientarea ei în raport cu dezideratele majore ale epocii.
Este unanim admis astăzi punctul de vedere după care conştiinţa e o funcţie
a creierului omenesc, a activităţii nervoase superioare. Cu studiul conştiinţei din
această perspectivă se ocupă fiziologia activităţii nervoase superioare, anatomia şi
fiziologia sistemului nervos central etc. Ele cercetează instanţele şi mecanismele
ce concură la generarea fenomenelor de conştiinţă, relaţia dintre conştiinţă şi stare
de veghe, relaţia dintre cortex şi subcortex (structurile subcorticale, între care şi
formaţiunea reticulată) în geneza conştiinţei.
In studiul conştiinţei, în strânsă cooperare cu disciplinele menţionate mai
înainte, psihiatria se ocupă de fenomenele patologice ale conştiinţei: întunecarea
conştiinţei, pierderea eului etc.
De studiul conştiinţei ca fenomen psihic se ocupă psihologia generală, psi-
hologia genetică, psiho-fiziologia, psiho-sociologia, care au în vedere apariţia şi
dezvoltarea conştiinţei în filogeneză şi ontogeneză; locul şi importanţa conştiinţei
în rândul proceselor psihice; structura conştiinţei; conştiinţa şi activitatea individu-
lui; conştiinţa şi personalitatea; atitudinile şi conştiinţa persoanei; caracterul şi tră-
săturile de conştiinţă; mecanismele psiho-fiziologice ale conştiinţei etc.
Conştiinţa este, de asemenea, o modalitate de raportare a omului la lume şi
a lumii la om. Conştiinţa nu poate fi concepută ca o monadă, ermetic închisă, fără
să se raporteze la nimeni şi la nimic. Conştiinţa este a cuiva despre ceva. Conştiinţa
e larg deschisă la existenţă, vibrează mai mult sau mai puţin, cu o amplitudine
mai mare sau mai mică, la seismele vieţii. Conştiinţa este şi trebuie să fie contem-
 porană existenţei sale, după cum omul este şi trebuie să fie contemporanul timpului
său. Marile conştiinţe ale tuturor timpurilor au trăit incandescent evenimentele con-
temporane lor, le-au problematizat, au făcut din ele fapte de conştiinţă, le-au am-
plificat spre a atinge pragul conştiinţei epocii, au avertizat conştiinţa semenilor
asupra consecinţelor imediate şi îndepărtate, au pregătit conştiinţa cotidiană pentru
a diferenţia valoarea de nonvaloare, spre a reacţiona pozitiv la evenimentele pro-
gresiste şi negativ la cele retrograde, au format conştiinţa tinerei generaţii în spiritul
marilor idealuri, năzuinţe şi deziderate ale vie^i lor. Aceste probleme intră în aria
de preocupări a filosofici.
Problematica filosofică a conştiinţei se constituie nu atât prin sinteza livrescă
a teoriilor despre conştiinţă cât, mai ales, prin sondarea profundă şi multilaterală
a evenimentelor epocii contemporane, prin asimilarea marilor probleme cotidiene
şi conjugarea lor atât cu evenimentele istoriei, cât şi cu cele ale prospectologiei,
prin convertirea acestora în fapte de conştiinţă. Conştiinţa este rezonatorul cel mai
sensibil al personalităţii la trecut, prezent şi viitor.
Conştiinţa nu reflectă existenţa într-o manieră speculară (ca oglinda).
Conştiinţa este o atitudine faţă de lume, angajare plenară omnilaterală, forum de
dezbatere cu noi înşine şi cu alţii, opţiune valorică, angajare civică, este impuls
interior către acţiune şi motivare comportamentală. Conştiinţa este echilibru inte-
rior, armonizare cu exteriorul, împăcare cu noi înşine sau, dimpotrivă, mustrare
din interior. Este rezultanta personalităţii şi esenţa ei valorică.
Conştiinţa astfel înţeleasă este mai degrabă „treapta reflexiei", cum o
numeşte G.W.F. Hegel. Conştiinţa este nivelul la care existenţa devine ştiută, este
re - flexie (aplecare adânc meditativă către altul şi către sine), discriminare şi
ierarhizare valorică, trăirea aprobatoare a faptei morale înălţătoare şi instanţă de-
zaprobatoare a gândului şi actului degradant. La nivelul conştiinţei se realizează
trăirea tonică a datoriei împlinite, cât şi starea astenică de insatisfacţie, impulsul
spre autodepăşire.
Este adevărat că în conştiinţă şi prin conştiinţă trăim sublimul, dar şi ridicolul;
trăim comedia umană, dar şi drama şi tragedia ei. Trăim fastul, dar şi nefastul,
lumina şi întunericul. E oare acesta tributul ce-1 plătim, în calitate de fiinţe supe-
rioare, în partea noastră de univers?

4. Structura conştiinţei

încă Aristotel făcea distincţie între procesele psihice cognitive, afective şi

volitive. La realizarea conştiinţei, a actelor conştiente participă toate aceste instanţe,
în proporţii diferite. O pondere în funcţionalitatea conştiinţei o au, desigur, proce-
sele cognitive deoarece, pe baza lor şi ca o consecinţă a acestora apar fenomenele
de conştiinţă. Conştiinţa se construieşte pe axul cunoaşterii şi este de neconceput
în afara ei: cunoaşterea ghidează conştiinţa în acţiune. Cunoaşterea discriminează
realul, luminează zona de acţiune, surprinde sensul şi motivele acţiunii. Nu vom
înţelege, desigur, că agentul conştient se angajează în acelaşi sens, în orice fel de

106
 acţiune, constructivă sau distructivă, pozitivă sau negativă, utilă sau inutilă.
Conştiinţa este (si trebuie să fie) opţiune ştiută în conformitate cu un ideal, cu un
sistem de norme şi valori. Funcţionalitatea conştiinţei se bazează pe o înţelegere
profundă şi multilaterală, pe reflexie meditativă, pe analiză investigatoare. Tran-
sformarea unui act de cunoaştere într-unul de conştiinţă presupune o decantare
valorică, o ierarhizare ştiută şi mai ales o adeziune sau împărtăşire afectivă, selec-
tivă. Nivelul conştiinţei este direct proporţional cu aria cunoaşterii, cu natura opţiu-
nilor axiologice, cu profunzimea sentimentelor, cu fermitatea şi tăria cu care este
urmărit un scop, cu capacitatea de a converti idealul în faptă.
Dacă procesele cognitive au o funcţie orientativă în conştiinţă, împreună cu
ele, procesele afective (emoţii, sentimente, pasiuni, atitudini etc) îndeplinesc o
funcţie dinamizatoare a conştiinţei şi a persoanei. Procesele afective se găsesc în
strânsă conexiune cu trebuinţele (foarte variate, de ordin material şi spiritual), cu
interesele, scopurile, năzuinţele, dorinţele, aspiraţiile, idealurile etc. Satisfacerea
sau nesatisfacerea acestora, perspectiva realizării sau nerealizării lor se exprimă
direct în planul afectiv, în funcţie de aceasta, procesele afective se polarizează în
pozitive sau negative. Un individ poate adera sau nu la un ţel, eveniment sau
acţiune. Adoptarea unui ţel va fi de natură să angajeze persoana în mod conştient
în realizarea acestuia, să declanşeze disponibilităţile energetice necesare. Dimpo-
trivă, neadeziunea la un ţel sau la un program de acţiune ce intră în contradicţie
cu fondul de convingeri al unui agent, cu atitudinile şi afectivitatea lui, va declanşa
la acesta o conduită frenatorie, va duce la blocarea disponibilităţilor sale energetice
sau la declanşarea acestora într-un sens opus acţiunii iniţiate. Conştiinţa nu este
numai angajare pentru sau reţinere; ea este uneori şi angajare împotrivă, în acest
caz, resursele energetice ale agentului acţiunii vor fi orientate contra ţelului sau
evenimentului iniţiat.
Pasiunea conştientizată, orientată pozitiv (deoarece sunt şi pasiuni negative)
este o puternică forţă activatoare. Pasiunea şi priceperea sunt cele două elemente
necesare înfăptuirii cu succes a unei activităţi.
Conştiinţa se exprimă în cea mai mare măsură prin atitudini. Atitudinea este
un sistem complex de fenomene psihice, cognitive şi afective, relativ stabile, cu
valoare orientativă şi dinamogenă. La nivelul ei se structurează interese, trebuinţe,
scopuri, năzuinţe. Atitudinea ca fenomen de conştiinţă presupune înţelegere
(ştiinţă), angajare motivată raţional, participare afectiv-emoţională şi volitivă. Pro-
cesele afective imprimă atitudinii o natură polarizantă (atitudini pozitive sau nega-
tive), de acceptare sau de respingere, de angajare pozitivă, negativă sau de indife-
renţă. Formarea unor noi trăsături de conştiinţă presupune, în bună parte, o schim-
bare de atitudini, o formare de atitudini noi. Aceasta înseamnă o schimbare, în
prealabil, a modului de a gândi şi a convingerilor oamenilor, a năzuinţelor şi idea-
lurilor. Perseverenţa, curajul, dârzenia, ce ţin de procesele volitive, se înscriu, de
asemenea, în înfăptuirea actelor ce au o motivare conştientă pozitivă.
Conştiinţa începe a se forma prin cunoaştere şi se finalizează în acţiune. La
nivelul acţiunii se verifică atât temeinicia cunoştinţelor, cât şi profunzimea senti-

107
meritelor, intensitatea pasiunilor, orientarea atitudinilor. Acţiunea constituie criteriul
sintetic de apreciere a nivelului de conştiinţă la care a ajuns un individ sau o
colectivitate oarecare.

5 Scurt istoric asupra teoriei inconştientului

Atunci când se abordează problematica inconştientului, cei mai mulţi autori

se raportează la Sigmund Freud şi la unii dintre neofreudieni. Dar, de fapt, teoria
inconştientului nu începe cu S. Freud şi nu se încheie cu el. Termenul de in-
conştient, după unii autori, a fost pus în circulaţie în Evul mediu, când se vorbea
de inconştientul (subconştientul) animalelor, înţelegându-se prin această expresie
mai ales viaţa instinctivă a acestora. Noţiunea s-a păstrat în stare mai mult sau mai
puţin latentă, de-a lungul timpului, spre a trece în prim plan în secolul al XIX-lea.
După cum remarcă S. Jankélévitch, traducătorul în limba franceză al operelor lui
S. Freud, noţiunea de inconştient este dominantă în psihologia acestui secol. Este
vorba, de această dată, de psihicul uman.
Un precursor al teoriei inconştientului în filosofic se pare a fi G.W. Leibniz.
Monadele lui erau înzestrate cu conştiinţă, în acest context, el vorbeşte şi de un
inconştient, înţeles ca o zonă obscură, tulbure, o conştiinţă infinitesimală.
în viziunea filosofilor şi a artiştilor romantici inconştientul, se pare, capătă
o sferă mai largă decât conştientul. Ei vor face un adevărat elogiu inconştientului.
Această noţiune capătă la romantici multiple sensuri parapsihologice.
J.W. Goethe se dovedeşte a fi un mare teoretician al inconştientului, depăşind
într-o oarecare măsură viziunea romanticilor. El e considerat de L. Blaga un pre-
cursor al psihanalizei, chiar şi în ceea ce priveşte practica unor procedee terapeutice.
„Destinul lui Goethe este guvernat, după propria lui expresie, de demonism; in-
terpretat în raport cu divinitatea, demonismul este probabil acelaşi lucru ca şi în
raport cu omul, anume tocmai acea formă plăsmuitoare misterioasă, acea capacitate
plastică de a crea un chip şi un spaţiu, legea ce-i determină chipul: la oamenii cei
mai mari, acest spaţiu şi această lege a chipului nu este nimic altceva decât destinul
lor. Destinul reprezintă atmosfera naturii lor, de aceea forţa creatoare a oamenilor
mari nu le aparţine numai lor, nu este ferecată în ei, ci trece dincolo de ei. Sen-
timentul că lucrurile stau astfel, că el însuşi nu este decât centrul unei forţe mai
presus de propria-i persoană - Dumnezeu, destinul sau natura - că fiinţa nu are
un ^destin, ci este un destin, toate acestea Goethe le exprimă prin cuvântul bogat
m înţelesuri intuite - demonism (aşa cum Cezar vorbeşte despre norocul său şi
Napoleon despre steaua sa). Demonismul nu este o putere ce intervine din afară,
el este inseparabil de caracterul omului, similar noţiunii înrudite „geniu". Cuvântul
exprimă tot o înzestrare cu ceva suprapersonal, numai că demonismul pare a
aparţine în mare măsură destinului, adică celor îndurate şi făptuite de om, iar geniul
m mai mare măsură naturii, adică sferei a ceea ce trăieşte şi este omul. Dar cu cât
un om se
află la un nivel mai înalt, cu atât mai puţin pot fi separate destinul şi

108
 natura lui: destinul aparţine caracterului, după cum caracterul este el însuşi un
destin, cel mai inevitabil dintre toate destinele" (Fr. Gundolf, 1971).
Teoria demonicului (de la grecescul Daimon, care înseamnă geniu, zeu etc)
a lui J.W. Goethe, teoria geniului a lui Imm. Kant, concepţia despre geniu a lui
A. Schopenhauer se clădeşte pe pilonii genunici ai inconştientului. După unii, de-
monicul devine inconştient; după alţii, inconştientul devine demonic. Oricum, in-
conştientul şi demonicul se condiţionează, se determină unul pe celălalt. L. Blaga
sistematizează funcţiile şi sensurile demonicului, prezente în literatura timpului:
funcţie panteistă, „principiu supraistoric", element iraţional în artă, comportament
în afara legilor morale, dincolo de bine şi de rău, fundament iraţional al geniului,
„izvorul elementelor iraţionale în cultură" etc. (1968).
O teorie a inconştientului va fi elaborată la sfârşitul secolului al XIX- lea şi
începutul celui de-al XX-lea de către psihiatrul austriac Sigmund Freud, în cadrul
concepţiei şi metodei sale, mai generale, denumită psihanaliză. Desigur, concepţia
lui S. Freud are multe aspecte meritorii, dar şi unele lucruri criticabile şi parţial
criticate, uneori cu temei, alteori cu insuficient discernământ, în literatura de spe-
cialitate. Spre deosebire de teoriile dinaintea ei, mai mult sau mai puţin speculative,
psihanaliza se bazează, în bună parte, pe observaţii clinice, pe fapte experimentale.
Se încearcă o definire riguroasă a conceptelor din această perspectivă. Teoria in-
conştientului e pusă pe un plan ştiinţific în viziunea lui S. Freud. Desigur, dacă
vom încadra această teorie în coordonate de timp, aşa cum este firesc şi necesar
să o facem, şi o vom analiza comparativ cu teoriile dinaintea sa, exprimate parţial
şi sintetic şi în rândurile de faţă, vom sesiza cu uşurinţă progresul teoriei psihana-
litice a inconştientului în raport cu acestea. Neîndoielnic, dacă-1 vom raporta pe S.
Freud la teoriile contemporane despre psihic şi conştiinţă, unele teze ni se par
anacronice.
Aşa cum arată S. Freud în mai multe rânduri, întreaga activitatea terapeutică
a psihanalizei urmăreşte să transforme inconştientul în conştient, să aducă unele
fenomene psihice din subteranele inconştientului în zona clară a conştiinţei. „Te-
rapeutica noastră acţionează - scrie S. Freud în Introducere în psihanaliză - trans-
formând inconştientul în conştient şi ea nu este suficientă decât în măsura în care
este capabilă să opereze această transformare" (1992). Romanticii dinaintea lui,
dimpotrivă, voiau să transforme mai toate fenomenele de conştiinţă în fenomene
inconştiente. S. Freud tinde să conştientizeze inconştientul, pe câtă vreme romanticii
încearcă să inconştientizeze conştientul. S. Freud nu are nevoie să-i dea inconştien-
tului sensuri parapsihologice, aşa cum au făcut romanticii, ci îl explică pe baze
naturalist-ştiinţifice, dintr-o perspectivă deterministă. Merită să reţinem faptul că
S. Freud a elaborat cea mai consistentă teorie a inconştientului. Inconştientul este
o realitate a vieţii noastre psihice, ce se cere cercetată şi nu contestată apriori.

ino
r Niveluri şi forme ale inconştientului individual

„Diviziunea psihicului într-un psihic conştient şi un psihic inconştient - arată

- Freud - constituie premisa fundamentală a psihanalizei, fără de care ar fi fost
ncapabilă să înţeleagă procesele patologice, pe cât de frecvente pe atât de grave,
j să le confere un temei ştiinţific" (Essais de psychanalyse, Paris, 1929).
'' La rândul ei, noţiunea de inconştient este, la S. Freud, clădită, cel puţin parţial,
ye noţiunea de refulare (fr, refoulement). S. Freud compară inconştientul cu o
,ntecameră plină cu impulsuri, dorinţe, tendinţe ce vor să năvălească în salonul
urninat al conştiinţei. Un gardian vigilent (eul) stă în prag şi impune fiecărei ten-
linţe o cenzură severă. Acele tendinţe care contravin în vreun fel normelor morale
;i religioase, deprinderilor şi obişnuinţelor instituite de morală, religie, cultură etc.
iunt refulate (înăbuşite), împinse în catacombele inconştientului. Ele însă exercită
jresiuni permanente şi puternice asupra conştiinţei. Din cauza acestei stări conflic-
uale dintre conştient, care opune rezistenţă şi tendinţele inconştiente ce exercită
mpulsuri asupra lui se nasc nevrozele, în viziunea lui S. Freud impulsul sexual,
:rosul (libido) este cel mai puternic. Acest impuls apare în infantilitatea timpurie
i se manifestă prin supt şi prin complexul Oedip.
în această teorie a libidoului rezidă una din exagerările teoriei psihanalitice.
)upă ce face unele aprecieri pozitive la adresa lui S. Freud, C.I. Parhon scrie:
,Cele spuse nu înseamnă că scrierile lui Freud trebuiesc considerate ca adevărate
ivanghelii. Sunt dintre cei care cred că ele conţin şi numeroase exagerări. Una
[intre acestea mi se pare importanţa ce s-a atribuit psihosexualitătii infantile. A
onsidera actul sugerii laptelui ca un fenomen erotic, ce aduce satisfacţii de natură
exuală, mi se pare cel puţin o largă exagerare", iar în altă parte, acelaşi autor
daugă: „Partea pe care Freud şi adepţii săi o face complexului Oedip mi se pare
le asemenea cu totul exagerată" (1927). La rândul lui, neofreudianul E. Fromm
duce unele precizări bazate pe argumente consistente şi convingătoare despre com-
lexul Oedip, de natură să corecteze şi să completeze viziunea lui S. Freud despre
cest fenomen.
Tehnica terapeută constă în a învinge rezistenţa şi a aduce în conştiinţă ten-
inţele inconştiente, încercând apoi diferite remedii ale lor. Tendinţele refulate (înă-
uşite, dar nu nimicite) găsesc anumite modalităţi de manifestare. Mai întâi, prin
ublimare (sublimation), un fel de transformare (conversiune) a actelor interzise în
ctivităţi permise de societate. Se consideră că energia sexuală, extrem de mare,
acă e canalizată spre acte constructive poate să fie un impuls foarte puternic în
reativitate şi creaţie, în autorealizare. în al doilea rând, tendinţele refulate se ma-
ifestă în aşa-numitele „actes manquées", în care intră: lapsusurile, erorile de lec-
J
ră, erorile de audiţie, erorile' de exprimare, actele comportamentale eronate etc.
i toate se manifestă pulsiunile inconştiente ce năvălesc împotriva voinţei noastre,
emascându-ne tendinţele şi pornirile.
Freud, după ce divizează psihicul mai întâi în conştient şi în inconştient, pe
a "in urmă îl divizează iarăşi în două părţi, şi anume în preconştient şi in-

10
 conştient. Astfel, el operează cu trei termeni: conştientul, preconştientul şi in-
conştientul. Prin conştiinţă el înţelege zona clară, luminoasă a psihicului uman.
Preconştientul este zona din imediata vecinătate a conştiinţei, formată din fenomene
psihice, pe care le numeşte „latente", apte să devină, mai devreme sau mai târziu,
conştiente, să treacă deci în salonul conştiinţei. Inconştientul este zona abisală,
profundă a psihicului uman, formată din fenomene psihice refulate, instincte şi
tendinţe care nu au nici o şansă să devină conştiente, să treacă în câmpul clar al
conştiinţei. S. Freud arată însă că inconştientul nu coincide întocmai cu fenomenele
refulate: „Tot ceea ce este refulat este inconştient, dar există elemente care sunt
inconştiente fără să fie refulate" (1929). Deci sfera inconştientului este mai largă
decât sfera formată din elementele refulate. Astfel, S. Freud vorbeşte de un pre-
conştient, un inconştient corespunzător cu elementele refulate şi un al treilea in-
conştient format din elementele nerefulate, existând probabil, dintotdeauna şi pentru
totdeauna inconştiente, fără a încerca să treacă vreodată în zona conştiinţei: „Astfel,
simţim necesitatea - scrie S. Freud - de a admite existenţa'unui al treilea in-
conştient, nerefulat, dar mărturisim că, chiar din această cauză, caracterul in-
conştientului îşi pierde pentru noi orice semnificaţie precisă" (1929).
Cu toate că sub raport metodologic terapeutica psihanalitică are ca funcţie
aducerea fenomenelor inconştiente în planul conştiinţei, din punct de vedere teoretic
S. Freud notează: „... psihanaliza refuză să considere conştiinţa ca formând esenţa
însăşi a vieţii psihice, dar vede în conştiinţă o simplă calitate a acesten, putând
coexista cu alte calităţi sau lipsind" (1929).
Făcând o trecere în revistă a teoriilor despre inconştient, M. Ralea vorbeşte
de un aşa-zis „inconştient dinamic" şi de un „inconştient funcţional". „Prin in-
conştient dinamic (alţii îl numesc inconştient latent activ) se înţelege procesul crea-
tor efectuat fără ştirea noastră în domeniile subconştiinţei" (1957), iar prin in-
conştient funcţional se înţelege, în principal, funcţionarea organelor noastre biofi-
ziologice: fenomenele homeostazice şi autoreglările lor, structura şi funcţionalitatea
codului genetic etc., care nu sunt şi nici nu pot fi conştiente. Acelaşi autor con-
semnează faptul că în psihiatrie se cunosc nu mai puţin de 20 forme de inconştient.

7. Inconştientul individual şi inconştientul colectiv

Conceptul de inconştient colectiv a fost elaborat de medicul şi psihologul

C.G. Jung, fondator al şcolii psihanalitice de la Ziirich. în raport cu inconştientul
colectiv, inconştientul individual, în concepţia lui S. Freud, ar putea fi interpretat
ca un preconştient, adică un strat mai apropiat de conştiinţă, faţă de straturile abisale
ancestrale, care au rădăcini genunice adânci în filogeneză şi în istorie.
„După Jung, inconştientul nu este format numai din tendinţe individuale. Pe
deasupra acestora domină un fel de inconştient colectiv şi ancestral. Dorm în noi
toate achiziţiile strămoşilor, ale societăţilor care ne-au precedat. Toate evoluţiile
succesive ale speţei, toate achiziţiile succesive ale umanităţii în mersul ei istoric
sunt înregistrate şi reţinute. Ele formează deasupra inconştientului personal un su-

111
•aconştient (Uberbewusst) colectiv. Nevrozele răscolesc în noi vechile simboluri
e limbajului, ale artei primitive etc. sub forma unor imagini arhaice (urstumliche
tlder)" (M. Ralea, C.I. Botez, 1958).
Inconştientul colectiv se exprimă în mituri, religii, opere de artă, simboluri,
rezentări, legende etc. oarecum asemănătoare la toate popoarele. El se manifestă
t ns la nevrotici, la care straturile superioare ale nevraxului sunt afectate, intrând
funcţiune straturile inferioare ale creierului, purtătoare ale reziduurilor ancestrale.
Conştientul colectiv se manifestă, de asemenea, în visuri. „Universurile onirice
consemnează M. Eliade în Eseuri - conţin simboluri, imagini, figuri şi eveni-
ente care constituie mitologiile. Descoperirea se datorează geniului lui Freud şi
upra ei s-au aplicat toate psihologiile profunzimii de o jumătate de secol încoace"
991). „Teoretic, - consideră C.G. Jung - am putea reconstrui istoria umanităţii
)rnind de la complexitatea psihicului nostru, deoarece tot ce a existat la un mo-
ent dat este încă-prezent şi viu în fiinţa noastră. Sistemul simpatic este mai mult
;cât o amintire sentimentală a unei existenţe paradisiace: acest sistem există şi
eţuieşte cu noi, continuând să trăiască, să funcţioneze, să lucreze ca în timpurile
lemoriale" (G.C. Constandache, 1990). Conceptul de inconştient colectiv, aşa
im este el înţeles de către C.G. Jung, ne oferă posibilitatea să extindem sfera de
ţelegere a conceptelor de creativitate şi creaţie în sensul că toate achiziţiile crea-
are realizate de diferite specii în filogeneză, cât şi de către indivizi şi colectivităţi
istorie, se păstrează în formă latentă şi condensată în structurile noastre ereditare,
ispunem de capacităţi creatoare individuale şi colective, personale şi extraperso-
Je, prezente şi trecute. Astfel, din această perspectivă, înţelegem mai bine teoria
«ionicului şi a geniului, despre care am vorbit mai înainte: omul de geniu este
zestrat nu numai cu disponibilităţi personale, ci şi cu ceva suprapersonal, provenit
n filogeneză şi istorie. In starea de somn, aceste achiziţii creatoare se manifestă
construcţiile onirice inedite. Din această perspectivă ne apar cu atât mai mult
stificate metaeuristica, hipnooniroeuristica şi bioinventica. .

Puncte de vedere reale şi posibile

Conştiinţa şi inconştientul sunt cele două niveluri ce conlucrează în realizarea

nomenelor de creativitate. Interpretările reale şi posibile în ceea ce priveşte rolul
«ştiinţei şi al inconştientului în creativitate sunt următoarele: 1. teorii care pun
eativitatea numai pe seama inconştientului; 2. teorii care raportează creativitatea
imai la factorul conştient. Desigur, ambele constituie interpretări extreme, repre-
ntând de fapt erori simetrice în tratarea nivelurilor creativităţii; 3. teorii care
primă opinia că în creativitate participă deopotrivă conştientul şi inconştientul,
e reprezintă punctul de vedere moderat; 4. teorii care acordă o mai mare pondere
Conştientului în creativitate, fără a exclude conştiinţa, recunoscându-i doar un rol
xittar, de ordinul al doilea; 5. teorii care pun accentul pe factorul conştient în
-atavitate, *&£ a nega şi participarea inconştientului.
9. Cuplul creativ conştient-inconştient

Inconştientul singur nu poate explica fenomenele de creativitate, cum nici

conştiinţa singură nu poate fi suficientă pentru a acoperi înţelegerea întregii arii a
fenomenelor creative. „Nu numai că fuziunea conştient-subconştient e aşa de in-
timă, încât influenţele reciproce se exercită încontinuu ca un fel de osmoză psihică,
dar e imposibil, după cum a arătat W. James, de a despărţi elementele psihice între
ele, psihicul nostru formând o totalitate dată, care reacţionează integral şi unitar,
reflectând specificul personalităţii, în orice act sufletesc. A opera o sciziune a di-
verselor elemente înseamnă a urma o procedură arbitrară" (M. Ralea, 1957).
E nevoie de o teorie care să reunească într-o interpretare unitară ambele părţi
ale psihicului - conştiinţa şi inconştientul. Ele trebuie concepute ca un cuplu
funcţional alternativ şi dinamic, în realizarea fenomenelor de creativitate, între
conştiinţă şi inconştient are loc o permanentă interferenţă, un du-te-vino informaţio-
nal continuu, de la conştiinţă la inconştient şi invers. Pe de altă parte, conştiinţa,
din punct de vedere psihologic, se cere înţeleasă ca fenomen „pulsatoriu", care-şi
lărgeşte şi îşi restrânge sfera în mod permanent. Din această perspectivă, conştiinţa
poate fi comparată cu un far ce funcţionează alternativ pe fază mare (arie largă)
şi pe fază mică (arie îngustă). Un fenomen psihic care s-a găsit la un moment dat
în zona luminoasă a conştiinţei, sau chiar în focarul ei, în faza mare, se poate găsi,
în alt moment, în zona de clar-obscur, din afara focarului conştiinţei, sau chiar în
zona întunecată a preconştientului, în faza mică. Prin urmare, între conştiinţă şi
inconştient nu pot fi trasate hotare rigide, care să le izoleze, ci doar nişte linii de
demarcaţie provizorii şi labile. Desigur, de la această interpretare fac excepţie fe-
nomenele ce ţin de aşa-numitul inconştient funcţional.
Aria conştiinţei e în strânsă dependenţă şi de atenţie. Când atenţia se con-
centrează pe un câmp de fapte sau fenomene, ele intră în zona clară a conştiinţei
sau chiar în focarul ei; când atenţia se deplasează pe alte fapte sau fenomene,
primele rămân în penumbră, căzând în aria preconştiinţei sau chiar a inconştientului.
Atenţia se poate comuta ca o „lanternă magică", când pe unele când pe altele,
ceea ce înseamnă că fenomenele psihice pot fi alternativ conştiente şi inconştiente.
Probabil că există o conştiinţă clară şi relativ stabilă, care operează pe un
câmp de fapte esenţiale şi vitale ale persoanei în relaţie cu mediul natural şi social,
în afara ei, presupunem că se poate vorbi de o conştiinţă care îşi lărgeşte şi îşi
restrânge sfera continuu, pe care o numim conştiinţă pulsatorie. De asemenea, in-
conştientul care îşi lărgeşte şi îşi restrânge permanent aria îl numim inconştient
pulsatoriu.
Pentru a pune mai bine în evidenţă conlucrarea conştiinţei şi inconştientului
în creativitate, e nevoie să le raportăm la unele eureme fundamentale, care reali-
zează, după noi, creativitatea. Eurema de acumulare şi comprehensiune a infor-
maţiei, la care participă, în esenţă, aşa cum am văzut, memoria, gândirea, limbajul,
interesele etc, poate să fie parţial conştientă, parţial inconştientă. Trebuie să admi-
tem că gândirea, limbajul, interesele, se găsesc fie \sf nivelul conştiinţei clare şi

11?
relativ stabile, fie la nivelul conştiinţei pulsatorii, sau/şi la unul şi la altul. Dar
memoria, care deţine ponderea în eurema de acumulare a informaţiilor, nu se poate
fia cu toată cantitatea de informaţie stocată, la nivelul conştient. O parte din
'nfo'rmaţie poate să fie conştientizată, la nivelul conştiinţei clare ji relativ stabile,
Hă parte se poate găsi la nivelul conştiinţei pulsatorii, o anumită cantitate poate
-" se găsească în zona inconştientului pulsatoriu sau a Inconştientului dinamic.
Mecanismele bioneurofiziologice, care realizează fenomenele de memorie, se gă-
sesc la nivelul inconştientului funcţional. Iată deci că eurema de stocare a infor-
maţiei se găseşte pe toată „scala" conştiinţei şi inconştientului, ^ la realizarea ci
conlucrează ambele niveluri - conştiinţa şi inconştientul.
Eurema asociativ-combinatorie este realizată de cuplul fantezie-inteligenţă (la
:are se alătură analogia, intuiţia etc). Inteligenţa şi fantezia conlucrează în creati-
vitate pe fondul luminos al conştiinţei. Fantezia însă se poate deplasa de pe
Conştiinţa clară şi relativ stabilă, către conştiinţa pulsatorie, până la inconştientul
pulsatoriu (în formele ei de reverie sau de fabulaţie). Intuiţia poate să se realizeze
la nivelul conştiinţei sau inconştientului (pulsatoriu sau dinamic); analogiile se pro-
iuc în sfera conştiinţei prin angajarea gândirii, inteligenţei, dar e posibil ca la
realizarea lor să participe şi inconştientul pulsatoriu sau dinamic.
Se pare că funcţia creativă esenţială a inconştientului, fie că e vorba de starea
ie somn sau de veghe, se realizează prin activitatea combinatorie: „Când psihicul
subconştient fuzionează, de pildă, un cadru spaţial cu o dată temporală, când iden-
ifică un organ al corpului cu o reprezentare sau o idee abstractă, el alcătuieşte o
'mbinare de elemente disparate şi creează, prin aceasta, un nou regim de realitate
emancipat de sub legile logice şi naturale. Când psihismul adaptează o halucinaţie
luditivă la o imagine himnagogică, pentru a înfăptui un fel de scenetă dramatică,
isistăm din nou la o elaborare creatoare.
Aruncând astfel punţi de legătură între datele cele mai eterogene ale vieţii
iufleteşti şi ale realităţii exterioare, ştergând Urnitele între lucruri şi nesocotind
>rdonanţele care încătuşează structura lumii, adaptând în sfârşit planurile cele mai
liferite de relaţii unele de altele, pentru a le topi într-o altă structură, viaţa sub-
:onştientă crează o nouă realitate, atât prin emanciparea acestei lumi de simetriile
•calităţii şi de categoriile logice, cât şi prin regimul afectiv, prin atmosfera generală,
:are o învăluie" (I. Biberi, 1970).
Este izbitoare asemănarea dintre funcţia combinatorie a subconştientului, în
itarea de veghe sau de somn şi funcţia combinatorie a fanteziei. Această asemănare
»e conferă temei să emitem ipoteza că subconştientul realizează, în starea de somn
iau de veghe, o activitate combinatorie simetrică şi în continuarea activităţii fan-
eziei, iar aceasta realizează în starea de veghe, pe fondul conştiinţei, o activitate
'ombinatorie simetrică şi în continuarea activităţii subconştiente. Conlucrarea
Conştientului şi inconştientului, cât şi funcţia lor unitară şi complementară devine
:i mai evidentă pe baza acestei ipoteze. Nu cumva şi alte procese psihice conştiente
e găsesc într-o relaţie funcţională simetrică şi de continuitate cu fenomene psihice
nconştiente, precum combinatorica fanteziei cu combinatorica inconştientului? Din

14
punctul nostru de vedere răspunsul e afirmativ. Se poate presupune că există un
izomorfism structural şi funcţional între conştiinţă şi inconştient, într-un sens mai
general.
Eurema energetică-stimulatorie, cuprinzând o varietate de procese şi fenome-
ne psihice (voinţa, pasiunea, succesul, nevoia, dorinţa, ambiţia, sentimentele etc),
se desfăşoară preponderent pe planul conştiinţei, fără a fi exclus ca unele dintre
ele să se deplaseze spre zonele inconştientului pulsatoriu, ca apoi să revină la
conştiinţă.
Trebuie să presupunem că eurema critică se realizează exclusiv în planul
conştiinţei clare, al nivelul gândirii lucide.

10. Funcţia creatoare a visului

Ţinând seama de principiul continuităţii funcţionale a psihicului, există temei

să considerăm că asociaţiile şi combinaţiile informaţionale cerebrale se realizează
atât în stare de veghe, cât şi în stare de somn, mai ales în faza de somn paradoxal.
Cercetările de hipnologie şi onirologie pun în evidenţă faptul că în această fază se
declanşează aşa-numita „furtună cerebrală", fenomen complex şi oarecum enig-
matic, ce semnifică un maximum de activism cerebral, în starea de somn paradoxal
(somn cu vis, ce intervine periodic la intervale de 90 de minute de somn normal,
având durata de 15-20 minute), când 70-80% din neuroni sunt în stare de activitate
(Liviu Popoviciu, sub redacţia, 1978). Despre funcţia creatoare a visului, S. Freud
formulează un punct de vedere oarecum antimonic. El vorbeşte despre „Acele
stranii creaţii compozite" ale visului care, spre deosebire de „Figurile animalelor
create de imaginea popoarelor Orientului", cristalizate definitiv. „Creaţiile visului
par să împrumute forme mereu noi ale unei imaginaţii inepuizabile". Pe altă pagină,
autorul menţionează: „Urmează că acţiunea visului nu este niciodată creatoare, că
ea nu imaginează nimic care să fie al ei, că ea nu apreciază, nu concluzionează"
(Interpretarea viselor, 1991). Dacă S. Freud admite, în aceeaşi lucrare, că visul
asociază, combină, suprapune, condensează imagini în structuri imagistice inedite,
decurge că visul realizează, într-o formă specifică, în raport cu starea de veghe, o
funcţie creatoare.
în legătură cu această problemă se pot formula următoarele întrebări: în ce
raport se află creaţia onirică şi cea vigilică? Oare aceste două modalităţi de creaţie
ale creatorului, aflat în două ipostaze diferite (veghea şi somnul paradoxal), sunt
total izolate ca nişte monade? Creaţiile onirice au vreo semnificaţie în rezolvarea
problemelor formulate în stare vigilică? Creaţia onirică e simetrică şi complemen-
tară creaţiei vigilice? Creaţia onirică e implicată direct sau indirect şi disimulat în
creaţia vigilică? Credem că aceste întrebări se situează în contextul problematic al
relaţiei dintre conştient şi inconştient în creativitate şi creaţie. Unele din aceste
întrebări îşi găsesc un răspuns afirmativ în analizele anterioare.

115
 CAPITOLUL XIV

INTUIŢIA EURISTICĂ

1. Introducere

O serie de savanţi (H. von Helmholtz, A.R. Wallace, Ch. Darwin, I. Meci-
nikov, C.F. Gauss, H. Poincaré, W.B. Cannon, B. Russell, H. Coandă etc) relatează
că au fost adesea ajutaţi de intuiţie în descoperirile lor, subliniază însemnătatea
acestui fenomen în creativitatea ştiinţifică şi tehnică, în literatura consacrată acestei
teme se consemnează opinia potrivit căreia psihologia intuiţiei nu este suficient de
bine cunoscută, în acest sens, referindu-se la intuiţie, W.I. Beveridge notează: „Psi-
hologia acestui fenomen nu este înţeleasă până la capăt. Există un acord aproape
general, deşi nu universal, asupra faptului că intuiţiile izvorăsc din procesele in-
conştiente ale creierului, care a continuat să mediteze asupra problemei chiar dacă
în mod conştient nu i-a mai acordat de mult nici o atenţie"(1968). Teza consemnată
de W.I. Beveridge, după care intuiţiile ar izvorî din inconştient, necesită o exami-
nare ştiinţifică atentă şi aprofundată, în acest sens, bazându-se pe cercetarea ana-
litică a unor specii de intuiţii, ne propunem să elaborăm un model interpretativ al
mecanismelor psihice ale intuiţiei euristice care, de fapt, este un submodel al pă-
tratului euremelor. ,

2. Metoda de cercetare a intuiţiei

" ' . , ' ' ' " ' ' ' ' • > • :

Intuiţia este abordată dintr-o perspectivă sistemică, în strânsă relaţie cu ele-

mentele care o preced şi o succed, în contextul rezolvării de probleme, în principal,
a fost utilizată metoda analizei unor descoperiri ştiinţifice şi tehnice bazate pe
intuiţie şi a reprezentării lor grafice, într-un sistem de coordonate în care timpul
(t) e luat ca abscisă, iar progresul în rezolvarea problemei (p) ca ordonată, după
modelul lui G. Pôlya, simplificat şi adaptat nevoilor noastre de cercetare (1972).

3. Definirea conceptelor

Prin intuiţia euristică înţelegem un fenomen psihic prin intermediul căruia se

dezleagă o enigmă, se găseşte soluţia unei probleme îndelung şi insistent căutată.
ntuiţia se manifestă ca o străfulgerare a minţii (evrika!) prin care relativ brusc are '
pe înţelegerea unui fenomen, apariţia unei idei noi şi originale hotărâtoare în rea-
zarea unei invenţii sau descoperiri ştiinţifice. Adesea, intuiţia e numită iluminare,

116
 inspiraţie, soluţie sau idee. Dacă vom face o relativă distincţie între două specii
înrudite de intuiţii: cele de iluminare şi cele de predicţie (de „ghicire"), în această
cercetare ne vom ocupa, în principal, de intuiţiile de iluminare. Cercetând meca-
nismele psihice ale intuiţiilor de iluminare se deschid posibilităţi şi pentru înţele-
gerea intuiţiilor de predicţie.
în ceea ce priveşte definirea conştientului şi inconştientului, spre deosebire
de descrierile anterioare date acestor fenomene, dintr-o perspectivă strategică, foarte
largă, în acest context simţim nevoia de a introduce unele definiţii tactice, mai
restrânse ca arie. Astfel, prin conştient, din perspectiva euristică, vom înţelege ac-
tivitatea creativă metodică, care presupune un scop, se desfăşoară în focarul prin-
cipal al atenţiei, este dirijată în mod voluntar, prin mobilizarea permanentă a ener-
giilor psihice ale persoanei şi orientarea lor spre finalizarea obiectivului euristic.
Activitatea creativă conştientă se desfăşoară, de regulă, în stare de veghe şi pre-
supune utilizarea unor strategii euristice variate, alegerea deliberată a celor mai
eficiente, în conformitate cu scopul urmărit.
Prin inconştient, în sens strict euristic, înţelegem activitatea creativă care se
desfăşoară în afara câmpului central al atenţiei şi care nu implică o dirijare siste-
matică prin intermediul voinţei, fiind înfăptuită uneori în starea de veghe, alteori
în starea de somn.

4. Intuiţiile studiate

Au fost cercetate următoarele intuiţii, pe baza înseninărilor lăsate de creatori,

corelate cu investigaţii epistemologice şi psihologice proprii:
I. Intuiţia lui Ch. Darwin implicată în descoperirea principiului selecţiei na-
turale. Tânărul cercetător a adunat un vast material de observaţie cu ocazia călă-
toriei pe vasul Beagle, despre transmutarea speciilor, declarând: „Ideea aceasta
m-a obsedat". A continuat apoi să adune date de la crescătorii de animale şi de
la grădinari şi a formulat principiul selecţiei artificiale, iar în ceea ce priveşte
selecţia naturală a formulat întrebarea: „Dar cum se putea aplica selecţia la orga-
nismele care trăiesc libere în natură?" Negăsirea răspunsului la această întrebare
constituie ceea ce el numeşte „misterul".
Ch. Darwin mărturiseşte că principiul selecţiei artificiale 1-a formulat „în
curând" după ce începuse cercetarea sistematică a acestei teme. Dar selecţia orga-
nismelor în care nu intervine omul „a rămas câtva timp un mister". Este probabil
că, negăsind soluţia, Ch. Darwin a lăsat această problemă într-o stare latentă, în
subsidiar. Este de presupus că ea a fost transferată inconştientului (a fost mutată
din zona clară a conştiinţei şi a atenţiei), spre a face loc altor probleme, deoarece
se ştie, tot din Autobiografie, faptul că Ch. Darwin obişnuia să lucreze în paralel
la mai multe lucrări cu tematică diferită.
După o perioadă de timp relativ îndelungată de la începerea studiului siste-
matic în legătură cu modificarea speciilor (octombrie, 1838), Ch. Darwin a citit

117
 jtea lui Th. Malthus despre populaţie, datorită căreia i-a venit intuiţia salvatoare:
[n octombrie 1838, adică cincisprezece luni după ce începusem ancheta sistema-
,£ am citit întâmplător, ca să mă distrez, cartea lui Malthus despre populaţie. Şi
'nd bine pregătit să înţeleg lupta pentru existenţă pe care o întâlneşti pretutindeni,
vând îndelung şi neîntrerupt obiceiurile animalelor şi ale plantelor, m-a izbit
> la început ideea că, în aceste condiţii, variaţiile favorabile vor tinde să fie pas-
te iar cele nefavorabile să fie distruse. Rezultatul acestui fapt ar fi formarea de
i specii. După aceea am obţinut, în sfârşit, o teorie pe baza căreia să pot păşi
ia
inte" (Autobiografie - 1809-1882, - traducere în 1962).
Rezultă că circa un an de zile de la descoperirea principiului selecţiei artifi-
ale întrebarea despre selecţia naturală s-a găsit într-un stadiu de incubaţie, mai
lult'sau mai puţin inconştient. Este de presupus că inconştientul a lucrat „conştiin-
ios" asupra ei. Ar fi găsit oare Ch. Darwin soluţia dacă nu intervenea analogia
u teoria lui Th. Malthus despre populaţie? Aşadar, ce rol joacă lectura cărţii lui
h. Malthus, din punct de vedere euristic, cât şi al relaţiei dintre necesitate şi
itâmplare, în structura acestei descoperiri? Această lectură - aşa cum consemnează
Ih. Darwin - este de domeniul întâmplătorului în descoperirea făcută. Ea 1-a ajutat
e Ch. Darwin să realizeze o conexiune, să închidă un circuit, între faptele de
bservaţie, principiul selecţiei artificiale formulat deja şi lupta pentru existenţă,
ceasta din urmă vine să explice fenomenul de selecţie în natură, selecţie care, în
Iţe condiţii, pentru animalele domestice o realizează omul.
Dacă lectura cărţii lui Th. Malthus este un fapt de domeniul întâmplătorului
i structura lanţului euristic, aşa cum arată Ch. Darwin însuşi, faptele de observaţie,
rincipiul selecţiei artificiale constituie elemente de domeniul necesarului în des-
operirea şi formularea principiului selecţiei naturale. Este de presupus că şi fără
;ctura cărţii lui Th. Malthus, Ch. Darwin tôt ar fi ajuns la această descoperire, pe
ăi mai ocolite, poate cu mai multă cheltuială de energie, ceva mai târziu etc. Dar
ste dubitabil că ar fi realizat descoperirea principiului selecţiei naturale fără faptele
e observaţie şi în lipsa principiului selecţiei artificiale, formulat în prealabil, pe
aza lor. Elementul fundamental în direcţionarea demersului euristic spre desco-
erirea principiului selecţiei naturale îl constituie însuşi principiul selecţiei artifi-
iale descoperit şi formulat deja de către Ch. Darwin. Sub raport euristic, aceste
rincipii nu diferă prea mult. Principiul selecţiei naturale, din acest punct de vedere,
î situează în prelungirea principiului selecţiei artificiale. Elementul de dificultate
i descoperirea şi formularea principiului selecţiei naturale a constat în aceea că,
i cazul selecţiei artificiale, omul joacă rolul fundamental în alegerea exemplarelor
iai reuşite. Or, în cazul animalelor libere din natură, omul nu mai intervine. Atunci
me operează selecţia? Cum se realizează ea? în virtutea cărei legi? Acesta era
bstacolul euristic principal de care se lovea Ch. Darwin în extinderea principiului
lecţiei artificiale la natură. Principiul selecţiei naturale constituie, de fapt, o ge-
eralizare a principiului selecţiei artificiale. Dacă se poate face o analogie între
ceste principii şi cele două principii ale lui A. Einstein, putem spune că aşa cum
nncipiul relativităţii restrânse a stat, într-un fel, la baza principiului relativităţii

18
generalizate tot aşa principiul selecţiei artificiale a stat la baza principiului
naturale. Acesta din urmă constituie o generalizare a primului.
Desigur, intuiţia descrisă mai înainte nu este, nici pe departe, singura de care
a uzat Ch. Darwin în descoperirile făcute, în alt context, el consemnează faptul că
scăpase din vedere o problemă, căreia nu-i căutase soluţia: divergenţele fiinţelor
care descind din aceeaşi tulpină. ,,Şi pot să-mi amintesc locul precis de pe şosea
când, fiind în trăsură, spre marea mea bucurie mi-a venit în minte rezolvarea pro-
blemei" (traducere 1962).
II. Unele intuiţii ale lui B. Russell, implicate în soluţionarea unor probleme
în activitatea de elaborare a lucrării Principia Mathematica, B. Russell mărturiseşte
despre discuţiile sale ştiinţifice că A.N. Whitehead, căruia îi împărtăşea opiniile
sale: „în fiecare seară, în discuţiile noastre apăreau unele obstacole, dar a doua zi
de dimineaţă vedeam că ele au dispărut de la sine în timpul somnului, în acea
perioadă am cunoscut o adevărată beţie intelectuală" (traducere 1969).
III. Intuiţia lui H. Poincaré implicată în descoperirea unei clase noi de funcţii
fuchsiene. Savantul consemnează faptul că după cincisprezece zile de efort pentru
a demonstra că nu există nici o funcţie analogică la ceea ce el numeşte „funcţii
fuchsiene" după un mare număr de combinaţii care nu au dat rezultate, într-o
noapte de insomnie de pe urma unei cafele negre, ideile-i veneau în avalanşă (en-
foule), ciocnindu-se, până ce două din ele au format o combinaţie stabilă. Dimi-
neaţa, descoperea existenţa unei clase noi de funcţii fuchsiene, derivând din seria
hipergeometrică (edit. 1926).
IV. Intuiţia aceluiaşi creator implicată în descoperirea identităţii dintre tran-
sformările folosite în definirea funcţiilor fuchsiene şi cele din geometria neeucli-
diană. H. Poincaré comentează faptul că, pe când punea piciorul pe scara omni-
buzului, i-a venit ideea, fără nici o pregătire prealabilă, că transformările folosite
în definirea funcţiilor fuchsiene erau identice cu cele din geometria noneuclidiană.
Acest rezultat - după cum remarcă H. Poincaré - a fost ulterior verificat la nivelul
gândirii conştiente.
Se pare că H. Poincaré face parte dintre acei savanţi care au fost în cea mai
mare măsură favorizaţi de intuiţia euristică. El a lăsat relatări scrise, din care rezultă
că intuiţiile îi veneau în cele mai diverse împrejurări: în automobil, în timpul unei
plimbări pe faleză etc.
V. Intuiţia lui H. Coandă implicată în descoperirea Efectului Coandă. Iată în
ce împrejurări s-a realizat această intuiţie: „... într-o zi, aflându-mă în baie, mă
jucam amuzat cu picăturile de apă. Am observat cum picătura de apă vine şi se
prelinge de-a lungul degetului; la fel ca jetul flăcărilor, atunci la Issy Ies Mouli-
neaux, de-a lungul fuzelajului avionului nostru. Atunci m-am lămurit de-a binelea
că acest lucru este în legătură directă cu ceea ce s-a întâmplat cu jetul ce venea
asupra aparatului cu care zburam în 1910, cel fără elice, şi al cărui trist sfârşit îl
cunoaşteţi. Desluşeam, acum, în baie, mersul fluidului... M-am hotărât să studiez
acest efect" (1971).

119
 Remarcăm faptul că această intuiţie are o perioadă foarte lungă de incubaţie:
Au trecut 20 de ani pentru a realiza, ştiinţific, cu adevărat ceea ce s-a întâmplat",
consemnează H. Coandă în acelaşi context.
De ce oare a fost necesară o perioadă de incubaţie atât de lungă? Ce meca-
nisme ale creativităţii au operat atât de îndelung asupra faptului de observaţie? în
ce mod au conlucrat conştientul şi inconştientul în descoperirea făcută? De câte
ori nu s-o fi prelins apa pe degetele lui H. Coandă, sau pe diferitele obiecte din
aria sa vizuală, fără să-i fi atras atenţia, fără să fi favorizat analogia cu jetul flă-
cărilor abătute pe deasupra fuzelajului avionului său, în 1910? De ce tocmai în
acel moment şi în acel loc s-a produs intuiţia luminatoare? La unele din aceste
întrebări vom încerca să oferim un răspuns în paragrafele următoare.
Este deosebit de interesantă pentru teoria creativităţii coincidenţa dintre con-
diţiile fizice în care a fost făcută descoperirea lui Arhimede şi cele în care a fost
realizată descoperirea lui H. Coandă. După J.R. Baker, baia constituie un mediu
creativ stimulativ. Graţie liniştei, posibilităţii de a medita în tihnă, stării psihofi-
ziologice de bine general, intuiţiile sunt favorizate. Autorul emite ipoteza potrivit
căreia Arhimede ar fi descoperit principiul ce-i poartă numele nu pentru că şi-ar
fi observat propriul său corp plutind în apă, ci tocmai datorită condiţiilor creative
favorabile existente în baie (cf. W.I. Beveridge, 1968).
La cele de mai înainte, se mai poate adăuga şi interpretarea că în baie, datorită
temperaturii relativ ridicate a apei, datorită aburilor, căldurii degajate de apa fiartă,
sub raport fiziologic, se realizează o creştere a vitezei influxului nervos şi, mai
ales, o accelerare a transformărilor biochimice la nivelul membranei celulare neu-
ronale. Aceste fenomene fiziologice pot să antreneze creşterea fluenţei gândirii şi
infralogicii, mai multe asociaţii şi combinaţii informaţionale pe unitate de timp,
ceea ce se poate finaliza în accelerarea rezolvării de probleme, a realizării de idei
şi soluţii noi. De aici nu rezultă cu necesitate, pentru fiecare individ, aşa cum
interpretează unii studenţi de-ai noştri, cu simţul umorului, că dacă facem cât mai
frecvent baie şi stăm mai mult acolo, avem şanse mai mari de a deveni mai creativi.
în ceea ce priveşte reprezentarea grafică, într-un sistem de coordonate a des-
coperirilor ştiinţifice şi tehnice, bazate pe intuiţie, menţionate mai înainte, se va
vedea: I. Moraru, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, 1980,
Figurile 3, 4, 5, 6 şi 7, pag. 97.

5. Mecanismele psihice ale intuiţiei euristice

5.1. Alternanţa fazelor

Considerăm că intuiţia euristică este rezultatul unui proces, ale cărui momente
nai importante sunt: 1. premisele (germenii, rădăcinile, izvoarele); 2. maturizarea;
• declanşarea; 4. verificarea. Toate aceste momente le integrăm în termenul mai
arg numit geneză. Distincţia operată între momentele procesului e de natură să

20
 aducă precizări importante cu privire la natura intuiţiei euristice. De asemenea, este
necesar să facem distincţie între problemă (numită uneori şi descoperire, invenţie
etc) şi intuiţie. Aceasta din urmă reprezintă doar un moment, o secvenţă a unei
probleme.
Din analiza atentă a descoperirilor menţionate, în conformitate cu definiţiile
date conştientului şi inconştientului, rezultă că toate intuiţiile implicate în aceste
descoperiri s-au declanşat în zona inconştientului (a se vedea figurile 3, 4, 5, ,6 şi 7).
Unele în stare de somn profund sau superficial, ca de exemplu intuiţiile din des-
coperirile nr. II şi III. Altele, deşi s-au declanşat în stare de veghe, vom constata
totuşi faptul că acest fenomen (declanşarea) s-a realizat în împrejurări în care atenţia
şi voinţa creatorului nu mai erau centrate pe problemele respective ca, de pildă,
în cazul intuiţiei din descoperirile nr. I şi V, sau creatorii, după mărturisirile lor,
nu operaseră niciodată conştient asupra unor asemenea probleme, ca în descoperirea
nr. IV.
Dintr-o perspectivă sistematică, care ia în consideraţie toate momentele unei
descoperiri sau invenţii, corelând intuiţia cu evenimentele care o preced şi o succed,
datele investigaţiei noastre capătă dimensiuni noi. Analizând cu atenţie succesiunea
de faze conştiente şi inconştiente în realizarea unei descoperiri, rezultă din repre-
zentările grafice că aproape toate problemele euristice cercetate de noi (fig. 3, 4,
5 şi 7) debutează cu o fază conştientă, în care apar enigmele, se formulează între-
bările etc, cu excepţia uneia singure (fig. 6), despre H. Poincaré, relatează faptul
că intuiţia (ideea) i-a venit fără nici o pregătire prealabilă.
Pe de altă parte, din reprezentările grafice ale descoperirilor, corelate cu măr-
turisirile creatorilor, se desprinde concluzia că toate intuiţiile, fără excepţie, trec în
mod necesar prin faza de verificare şi elaborare conştientă.
Din analiza făcută rezultă că procesul euristic de rezolvare a unei probleme
presupune o alternanţă de faze: conştiente-inconştiente-conştiente (fig. 3, 4, 5 şi 7)
sau inconştiente-conştiente (fig. 6). Deşi, pe cazurile cercetate de noi, intuiţiile se
declanşează în faza de elaborare inconştientă, totuşi, avem temei să presupunem
că premisele lor, pentru problemele care debutează cu o fază conştientă (fig. 3, 4,
5 şi 7) se află în această fază, mai ales sub forma unor întrebări. Se ştie că o
întrebare formulată prefigurează răspunsul şi direcţionează strategiile euristice spre
aflarea acestuia. Se consideră că, uneori, chiar şi o întrebare rău formulata poate
să aibă o anumită valoare euristică, în acest sens, circulă dictonul: pune-ţi o între-
bare nepotrivită şi s-ar putea să primeşti un răspuns potrivit. Aşadar, rădăcinile,
pentru o bună parte din intuiţii, trebuie căutate la nivelul formulării întrebării (faza
conştientă), chiar dacă ele se declanşează în faza inconştientă. Chiar şi pentru pro-
blemele ce debutează cu o fază inconştientă (fig. 6), s-ar putea ca intuiţia să-şi
aibă originea (izvorul) în anumite repere informaţionale de natură conştientă. De-
sigur, nu este exclusă nici posibilitatea ca unele intuiţii, mai ales cele de „ghicire",
în sensul dat de N. Bourbaki, să-şi aibă premisele în faza inconştientă. Interpre-
tând-o drept „ghicire" ce precede orice raţionament, N. Bourbaki consideră că
„Intuiţia domneşte ca stăpână în geneza descoperirilor matematice" (traducere,

121
1966). Dintr-o perspectivă mai largă, cu referire la metoda ştiinţifică, G. Polya
notează: „Şi dacă vreţi o descriere în trei cuvinte a metodei ştiinţifice} eu vă propun:
ghiceşte şi verifică" (1971). Din acest punct de vedere intuiţia de „ghicire" nu
de regulă, un temei logic (clar, evident, cert, care ar putea să fie argumentat),
' mai degrabă o „motivaţie" infralogică (obscură, palidă, incertă, posibilă, proba-
h'lă) care se cere verificată ulterior, întrebaţi adesea de ce au ales o cale sau alta
"n soluţionarea unei anumite probleme, unii savanţi nu întotdeauna sunt în măsură
să furnizeze argumente întemeiate raţional. Nu de puţine ori, în activitatea de
creaţie, ei se bazează pe simţul lor anticipativ, pe flerul lor ştiinţific, de natură
intuitivă, într-o scrisoare adresată lui M. Born în legătură cu interpretarea statistică
a fenomenelor cuantice, A. Einstein îşi susţine punctul de vedere în felul următor:
,Nu pot însă aduce argumente logice pentru a justifica această convingere, ci doar
degetul meu cel mic ca martor, adică o autoritate care nu inspiră încredere dincolo
de limitele pielii mele" (cf. B.G. Kuzneţov, 1968).

5.2. Principiul feedback-ului şi intuiţia euristică

i
Din paragraful anterior rezultă concluzia după care fenomenele euristice se
realizează cu participarea celor două niveluri: conştient şi inconştient (uneori, in-
conştient şi conştient), în rezolvarea unei anumite probleme care ridică dificultăţi
de soluţionare, are loc un permanent transfer informaţional reciproc între conştient
şi inconştient. Imagistic, fenomenul de du-te-vino informaţional de la conştient la
inconştient şi invers (alternanţa de faze) ni-1 putem reprezenta sub forma unei unde
ce intersectează mereu graniţa labilă dintre cele două niveluri (a se vedea I. Moraru,
Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, 1980, fig. 8).
Transferul informaţional de la un nivel la alt nivel ar putea să fie interpretat
ca o succesiune de intrări şi ieşiri din conştient în inconştient şi invers, guvernate
de principiul feedback-ului. Validitatea introducerii principiului feedback-ului în
explicarea mecanismelor psihice ale intuiţiei euristice se bazează pe următoarele
premise: 1. fenomenul de feedback are valoarea unei legi cu un grad mare de
generalitate, valabilă pentru o întreagă clasă de sisteme - cele cibernetice; 2. psi-
hicul este interpretat, din perspectiva ştiinţei contemporane, ca un sistem cibernetic
cu autoregla] (M. Golu, 1975); 3. activitatea euristică, ca un caz particular al ac-
tivităţii psihice, poate să fie (şi este de fapt) interpretată, cu deplin temei, din
perspectiva ciberneticii (A. Drevet, A.A. Moles, 1971).
Pentru problemele care debutează cu o fază conştientă, după o activitate de
investigaţie intensă şi adesea de lungă durată, desfăşurată la nivelul conştientului,
aspectele nerezolvate sunt transferate inconştientului care, în virtutea automatis-
mului psihicului, continuă activitatea de căutare a noului (soluţiei), prin combinările
Şi asocierile cele mai bizare, ieşite temporar de sub orice constrângere logică.
^Automatismul face posibilă continuitatea de lucru dintre conştient şi inconştient,
culege datele noi găsite de raţiune, le mecanizează şi le repetă la subconştient"
(M. Ralea, 1957). Este de presupus că atunci când travaliul euristic atinge un

122
 maximum de nivelul conştientului, fără ca soluţia să fie găsită, combinatorica
conştientului realizează joncţiunea cu combinatorica inconştientului, care o continuă
pe prima. Este necesară o intensă activitate creativă la nivelul conştient, bazată pe
un înalt travaliu psihic, cu dorinţa arzătoare de a rezolva problema, de a găsi soluţia
creatoare, activitate desfăşurată pe mai multe zile, săptămâni, luni, uneori chiar
ani, ca astfel să fie determinat şi inconştientul să lucreze, în continuarea conştien-
tului şi ca urmare a activităţii începute la nivelul lui (W.I. Beveridge). Combina-
torica conştientului şi cea a inconştientului sunt complementare, poate izomorfe şi
alternative pe intervale relativ mici de timp, în raport cu intervalul mai mare în
care poate să fie găsită soluţia unei probleme dificile, cu un du-te-vino informa-
ţional permanent de la conştient la inconştient şi invers. „Psihologia actului creator
în activitatea ştiinţifică presupune, astfel, o îndelungată acumulare de fapte în starea
de veghe, a meditaţiei concentrată îndelung asupra aceloraşi probleme care, rămâ-
nând nerezolvate în zona vieţii conştiente, îşi continuă subteran elaborarea prin
îmbinările creatoare ale subconştientului. Subconştientul primeşte, în acest mod,
un material de la starea de veghe pe care îl prelucrează şi-1 impune mai târziu
activităţii conştiente, sub formă de soluţie, pe care gândul vigil o reia, o adânceşte
şi o formulează (I. Biberi, 1971).
Conştientul transmite inconştientului strategii de căutare a soluţiei, sub forma
unui program, mai mult sau mai puţin complet. Inconştientul transmite periodic
conştientului, prin feedback, diferite soluţii. Iată ce relatează în acest sens W.B.
Cannon: ,,A devenit la mine un obicei să aştept cu încredere intervenţia unor pro-
cese inconştiente în favoarea mea. De pildă, atunci când aveam de pregătit o ex-
punere publică îmi făceam un punctaj şi notam ideile, schiţându-le într-un mod
aproximativ, în nopţile următoare aveam momente subite de trezire, cu o năvalnică
afluenţă de exemple ilustrative, de fraze potrivite şi de idei proaspete, legate de
cele deja înşiruite. Având creion şi hârtie la îndemână, reuşeam să captez aceste
gânduri fugare, înainte de a le uita. Procesul îmi era atât de familiar şi mă puteam
bizui pe el până într-atât, încât aveam impresia că ar fi la îndemâna oricui. Dar,
desigur, lucrurile nu stau chiar aşa" (cf. W.I. Beveridge, 1968).
Schiţa aproximativă a ideilor, la nivelul activităţii conştiente, despre care vor-
beşte W.B. Cannon, e de natură să funcţioneze ca un program pentru inconştient.
O idee conştientă a schiţei îşi asociază alte idei din planul inconştientului. Deci,
în continuarea conştientului, care doar formulează problema de soluţionat, in-
conştientul, în virtutea automatismului psihicului, despre care vorbea M. Ralea,
începe asocierile şi combinările informaţionale. Este plauzibil să credem că aceste
asocieri şi combinări nu se realizează cu totul aleatoriu, ci ele se configurează pe
reperele schiţei-program elaborată de conştient. Transferul informaţional şi de pro-
grame de la conştient la inconştient, cât şi transferul informaţional şi de soluţii de
la inconştient la conştient, prin feedback, ni-1 putem reprezenta imagistic ca în fig. 9
(I. Moraru, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, 1980, p. 103).
Conştientul îndeplineşte funcţia unei instanţe supreme care, prin verificare
severă, validează sau invalidează soluţiile. Cele valide sunt elaborate multilateral

123
 la nivelul conştientului, fiind încadrate în contextul altor fapte şi soluţii. Dacă
soluţia e validă, conştientul încheie transmiterea de informaţie către inconştient,
cât şi feedback-ul pe problema dată. însăşi soluţia problemei este de natură să se
constituie ca un mecanism de închidere a schimbului informaţional între conştient,
inconştient şi invers, făcându-1 inoperant. In caz contrar, se continuă schimbul in-
formaţional dintre conştient şi inconştient, cât şi feedback-ul, până ce soluţia optimă
e găsită, fie la nivelul conştientului, fie la cel al inconştientului.
W.I. Beveridge se întreabă cum anume o soluţie (intuiţie), declanşată în in-
conştient, trece în planul conştientului. El înclină să creadă că soluţia se asociază
cu emoţia succesului, aceasta din urmă îndeplinind, într-un fel, rolul de călăuză şi
de propulsare a soluţiei din inconştient în conştient. „Conform ipotezei pe care
tocmai am schiţat-o, consemnează W.I. Beveridge, cu cât o idee este mai puternic
asociată cu o emoţie, cu atât mai multe şanse are să răzbată la conştiinţă" (1968).
Este meritul lui W.I. Beveridge, de a fi formulat întrebarea. Dar în ceea ce priveşte
răspunsul, nu ne apare prea clar cum anume „ştie" inconştientul că a găsit soluţia
spre a declanşa emoţia succesului? De ce emoţia are şanse să treacă din inconştient
în conştient, iar soluţia nu? Sunt întrebări pe care ipoteza lui W.I. Beveridge, după
opinia noastră, nu le poate satisface.
Explicaţiile cu privire la transferul soluţiei din inconştient în conştient (în
cazul că ea s-a declanşat în inconştient), ni se pare că se poate întemeia, în mod
mai consistent, pe ipoteza conlucrării continue dintre conştient şi inconştient, pe
transferul informaţional permanent în ambele sensuri, pe acel du-te-vino infor-
maţional dintre cele două niveluri. Constatarea că soluţia a fost realizată se poate
face numai de către conştient, prin reexaminare la intervale de timp variabile a
datelor problemei. La un moment dat, conştientul poate să constate prezenţa soluţiei
în datele problemei, soluţie care lipsea în momentele anterioare, în acest caz,
conştientul închide circuitul informaţional pe problema dată şi declanşează senti-
mentul tonic al satisfacţiei, trăit cu mare intensitate. Uneori, poate să fie vorba de
o aparentă soluţie sau de o pseudosoluţie, care declanşează o falsă emoţie stenică
a succesului. Validând soluţia, conştientul amplifică, în caz de reuşită sau anulează,
în caz de nereuşită, emoţia sau sentimentul satisfacţiei.
Creatorii care uzează mult de intuiţie, pândesc soluţia aşa cum vânătorul
pândeşte vânatul, fiind înarmaţi cu hârtie şi creion spre a o nota, deoarece unele
intuiţii pâlpâie doar fracţiuni mici de timp, la nivelul conştientului, ca apoi să
dispară iarăşi la nivelul inconştientului, spre a mai apărea cândva sau nu.
S-ar părea că această explicaţie încetează să mai fie valabilă pentru proble-
mele a căror rezolvare debutează cu o fază inconştientă (fig. 6). La o analiză atentă
se constată însă că explicaţia de mai înainte îşi păstrează valabilitatea şi în acest
caz. La nivelul conştientului, în memoria de lungă durată, H. Poincaré, poseda
informaţie despre: a) geometria noneuclidiană; b) funcţiile fuchsiene; c) transfor-
mările folosite în definirea funcţiilor fuchsiene. Aceste trei repere informaţionale
au funcţionat ca program transmis de către conştient inconştientului. Este de pre-
supus că, în descoperirea făcută, H. Poincaré nu a desfăşurat un travaliu euristic

124
 foarte mare, nu a avut nevoie nici de o perioadă îndelungată de timp, căci «
comparaţia, asocierea şi combinarea celor trei elemente trebuia să rezulte, cu i
nî
cesitate, soluţia de identitate.

5.3. Relaţia dintre completitudinea programului conştient şi perioada de incuba

Se poate presupune că efortul euristic şi perioada de incubaţie sunt înt|

relaţie de inversă proporţionalitate cu completitudinea programului transmis de ^
tre conştient inconştientului: cu cât un program e mai complet, cu atât efoi c^
euristic şi perioada de incubaţie sunt mai mici; cu cât programul e mai sărac, rt(
atât efortul euristic şi perioada de incubaţie sunt mai mari ca, de pildă, în des*V
perirea efectului Coandă (fig. 7). în legătură cu perioada de incubaţie foarte lunrcl-
din această descoperire, pot fi formulate două explicaţii complementare: V
1. Această descoperire are la bază, după cum s-a menţionat, un fapt de <
servaţie (16 decembrie 1910), care se constituie ca un reper al programului, extr( ^
de sărac din punct de vedere euristic, cu totul disparat. H. Coandă nu căuta acV
efect, intelectul lui fiind surprins de acest fenomen, cu totul neaşteptat. Acest sin,tt
element al programului (faptul de observaţie) nu putea genera asocieri, combirp?
şi analogii, spre a declanşa intuiţia. Se poate presupune că perioada de incubţ™
foarte mare (20 de ani), până ce faptul de observaţie a generat, prin analogie a1
intuiţie de iluminare, trecând mai apoi în fapt ştiinţific, se datorează, între altt^'
şi acestui program conştient foarte slab sub raport euristic. Perioada îndelung^6'
de incubaţie a fost necesară pentru ca savantul să acumuleze şi alte elemente ^
formaţionale, îmbogăţind astfel programul. Este foarte probabil că H. Coandj >
operat adesea, conştient sau inconştient, asupra faptului de observaţie, până
ajuns la o oarecare saturaţie informaţională. Acumularea de informaţie, asocie^&
combinările şi recombinările multiple, reflecţia îndelungată au pregătit anale'
dintre scurgerea apei pe deget, în baie, şi scurgerea flăcărilor spre fuzelajul av
nului în 1910, analogie care a generat, după cum se ştie, intuiţia luminatoare; "
v
2. J. Hadamard face o deosebire de nuanţă între două tipuri de invenţii: „L
constă în aceea că, scopul fiind dat, se caută mijloacele de a-1 atinge, astfel
procedează de la scop la mijloace, de la întrebare la soluţie. Celălalt constă, dr1
potrivă, în descoperirea unui fapt, apoii în imaginarea
imainarea la ce ar putea folosi. As
de data aceasta mintea procedează de la mijloace la scop. Răspunsul ne apare
înaintea întrebării. Paradoxal, al doilea tip de invenţie este mai general şi de\ a
şi mai răspândit pe măsură ce ştiinţele progresează" (cf. A1.F. Osborn, 1963),^
Putem presupune că ceea ce afirmă J. Hadamard despre invenţie este pervN (
valabil şi pentru descoperire. Există temei pentru această presupoziţie chiar în,* -
tatul dat, în care autorul vizează şi descoperirea. Putem denumi cele două tir
de invenţie (descoperire) finaliste şi nefmaliste. Din acest punct de vedere, Efe^
Coandă e o descoperire nefinalistă tipică, în faţa căreia atât descoperitorul ei, ^
şi alţi savanţi se întrebau la ce anume va folosi, în prezent, se cunosc mult '
foloase şi utilizări ale Efectului Coandă. Sub raport euristic, ţinând seama de cele
consemnate mai înainte, putem presupune că în descoperirile finaliste intuiţiile se
realizează mai uşor şi mai repede, fiind configurate de scop şi favorizate de întreaga
activitate creativă, conştientă şi inconştientă, direcţională şi ea spre atingerea sco-
pului.
Spre deosebire de descoperirile finaliste, în cele nefinaliste (în care scopul
lipseşte şi în care, de fapt, nu cauţi ceva, ca în cazul Efectului Coandă), intuiţiile
se realizează mai greu şi într-un timp mai îndelungat, deoarece ele nu sunt centrate
pe scop şi direcţionale de el. Faptul de observaţie cu privire la scurgerea jetului
flăcărilor era disparat, cu totul neprevăzut, deci nefinalist. Din punctul de vedere
al demersului euristic, între cele două descoperiri e o diferenţă ca între a găsi ceea
ce cauţi (sau măcar ceea ce te aştepţi să găseşti, conform ipotezei de lucru) şi a
găsi ceea ce nu cauţi (şi nici măcar nu te aştepţi, câtuşi de puţin, să găseşti), caz
în care mintea e luată prin surprindere.

5.4. Matricea selectivă

Programul euristic stabilit de conştient, destul de vag şi aproximativ în faza

iniţială, funcţionează ca o matrice selectivă, care nu lasă să treacă decât acele
soluţii care corespund structurii matricei. Combinaţia informaţională stabilă, despre
care vorbeşte H. Poincaré în descoperirea unei clase noi de funcţii fuchsiene (fig. 5)
este aceea care corespunde structurii programului elaborat de conştient. Soluţiile
admise se constituie şi ele ca repere ale unui nou program euristic, completându-1
şi restructurându-1 pe primul, şi tot aşa, prin aproximaţii şi completări succesive,
prin încercări şi erori, se ajunge la soluţia optimă.
Jocul asociativ-combinatoriu şi al operării cu matrici selective este specific
creativităţii şi creaţiei tehnice-ştiinţifice şi foarte pronunţat în anumite ramuri ale
ştiinţei şi pentru anumiţi creatori. Dintr-o perspectivă formalistă, J. von Neumann
considera matematica „Drept un joc combinatoriu cu simboluri" (cf. A. Heyting,
1966). Există cercetări de psihologia gândirii matematice care atestă, pentru acest
domeniu, ,,O flexibilitate combinatorie pe plan mental" (Paula Constantinescu-
Stoleru, 1968). Se pare că prin natura ei, matematica (creaţia matematică) solicită
în foarte mare măsură funcţia asociativ-combinatorie a psihicului, care se exercită
mai ales în planul asocierilor şi combinărilor simbolurilor matematice. Răspunzând
la întrebarea dintr-un chestionar (1945) al matematicianului francez J. Hadamard,
prin intermediul căruia erau investigate unele aspecte ale creativităţii matematice,
A. Einstein nota: „Dar, din punct de vedere psihologic, jocul acesta combinatoriu
pare să fie aspectul esenţial al gândirii productive înainte de stabilirea vreunei
legături între aceste elemente combinatorii şi construcţiile logice exprimabile cu
ajutorul cuvintelor sau al simbolurilor, care pot fi comunicate şi altora" (cf. B.G.
Kuzneţov, 1968).
Capacitatea asociativ-combinatorie face parte din calităţile indispensabile ale
unui mare creator în domeniul matematicii şi al altor ştiinţe ce presupun temeinice

126
fundamente matematice, între care şi fizica. Desigur, în limite variabile, funcţia
asociativ-combinatorie este indispensabilă creatorului din oricare disciplină ştiinţifi-
că. Despre A. Einstein, B.G. Kuzneţov notează: „Geniul lui Einstein se manifestă
în capacitatea, în abilitatea acestuia de a asocia, de a combina, uneori de a identifica
noţiuni foarte îndepărtate una de alta. în creierul gânditorului fiecare noţiune (sau
în etapa precedentă - fiecare imagine) era înconjurată de un nor de legături virtuale
sau de un câmp de forţe, care (legături, forţe) captează alte noţiuni noi, uneori le
reconstruieşte, stabileşte legătura lor cu noţiunea dată, iniţiază generarea unor
noţiuni noi şi anihilarea altora vechi. Puterea colosală a acestui nor, intensitatea
acestui câmp, raza de acţiune a acestor forţe - toare acestea sunt însemne ale
geniului" (B.C. Kuzneţov, 1968).

5.5 Analogia şi intuiţia

Din cele cinci intuiţii cercetate de noi, două sunt precedate de analogii: intuiţia
lui H. Coandă e precedată de analogia comentată mai înainte (fig. 7); intuiţia lui
Ch. Darwin e precedată de analogia dintre fenomenul de suprapopulaţie şi selecţia
naturală, prilejuită de lectura cărţii lui Th. Malthus (fig. 3). Şi alte intuiţii sunt
precedate de analogii. O asemenea analogie i-a fost sugerată lui Th. Edison de
către o bătrână, cu totul igonarantă în materie de tehincă care, la modul naiv, şi-a
exprimat opinia, chair faţă de inventator, fără să ştie cu cine vorbeşte, că domnul
Edison, aşa cum a făcut becul să lumineze cu ajutorul curentului, la fel ar putea
să facă şi tramcarul să meargă tot cu ajutorul curentului (B. Apelevianu, 1972).
Asocierea de către bătrână a celor două elemente (curentul şi tramcarul) a fost de
natură să declanşeze în mintea lui Th. Edison, sensibilizată la asemenea probleme,
o analogie şi o intuiţie (soluţie) tehnică, care au dus la inventarea tramvaiului.
Faptul că o serie de intuiţii sunt precedate de analogii ne face să credem că
analogia face parte din mecanismele psihice ale unor specii de intuiţii euristice,
îndeplinind o funcţie deosebit de importantă, aceea de a surprinde asemănările
dintre fenomene, permiţând pe această cale interpolări şi extrapolări. La o analiză
mai atentă, analogia lui Ch. Darwin şi a lui Th. Edison îndeplinesc, în esenţă, fie
o funcţie de interpolare, fie una de extrapolare, fapt pentru care ele pot să fie
denumite, prima analogie de interpolare, iar a doua, analogie de extrapolare. Ch.
Darwin se întreba cum se realizează selecţia speciilor libere din natură, în care nu
intervine omul. După cum am văzut, aceasta era enigma şi, totodată, obstacolul de
care se lovea creatorul în formularea principiului selecţiei naturale. El însă desco-
perise principiul selecţiei artificiale, dispunea de observaţii sistematice asupra spe-
ciilor etc. în tot acest complex de fenomene informaţionale, Ch. Darwin a inter-
polat, prin analogie, concluziile lui Th. Malthus despre suprapopulaţie, care i-au
declanşat imediat o intuiţie euristică, care era însăşi soluţia problemei. Prin inven-
tarea becului electric Th. Edison dispunea de o achiziţie tehnică de bază, poliva-
lentă. Sugestia bătrânei i-a prilejuit o analogie de extrapolare a principiilor de

127
funcţionare a becului electric la tramcar şi i-a declanşat o intuiţie euristică de
soluţionare a problemei.
Intuiţia lui H. Coandă este însă de alt gen. în acest caz avem de-a face cu
analogie slabă, strict formală, între două fenomene foarte diferite ca natură:
scurgerea jetului flăcărilor spre fuzelajul avionului (1910) şi scurgerea picăturilor
de apă pe deget, în baie (după 20 de ani). Analogia care stă la baza declanşării
acestei intuiţii credem că ar putea să fie denumită analogie formală, deoarece ac-
centul nu cade, în acest caz, pe conţinutul celor două fenomene, foarte diferite
calitativ, ci pe formă, adică pe asemănarea de scurgere.
Uneori se supraestimează analogia. Ea este de fapt ultima „picătură" ce se
adaugă unei etape de acumulări, de căutări, de activitate intensă, mai mult sau mai
puţin îndelungată. Analogia declanşează intuiţia, generând pe această cale soluţia.

5.6. Raţionamentul prin recurenţă şi intuiţia euristică

Proprietatea esenţială a raţionamentului prin recurenţă constă în aceea că el

conţine condesate, după opinia lui H. Poincaré, ,,într-o formulă unică o infinitate
de silogisme" (traducere, 1986). Mai întâi, H. Poincaré îşi exprimă dezacordul cu
opinia larg răspândită cum că matematica s-ar baza exclusiv pe raţionamentul de
tip deductiv, întrebându-se „Care este natura raţionamentului matematic? Este el
în mod real deductiv, aşa cum se crede de obicei? O analiză aprofundată ne arată
că acest lucru nu este adevărat, că raţionamentul matematic, are într-o anumită
măsură natura raţionamentului inductiv şi că prin aceasta este el fecund. El îşi
păstrează totuşi caracterul rigorii absolute: iată ce trebuie să dovedim mai întâi".
Acest tip de raţionament permite trecerea gândirii de la individual la general, de
la finit la infinit. Prin intermediul lui, gândirea se ridică de la constatări singulare
la teoreme, aplicabile la toate numerele, consideră H. Poincaré. Aşadar, prin acest
raţionament gândirea face trecerea de la detalii la principii, în plus, el ne asigură
o mare economie de timp şi de efort, prin aceea că ne scuteşte de demonstraţii
lungi, plictisitoare şi monotone, consemnează H. Poincaré. „Dacă matematicile nu
ar avea un altul, ele nu s-ar putea dezvolta; dar ele recurg din nou la acelaşi
procedeu, adică la raţionamentul prin recurenţă, putând astfel să-şi continue mersul
înainte".
E posibil, după opinia noastră, ca acest tip de raţionament, cu silogisme con-
densate şi dinamice să fie implicat atât în mecanismele psihologice ale intuiţiei
euristice de inducţie, cât şi în cele ale intuiţiei de iluminare, înţeleasă ca o străful-
gerare a minţii, prin intermediul căreia e surprinsă, parcă dintr-o dată, soluţia unei
anumite^ probleme. Se pare că acest raţionament pendulează între logică şi infra-
logică. In derularea lui relativ lentă, continuă şi explicită, în care premisele şi
concluziile sunt evidente şi oarecum controlabile, raţionamentul prin recurenţă ţine
preponderent de logică, în mişcarea lui rapidă şi discontinuă, când structura lui
scapă controlului metodic şi explicit, concluzia apărând parcă „din nimic", fără
premise evidente, raţionamentul prin recurenţă are o natură preponderent infralogică

128
 (subconştientă). Mişcarea raţionamentulului prin recurenţă din logic în infralogic
şi invers poate fi interpretată, după opinia noastră, ca închidere în logic şi deschi-
dere în infralogic. în acest din urmă caz, raţionamentul prin recurenţă asimilează
din infralogic elemente informaţionale noi, de natură asociativ-combinatorie, mai
mult sau mai puţin aleatorii, mărindu-şi astfel valoarea creativă. Aceste achiziţii
din infralogic sunt validate sau invalidate în planul logic. Funcţia pulsatorie (de
închidere şi deschidere) a raţionamentulului prin recurenţă e de natură, credem, să
explice, fie şi numai parţial, fecunditatea lui creativă.
Dacă admitem ipotetic că raţionamentul prin recurenţă ar putea să fie suport
al intuiţiilor euristice de inducţie şi de iluminare, atunci frecvenţa mare şi specifi-
citatea acestui raţionament pentru gândirea matematică e de natură să explice pre-
zenţa atât de pregnantă a modalităţii de creaţie intuitivă la unii mari matematicieni,
inclusiv la H. Poincaré.
Structura raţionamentului prin recurenţă, format dintr-o „cascadă" de silogis-
me ipotetice este - după părerea lui H. Poincaré următoarea: Teorema este adevă-
rată pentru numărul 1. Or, dacă e adevărată pentru l, este adevărată şi pentru 2.
Deci, este adevărată pentru 2. Or, dacă este adevărată pentru 2, este adevărată şi
pentru 3. Deci, e adevărată pentru 3 şi aşa mai departe. „Se vede că concluzia
fiecărui silogism serveşte ca premisă minoră pentru următorul, în plus, premisele
majore ale tuturor silogismelor noastre pot fi aduse la o formulă unică. Dacă teo-
rema este adevărată pentru n-1, ea este şi pentru n. Se vede deci că, în raţionamentul
prin recurenţă, ne mărginim să enunţăm premisa minoră a primului silogism şi
formula generală care conţine drept cazuri particulare toate premisele majore.
în raţionamentul prin recurenţă termenul ulterior se fundamentează pe cel
anterior. Este un fel de înaintare a gândirii prin recul parţial. Tocmai în acest punct
se concentrează o particularitate esenţială a unui asemenea tip de raţionament. Pare
ciudat şi oarecum paradoxal faptul că un raţionament ca acesta, în care gândirea
înaintează prin retragere parţială, efectuând un permanent du-te-vino între premisa
minoră a raţionamentului următor şi concluzia raţionamentului anterior, realizează
totuşi în final o economie de timp şi de efort despre care vorbeşte H. Poincaré.
Reculul parţial al gândirii recurente contribuie, se pare, la: a) creşterea consistenţei
sale, prin raportarea la fiecare pas a premisei minore a raţionamentului următor la
concluzia raţionamentului anterior; b) permanentul transfer informaţional de la con-
cluzia raţionamentului anterior la premisa minoră a raţionamentului următor, între
trecut şi viitor, dacă ne putem exprima astfel. Pe de altă parte, timpul pe care
gândirea recurentă îl pierde prin realizarea la fiecare pas a reculului parţial, îl
compensează şi depăşeşte ca economie, cu mult, prin condensarea tuturor premi-
selor majore într-o singură formulă generală, ceea ce, în final, se soldează cu rea-
lizarea unei mari viteze de înaintare, cu trecerea ei fulgurantă peste etape (de fapt,
peste premisele majore). De aici rezultă, credem, relativa spontaneitate a gândirii
recurente, fapt ce-i conferă, mai mult sau mai puţin frecvent, în funcţie de anumite
particularităţi tipologice ale persoanei, o natură intuitivă.

129
 Deşi specific gândirii matematice, aşa cum consideră pe bună dreptate H.
poincaré, raţionamentul prin recurenţă e implicat, credem, în grade diferite, şi în
alte modalităţi de gândire, constituind, de fapt o trăsătură a mecanismelor gândirii
omului în genere, cel puţin în stare latentă. Cel care elaborează ecuaţia raţiona-
mentului prin recurenţă este G. Polya (1971). După opinia noastră, raţionamentul
prin recurenţă ar putea să fundamenteze parţial şi intuiţia de predicţie ( de „ghi-
cire"), atât de mult implicată în activităţile euristice anticipative şi mai ales în
teoriile prospectologice. Construirea lor se face, în principal, prin prelungirea în
viitor a unor premise din trecut, aşa cum rezultă din structura raţionamentulului
prin recurenţă de mai înainte. Raţionamentul prin recurenţă, după opinia lui H.
Poincaré, e analog sau chiar identic cu inducţia matematică. Poate că e chiar mo-
dalitatea prin care se înfăptuieşte inducţia incompletă în matematică şi nu numai
în ea. Şi totuşi, în ce constă acea „virtute creatoare" a raţionamentului matematic
care-1 deosebeşte în mod esenţial de silogism? H. Poincaré ne lasă să înţelegem
că dezlegarea acestei tulburătoare enigme euristice se cere căutată în judecăţile
sintetice a priori. Imm. Kant în Critica raţiunii pure consideră că, în fond, toate
ştiinţele raţiunii se bazează pe judecăţi sintetice a priori. „Trebuie să se observe
mai întâi că judecăţile matematice autentice sunt întotdeauna judecăţi a priori şi
nu empirice, deoarece conţin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din expe-
rienţă. Dacă însă nu se va admite aceasta, ei bine, atunci ei restrâng judecata mea
la matematica pură, al cărui concept cere ca ea să nu conţină cunoştinţă empirică,
ci numai cunoştinţă pură a priori" (traducere, 1969). După opinia lui Imm. Kant,
judecăţile sintetice a priori, spre deosebire de judecăţile analitice, sunt de tip ex-
tensiv. „...Adaugă la conceptul subiectului un predicat care nu era deloc gândit în
el şi nu putea fi scos prin descompunerea lui". Acest adaos, despre care vorbeşte
Imm. Kant, se realizează întotdeauna în trecerea de la particular la general, adică
la principiu, care nu e complet indus din elementele particulare, ci presupune o
construcţie, ce conţine în sine ceva nou, ireductibil la elementele din care a fost
indus. Acest ceva nou, construit, constituie în fond esenţa creativităţii şi creaţiei
matematice. Deci, raţionamentul prin recurenţă, bazat pe judecăţi sintetice a priori,
se pare că explică, într-o bună măsură, „virtutea creatoare" a raţionamentului ma-
tematic. Deşi viziunea apriorică a lui Imm. Kant ridică o seamă de obiecţii, ea are
totuşi o funcţie explicativă, fie şi numai parţială, „în toate ştiinţele teoretice ale
raţiunii", cum consideră cu temei Imm. Kant.

5.7. Cercetarea intuiţiei euristice prin metoda chestionarului

W.I. Beveridge menţionează cercetările lui Alatt şi Backe, realizate prin me-
toda anchetei, în rândul cercetătorilor din domeniul chimiei. Din aceste cercetări
rezultă următoarea intervenţie a intuiţiei euristice: 33% din cercetători au relatat
că sunt ajutaţi de intuiţie frecvent; 50% ocazional; 17% n-au primit nici un ajutor
m
Paftea intuiţiei. Intuiţia s-a dovedit corectă întotdeauna în procent de 7%;

130
 10-90% declară că intuiţiile s-au arătat ulterior a fi corecte. Mulţi declară însă că
intuiţia s-a dovedit greşită.
Audiind cursul despre intuiţia euristică, la disciplina Psihologia creativităţii,
predată la anul IV, facultatea Automatică din IPB, cu ani în urmă (1984), o studentă
eminentă, Marina Meilă Predoviciu, la absolvire şefă de promoţie, acum inginer,
a făcut o adevărată pasiune pentru această temă, cerându-ne insistent bibliografie
suplimentară şi asistenţă de specialitate, pentru a realiza o cercetare prin metoda
chestionarului cu privire la acest fenomen. Autoarea a elaborat un chestionar com-
plex pe care 1-a aplicat pe un eşantion de 39 de persoane (studenţi, ingineri etc),
a prelucrat datele prin tehnici laborioase, realizând o lucrare remarcabilă, care a
făcut obiectul unei comunicări ştiinţifice la Primul Simpozion Naţional de Inven-
tică, Iaşi, 1984, fiind publicată în volumul cu lucrările acestei manifestări ştiinţifice.
Pentru a înlătura ambiguităţile, autoarea a propus, în chestionar, o definiţie a in-
tuiţiei euristice: „Consideraţi ca intuiţie, în cele ce urmează, o idee apărută brusc,
care pune într-o lumină nouă elementele unei probleme ştiinţifice de care vă ocupaţi
(v-aţi ocupat)". Din cercetarea menţionată rezultă următoarele date despre intuiţia
euristică de iluminare: 89% din subiecţi au asemenea intuiţii la câteva săptămâni,
iar restul declară că intervalul e doar de câteva zile. La 69% din subiecţi intuiţia
de iluminare intervine în proporţie de una la circa 10 persoane. 90% din subiecţi
relatează că intuiţia e însoţită de emoţie. Câţiva nu aderă la definiţia intuiţiei pro-
pusă de autoare şi dau ei înşişi unele definiţii: „Idei (uneori vagi) care încolţesc,
germinează, explozia fiind doar forma finală"; „Realizarea inconştientă a legătu-
rilor între elementele care dau soluţia unei probleme"; „După experienţa mea,
intuiţia e o rază de lumină într-o cameră obscură, în timpul scurt cât luminează ai
timp să vezi şi să înregistrezi toate aspectele ce ţi le relevă, ulterior rămânând să
finalizezei imaginile captate..."; „Intuiţia este un dar pe care ni-1 face mintea noa-
stră". Din 19 subiecţi ce declară că există momente favorabile pentru intuiţii, 14
afirmă că dimineaţa e timpul cel mai favorabil, l menţionează perioada de după
somnul de la amiază, iar 3 au avut intuiţii de iluminare seara sau noaptea. Restul,
până la 39, menţionează drept condiţii favorabile apariţiei intuiţiilor de iluminare:
mediul diferit de cel obişnuit, de exemplu pe stradă; după o concentrare intensă,
urmată de desfăşurarea altei activităţi; în momentele de singurătate sau după un
conflict puternic, în momentul stării de relaxare; în timpul mersului; lenea nu fa-
vorizează intuiţiile; în timpul activităţii concentrate asupra problemei sau a altor
probleme (eventual înrudite); activităţile intelectuale de rutină nu favorizează in-
tuiţiile, în concluzie, între altele, autoarea conchide: „De aceea, e bine ca orele
dimineţii să fie folosite pentru activităţi intelectuale, ele fiind, potenţial, cele mai
fertile. Un creier odihnit şi ritm constant de lucru (dar nu monoton) sunt, statistic
vorbind, mai eficiente decât exploziile sporadice de energie psihică".
5.8. Concluzii ,

a) Intuiţia euristică se cere analizată dintr-o perspectivă sistemică, procesuală,

în contextul rezolvării de probleme, în legătură indisociabilă cu momentele care o
nreced şi o succed, cu fazele prin care trece o descoperire sau o invenţie;
b) Intuiţia euristică este generată de un anumit context creativ. Ea apare, de
regulă, ca urmare a ivirii unui obstacol euristic, care a generat dificultăţi serioase
în calea rezolvării unei anumite probleme. Desigur că nu toate problemele se re-
zolvă prin intuiţie, ci numai acelea care prezintă discontinuităţi informaţionale, se
lovesc de obstacole, presupunând perioade, mai mici sau mai mari, de incubaţie.
Unele probleme se rezolvă pe cale algoritmică. Este deosebit de interesantă relaţia
dintre activitatea algoritmică şi cea euristică în rezolvarea de probleme. Este de
presupus că atunci când activitatea algoritmică ajunge la un obstacol, pe baza prin-
cipiului alternanţei dintre algoritmic şi euristic, intră imediat în acţiune activitatea
euristică care încearcă să depăşească obstacolul prin strategii exploratorii discon-
tinue, ca apoi, pe un teren consolidat, de natură continuă, să se revină iar la acti-
vitatea algoritmică, într-o alternare permanentă;
c) Deşi intuiţiile analizate de noi se declanşează în faza inconştientă, premi-
sele, rădăcinile, izvorul lor, cel puţin pentru problemele a căror rezolvare debutează
cu o fază conştientă, se cer căutate în această fază şi nu în inconştient. Credem că
în acest sens poate fi consistent interpretată teza consemnată de W.I. Beveridge
cu privire la izvorul intuiţiei. După cum rezultă din cercetarea noastră, trecerea
intuiţiilor prin faza conştientă de elaborare este absolut necesară şi indispensabilă,
ceea ce evidenţiază funcţia de instanţă supremă a conştientului, care validează şi
finalizează procesul euristic;
d) Elaborarea unor metode de a determina inconştientul să lucreze rapid şi
eficient (fără prea mare cheltuială de energie psiho-fiziologică - în timpul somnului,
relaxării etc), împreună cu conştientul şi sub controlul lui, ţine de problematica
viitorului. Anumiţi autori lansează chiar imperativul: ,,Pune-ţi inconştientul să lu-
creze!". Acele presupuse zone ale creierului ce se găsesc în relativă inactivitate,
împreună cu disponibilităţile creative existente la nivelul conştientului şi inconştien-
tului, disponibilităţi care ar putea să fie în mai mare măsură activate, pot face ca
funcţia creativă umană să crească nelimitat, spre a ţine pasul cu cerinţele viitorului;
e) Descoperirile şi invenţiile bazate pe intuiţie presupun o alternativă a fa-
zelor, sunt guvernate de principiul feedback-ului; în relaţia creativă dintre conştient
şi inconştient se instituie programe euristice de căutare a soluţiei, matrici selective
de validare a rezultatelor, intervin diferite specii de analogii, raţionamente prin
recurenţă etc. Toate acestea şi încă altele, neştiute de noi în prezent, se constituie
drept mecanisme psihologice ale intuiţiei euristice.

132
 CAPITOLUL XV
• i
HAOLOGIA ŞI UNELE PRINCIPII ALE ACTIVITĂŢII
EURISTICE CEREBRALE

1. Haologia - o nouă revoluţie în ştiinţă şi consecinţele ei pentru

euristică

1.1 Geneza, concepte şi obiect de studiu

De la mitul haosului cel veşnic şi fără de sfârşit, din care au purces şi lumea
întreagă şi zeii cei fără de moarte s-a ajuns în zilele noastre la o nouă disciplină
- haologia, considerată de unii autori drept o importantă revoluţie în ştiinţă. Actul
ei de naştere se leagă de anul 1963, iar primul părinte al acestei noi ştiinţe e
Edward Lorenz, meteorolog la Massachusetts Institute of Technology, care a avut
„năstruşnica" idee de â simula un fenomen „meteo în miniatură", exprimat doar
prin câteva elemente esenţiale ale sale, cu ajutorul unui calculator. Acest studiu,
publicat în revista de meteorologie, pune în evidenţă caracterul haotic al sistemului
meteo. El are semnificaţia unui început cu consecinţele epistemice încă nebănuite
la acea dată.
Noua ştiinţă (a se vedea şi J. Gleick, La Théorie du chaos: vers une nouvelle
discipline, Ed. Albin Michel, 1989) are vocaţia unei largi interdisciplinarităţi. în
acest context matematica, prin unele ramuri ale sale (teoria probabilităţilor, statis-
tica, teoria catastrofelor, geometria etc), fizica, desigur meteorologia etc, joacă un
rol important.
Se pare că există cinci concepte de bază ce descriu haosul: l. determinismul,
înţeles în sens matematic şi fizic; 2. sistemul haotic; 3. turbulenţa; 4. fractalul şi
5. bifurcaţia (S. Huet, L'ordre du Chaos, „Sciences et Avenir", 542, Aprilie, 1992).
Autorul menţionat mai înainte notează: „Termenul de haos, pentru un matematician
posedă un sens precis. Definiţia sa ştiinţifică este: comportament stochastic ce se
produce într-un sistem determinist" (p. 55). Despre fenomenele deterministe,
probabiliste şi voluntare a se vedea şi D.D. Farcaş, Sinergetica gândirii, Bucureşti,
Ed. All, 1994, p. 94-98.
Un alt autor, D. Ruelle, căruia această ştiinţă îi este mult îndatorată face
distincţii de profunzime şi nuanţă între haos şi hazard (D. Ruelle, Hasard et chaos,
Ed. Odile Jacob, 1991).
Pe lângă conceptele de bază consemnate ceva mai înainte, haologia utilizează
multe alte concepte: ordine, dezordine, mediu aleatoriu, mediu dezordonat, mediu

133
ordonat, haos determinist (ordonat), ordine haotică etc. (P Thuillier, La Revance
du Dieu Chaos, „La Recherche Spécial", 232, Mai, 1991).
Unii autori subliniază ordinea. Alţii pun un accent r^ai mare pe dezordine.
Din această perspectivă, după opinia noastră, într-un sens mai general, haologia
s-ar putea descrie, credem, ca fiind disciplina ce se ocupă cu studiul relaţiei dintre
ordine şi dezordine în sistemele tranzitive. Apare astfel o nouă clasă de sisteme -
cele haotice, necunoscute până acum în clasificarea sistemelor.
s

1.2. Aplicaţii ale haologiei şi priorităţi

Foarte multe ştiinţe au adoptat, de mai multă vreme, un unghi de vedere

haologic, iar altele sunt pe punctul de a o face. Haologia are nenumărate aplicaţii,
nu doar ca proiect, ci sub forma unor lucrări finalizate deja, ce acoperă o arie
imensă, de la haosul în sistemul solar şi în galaxii, până la haosul în sistemele
mici.
Dintre acestea consemnăm aici câteva exemple de asemenea aplicaţii, şi anu-
me pe acelea care sunt mai apropiate de domeniul psihologiei: „Le chaos en bio-
logie" (R.M. May, „La Recherche Spécial, 232, Mai, 1991, p. 588 şi urmat.); „De
verres de spin aux réseaux de neurones" (M. Mézard et G. Toulouse, „La recherche
Spécial", 232, Mai, 1991, p. 616 şi urmat.); „Les dendrites" (B. Perrin et P. Ta-
beling, „La Recherche Spécial", 232, Mai, 1991, p. 656 şi urmat.); „Ordre et
désordre mental" (J.Bergeret, „La Recherche Spécial, 232, Mai, 1991, p. 674 şi
urmat.).
Preocupările noastre de euristică haologică au început cu mulţi ani în urmă,
pornind de la informaţii vagi despre acest domeniu. Mai târziu, după anul 1980,
ne-a atras atenţia o afirmaţie concisă dar riguroasă a lui E. Schrôdinger potrivit
căreia „Ordinea întâlnită în desfăşurarea vieţii izvorăşte dintr-o sursă deosebită.
Prin urmare există două „mecanisme" diferite prin care pot fi produse evenimente
ordonate: „mecanismul statistic", care produce „ordine din dezordine", şi cel nou,
care produce „ordine din ordine". Pentru o minte fără prejudecăţi al doilea prin-
cipiu pare mult mai simplu, mai plauzibil..." „Dar nu putem spera ca „legile fi-
zicii" derivate din acest principiu să fie suficiente explicării comportamentului
materiei vii ale cărei caracteristici remarcabile se întemeiază vădit pe principiul
„ordine din ordine" (E. Schrôdinger, Ce este viaţa? Aspectul fizic al celulei vii şi
Spirit şi Materie, traducere, Bucureşti, Ed. politică, 1980, p. 102-103).
J>e pare că aceste consideraţii ale lui E. Schrôdinger îşi au sursa informaţio-
nală în fizică, poate la M. Planck, care făcea o distincţie similară cu viziunea lui
E. Schrôdinger, între legile statistice şi dinamice (E. Schrôdinger, traducere, 1980,
P- 103-104). De aici decurge concluzia existenţei unui determinism statistic, com-
patibil cu dezordinea şi a unui determinism dinamic, compatibil cu ordinea. Aceste
probleme se conjugă cu precizările şi delimitările făcute în teoria informaţiei (for-
a
Shannon) cu privire la entropie şi negentropie, prima vizând dezordinea
in Slste
me, iar a doua ordinea.

134
 Aşadar haologia are filiaţii directe său indirecte cu toate aceste teorii şi
cte de vedere. Pe de altă parte, există cercetători care-1 consideră pe H. Poincar^
drept un precursor al haologiei (J-L. Chabert, A.D. Dalrnedico, Henri Poincare, le^j
Précurseur, „La Recherche Spécial", 232, Mai, 1991, p. 566 şi urmat.). Un allţ.
precursor al haologiei e savantul român Gheorghe Zapan, care în contextul cerce^
tării sistemelor evolutive cu evenimente preferanţiale şi al elaborării ciberneticii^
calitative, începând din anul 1964 (a se reţine că E. Lorenz fundamentează haologia^
în anul 1963), realizează o modelare matematică a activităţilor umane, în procesul^
învăţării, constată profesorul Gh. Zapan, dezordinea şi ordinea informaţională se^.
dezvoltă la început în unitate, ca mai apoi ele să aibă o evoluţie antitetică
Zapan, Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii, Ed. ştiinţifică şi
clopedică, 1984, p. 360, 390, 415).
De asemenea, profesorul Gh. Zapan constată că în sistemele evolutive
evenimente preferenţiale au loc treceri de la o stare la alta, ce pot fi descrise
teoria probabilistică a lanţurilor (A.A. Markov, 1907) şi de teoria lanţurilor
legături complete (Onicescu-Mihoc, 1935). Ordinea şi dezordinea sunt stări
zitorii ale sistemelor, susceptibile, credem, de a fi şi ele modelate matematic prins
teoriile menţionate mai înainte.
Avem datoria morală de a menţiona faptul că mintea noastră a fost sensibi^
lizată pentru a înţelege problemele haologiei la şcoala cibernetică-statistică-proba
bilistică a profesorului Gh. Zapan, al cărui student am avut cinstea şi norocul
a fi fost.
Deci, aşa cum am mai spus, după anul 1980 am început să reflectăm asupra^
punctului de vedere al lui E. Schrôdinger. Apoi, nu după mult timp am încercat
oarecare generalizare, dacă o putem numi aşa, a celor două relaţii menţionate
E. Schrôdinger (ordine din dezordine şi ordine din ordine), ajungând astfel
relaţii: 1. ordine mică în dezordine mică; 2. ordine mică în dezordine mare;
ordine mare în dezordine mică; 4. ordine mare în dezordine mare. începând
acest moment, preocupările noastre oarecum nesistematice, pentru acest domeniu^
au căpătat un conţinut mai consistent, devenind treptat o activitate de căutare cuy
scop, metodică şi, dacă nu e prea mult spus, chiar ştiinţifică.
Odată obţinute, am încercat să aplicăm aceste patru relaţii între ordine
dezordine la fenomenele euristice. Primele rezultate au fost publicate în cartea noastră^
Strategii creative transdisciplinare, Ed. Academiei Române, 1992 (textul depus m^
1988), p. 150-155. Mai apoi, studiul a fost revăzut şi publicat în „Revista de^,
inventică" nr. 9, 1993, sub titlul „Firul Ariadnei în labirintul informaţional cerebral^
•al creativităţii". Ulterior, ne-am asociat un matematician probabilist cu care arn^
publicat studiul „An Aleatory-Haological Interpretation of Some Heuristic Pheno-,
mena", în revista „Cybemetica", Namur, Belgique, vol. XXXVII, no. 2, 1994.
Desigur, viziunea noastră despre haologie s-a lărgit mult după ce am luat;
cunoştinţă (decembrie, 1994) de studiile publicate în cele două reviste: „La Re-
cherche Spécial", 232, Mai, 1991; „Science et Avenir", 542, Aprilie, 1992 şi de,
referinţele bibliografice menţionate în aceste studii/Cercetarea de faţă se situează^
în prelungirea preocupărilor noastre mai înainte menţionate.

135
 1.3. Obiective ale cercetării noastre »

Ca să ne fie mai bine înţelese intenţiile şi punctele noastre de vedere, credem

că e necesar să consemnăm faptul că prezentul studiu nu intenţionează nici pe
departe să realizeze o sinteză la zi în literatura psihoneurofiziologică. Nu e vorba
de aşa ceva. Am recurs, nu prea frecvent, la unele cercetări de asimetrie cerebrală,
neuro-cibernetică, hipnologie etc. doar pentru că ele susţin viziunea noastră hao-
logică despre fenomenele euristice.
Sperăm ca studiile noastre menţionate mai înainte să aibă semnificaţia unor
prime încercări de a aplica haologia în domeniul fenomenelor euristice şi de a
atrage atenţia creatologilor asupra nevoii de a coopera interdisciplinar cu această
nouă ştiinţă. Metoda ideogramei serveşte într-o anumită măsură scopurilor noastre
şi se bucură şi ea de privilegiul de a fi originală şi inedită.
Credem că haologia va avea în psihologie şi în euristică un ecou comparabil
cu acela pe care 1-a avut cibernetica în aceste domenii, dacă nu chiar mult mai
mare, pentru că cibernetica vizează doar fenomenul ciclic (feedback-ul), pe câtă
vreme haologia abordează elemente infrastructurale mult mai profunde ale siste-
melor. Dacă în momentul de faţă ne apare pe deplin legitimă psihocibernetica,
suntem convinşi că în viitorul apropiat se vor contura interdisciplinele ce ar putea
să se numească psihohaologia şi euristica haologică (eurihaologia), dacă aceşti
termeni ne sunt permişi.
Aşadar, prezentul studiu intenţionează, în principal, să propună opiniei
ştiinţifice un nou domeniu al cercetării şi o metodă adecvată pentru aşa ceva -
euristica haologică şi metoda ideogramei. In subsidiar, cercetările noastre pe acea-
stă temă, sunt orientate spre aprofundarea euremei asociativ-combinatorii din mo-
delul structurilor euristice fundamentale (I. Moraru, Un model epistemologic-psi-
hologic al creativităţii tehnice, Bucureşti, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1980),
dar, în sens mai larg, ele urmăresc înţelegerea suportului informaţional al activităţii
euristice cerebrale şi eventual, surprinderea unor principii ale acesteia.

1.4. Fundamente neurocibernetice şi sistemice

Punctele noastre de vedere îşi găsesc o fundamentare consistentă în diferitele

modele cibernetice ale creierului şi ale reţelelor neuronale, ce evidenţiază faptul
că structura cerebrală funcţionează atât determinist cât şi aleatoriu (D. Hebb, The
Organization of Behavior, Willey, 1949; Ed. Nicolau, C. Bălăceanu, Cibernetica,
Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1961; M. Beliş, Mecanismele inteligenţei, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978). Creierul şi psihicul sunt, după opinia noastră
sisteme tranzitive, ce pendulează permanent de la ordine informaţională la dezor-
dine şi invers, intrând astfel în sfera de studiu a haologiei, în consens cu definiţia
obiectului de cercetare al acesteia (a se vedea par. 1.1.).

136
1.5. O delimitare conceptuală

Termenul de activitate euristică cerebrală (a.e.c), pe care ne permitem să-1

punem în circulaţie în acest context, exprimă doar un segment al activităţii nervoase
superioare (a.n.s.). în plus, cercetările de neurocibernetică (M. Beliş, 1978, p. 79)
ne îndreptăţesc să luăm în consideraţie şi activitatea algoritmică cerebrală (a.a.c.).
Relaţia dintre aceste concepte e ca de la specii (a.e.c şi a.a.c.) la gen (a.n.s.).
Desigur, dincolo de această sumară clarificare conceptuală, rezultată mai mult din
nevoia de a ne delimita aria de investigaţie, cercetările de fond pe această temă
rămân deschise unei largi cooperări interdisciplinare.

2. Principii fundamentale haologice-euristice cerebrale şi unele meca-

nisme psihofiziologice ale creativităţii în starea de somn

2. l. Somnul paradoxal şi furtuna cerebrală

Ţinând seama de principiul continuităţii funcţionale a psihicului, există temei

să considerăm că asociaţiile şi combinaţiile informaţionale cerebrale se realizează
atât în starea de veghe, cât şi în starea de somn, mai ales în faza de somn paradoxal.
Cercetările de hipnologie şi onirologie pun în evidenţă faptul că în această fază se
declanşează aşa-numita ,Jurtună cerebrală", fenomen complex şi oarecum enig-
matic, ce semnifică un maximum de activism cerebral propriu stării de somn pa-
radoxal (somn cu vis, ce intervine periodic la intervale de 90 de minute de somn
normal, având durata de 15-20 minute), când 70-80% din neuroni sunt în stare de
activitate (L. Popoviciu, V. Foişoreanu, O. Corfariu, V. Enătescu, Visul. Probleme
de fiziologie, psihologie şi patologie, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978, p. 15-19).
Despre funcţia creatoare a visului, S. Freud formulează un punct de vedere
oarecum antinomic. El vorbeşte despre „Acele stranii creaţii compozite" ale visului
care, spre deosebire de „Figurile animalelor create de imaginea popoarelor Orien-
tului", cristalizate definitiv, „Creaţiile visului par să împrumute formele mereu noi
ale unei imaginaţii inepuizabile" (S. Freud, Interpretarea viselor, traducere, Bu-
cureşti, Ed. Măiastră, 1991, p. 24). în altă parte autorul menţionează: „Urmează
că acţiunea visului nu este niciodată creatoare, că ea nu imaginează nimic care să
fie al ei, că ea nu apreciază, nu concluzionează" (S. Freud, traducere, 1991, p.
23-26), decurge că visul se realizează, într-o formă specifică, în raport cu starea
de veghe, o funcţie creatoare.

2.2. întrebări

în legătură cu această problemă se pot formula următoarele întrebări: în ce

raport se află creaţia onirică şi cea vigilică? Oare aceste două modalităţi de creaţie
ale creierului, aflat în două ipostaze diferite (veghea şi somnul paradoxal), sunt

1T7
total izolate ca nişte monade? Creaţiile onirice au vreo semnificaţie în rezolvarea
problemelor formulate în starea vigilică? Creaţia onirică e simetrică şi complemen-
tară creaţiei vigilice? Creaţia onirică e implicată direct sau indirect şi disimulat
(simbolic) în creaţia vigilică? Credem că aceste întrebări se situează în contextul
problematic al relaţiei dintre conştient şi inconştient în creativitate şi creaţie, fiind
de natură să reactualizeze unele cercetări mai vechi ale noastre (I. Moraru, 1980,
p. 86-111).

2.3 Principiul schimbării alternante a proporţiei dintre ordinea şi dezordinea

informaţională cerebrală

Pe de altă parte, dacă vom încerca să interpretăm aceste fenomene din pers-
pectiva haologiei, intervine, credem, proporţia statistică dintre ordinea şi dezor-
dinea informaţională cerebrală, în care vedem posibile următoarele situaţii:
1. Ordine mică în dezordine mică;
2. Ordine mică în dezordine mare;
3. Ordine mare în dezordine mică;
4. Ordine mare în dezordine mare.
Aplicând aceste relaţii la stările de veghe şi de somn (în sens mai larg la
dinamica conştient-inconştient), e de presupus că în starea de veghe, logica prin
funcţia ei raţional-normativă impune, diferenţiat relaţia 3 sau 4. Dar în starea de
somn, în lipsa cvasitotală a logicii, intervine, în funcţie de context, relaţia l sau
2. Avem temei să presupunem că în aceste stări, mai ales în relaţia 2, asocierile
şi combinările informaţional- ideatice se realizează cu o amplitudine şi frecvenţă
mai mari ca în starea de veghe, într-o asemenea dinamică informaţională cerebrală
nerestrictivă, cu mai multe grade de libertate, ca aceea din starea de somn para-
doxal, dominată de relaţia 2, în contextul favorizant al structurării şi restructurării
engramelor de memorie, ce se realizează intens în această formă de somn, activităţi
ce se soldează şi ele însele cu o oarecare dezordine informaţională, creşte şansa
de a realiza, calitativ şi cantitativ, asociaţii şi combinaţii informaţional-ideatice,
imposibil sau greu de realizat în starea de veghe, dominată de relaţiile 3 sau 4,
sub cenzura severă a raţiunii.
Trecerea de la starea de veghe la somn şi invers înseamnă alternanţă în di-
namica informaţională cerebrală, de la relaţiile 3 sau 4, la relaţiile l sau 2 şi invers.
Acest fenomen ar putea fi numit principiul schimbării alternante a proporţiei dintre
ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală.
Totodată, trecerea de la veghe la somn presupune, după cercetările lui M.
Vlyslobodsky, alternanţa emisferelor cerebrale cu dominanţa funcţională a emisferei
irepte (L. Popoviciu şi colab., 1978, p. 124; M. Myslobodsky, Pharmacologie
mphcations of hemispheric asymmetry, Life Sci., 19, 1976). De asemenea, desco-
'eririle lui R.W. Sperry, distinse cu Premiul Nobel pentru medicină în anul 1981,
n m evi
denţă principiul complementarităţii şi alternanţei funcţionale a celor două
misjere cerebrale în stare de veghe, cât şi specializarea funcţională a lor (asi-

38
metria): emisfera stângă e specializată, mai ales, în gândire abstractă, logica ver-
bală, elaborări teoretice; e analitică, temporală şi raţională, iar emisfera dreaptă în
motricitate, imagistică, gândire fîgurală şi reacţii emoţionale; e sintetică, spaţial-
vizuală şi intuitivă (R.W. Sperry, Lateral Specialization in the Separated Hemis-
pheres, in „The Neurosciences Third Study Program", Ed. P.O. Schmitt and F.G.
Worden, Cambridge, Mass: MIT Press, 1974; S.P. Springer, G. Deutsch, Left Brain,
Right Brain, Revised Edition, W.H. Freeman and Company, New York, 1985, p. 236).
l
2.4. Principiul centro-aferentaţiei informaţionale

Schimbarea dominanţei emisferice atât în starea de veghe, funcţie de natura

stimulului, cât şi în trecerea de la veghe la somn şi invers, la intervale relativ mici
de timp, presupune alternanţa haologică şi o oarecare interferenţă informaţională
între gândirea verbală, generală şi abstractă şi gândirea concretă, figural-emoţională,
între gândirea vigilică şi imageria onirică dominantă în starea de somn paradoxal,
între conştient şi inconştient, logică şi infralogică. Mai mult decât atât, pe fundalul
alternanţei funcţionale a emisferelor cerebrale, avem temei să presupunem că gân-
direa (eventual fragmente de gândire) se transformă permanent în imagini şi invers,
imaginile în gândire. Cu privire la această problemă, oarecum controversată, în
teza noastră de doctorat (1973) am propus principiul centroaferentaţiei informaţio-
nale, care explică transformarea, fie şi numai parţială, a gândirii în imagini (I.
Moraru, Creativitatea şi unele particularităţi ale ei în inginerie. Studiu de episte-
mologie şi de psihologie, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 1973).
Pe plan asociativ-combinatoriu, alternanţele emisferice din starea de veghe,
cât şi alternanţele veghe-somn şi invers se soldează cu asociaţii şi combinaţii între
concepte şi imagini vigilice, între concepte şi trăiri emoţionale, între concepte şi
concepte, imagini şi imagini, între concepte vigilice şi imagini onirice, imagini
onirice şi imagini onirice, imagini vigilice şi imagini onirice, trăiri emoţionale vi-
gilice şi trăiri emoţionale onirice etc.

2.5. Fundamentarea haologică a ipotezei accelerării imageriei onirice

în afară de relaţia l, specifică stării de somn profund şi relaţia 2, specifică

stării de somn paradoxal, mai intervine un fapt extrem de important şi semnificativ,
acela că în această ultimă stare de somn, aşa cum arată cercetările de hipnologie
şi onirologie, are loc o accelerare a imageriei onirice, fenomen cunoscut în ştiinţă,
dar neexplicat (L. Popoviciu şi colab., 1978). Din punctul nostru de vedere e plau-
zibil să credem că cele două fenomene sunt conexate cauzal: cel de-al doilea (ac-
celerarea imageriei onirice), fiind efectul celui dintâi (relaţia 2, ordine mică în
dezordine informaţională mare). Aşadar, relaţia 2 fundamentează şi explică acce-
lerarea imageriei onirice, într-un context de ordine mică în dezordine informaţio-
nal-ideatică mare, imageria onirică are o dinamică fulgurantă, încălcând se pare
legile spaţio-temporale, ceea ce înseamnă, implicit şi accelerarea procesului aso-
ciativ-combinatoriu: mai multe asociaţii şi combinaţii informational-ideatice-irna-
gistice-emoţionale pe unitate de timp.

2 6. Temeiul haologic al conceptului de flexibilitate

în sprijinul interpretării din paragraful anterior vine şi următoarea constatare:

Le chaos dans les systèmes physiologique procurerait une flexibilité de réponse
à différentes situations" (R.M. May, 1991, p. 594). Poate că şi termenul de flexi-
bilitate introdus în psihologia creativităţii de către J.P. Guilford, comportă o re-
considerare haologică, în sensul arătat mai înainte. La modul mai general, întreaga
teorie a comportamentului (complianţa comportamentală, mobilitatea etc) poate fi
regândită din această perspectivă.

2.7. Corolar hipno-euristic

Din paragrafele 2.1-2.5, dar mai ales din principiul schimbării alternante a
proporţiei dintre ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală (2.3), corelat cu
unele cercetări de asimetrie cerebrală, rezultă unele concluzii de natură hipno-eu-
ristică.
Anumite probleme care nu şi-au găsit rezolvarea în starea de veghe, au şanse
sporite să fie soluţionate în stare de somn. Toate aceste fenomene şi relaţii, con-
semnate în paragrafele anterioare se constituie drept unul din mecanismele psiho-
fiziologice ale creativităţii în starea de somn, creativitate despre care au relatat
mulţi creatori.

2.8. Explicarea relaţiei Landau

Din perspectiva acestor aspecte haologice înţelegem mai bine punctul de ve-
dere al unor mari creatori (H. Poincaré, P. Valéry etc) potrivit căruia o anumită
dezordine informaţională favorizează asociaţiile şi combinaţiile inedite (E. Landau,
Psihologia creativităţii, traducere, Bucureşti, Ed. didactică şi pedagogică, 1979, p.
89). Această relativă dezordine informaţională, prolifică sub raport creativ, ce in-
tervine pe cale naturală, prin fenomenele de alternanţă multiplă (ce ne sugerează
chiar formularea ipotetică a unui principiu al alternanţelor cerebrale multiple),
despre care am vorbit mai înainte, dezordine amplificată mai ales în starea de somn
paradoxal, guvernată de relaţia haologică 2, se cere cultivată şi în starea de veghe.
Acest deziderat se poate realiza prin asimilarea unei informaţii divergente, gene-
ratoare de interpolări şi extrapolări, cât şi prin strategii asociativ-combinatorii puse
m mişcare în mod deliberat, spre a împiedica gândirea de a impune informaţiei o
ordine prea rigidă, de a instaura clasificări, ordonări şi stereotipii informaţionale
inflexibile. Antidotul acestei situaţii e cultivarea gândirii de tip pantareic, mereu
curgătoare şi disponibilă să-şi distrugă propriile ei automatisme. Stocarea infor-
maţiei în structurile de memorie se cere făcută pe principiul „vaselor comunicante"
 Şi nu al sertăraşelor ermetic închise". Alternanţa veghe-somn, prin schimbarea
proporţiei dintre ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală, în sensul comentat
mai înainte, favorizează şi ea acest deziderat.

2.9. Speranţe pentru prelungirea vieţii creative

Dacă la o durată a vieţii de 75 de ani, starea de veghe ocupă circa 50 de

ani, starea de somn aproximativ 25 de ani ( o treime din viaţă), din care visul se
desfăşoară pe aproape 5 ani (o cincime din starea de somn), ne dăm seama ce
importanţă mare ar avea găsirea unor procedee de a stimula creativitatea, atât în
starea de veghe, cât şi în starea de somn. Contează nu numai creşterea mediei de
vârstă a vieţii biologice, ci şi creşterea mediei de vârstă a vieţii creative. Din această
perspectivă, alături de hipnologie şi onirologie şi în strânsă cooperare cu ele, cât
şi cu celelalte discipline euristice, ne apar justificate interdisciplinele numite de noi
hipnooniroeuristica şi vigiloeuristica, menite să studieze creativitatea, comparativ
şi corelat, în stările de somn, vis şi veghe (I. Moraru, Ştiinţa şi filozofia creaţiei,
Bucureşti, Ed. didactică şi pedagogică, 1995).

3. Principii ale asocierii şi combinării ideilor grupului creativ surprins

prin metoda ideogramei

3.1. Rezultatele unui experiment transpuse pe ideograma

Vom aşeza într-un sistem de coordonate cele 51 de idei, obţinute în aplicaţi

noastră cu metoda Osborn (I. Moraru, Strategii creative transdisciplinare, Bucu-
reşti, Ed. Academiei Române, 1992, p. 145-148), pe tema „Instalaţie complex
pentru recuperarea de energie şi materiale la un cuptor cu arc electric de topit
oţef. Pe abscisă punem clasele de idei (a, b, c, d). Aceste clase exprimă calităţi
şi cantitativ soluţiile obţinute:
a) Idei bune, originale care pot fi promovate 21; 41; 18%;
b) Idei care nu pot fi promovate din punct de vedere tehnologic 14; 27; 45%
c) Idei de anticipaţie la care urmează să răspundă ştiinţa
şi tehnologia viitorului 6; 11; 77%;
d) Idei care se aplică în străinătate cu mici deosebiri 10; 19; 60%;
Total 51 100%
Pe ordonată consemnăm ideile în ordinea cronologică a emiterii lor, cât
distribuirea acestora de către un specialist în domeniu (prof.univ.dr.ing. C. Brătianu)
pe una din cele patru clase (fig. 6.).
Acest sistem de reprezentare a ideilor a fost numit de noi ideogramă. El ne
oferă o imagine de ansamblu asupra dinamicii ideilor şi a distribuţiei lor statistice
pe cele patru clase valorice, dar şi o situaţie analitică a fiecărei idei, în relaţie ci
celelalte. Ideograma ne permite să facem o analiză asupra felului în care se asociază
şi se grupează ideile.

1411
 1 1 1
T T ; i
A- L j[ — 1 "~ "
1- — -t -

"T ~
i _j _
1 *
" 1
1 X "
A - J_ 1 ~
*

£_IIII!i r ~ 1
T
1
i -_ _J _ _
— -4 —
1 i 9
1 i T
1 i ?
1i _ •
1 4
l H —

r T i
1
tlIIIII
*r 1 1_
Î_I
- ~l
~1
x _

1 —
1 9
1 T

1 9
î h-- -j -
"1 II-
ţ | JL

«
h
J
i 1 9
?h
i
- -j--

l
u
o
1
 3.2. Istoric

După cum se ştie, metoda Osborn (brainstorm) e de tip dublu asociativ: o

idee enunţată de un subiect declanşează, prin asociere, idei în mintea celorlalţi
subiecţi şi, în acelaşi timp, ea se asociază cu alte idei chiar în mintea celui care a
emis-o (Al.F. Osborn, Applied imagination. Principles and procedures of creative
problem-solving, New York, éd. a Ill-a, 1963, p. 154).
Se cunoaşte de multă vreme faptul că gândirea noastră funcţionează pe prin-
cipiul asociaţiei de idei. în tratatul său despre memorie, Aristotel descoperă şi
formulează două legi ale asociaţiei de idei: legea asemănării şi legea contiguităţii
(M. Ralea, C.I. Botez, Istoria psihologiei, Bucureşti, Ed. Academiei, 1958, p. 90).
D. Hume, la rândul său, enunţă trei principii ale conexiunii ideilor: 1. ase-
mănarea (resenblance); 2. contiguitatea (contiguity) în timp şi spaţiu; 3. cauza şi
efectul. O pictură generează o asociaţie de asemănare cu originalul; descrierea unei
încăperi dintr-o clădire ne generează asociaţii în legătură cu celelalte încăperi; o
rană ne generează asociaţii, ca de la cauză la efect, cu durerea ce o provoacă.
Autorul menţionat consideră, pe bună dreptate, că enumerarea e incompletă şi că
ar putea să mai existe şi alte principii în afara celor menţionate (D. Hume, Despre
asocierea ideilor, „Cercetarea asupra intelectului omenesc", traducere, Bucureşti,
Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1987, p. 104).

3.3. O constatare optimistă

Deşi structura asociativ-combinatorie a informaţiilor şi, sub raport psihologic,

a ideilor e considerată de unii autori drept esenţa creativităţii, în toate domeniile,
suntem nevoiţi să constatăm că deocamdată nu cunoaştem în profunzime, din punct
de vedere ştiinţific, legile care guvernează asocierea şi combinarea informaţiilor şi
a ideilor. Sunt ele în întregime supuse hazardului? Mai degrabă credem că infor-
maţiile, în ceea ce priveşte asocierea şi combinarea lor, sunt guvernate de legi
haologice-statistice-probabilistice care evidenţiază o relaţie de ordine în dezordine.
într-o dezordine relativă avem de-a face cu anumite relaţii constante, ca expresie
a unei ordini, şi ea relativă, ce pot fi surprinse şi descrise prin legi aleatorii. Aceste
fenomene, alături de altele se înscriu în clasa proceselor aleatorii cu regularităţi
statistice (M. Beliş, 1978, p. 133).
Nutrim speranţa că metoda ideogramei aplicată pe eşantioane mai mari de
idei, ar putea să ne conducă spre descifrarea legilor ce guvernează fenomenele
asociativ-combinatorii în ideatic. O asemenea realizare ar depăşi prin importanţă
alte multe rezultate ştiinţifice, căci ar descoperi principiile descoperirii însăşi, de
natură să explice şi să amplifice fenomenele de creativitate şi creaţie.
Desigur, cititorul a sesizat că D. Hume se referă la asocierea ideilor într-o
singură minte. Metoda Osborn şi aceea a ideogramei ne permit să cercetăm aso-
cierea ideilor: a) într-o singură minte; b) în mai multe minţi în relaţie, în activitatea
de rezolvare a unei probleme comune, în varianta a doua e vorba de cercetarea
asocierii ideilor mediată prin limbaj.

3 4. Principiul asocierii ideilor din mai multe creiere

în ceea ce priveşte aplicaţia noastră constatăm, la o primă analiză a asocierii

ideilor din mai multe creiere, următoarele: din 51 de idei, 10 se asociază în cinci
grupuri a câte două idei; 3 se asociază într-un singur grup; 8 se asociază în două
grupuri a câte patru idei; 12 se asociază în două grupuri a câte şase idei; 18 idei
sunt răzleţe (neasociate cu altele). Dacă 33 de idei din 51 sunt asociate în zece
grupuri şi numai 18 sunt răzleţe, surprindem, credem, funcţionalitatea principiului
asocierii ideilor din mai multe creiere, analog celui al asocierii ideilor dintr-o
singură minte, despre care vorbeşte D. Hume.

3.5. Principiul inerţiei ideatice

Mai mult, grupările de idei respectă, se pare, un principiu al inerţiei ideatice:

orice grup ideativ dă impresia că tinde să se conserve, prin legăturile intrinseci,
de tip asociativ, dintre ideile sale.

3.6. Principiul ruperii aleatorii a grupurilor ideatice

Cu toate acestea, în anumite momente imprevizibile intervin aleatoriu idei

care descompun grupul (idei de disociere), comutând ideaţia pe alte clase de idei.
Frecvent, un grup ideativ e rupt, după cum se observă în ideogramă, de către o
'dee răzleaţă, care face astfel trecerea spre un alt grup. E mai rară situaţia când
>e trece de la un grup ideativ la alt grup ideativ direct, fără medierea unei idei
•ăzleţe, de disociere. Ar fi interesant de studiat în profunzime natura ideii de di-
iociere a grupului. E de presupus că avem de-a face cu o idee altfel decât celelalte
dei ale grupului, încât nu se poate asocia cu ele. E poate o idee cu un indice mai
nare de originalitate? Putem cerceta căror persoane, anume, aparţin ideile de di-
ociere şi dacă printre ele există unele cu predilecţie către asemenea idei.

'•7. Perturbarea

Nu putem trece însă cu vederea un fapt extrem de important, acela al per-

irbării fenomenului cercetat. După cum se ştie, cercetătorul din mecanica cuantică,
îarmat cu aparatură electronică de observaţie şi chiar din cauza acestei aparaturi,
e intră în relaţie de interferenţă cu microfenomenele supuse observaţiei, le perturbă
e acestea. Astfel, cercetătorul se găseşte în imposibilitatea de a le mai cerceta în
131-6
pură. Dacă renunţă la aparate nu le mai poate observa; dacă utilizează apa-
itele pertubă fenomenele cuantice. Iată un autentic paradox.

H
 în selecţia ideilor constatăm un fenomen analog. E vorba de intervenţia unui
subiect exterior activităţii ideative, care influenţează prin aprecierea sa rezultatul
asociaţiei de idei. în cazul de faţă avem în vedere specialistul care validează ideile
şi le distribuie după anumite criterii prestabilite, într-una din clasele a, b, c şi d.
Totuşi, expertul desfăşoară, din câte ne dăm seama, o activitate duală: pe de o
parte perturbă fenomenul ideatic, introducând elemente de subiectivitate; pe de alta
realizează, în termeni haologici (a se vedea capitolele l şi 2) o operaţie de trecere
de la dezordine ideatică, în care coexistă idei bune, cu idei lipsite de valoare, idei
de ficţiune etc. la ordine ideatică, în care ideile sunt departajate pe clase valorice.
Nu încape îndoială asupra faptului că dacă am opera două selecţii, făcute de
doi specialişti, ele nu ar fi identice. Cu toate acestea, distribuţia unei anumite idei
în una din cele patru clase depinde nu numai de specialistul care validează ideile,
ci şi de natura intrinsecă a ideii. Dacă am imagina un selector electronic de idei,
prin intermediul căruia subiectivitatea e total eliminată, acesta ar opera distribuţia
ideilor pe clase numai după natura lor intrinsecă. Două selectoare electronice, ce
ar opera simultan sau succesiv, pe unul şi acelaşi eşantion de idei, ar trebui să dea
rezultate identice.
Aşadar, distribuţia ideilor într-o anume clasă şi, în esenţă, asocierea ideilor
în grupuri ideatice e un rezultat influenţat de doi factori intercorelaţi: 1. selectorul
uman; 2. natura intrinsecă a ideii. De aceea, interpretarea datelor e relativă. Ea e
preferabilă însă lipsei oricărei interpretări.

4. Concluzii

Pe urmele lui Aristotel şi D. Hume, folosind o metodologie contemporană

de tip haologic-statistic-probabilistic, autorul-a încercat să surprindă unele relaţii
relativ constante ale asocierii şi combinării informaţional- ideatice cerebrale în crea-
tivitate. Au fost formulate, mai mult sau mai puţin ipotetic, principiile: l. schimbării
alternante a proporţiei dintre ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală;
2. centro-aferentaţiei informaţionale; 3. asocierii ideilor din mai multe creiere;
4. inerţiei ideatice; 5. ruperii aleatorii a grupurilor ideatice etc. Prin aceste principii
au fost explicate o serie de fenomene cunoscute, dar care nu aveau o fundamentare
ştiinţifică.
Pe baza principiului l, corelat cu unele cercetări de asimetrie cerebrală şi
hipnologie, se propune o explicaţie cel mult plauzibilă şi doar parţială a mecanis-
melor psihofiziologice ale creativităţii în starea de somn.
Rezultatul cercetărilor noastre de euristică haologică pare a fi încurajator.
Metoda ideogramei ce operează în prelungirea metodei Osborn, se cere corelată
cu alte procedee şi metode cum ar fi cele bio-informaţionale, neuro-cibernetice,
psiho-fiziologice etc. şi aplicată pe eşantioane tot mai mari de idei. în expresia
optimală, utilizând această metodă, autorul aspiră la o anumită cuantificare a fe-
nomenelor asociativ-combinatorii cerebrale şi la exprimarea lor prin relaţii formale
de tip statistic-probabilistic.
 CAPITOLUL XVI

UN MODEL HAOLOGIC AL CICLULUI SOLAR.

IPOTEZE PENTRU RECONSTRUIREA
COMPORTAMENTOLOGIEI ŞI EURISTICII

1. Introducere
De milenii soarta oamenilor şi a colectivităţilor umane a fost legată de cea
a astrelor. Frecvent indivizii şi-au îndreptat ochii spre cer încercând să desluşească
poziţia fastă sau nefastă a planetelor în raport cu scopurile sau acţiunile lor. Vechile
civilizaţii au cultivat astrologia prin intermediul căreia încercau să prevadă destinul
oamenilor funcţie de starea şi mişcarea corpurilor cereşti.
Şi totuşi, se pare că speranţa acestor oameni nu a fost deşartă. Ei intuiau o
relaţie între aceste fenomene, deşi nu puteau s-o demonstreze cu argumente con-
sistente. Astăzi avem tot mai multe fapte ştiinţifice ce ne îndreptăţesc cel puţin de
a emite unele ipoteze de natură să pună într-o relaţie cauzală două categorii de
fenomene: cele astronomice şi cele comportamental-psihologice.

2. Premise
Această temă a mai fost abordată şi de alţi cercetători. Menţionăm aici doar
studiul autorilor J. Laskar, C. Froeschlé, Le chaos dans le Système Solaire, 1991.
Sperăm ca unghiul nostru de vedere să fie diferit de cel al autorilor mai înainte
menţionaţi, iar cercetarea noastră să fie complementară studiului amintit.
Prezentul capitol se situează în seria lucrărilor publicate de noi pe această
temă (1992, 1993, 1994, 1996).
Unghiul nostru de abordare a relaţiei dintre unele fenomene astronomice şi
cele comportamental-psihologice este cel haologic. Aşa cum am mai spus, haologia,
din punctul nostru de vedere, studiază relaţia dintre ordinea şi dezordinea struc-
turală şi energetică-informaţională în sistemele tranzitive.
Punctul nostru de plecare îl constituie o anumită observaţie a lui E. Schrô-
dmger care pune în evidenţă două relaţii între ordine şi dezordine: 1. ordine din
dezordine şi 2. ordine din ordine. După opinia lui E. Schrôdinger comportamentul
materiei vii e guvernat de principiul „ordine din ordine". Viaţa, în formele ei
superioare generează ordine, ce se opune dezordinii.
Să înţelegem oare că materia lipsită de viaţă e guvernată de principiul „ordine
m dezordine"? Poate că nu e greşit să interpretăm aşa. Materia vie se bazează
pe ordinea intervenită în materia lipsită de viaţă (ordine din dezordine), iar apoi,

146
la nivelul materiei vii, speciile superioare se bazează, pe ordinea structurală şi ener-
getic-informatională achiziţionată de speciile inferioare. Progresul speciilor poate
fi interpretat şi ca o trecere progresivă de la dezordine (entropie mare) la ordine
(negentropie) de la ordine mică la o ordine din ce în ce mai mare.
în domeniul fizicii, dezordinea poate fi măsurată şi exprimată cuantificat prin
entropie, folosind formula lui Boltzmann (J.P. Ekmann, M. Marshaal, 1991).
Aşa cum am afirmat undeva, noi am încercat o oarecare generalizare, dacă
nu e prea mult spus, a celor două relaţii ale lui E. Schrodinger. în ce constă de
fapt această generalizare? Mai întâi am ataşat entităţilor menţionate (ordine şi de-
zordine) două determinaţii cantitative (mică şi mare). Apoi, am aşezat cele două
entităţi şi determinaţiile lor cantitative într-o matrice, combinându-le complet.

dezordine mică dezordine mare

ordine mică ordine mică
ordine mică în în
dezordine mică dezordine mare
ordine mare ordine mare
ordine mare în în
dezordine mică dezordine mare

Pe această cale am obţinut patru relaţii între ordine şi dezordine, după cum
se poate observa din matricea de mai înainte: ordine mică în dezordine mică; ordine
mică în dezordine mare; ordine mare în dezordine mică; ordine mare în dezordine
mare.
Dacă la cele două entităţi (ordine şi dezordine) am ataşa trei determinaţii
cantitative (mică, mare, foarte mare) şi le-am aşeza într-o matrice, prin combinarea
exhaustivă a lor ar rezulta nouă relaţii. Deşi cele nouă relaţii dintre ordine şi de-
zordine permit descrieri mai nuanţate ale acestor fenomene, totuşi cu această ma-
trice amplificată se poate opera ceva. mai greu, motiv pentru care preferăm să
lucrăm cu cele patru relaţii rezultate din matricea mai simplă. Aceste relaţii vor fi
aplicate pe modelul din paragrafele următoare.

3. Fazele ciclului solar

Se ştie că în acest imens reactor termo-nuclear natural - Soarele - se des-

făşoară reacţii chimice la temperaturi colosale, cu degajarea unor cantităţi imense
de particule elementare, purtătoare de energie calorică şi luminoasă ce se împrăştie
în spaţiul cosmic, influenţând planetele din sistemul său gravitaţional şi nu numai
din el, inclusiv Pământul. Alături de erupţii, în astrul zilei şi al vieţii se constată
aşa numitele pete solare, protuberante etc., denumite generic cu termenul de „ac-
tivitate solară".

147
 Această activitate, ca multe alte fenomene din Univers cunoaşte o anumită
ciclicitate, de aproximativ 11 ani, cu următoarele faze:
a) o fază ascendentă de circa 2-3 ani;
b) o fază de activitate solară maximă de aproximativ 2 ani;
c) o fază descendentă de circa 4 ani;
d) o fază de activitate solară minimă de aproximativ 2 ani (Georgeta Mariş,
Activitatea solară şi fenomenele biologice, 1988). Aceste faze se deosebesc între
ele- a) după numărul de fenomene solare pe unitatea de timp; b) intensitatea lor;
c) dar am spune noi, şi după relaţia haologică dintre ordine şi dezordine.

4. Reprezentarea haologică a fazelor ciclului solar pe o elipsă

Pentru o mai mare claritate a modelului, vom recurge la o elipsă turtită, pe

care aşezăm fazele ciclului solar. Pe partea stângă a elipsei (în raport cu cititorul)
aşezăm faza ascendentă (2-3 ani), la polul turtit de sus, ne reprezentăm faza de
activitate solară maximă (2 ani), pe partea dreaptă a elipsei reprezentăm faza des-
cendentă (4 ani), iar la polul de jos ne imaginăm faza de activitate solară minimă
(2 ani).
Asociem fazele ciclului solar cu cele patru relaţii haologice deduse din ma-
trice. Considerăm că fazei ascendente a ciclului solar îi corespunde relaţia ordine
mică în dezordine mică; faza de activitate solară maximă, în care sunt expulzate
în spaţiu cantităţi imense de particule substanţiale - energetice - informaţionale şi
sunt generate puternice câmpuri electro-magnetice, poate fi asociată cu relaţia or-
dine mică în dezordine mare; faza descendentă se armonizează cu relaţia ordine
mare în dezordine mare, iar ultima fază, aceea de activitate solară maximă (faza
soarelui calm), devine consonantă cu relaţia ordine mare în dezordine mică.
De la jumătatea fazei ascendente, spre faza de activitate solară maximă, creşte
dezordinea. Maximum de dezordine e atins, teoretic, la jumătatea fazei de activitate
solară intensă, dincolo de care, începe să crească ordinea. Peste jumătatea fazei
descendente, descreşte dezordinea. Maximum de ordine e realizat la jumătatea fazei
de activitate solară minimă, după care începe să descrească ordinea, până la jumă-
tatea fazei ascendente.
Această interpretare are unele elemente de arbitrar şi relativitate. Figura geo-
metrică nu permite exprimarea nuanţată şi subtilă a gândului. Ordinea şi dezordinea
sunt concepte antitice ce exprimă fenomene opozante. Aşadar, orice creştere a
dezordinii presupune simultan, corelat şi proporţional o descreştere a ordinii, după
cum orice creştere a ordinii presupune simultan corelat şi proporţional o descreştere
a dezordinii.
Luând ca reper jumătatea de sus a fazei ascendente, constatăm, pe model, în
sensul mersului acelor ceasornicului: creşte dezordinea; maximum de dezordine;
creşte ordinea; descreşte dezordinea; maximum de ordine; descreşte ordinea (fig. 7).

148
 FAZA Dt AU I I V ! l A l t aULMHM 1VI«AMVI«

Ordine mică în dezordine mare

Creşte Creşte
dezordinea ordinea

'< '
LU .£
i"5
LU N
8!
LU «0
o .a

Descreşte Descreşte
ordinea dezordinea

FAZA DE ACTIVITATE SOLARĂ MINIMA

Ordine mare în dezordine mică

Fig. 7. Fazele ciclului solar şi relaţiile de ordine - dezordine

5. Calendarul minim al maximelor solare şi unele efecte ale lor

Convenţional, se consideră că în prezent ne aflăm în cel de-al 22-lea ciclu

solar, care a început în septembrie 1986. Acest ciclu are maximul prognozat în
perioada 1990/1991. Sunt consemnate de asemenea, maxime solare în următorii
ani: 1979, 1968, 1957, 1947, etc. Se menţionează ca „cel mai ridicat nivel" ma-
ximul din 1957.
Seceta de la noi din anul 1946-1947 se situează pe maximul solar din 1947
şi poate că a fost o consecinţă a lui. De asemenea, în vecinătatea maximului solar
din 1990/1991, mai exact în anul 1992, s-au resimţit pe zone întinse ale Terrei,
inclusiv în ţara noastră, temperaturi foarte ridicate, fenomene de secetă prelungită,
cutremure etc.
Dacă erorile umane cât şi frecvenţa „comportamentului" ciudat al aparaturii
electronice de control, cresc în această perioadă, ar trebui ca statisticile accidentelor
(terestre, aeriene, navale etc.) să arate o concordanţă între anii cu activitate solară
maximă şi aceste evenimente. Din păcate nu dispunem de date statistice complete
pentru o asemenea analiză. Totuşi, după unele date, publicate de Agerpres, Paris
7 în 1981, rezultă că în anul 1980 (an situat în imediata vecinătate a maximei
solare din 1979) s-au înregistrat în lume 23 de accidente aviatice în care şi-au
pierdut viaţa 745 de persoane, după statisticile Centrului de documentare şi informaţii
pentru asigurări din Paris. Se consemnează că aceste accidente reprezintă cu 15 la
sută mai puţin ca în anul 1979 (an cu activitate solară maximă). Erorile de pilotaj

149
se afla ia ongmea a /uvo uin acciucmcic uc ^uur consemnate mal inamic, *ru/c/
din catastrofele aviatice s-au produs în momentul aterizării, iar 23% la decolare.
Anumite date statistice ale companiei maritime britanice „Lloyds" arată că
accidentele navale au bătut toate recordurile pe timp de pace în cursul anilor 1979
si 1980 (maximul solar în 1979). Aceste pierderi însumează 227 milioane tone
brute în 1979, cu 0,5 milioane tone mai mult decât în 1978 şi mai mult decât
dublu fată de 1977 (101 milioane tone).

6. Influenţe ale fazelor ciclului solar asupra Terrei

Trebuie să observăm că fazele ciclului solar şi relaţiile corespunzătoare lor

de ordine - dezordine se reflectă, la o intensitate mai mare sau mai mică pe Terra.
Se poate vorbi, credem, de o corespondenţă biunivocă a fazelor în relaţia lor Soare
- Pământ. Fiecare fază solară şi relaţia corespunzătoare ei de ordine - dezordine
îşi are o corespondenţă adecvată pe Pământ ce se soldează cu multiple şi profunde
influenţe asupra vieţuitoarelor de pe planeta noastră.
în literatura de specialitate sunt semnalate următoarele influenţe ale activităţii
solare maxime asupra evenimentelor de pe Terra (Georgeta Mariş, Activitatea so-
lară şi fenomenele biologice, 1988):
a) perturbări ale emisiunilor radio;
b) supraîncălzirea straturilor joase ale atmosferei;
c) secetă prelungită pe întinse zone ale Terrei; ,
d) creşte frecvenţa cutremurelor de pământ;
e) sunt bruiate emisiunile radio;
f) sunt afectate comunicaţiile dintre avioane şi aerodromuri;
g) „comportament" ciudat al unor sateliţi circumtereştri care au început, fără
nici un motiv bine determinat, să „danseze" pe orbită;
h) creşterea potenţialelor electrice ale pielii şi o asimetrie a distribuţiei lor;
i) creşterea răspunsurilor eronate la testele psihomotorii;
j) modificări ale sistemului de coagulare a sângelui ce pot provoca tromboze
şi hemoragii;
k) e probabil că marile cicluri epidemice ale unor bob' se corelează cu creşte-
rea activităţii solare;
1) diminuarea globulelor albe şi deci, scăderea rezistenţei organismului la
infecţii, fenomen ce se corelează cu cel de la litera k;
m) cresc factorii de risc pentru persoanele suferinde (există o relaţie între
creşterea erupţiilor solare şi infarctul miocardic). Aceste fenomene fac obiectul de
studiu^ al unei interdiscipline relativ noi, numită heliobiologie.
In cercetarea acestor influenţe solare asupra Terrei trebuie să ţinem seama şi
de „umbrela" protectoare formată de atmosfera terestră şi de câmpul magnetic al
pământului. Funcţia protectoare a acestora scade însă direct proporţional cu numă-
rul şi mărimea „găurilor" făcute în această umbrelă de fenomenul îngrijorător de
extins şi în continuă creştere - poluarea.

150
7. Exemple şi comentarii psihofiziologice <

Ne permitem succinte comentarii la unele din aspectele consemnate în para-

graful anterior, punctele a, f, g şi i, pe baza unor exemple consemnate în literatura
psihofiziologică şi psihoergonomică.
La unii piloni şi elevi piloţi, în timpul zborului s-au constatat fenomene ciudate
de pierdere a cunoştinţei, cu devieri mari de la traseul de zbor şi pierderea de
înălţime. Internaţi în spitale psihiatrice şi supuşi testării amănunţite, aceştia au fost
suspectaţi de epilepsie latentă, diagnostic neconfirmat ulterior. S-a dovedit însă că
pierderea cunoştinţei de către piloţi se datorează în principal unor „tulburări pa-
roxistice ale memoriei", adică imposibilităţii de a mai „lipi" în memorie eveni-
mentele anterioare de cele ulterioare, într-o succesiune foarte rapidă a lor.
De asemenea, s-au constatat aşa numitele „ruperi nevrotice în cazul unei
activităţi dedublate", adică imposibilitatea operatorului uman de a coordona siste-
mic la un moment dat şi în condiţii date două sau mai multe activităţi. Este vorba
de o rupere a funcţionalităţii sistemice psiho-nervoase. De exemplu un pilot trăgând
cu racheta asupra unei ţinte este nevoit în acelaşi timp, să piloteze avionul,
menţinându-1 pe direcţia de zbor. Cazul cel mai interesant este acela al experimen-
tatului pilot de pe bombardierul strategic american B-52. Wandorf manevra cu
mâna stângă manşa, iar cu dreapta mânuia regulatorul de alimentare cu combustibi
de pe petrolierul KS-135. Dintr-o dată, partea stângă a cozii petrolierului s-a izbit
de geamul carlingei avionului său. A simţit apoi o lovitură puternică. Uriaşul B-52
s-a zguduit şi a început să troznească. El i-a dat o lovitură de berbec petrolierului ci
partea din faţă a fuselajului său. Astfel la 17.01.1966, deasupra unui mic sat spanio
- Palomares - bombardierul B-52 a pierdut cele patru bombe nucleare ale sale.
Desigur, pilotul Wandorf, un as al aviaţiei strategice americane, efectua si-
multan două activităţi, una bine fixată în deprinderile sale - pilotarea avionului -
iar alta relativ nouă, mânuirea regulatorului de alimentare cu combustibil, care nu
era bine stabilizată în stereotipul său dinamic. După cum se ştie există o lege a
transferului şi interferenţei deprinderilor, potrivit căreia deprinderile noi se inter-
ferează cu cele vechi şi le perturbă pe acestea din urmă. E posibil ca în căzu
acestui grav accident să fi intervenit la nivelul factorului uman două fenomene
perturbatorii conjugate: 1. ruperea nevrotică generată de efectuarea simultană £
două activităţi; 2. interferenţa deprinderilor noi cu cele vechi şi perturbarea acestor*
din urmă, fenomene ce au generat greşeala de pilotaj.
Cert este faptul că alimentarea cu combustibil a avioanelor în zbor este c
operaţie extrem de dificilă ce presupune abilităţi de mare precizie în a aduce ş
menţine cele două aeronave (petrolierul şi bombardierul în cazul discutat) în co
ordonate spaţio-temporale convenabile ei.
La primul exerciţiu aeronautic comun ruso-amercian, din aprilie 1993, p<
tema „Simularea unei prăbuşiri de avion şi a operaţiunilor de salvare, în condiţi
de frig extrem", desfăşurat pe timp de 5 zile, pe o insulă rusească din Oceanu
Artic, la care au participat două elicoptere ruseşti şi două americane, fiecare dit

îs:
 părţi pe lângă obiectivul temei, urmărea încă un obiectiv suplimentar. Militarii
americani doreau să înveţe de la ruşi cum anume îşi coordonează ei operaţiunile
în condiţii de frig, pentru că „ruşii sunt cei mai buni din lume la ora aceasta",
sounea şeful misiunii americane, It. col. Mike Collahan. „De exemplu - menţiona
mai departe M. Collahan - în nordul extrem, ruşii nu au hangare pentru avioane
si întreţinerea aparatelor se desfăşoară în aer liber la minus 40 de grade. Cum fac
ei treaba asta fără să le îngheţe mâinile?"
La rândul lor, ruşii doreau să profite de experienţa americanilor în domeniul
alimentării cu combustibil a avioanelor în aer, domeniu în care, desigur, piloţii
americani sunt cei mai buni din lume.
Se mai produce un fenomen, numit în literatura de specialitate „conflictele
cu aparatele". S-a constatat că uneori în circuitele instalaţiilor electronice apare o
perturbare neaşteptată, aleatorie, aparent fără cauză, ce generează un „comporta-
ment deviat" al instalaţiei. „Parcă aparatele şi-au ieşit din minţi". Acest fenomen
generează nevroză şi stres în rândurile operatorilor. De exemplu, în primul zbor
cosmic s-a convenit cu I. Gagarin ca el să comunice codificat cu centrul de co-
mandă à zborului: cifra „cinci" însemna că totul este în ordine; cifra „trei" avea
o semnificaţie opusă, aceea de pericol. Totul decurgea normal. Pe ecran apărea
fără întrerupere cifra liniştitoare cinci, permiţându-le operatorilor şi coordonatorilor
zborului să-şi servească mulţumiţi cafeaua. Dar deodată, brusc, pe ecran a început
să apară cifra trei. Toţi au încremenit. Au sărit în picioare alarmaţi şi au început
să se întrebe asupra naturii defecţiunii. Se cerea o decizie rapidă. Era una din
situaţiile cele mai grele ce presupunea o decizie riscantă, în care agentul décident
trebuia să ia în consideraţie o multitudine de cauze posibile, cu o probabilitate
necunoscută. Şi tocmai în momentul când comandantul zborului a luat totuşi o
decizie, operatorul a izbucnit cu bucurie „Totul e în ordine!". Din nou pe ecran
a început să apară cifra cinci.
Apoi, confruntându-se momentul alarmei cu starea de fapt a navei, s-a con-
statat că nu a existat nici un pericol. A fost o alarmă falsă. Ce s-a întâmplat atunci
cu sistemul electronic al navei? (F.D. Gorbov, V.I. Lebedev, 1973, p. 85-94).
în toate aceste trei categorii de fenomene cât şi în altele, pe lângă explicaţiile
menţionate mai înainte se cer luate în consideraţie şi posibile cauze cosmice, ge-
nerate de fenomenele solare, lunare etc, ce pot perturba comportamentul operato-
rilor sau deregla aparatura electronică a avioanelor şi navelor. Se consemnează în
literatură faptul că „furtunile solare" din perioada maximului solar sunt răspunză-
toare de unele disfuncţionalităţi ale calculatoarelor, de transformarea unor cifre etc.
Aceste „deraieri" ale computerelor şi a altor instalaţii electronice sunt generate de
particulele alfa din radiaţiile cosmice. S-a dovedit că instalaţiile electronice şi
calculatoarele de pe sateliţii artificiali şi de pe navele cosmice sunt mai afectate
decât cele de pe Pământ, acestea fiind apărate de atmosferă şi de câmpul magnetic
ferrei. Riscul de dereglare a aparaturii electronice e direct proporţional cu
altitudinea.

152
 Relaţia consemnată mai înainte se verifică pe un alt exemplu din seria celor
comentate, într-un exerciţiu de bombardament în timpul zborului, pilotul n-a reuşit
să pună în funcţiune „aparatul de bombardament fără vizibilitate". Acest aparat
funcţional la sol, devenea nefuncţional la anumite înălţimi, ceea ce împiedica în-
deplinirea misiunii de zbor. Această defecţiune genera pilotului o stare de încordare,
amărăciune şi irascibilitate ce se manifesta şi în „complimentarea" aparatului cu
expresii dintre cele mai colorate. Controlând aparatul la sol, coordonatorii zborului
şi pilotul însuşi constatau că el era în perfectă stare de .funcţionare. Pilotul era
făcut responsabil de neîndeplinirea misiunii de zbor. Ulterior aviatorul a avut in-
spiraţia de a fotografia aparatul în momentul nefuncţionării lui la altitudine, prin-
zându-1 astfel „în flagrant delict". Această probă 1-a scos pe pilot din culpă. Cu
toate acestea, medicilor li s-a părut aşa de bizară conduita pilotului încât 1-au in-
ternat în clinica de psihiatrie, unde i-au făcut testări detaliate. Spre norocul lui a
fost declarat „sănătos şi apt pentru zbor". Culpa aparatului cu „comportament
duplicitar", funcţional la sol şi nefuncţional la altitudine a fost astfel dovedită.

8. Relaţiile haologice şi unele transformări psihobiofiziologice posibile

Vom încerca să corelăm cele patru relaţii haologice ataşate fazelor ciclului
solar cu unele modificări posibile (deci mai mult sau mai puţin ipotetice) de natură
psihobiofiziologică.
1. Relaţia ordine mică în dezordine mare, specifică fazei de activitate solară
maximă, produce următoarele modificări psihobiofiziologice posibile:
a) se pare că favorizează dezordinea atomilor magnetici de tipul CuMn din
arhitectura creierului, cât şi o rearanjare aleatorie a lor pe acest temei, în noi struc-
turi cu posibile modificări de funcţii. (M. Mezard, G. Toulouse, 1991);
b) e posibilă o creştere a dezordinii dendritice cu impulsionarea fenomenelor
de cristalizare şi, în genere, cu accelerarea reacţiilor biochimice neuronale (B. Per-
rin, P. Tabeling, 1991);
c) favorizează dezordinea mentală în măsura în care şi alţi factori de perso-
nalitate converg către aşa ceva. (J. Bergeret, 1991);
d) creşte flexibilitatea de răspuns a sistemelor fiziologice (Efectul May);
(R.M. May, 1991).
Din relaţia d decurg o seamă de consecinţe:
di La nivelul proceselor nervoase fundamentale e favorizată excitaţia în de-
trimentul inhibiţiei; fiind diminuată „frâna biologică" a organismului sunt posibile,
la scară crescută, excesele comportamentale, inclusiv actele agresive;
d2 Creşte mobilitatea ca însuşire a proceselor nervoase fundamentale (exci-
taţia şi inhibiţia);
ds La persoanele hipersensibile psihonervos, mobilitatea trece în labilitate;
d* Ca o consecinţă a lui b corelat cu d, creşte permeabilitatea membranelor
neuronale, ceea ce favorizează schimburile ionice la acest nivel şi, în consecinţă,
creşterea vitezei circulaţiei influxului nervos în neuroni şi în reţelele neuronale;

153
 ds Scad timpii de reacţie (perioadele de latenţă) şi, deci, creşte viteza refle-
xelor;
do Sub raport euristic, creşte capacitatea asociativ-combinatorie a psihicului,
cu generarea unui număr sporit de asociaţii şi combinaţii informaţionale pe unitatea
de timp. Sporeşte capacitatea intuitivă ce se exprimă în uşurinţa şi rapiditatea re-
zolvării de probleme;
d? Cresc rapiditatea percepţiei, comprehensiunea gândirii, intensitatea trăirilor
emoţional-afective şi viteza reacţiilor motorii. Este facilitată activitatea inteligenţei,
atenţiei, memoriei etc. Creşte puterea voinţei;
ds Crescând flexibilitatea sistemelor psihobiofiziologice, creşte, la rândul ei,
complianţa comportamentală a lor (S. Chelcea, 1987);
dg Sporeşte potenţialul psiho-nervos al întregului organism;
dio Există premise pentru creşterea suprasolicitării şi stressului.
Desigur, lista rămâne deschisă pentru înscrierea şi a altor fenomene, scăpate
de noi din vedere.
2. Relaţia ordine mare în dezordine mare descrie faza descendentă. Ea sem-
nifică o creştere a ordinii şi o descreştere a dezordinii, în consecinţă, toate feno-
menele consemnate mai înainte tind spre un anumit echilibru şi o moderaţie a lor.
3. Relaţia ordine mare în dezordine mică, specifică fazei de activitate solară
minimă, indică diminuarea accentuată a tuturor fenomenelor semnalate la punctul 1.
4. Relaţia ordine mică în dezordine mică, corespunzând fazei ascendente, în
care e specifică descreşterea ordinii şi creşterea dezordinii, presupune o activizare
a fenomenelor consemnate la punctul l (în raport cu faza şi relaţia anterioară).
Aşadar, fenomenele semnalate cunosc un ciclu de circa 11 ani, cu următoarele
faze: 1. Faza de intensitate maximă (ordine mică în dezordine mare); 2. Faza de
intensitate moderată în trecerea spre minimum (ordine mare în dezordine mare);
3. Faza de intensitate minimă (ordine mare în dezordine mică); 4. Faza de inten-
sitate moderată, în trecerea spre maximum (ordine mică în dezordine mică).

9. Extinderea relaţiilor haologice la interpretarea comportamentului

uman macrogrupal

Există studii care încearcă să interpreteze societatea şi anumite evenimente

sociale prin prisma haologiei (Fr. Bailleau, 1991, p. 682 şi urmat.), adică a relaţiilor
dintre ordine şi dezordine. Autorul menţionat vorbeşte despre mutaţiile dezordonate
ale societăţii franceze. Evenimentele violente ale societăţii franceze din 1981 sunt
analizate şi din această perspectivă.
Să nu uităm că evenimentele din 1989 de la noi (de fapt din tot estul Europei)
se înscriu în apropierea unui maxim solar situat în 1990-1991. Desigur acest fe-
nomen se cere corelat cu aspectele socio-economice şi politice din aceste ţări.
Momentul de după 1989 de la noi poate fi socotit şi descris socio-compor-
amental prin relaţia ordine mică în dezordine mare. în cei câţiva ani s-a evoluat

154
spre creşterea ordinii şi descreşterea ueiuruum,
mare în dezordine mică ca o fază de optimum social. Sunt posibile evenimente
sociale majore care să perturbe relaţia de mai înainte şi să comute comportamentele
grupale pe relaţia perturbatoare ordine mică în dezordine mare. Diferitele eveni-
mente politice pot fi judecate şi ele din perspectivă haologică: dacă au favorizat
ordinea sau dezordinea socială.

10. Despre mişcarea de rotaţie a Soarelui

După cum observăm, modelul nostru, aşa cum o cere de fapt teoria şi metoda
modelării, simplifică la maximum dinamica sistemului solar. El nu ia în consideraţie
decât ciclul solar şi fazele sale (circa 11 ani), făcând total abstracţie de mişcarea
de rotaţie a Soarelui în jurul centrului galaxiei, mişcare ce, presupunem, in-
fluenţează şi ea fazele ciclului solar, cât şi relaţia haologică ordine-dezordine, pe
Soare şi pe Pământ.
Dar această mişcare de rotaţie, desfăşurându-se pe spaţii foarte mari şi pe
intervale de timp imense e foarte greu de controlat şi cu atât mai greu de transpus
pe un model. Se cunoaşte faptul că Soarele realizează o mişcare de rotaţie completă
în jurul centrului galaxiei în circa 200000000 de ani. Ţinând seama de vârsta sis-
temului nostru solar de aproximativ 5 miliarde de ani, rezultă că Soarele şi planetele
din sistemul său gravitaţional au realizat vreo 20 de rotaţii complete. O rotaţie a
Soarelui în jurul centrului galaxiei e numită „an solar" (G. Gamow, 1967, p. 332).
Aşadar Soarele nostru, printr-o analogie cu vârstele omului, e la „prima tinereţe",
având numai 20 de ani; desigur e vorba de „ani solari" şi nu de „ani tereştri".
Ce fel de fenomene astronomice se petrec în decursul unui an solar? Ce influenţe
au ele asupra vieţii de pe Pământ? Sunt întrebări la care răspunsul e foarte greu
de găsit.
într-un timp dat şi într-un spaţiu anume ale mişcării de rotaţie a Soarelui în
jurul centrului galaxiei a apărut viaţa pe Terra. Poate că această viaţă poartă în
matricea sa structurală amprenta condiţiilor de timp şi spaţiu în care se găseau
Soarele şi Pământul pe traiectoria cursei cosmice, într-un an solar, astrul vieţii
străbate spaţii diferite de ordine şi dezordine cosmică (spaţii mai mult sau mai
puţin compacte cu densităţi stelare mari, goluri cosmice, spaţii mai mult sau mai
puţin compacte cu densităţi stelare mici etc). Poate că viaţa însăşi a apărut în acele
coordonate cosmice de timp şi spaţiu în care ordinea şi dezordinea se găsesc în
proporţii bine determinate, favorabile generării acestui miracol cosmic. Ordinea şi
dezordinea cosmică din mişcarea de rotaţie a Soarelui în jurul centrului galaxiei
influenţează, desigur, vieţuitoarele de pe Terra şi comportamentul lor, fără să putem
determina deocamdată în ce fel anume şi cu o precizie satisfăcătoare. Este încă un
motiv de a face abstracţie de această mişcare şi de a lua în consideraţie doar ciclul
solar, de aproximativ 11 ani, mai bine cercetat şi, ca atare, mai apt de a fi transpus
pe un model. Aceste fenomene se cer corelate şi cu mişcările de rotaţie şi revoluţie
ale Pământului.

155
 11. Ciclul pulsatoriu al Soarelui ><•.

în deceniul opt presa a semnalat opinia unor savanţi potrivit căreia Soarele
pulsează ca „inima unui om". S-a anunţat apoi faptul că cercetători din SUA au
reuşit să înregistreze cu exactitate acest fenomen. La staţiunea americană Amund-
sen-Scott din Antarctica au fost efectuate măsurători care au confirmat frecvenţa
pulsului solar la un interval de 160 de minute. Aşadar, Soarele se contractă şi se
dilată probabil sub impulsul unei unde a presiunii interioare.
Există temei să presupunem că şi în acest ciclu mic (spre deosebire de ciclul
mare de circa 11 ani), Soarele exercită anumite influenţe calorice, electro-magnetice
etc asupra Pământului, pe care deocamdată nu le cunoaştem.

12. Relaţia ordine-dezordine ca o lege universală

Credem că ordinea şi dezordinea sunt proprietăţi în relaţie ce se verifică la

nivelul tuturor fenomenelor din univers. Este o relaţie de rangul legii ondulaţiunii
universale despre care vorbea V. Conta. Ea se verifică la nivelul sistemelor pla-
netare, solare, la nivelul galaxiilor şi metagalaxiilor.
E probabil, la modul ipotetic, ca Big-Bangul însuşi să poată fi explicat, cel
puţin parţial, prin prisma acestei legi. în perioada pre Big-Bang, partea noastră de
univers se găsea într-o stare de extremă condensare substanţială şi energetică co-
respunzând relaţiei ordine mare în dezordine mică. Marea explozie a însemnat
trecerea de la această relaţie spre relaţia ordine mică în dezordine mare. Universul
în expansiune (deplasare spre roşu) semnifică poate o descreştere a ordinii şi o
creştere a dezordinii, megasistemul tinzând astfel către o ordine mică în dezordine
mare. Ca apoi, în alte zone ale universului prin creşterea ordinii şi decreşterea
dezordinii, pe un ciclu cosmic nedeterminat, să se ajungă iarăşi la o relaţie de
ordine mare în dezordine mică şi la configurarea unei noi mari explozii cosmice.

13. O nouă interdisciplina - heliopsihologia

Dacă la nivelul ştiinţelor bilogice se vorbeşte despre heliobiologie, în care

sunt cuprinse, parţial, după cum se vede, şi multe elemente de psihologie, credem
că e momentul potrivit ca şi psihologii să se ocupe de constituirea heliopsihologiei.
In momentul de faţă există suficientă informaţie pentru a configura o asemenea
interdisciplina, la graniţa dintre heliologie şi psihologie, într-o primă aproximaţie
heliopsihologia ar urma să studieze totalitatea influenţelor solare asupra compor-
tamentului omului. Să se ocupe cu studiul acestor influenţe asupra sistemului psihic,
PC ansamblu şi pe părţi. Pe măsură ce aria de cunoştinţe se va lărgi, cuprinzând
şi influenţele altor planete (Luna etc.) asupra psihicului, se creează premisele pentru
constituirea astropsihologiei. Desigur, e vorba de un proiect de perspectivă înde-
lungată dar nu imposibil de realizat.

156
 Pe măsură ce heliopsihologia se va dezvolta, ne putem aştepta ca ea să aibă
şi o valoare de prognoză. Cunoscând fazele ciclului solar, cât şi influenţele lor
asupra vieţuitoarelor de pe Terra, heliopsihologii vor fi în măsură să prevadă con-
secinţele acestor influenţe asupra psihicului. Se va ajunge oare cândva la elaborarea
unui buletin heliopsihologic care să conţină indicaţii adecvate pentru persoanele
hipersensibile la aceste influenţe? Cred că putem să fim optimişti în ceea ce priveşte
'realizarea unor asemenea obiective, oricât de hazardate par ele în momentul de
faţă, şi să le ieşim în întâmpinare.

157
 CAPITOLUL XVII

ELEMENTE DE CRITERIOLOGffi EURISTICĂ

ŞI EURIMETRffi

1. Precizări preliminare

Cercetarea ştiinţifică a criteriilor euristice a fost promovată de „analiza cri-

terială" şi de „analiza valorii". „Criteriul este un punct de vedere al analistului
(singur sau în echipă) prin care acesta izolează aspecte ale realităţii, de obicei
anumite însuşiri cerute obiectivului analizei" (P. Vérone, Inventica, Editura Alba-
tros, 1983, p. 165).
Se pare că analiza criterială are în preocuparea sa următoarele aspecte: a)
formularea criteriilor euristice; b) raportarea criteriilor la o operă creată şi la un
anume creator şi a acestora la criterii; c) analiza comparativă, pe bază de criterii
a operelor create şi a unor particularităţi ale stilurilor de creaţie cât şi stabilirea
unor ierarhii valorice ale operelor şi ale creatorilor etc.
Dar atunci când cercetarea euristică depăşeşte sfera criteriilor, abordând con-
cepte, structuri, funcţii etc., înîr-o formă cuantificată, aşa cum este cazul în para-
grafele acestui capitol de după acela intitulat „criterii euristice generale", aceste
preocupări intră în obiectul de studiu al unei noi ramuri a euristicii, pe care noi o
numim eurimetrie. Criteriologia euristică (teoria criteriilor euristice) şi eurimetria
sunt capitole complementare ale euristicii, ce urmează a coopera îndeaproape.

2. Criteriile euristice Morris

Printre primele cercetări sistematice în acest domeniu (dacă nu chiar prima),

se pare a fi aceea a unui colectiv al Universităţii din Chile, condus de Catherina
Morris (1968), având drept scop ierarhizarea valorică a personalităţilor de geniu.
Ca metodologie au fost luate în consideraţie şase criterii valorice: 1. origi-
nalitatea; 2. profunzimea; 3. influenţa; 4. audienţa; 5. multilateralitatea; 6. vastitatea
operei. A fost folosit un calculator francaz „Cyclades" care a prelucrat informaţia,
pe baza criteriilor mai înainte consemnate.

3. Ponderea criterială

La iniţiativa revistei franceze D'Artagnan, un juriu format din opt profesori

universitari a cuantificat criteriile Morris, acordându-le anumiţi „coeficienţi de pon-
dere criterială". Iată cum arată criteriile Morris cuantificate: 1. originalitatea (pon-

158
 dere criterială 2,50); 2. profunzimea (2,00); 3. influenţa (1,75); 4. audienţa u.->w.
5. multilateralitatea (1,25); 6. vastitatea operei (1,00). După cum se observă, suma
ponderilor criteriale e 10.
în afara clasificărilor iniţiale realizată de colectivul Morris, pe care o redăm
mai jos, grupul francez de universitari a mai alcătuit două clasificări, pentru oamenii
de artă şi pentru oamenii de ştiinţă, pe care, de asemenea, le consemnăm în con-
tinuare.
Iată ierarhia marilor personalităţi, după grupul Morris: J.W. Goethe (210 pun-
cte); G.W. Leibniz (205); B. Pascal (195); L. da Vinci (180); Madame de Staël
(180); IS. Bach (165); L. van Beethoven (165); W.A. Mozart (165); S. Bolivar
(155); N. Bonaparte (150).
Pentru oamenii de artă, universitarii francezi au dat următoarea clasificare:
L. da Vinci (9,575 puncte); Dante Alighieri (9,45); W. Shakespeare (9,40); J.W.
Goethe (9,33); H. Ibsen (9,275); V. Hugo (9,15); F.I. Dostoievski (9,125); L. Tol-
stoi (9,125); L. van Beethoven (9,075); François - Marie Arouet zis Voltaire (9,00).
Pentru oamenii de ştiinţă s-a făcut următoarea ierarhizare: L. Pasteur (9,55
puncte); I. Newton (9,30); Ch. Darwin (9,125); D.I. Mendeleev (9,125); G.W. Leib-
niz (9,075); P. Ehrlich (8,925); G. Mendel (8,90); C. Linné (8,825); S. Freud (8,80);
A. Einstein (8,475) (a se vedea P. Vérone, Inventica, Editura Albatros, 1983, p.
165-202).
Desigur, modificând criteriile, ierarhiile pot arăta altfel. Ne poate stârni mi-
rarea faptul că un savant de talia lui A. Einstein se situează pe ultimul loc în
ierarhia oamenilor de ştiinţă. Dacă ne raportăm însă la criteriile stabilite, e probabil
ca A. Einstein să fi primit un punctaj favorabil la originalitate, profunzime, poate
şi la influenţă. Dar el a fost dezavantajat de audienţă, multilateralitate şi vastitatea
operei. Se ştie că teoria relativităţii a fost iniţial înţeleasă doar de un număr foarte
restrâns de oameni de ştiinţă. Opera lui A. Einstein nu acoperă atâtea domenii ca
aceea a lui G.W. Leibniz, să zicem, care a cuprins filosofia, logica, matematica,
fizica, diplomaţia etc. în ceea ce priveşte vastitatea operei, se ştie că teoria relati-
vităţii a fost redactată, într-o formă iniţială pe numai 72 de pagini. Avem în acest
exemplu o lucrare cu întindere mică, dar cu indice de creativitate foarte mare.
Dimensiunea acestei lucrări nu se compară, de pildă, cu opera psihanalitică a lui
S. Freud, care se întinde, se pare, pe 24 de volume.

4. Completarea criteriilor euristice Morris

Analizând criteriile Catherinei Morris constatăm lipsa unora socotite funda-

mentale în creatologie, precum noutatea, aplicabilitatea şi valoarea. Acest fapt
ne-a determinat să regândim criteriile, după cum urmează:
a) La cele şase criterii ale autoarei menţionate, noi am mai adăugat încă 5:
1. noutatea ideilor; 2. valoarea; 3. aplicabilitatea; 4. ingeniozitatea (eleganţa); 5.
simplitatea;

159
 b) Găsindu-le foarte apropiate, am unificat influenţa (nr. 3) şi audienţa (nr.
4) din criteriile Catherine! Morris într-un singur criteriu (nr. 8).
Schimbând numărul criteriilor se va schimba şi ponderea criterială cuantifi-
cată, de la 10 pe 6 la 10 pe 10. în viziunea noastră, ce se situează în continuarea
şi completarea punctelor de vedere ale Catherinei Morris şi ale grupului celor opt
universitari francezi, tabelul criteriilor şi al ponderilor arată ui felul următor:
Ponderea
1. Noutatea ideilor (soluţiilor) 1,50
2. Originalitatea 1,50
3. Valoarea 1,00
4. Aplicabilitatea 1,00
5. Ingeniozitatea (eleganţa) 0,50
6. Simplitatea 0,50
7. Profunzimea 1,00
8. Influenţa ideilor asupra altor autori şi audienţa la marele public
(acest criteriu e complementar celor de la numerele 3 şi 4,
iar ponderile lor se pot însuma, fiind astfel mai aproape de
ponderea Morris) 1,00
9. Multilateralitatea 1,00
10. Vastitatea operei 1,00
Total 10,00

5. Criterii ipotetice pentru filosofic

Cele zece criterii menţionate mai înainte vizează preponderent ştiinţa, artele
etc. Se pune problema dacă ele sunt relevante, total sau parţial şi în aprecierea
creaţiei filosofice? Poate că în acest domeniu, ţinând seama de specificitatea lui,
se cer luate în consideraţie criterii suplimentare, care, după opinia noastră, la modul
ipotetic, sunt:
Ponderea
1. Holismul (globalitatea); capacitatea autorului de a opera
pe ansamblu 2,00
2. Aptitudinea de a surprinde esenţa, legea, cauza 2,00
3. Noutatea ideilor 0,50
4. Originalitatea 0,50
5. Valoarea 0,50
6. Vocaţia de a construi ipotetic, sau în spaţiul posibilului ,0,50
7. Talentul de a opera cu entităţi abstracte 1,50
8. Stilul: claritatea şi eleganţa gândirii şi a limbajului 0,50
9- Comprehensiunea intensivă şi extensivă 1,00
10. Abilităţi hermeneutice 1,00
Total 10,00

160
 Am formulat aceste criterii din nevoia de a aprecia oarecum corect şi relativ
uniform o serie de teze de doctorat din domeniul filosofici, în ale căror comisii
am figurat, ca referent oficial.
Comportă discuţii faptul că unele criterii, cum ar fi noutatea ideilor, origina-
litatea şi valoarea au în cazul filosofici ponderi mai mici decât în criteriile Morris
completate. Ni se pare însă că în creaţia filosofică ponderea cade pe alte criterii,
aşa cum se vede din tabelul de mai înainte. Orice sistem filosofic e, în fond, o
mare sinteză în istoria gândirii filosofice. Desigur, acest fapt nu anulează criteriile
de noutate şi originalitate, dar considerăm că le diminuează ponderea. Cele zece
criterii mai înainte menţionate se cer corelate şi cu alte criterii, cum ar fi, de pildă,
cele consemnate de Th.S. Kuhn cu privire la teoria ştiinţifică („Tensiunea
esenţială", traducere, 1982, p. 361-362): 1. Precizia; 2. Consistenţa; 3. Extensiunea;
4. Simplitatea; 5, Fecunditatea.

6. Criterii posibile pentru artele plastice

Francisco de Hollanda („Dialoguri romane cu Michelangelo", traducere,

1974, p. 115), desprinde pentru o operă de pictură următoarele gânduri, ce ar putea
funcţiona, credem, drept criterii valorice de apreciere, ipotetice desigur, ca şi pon-
derile cuantificate ce îndrăznim să le atribuim acestor criterii:
Ponderea
1. Originalitatea desenului 2,00
2. Spontaneitate 0,50
3. Rigurozitate 0,50
4. îndrăzneala umbrelor 0,50
5. Preţiozitatea clarobscurului 0,50
6. Noutatea execuţiei 2,00
7. Acuitatea şi grija compoziţiei 1.50
8. Măiestria alegerii figurilor 1,00
9. Nobleţea clasicismului 1,00
10. Perfecţiunea detaliilor 0,50
Total 10,00

Desigur, criteriile, cât şi ponderile cantitative acordate acestora se cer validate

de către un specialist în pictură. E indubitabil faptul că evoluţia picturii, în câteva
secole ce au trecut de la formularea acestor gânduri de către Francisco de Hollanda,
a pus în evidenţă criterii noi, neintuite de autorul menţionat, ce se impun a fi luate
în consideraţie.

161
7. Criterii probabile pentru literatură

G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţia

a H-a, 1982, p. 408-413) comentează critic (chiar hipercritic) criteriile, adică, în
expresia sa, „condiţiile" literaturii (mai ales ale poeziei), formulate de T.
Maiorescu:
Ponderea
1. Corespondenţa dintre conţinut şi formă 2,00
2. Vorbirea figurată (personificări, comparaţii, metafore) 2,00
3. Comparaţia să aibă noutate 1,50
4. Comparaţia să aibă justeţe 0,50
5. Conformitatea cu realul 0,50
6. Să fie înţeleasă 0,50
7. Repeziciunea mişcării ideilor (relaţia dintre cuprins şi întindere) 2,00
8. Mărimea obiectului (temei) 1,00
9. Gradaţiunea 0,50
10. Specificul naţional 0,50
Total 10,00

G. Călinescu are observaţii de mare subtilitate la toate aceste „condiţii",

formulează completări, sugestii etc. (a se vedea lucrarea). Nu e de prisos să subli-
niem şi în acest caz faptul că noi încercăm doar o cuantificare ipotetică a acestor
criterii, urmând ca ele să fie validate şi, eventual, corectate de specialiştii din acest
domeniu.
în final, G. Călinescu notează: „Dealtfel, toate ideile temeinice ale criticei
noastre ca şi toate platitudinile vin de la Maiorescu" (p. 413). Desigur, poate că
aceste criterii sunt criticabile. Este însă meritul indiscutabil al lui T. Maiorescu că
le-a formulat, iar criticii de după el au la ce anume să se raporteze. De asemenea,
credem că e necesar să mergem la sursa primă, spre a vedea cum anume şi în ce
context au fost formulate aceste criterii de către T. Maiorescu.

8. Cuantificarea euremelor

Luând drept criteriu importanţa (valoarea) unei anumite eureme la realizarea

creativităţii, propunem următoarea cuantificare: eurema de acumulare şi compre-
hensiune a informaţiei, valoarea 2; eurema asociativ-combinatorie 3; eurema ener-
getică-stimulatorie (motivaţională) 2; eurema critică 1; eurema ideativ-perceptivă
1; eurema de obiectualizare a imaginilor 1.
 9. Cuantificarea relativă a tipurilor euristice

l Din cuantificarea euremelor decurge şi cuantificarea tipurilor creative, în

| funcţie de prezenţa, prezenţa prin exces (cuantificată negativ, ca absenţă), sau ab-
| senţa unor anumite eureme dintr-un anumit tip, avem următoarea cuantificare:
Ponderea
1. Tipul necreativ O
2. Tipul volitiv 2
3. Tipul cumulativ 2 (sau 4)
4. Tipul combinativ-volitiv 5 (sau 7)
5. Tipul combinativ-nevolitiv 3
6. Tipul cumulativ-combinativ-volitiv 7 (sau 10)
7. Tipul combinativ-fabulativ 3
8. Tipul combinativ-critic 4
9. Tipul combinativ-hipercritic 3
10. Tipul ideativ 8
11. Tipul ideativ-imagistic 9
12. Tipul imagistic l
13. Tipul ideativ-imagistic-obiectual 10
Desigur, cuantificarea e relativă; unele tipuri comportă o anumită interpretare,
ceea ce măreşte gradul lor de relativitate, în ceea ce priveşte cuantificarea.

10. Indicele de creativitate

Indicele de creativitate poate fi definit drept număr de idei noi, originale şi

valoroase (n.o.v.) pe unitate de spaţiu (dactilografiat, tipărit, manuscris etc), într-o
exprimare formală, indicele de creativitate (I.C.) poate fi redat astfel:

Tr Nr. de idei (n. o. v.)

Nr. de pagini
Din câte cunoaştem noi, unul din cele mai mari indice de creativitate, dacă
nu chiar cel mai mare, 1-a realizat C.F. Gauss în Jurnalul intim de însemnări, unde
pe 19 pagini a consemnat 146 din descoperirile sale. în acest caz avem relaţia:

T T 146
I.C.- 19

Rezultă aproape 8 descoperiri pe pagină. Observăm faptul că indicele de

creativitate (I.C.) este identic cu indicele de descoperire (I.D.).

163
 11. Indicele de inventivitate ,U

Prin indice de inventivitate (LI.) înţelegem numărul de brevete pe timpul

profesional al personalităţii inventatorului. Deci, indicele de inventivitate poate fi
exprimat astfel:
nr. brevete
LI. =
T.P.
Vom lua, prin aproximaţie, timpul profesional ca fiind de 30 de ani chiar
dacă el poate varia în plus sau în minus de la o personalitate la alta.
Pentru T.A. Edison vom avea relaţia:
1080 brevete - , , , . , <
LI.
TT
= —ZT;—:— = 36 de brevete pe an
30 am
Pentru H. Coandă vom avea următoarea relaţie:

LI. = -rrr = mai mult de 5 brevete pe an

12. Indicele de inovare

Dacă prin inovare înţelegem implementarea ideilor noi originale şi valoroase

în activitatea productivă (industrială, agricolă, comercială etc), indicele de inovare
(Lin.) exprimă numărul de idei (soluţii) noi originale şi valoroase aplicate în acti-
vitatea economică de timp, după relaţia:
nr. de idei aplicate
Lin. =
TT
=—L
Timp
Această relaţie exprimă fenomenul de schimbare, de trecere de la o stare
calitativă la alta.
Indicele de inovare (schimbare) e mai greu de determinat decât indicii ante-
riori.

13. Indicele de elaborare

Acest indice se exprimă ca o relaţie între numărul de cărţi, articole etc. şi

timpul de elaborare:

jP nr. de cărţi, articole etc.

Timpul de elaborare
De pildă la N. lorga avem relaţia:

164
 1250 de cărţi . 25000 de articole
' ~ circa 40 de ani ' circa 40 de ani
Menţionăm faptul că nu avem date absolut certe despre numărul de cărţi şi
articole ale istoricului. Atunci când va exista un inventar complet al acestora, vom
fi în măsură să corectăm indicele de elaborare.
Rezultă că au fost elaborate peste 31 de cărţi pe an şi mai mult de 612
articole. Iată o performanţă poate fără egal în lume.
Trebuie să observăm însă că indicele de elaborare e de natură strict canti-
tativă. El nu ne spune nimic despre valoarea calitativă a lucrărilor elaborate (idei
noi, originale, valoroase etc). Ţinând seama de principiul lui Alex F. Osborn, după
care cantitatea în ideaţie generează calitate, putem presupune că, şi în acest caz
indicele calitativ (de creativitate) e ridicat. Dar acesta e un principiu ce se cere
interpretat nuanţat şi despre care nu se ştie în ce măsură se verifică în toate si-
tuaţiile, în studiul dedicat lui N. lorga, G. Călinescu notează: „Dar N. lorga, stilist
original, nu construieşte. Cărţile lui sunt nişte culegeri de documente comentate,
cataloage polemice, enciclopedii, genealogii mai ales. Fişele sunt luate una după
alta şi vărsate într-o frază foarte personală, savuroasă adesea, nu mai puţin abstractă".
(Op. cit., p. 612).
Avem de-a face la N. lorga cu un indice de creativitate care nu e într-o relaţie
de directă proporţionalitate cu vastitatea operei sale? Nu ne putem pronunţa. Răs-
punsul la această dificilă întrebare va putea să fie dat prin cercetări laborioase şi
îndelungate de criteriologie euristică şi euritmie.

14. Concluzii

Paragrafele acestui capitol rămân deschise adăugirilor, corecturilor, aprofun-

dărilor, nuanţărilor etc. împărtăşim pe deplin sugestia d-lui prof. V. Belous făcută
la Iaşi, cu ocazia audierii unei comunicări susţinute de noi pe această temă (5 oct.
1995), de a apela la metodele şi procedeele „analizei valorii", spre a stabili cu
mai multă consistenţă ponderile diferitelor criterii, vehiculate de noi în această
lucrare. Suntem absolut convinşi de utilitatea unui asemenea demers. Lăsăm însă
această problemă, ce implică o seamă de calcule statistice destul de complicate,
pentru altă etapă.
Poate că cineva ar dori să formuleze următoarea întrebare: de ce am operat
în toate ocaziile cu decaloguri criterialel Este un aspect mai mult sau mai puţin
aleatoriu. Desigur că aceste criterii se pot asocia în sisteme mai mici sau mai mari
decât zece.
Dar în activitatea noastră, prin faptul că sistemul de criterii Morris, completat
de noi, conţine zece asemenea criterii, am căutat (interesant este că am şi găsit!)
ca şi celelalte sisteme de criterii să adopte acelaşi număr, pentru a opera relativ
uniform cu ele. Pe această cale ni se facilitează posibilitatea de a lucra cu ponderi,
tot în sistemul zece, ce se distribuie în toate cazurile, cu variaţii acceptabile, pe
cele zece criterii. Astfel, criteriile şi ponderile operează unitar în structura numerică
zece.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Aristotel, Etica nicomahică, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988.

2. Barlow, Chr.M., Successful interdisciplinary Ad Hoc Creative Teams, Ohio, 1990.
3. Barliba, Maria, Cornelia, Introducere în epistemologie informaţională, Bucureşti, Editura ştiinţifică,
1990.
4. Beliş, Mariana, Mecanismele inteligenţei, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1978.
5. Belous, V., Inventica, Iaşi, Editura Gh. Asachi, 1992.
6. Belous, V., La performantique..., Jassy, 1994.
7. Berge, P., Porneau, Y., Dubois-Gance, Monique, Des rythmes au chaos, Paris, Odile Jacob,
Sciences, 1994.
8. Beveridge, W.I., Arta cercetării ştiinţifice. Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968.
9. Binet, A., Etude Expérimentale de L'inteligence, Paris, 1903.
10. Blaga, L., Cultul inconştientului, „Zări şi etape", Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969.
11. Bono, E., de, Lateral Thinking. Creativity Step by Step, New York, 1973.
12. Caluschi, Mariana, Gugiuman, Ana, Luca Rodica, Purţuc, D., Şulea, D., Inventica şi şcoala. Ghid
de instruire, Iaşi, Editura BIT, 1994.
13. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pană în prezent, ediţia a Il-a, revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
14. Chelcea, S., Complianţa comportamentelor, „Ştiinţă şi tehnică", nr. 9, 1987.
15. Drăgănescu, M., Creativitate şi inovare, „Informaţia materiei", Editura Academiei Române, 1990.
16. Drevet, A., Moles, A.A., Cybernétique et méthodes heuristiques, „International Logic Review
(Rassegna Internazionale di Logica)", nr. 3, 1971.
17. Einstein, A., Infeld, L., Evoluţia fizicii. Bucureşti, Editura tehnică, 1957,
18. Eliade, M., Eseuri. Mitul eternei reîntoarcerii. Mituri, vise şi mistere, Bucureşti, Editura ştiinţifică,
1991.
19. Farcaş, D.D., Sinergetica gândirii, Bucureşti, Editura ALL, 1994.
20. Freud, S., Introducere în psihanaliză..., Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1992.
21. Georgescu, Şt., Epistemologie, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1978.
22. Gleick, J., La Théorie du chaos: vers une nouvelle discipline, Editura Albin Michel, 1989.
23. Golu, M., Principii de psihologie cibernetică, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1975.
24. Guilford, J.P., Creativity, „American Psychologist", September, 1950.
25. Guilford, J.P., Three faces of intelect, „American Psychologist", 14, 1959.
26. Hegel, G.W.F., Prelegeri de filosofie a istoriei, Bucureşti, Editura Academiei, 1968.
27. Hollanda, Fr. de, Dialoguri romane cu Michelangelo, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974.
28. Huet, S., L'Ordre du chaos, „Science et avenir", 542, aprilie, 1992.
29. Hume, D., Despre asocierea ideilor, „Cercetare asupra intelectului omenesc", Bucureşti, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, 1987.
loan, P., Educaţie şi creaţie în perspectiva unei logici ,,situaţionale", Bucureşti, Editura didactică
Ş' pedagogică, 1995.
lorga, N., Materiale pentru o istoriologie umană. Bucureşti, Editura Academiei, 1968.
Kant, Imm., Critica raţiunii pure. Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969.
33. Kaufmann, A., L'inventique, Paris, 1970.

166
 34. Kaufmann, A., Animation des groupes de crétivé utilisant STIM5, „Revista de inventică", nr. 9,
1993.
35. Kôrner, Şt., Introspecţia, „Experienţă şi teorie", Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969.
36. Kotarbinski, T., Tratat despre lucrul bine făcut, Bucureşti, Editura politică, 1976.
37. Kudreavţev, T.V., Psihologia gândirii tehnice (Procesul şi metodele de rezolvare a problemelor
tehnice), Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1981.
38. Kuhn, Th.S., Tensiunea esenţială, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1982.
39. May, R.M., Le chaos en biologie, „La Recherche", 232, mai, 1991.
40. Mislobodsky, M., Pharmacologie implications of hemispheric asymmetry, Life Sci., 1976.
41. Moisil, Gr., îndoieli şi certitudini, Bucureşti, Editura enciclopedică română, 1971.
42. Moraru, I., Strategii creative transdisciplinare. Introducere în scientoeuristică. Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1992.
43. Moraru, I., Psihologia creativităţii. Bucureşti, Editura Hyperion, 1993.
44. Moraru, L, Firul Ariadnei în labirintul informaţional cerebral al creativităţii, „Revista de
inventică", nr. 9, 1993.
45. Moraru, L, Moraru-Iuga, Marina, An Aleatory-Haological Intrepretation of Some Heuristic
Phenomena, „Cybernetica", Namur, Belgique, vol. XXXVII, No 2, 1994.
46. Moraru, I., Curs de psihoinventică, Editura Universităţii Politehnice Bucureşti, 1994.
47. Moraru, I., Ştiinţa şi filo sofia creaţiei. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1995.
48. Moraru, I., Haologia şi unele principii ale activităţii euristice cerebrale, „Revista de psihologie",
nr. l, 1996.
49. Moraru, I., Haologia - o nouă revoluţie în ştiinţă şi consecinţele ei pentru euristică, „Psihologia",
nr. 4, 1996.
50. Naum, N., Lucan, P., Moldovan, Claudia, (red.), Politici de inovare şi privatizare sectorială,
Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informatizare şi Documentare, 1994.
51. Nicolau, Ed., Bălăceanu, C., Cibernetica, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1961.
52. Odobleja, Şt., Psihologia consonantistă, traducere, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
1982.
53. Osborn, Al., F., Applied imagination. Principles and procedures of creative problem-solving,
New York, éd. a IH-a, 1963.
54. Piaget, J., Psihologia inteligenţei, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1965.
55. Poincaré, H., L'invention mathématique, „Science et méthode", Paris, Flammarion, 1926.
56. Popa, C., Teoria acţiunii şi logica formală. Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1984.
57. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978.
58. Popescu-Neveanu, P., Le modéele vectorial-operational de la créativité, „Revue roumaine des
sciences sociales, série de psychologie", tome 31, No 2, 1987.
59. Popoviciu, L., Foişoreanu, V., Corfariu, O., Enătescu, V., Visul. Probleme de fiziologie, psihologie
şi patologie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978.
60. Ralea, M., Botez, C.I., Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Academiei, 1958.
61. Rădulescu-Motru, C., Introspecţie şi observaţie externă, „Curs de psihologie", Bucureşti, Cultura
naţională, 1923.
62. Roco, Mihaela, Creativitatea individuală şi de grup. Bucureşti, Editura Academiei, 1979.
63. Roşea, Al., Creativitatea generală şi specifică, Bucureşti, Editura Academiei, 1981.
64. Roquette, M-L., La créativité, Paris, P.U.F., 1981.
65. Ruelle, D., Hasard et chaos, Editura Odile Jacob, 1991.
66. Schrôdinger, E., Ce este viaţa? Spirit şi materie, Bucureşti, Editura politică, 1980.
67. Sperry, R.W., Cerebral organization and Behaviour, Science, 113, 1961.
68. Sperry, R.W., Lateral Specialization in the Surgically Separted Hemispheres, „The neurosciences
Third Study Program", Editura P.O. Schmitt and F.G. Worden, Cambridge, Mass, MIT Press,
1974.

167
 69. Springer, S.P., Deutsch, G., Left Brain, Right Brain, Revised Edition, W.H. Freeman and
Company, New York, 1985.
70. Stoica, Ana, Creativitatea elevilor. Posibilităţi de cunoaştere şi educare, Bucureşti, Editura
x
didactică şi pedagogică, 1983.
71. Stănciulescu, Tr.D., Miturile creaţiei. Lecturi semiotice, Iaşi, Editura Performantica, 1995.
72. Surdu, Al., Valenţe creative ale argumentării silogistice, „Revista de psihologie", nr. l, 1981.
73. Thom, R., Paraboles et Catastrophes, Paris, Flammarion, 1983.
74. Toynbee, A.J., A Study of History, I, Oxford University Press, London, 1924.
75. Tudosescu, I., Sistemul şi tipologia acţiunilor sociale, „Acţiune, decizie, responsabilitate. Studii
de praxiologie", Bucureşti, Editura Academiei, 1976.
76. VanGundy, A.B., Techniques of Structured Problem Solving, 2nd éd., New York, 1988.
77. Vérone, P., Inventica, Bucureşti, Editura Albatros, 1983.
78. Zapan, Gh., Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii, ediţie îngrijită de P. Mureşan,
Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1984.

168