INTRODUCERE

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, structura sistemului

internaţional se modifică astfel încât acesta nu mai este unul multipolar, ci unul bipolar,
în cadrul căruia confruntarea pentru supremaţie şi obţinerea hegemoniei are loc între cele
două superputeri: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi Statele Unite ale Americii.
De asemenea, în ceea ce priveşte domeniul de studiu al Relaţiilor Internaţionale,
în această perioadă se conturează o nouă paradigmă, şi anume realismul, ce va avea un
rol foarte important în ceea ce înseamnă analizarea perioadei postbelice.
Bazele teoriei realiste sunt puse de către Edward H. Carr, dar arhitectul
realismului este Hans Morgenthau, care în lucrarea sa Politics among nations: The
Struggle for Power and Peace, publicată în 1948, enumeră cele şase principii considerate
ca fiind fundamentale pentru noua viziune referitoare la relaţiile internaţionale.
Subiectul lucrării de faţă este analizarea şi înţelegerea crizelor Războiului Rece
din perspectiva paradigmei realiste. Mai mult, pentru o mai bună înţelegere a
momentelor tensionate din această perioadă, în această lucrare s-a recurs şi la
reprezentantul realismului ofensiv, şi anume John Mearsheimer, care în lucrarea sa
Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere, oferă argumente
pentru explicarea comportamentului ofensiv al statelor pe plan internaţional în lupta lor
pentru maximizarea puterii.
Lucrarea este structurată pe două capitole. Primul capitol are în centru teoria
realistă: contextul în care a apărut, cei mai importanţi reprezentanţi ai săi şi concepţia lui
J. Mearsheimer în ceea ce priveşte comportamentul statelor pe plan internaţional. Cel de-
al doilea capitol încearcă o analiză succintă a crizelor Războiului Rece din perspectiva
realistă.
Motivul alegerii acestui subiect se datorează faptului că perioada Războiului Rece
este una dintre cele mai interesante perioade din istorie şi, în plus, evenimentele din acea
perioadă pot fi explicate prin prisma a ceea ce susţine realismul, comportamentul celor
două superputeri şi deciziile luate pliindu-se foarte bine pe principiile enunţate de Hans
Morgenthau şi pe concepţia lui J. Mearsheimer.

2
 CAPITOLUL I
REALISMUL-PARADIGMĂ A RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

I.1 Naşterea realismului

La început de secol XX, sistemul internaţional este zguduit de unul dintre cele
mai mari conflicte, şi anume Primul Război Mondial. După încheirea acestui mare
conflict (1914-1918) a urmat celebra Conferinţă de Pace de la Versailles care a avut ca
scop, printre altele, şi găsirea unor soluţii pentru ca un nou conflict de anvergura celui
care abia se încheiase să nu mai aibă loc1. Acesta este contextul în care apare teoria
liberalistă sau idealistă
Cel de-Al Doilea Război Mondial a evidenţiat eşecul acestei teorii şi a făcut
posibilă naşterea unei alte teorii, una foarte importantă în domeniul Relaţiilor
Internaţionale, şi anume teoria realistă, o teorie extrem de pesimistă, care şi-a propus să
înţeleagă principiile politicii de putere fără a cădea pradă gândirii idealiste.2
Realismul are foarte multe definiţii, însă toate se bazează pe două sintagme care
sunt de o deosebită importanţă pentru teoria realistă, şi anume: natura umana egoistă şi
lipsa unui guvern supranaţional recunoscut de toate statele. Aceste două puncte vor face
din realism una dintre cele mai importante teorii ale relaţiilor internaţionale, ele situându-
se în centrul acestei paradigme. 3
Edward Hallett Carr, unul dintre primii reprezentanţi de seamă ai realismului
timpuriu, în lucrarea sa, The Twenty Years' Crisis, critică în mod dur idealismul interbelic
deoarece, susţine acesta, gândirea şi ideile promovate de aceştia nu erau decât idei despre
cum ar trebui să fie lumea şi nu despre cum este ea de fapt. Mai mult, analistul britanic
susţine că războiul nu este determinat de incapacitatea statelor de a coopera, ci este
rezultatul unor conflicte de interes (ce apar foarte des într-un sistem internaţional anarhic)
care generează tensiuni între state şi, în mod inevitabil, duc la un conflict armat. Această
situaţie apare doar pentru că în mediul internaţional nu există o autoritate supremă care să
poată guverna sistemul internaţional.4
1
Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale, vol.I, Ed, Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti,
2006, p.9
2
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, Relaţii internaţionale, Ed.Polirom, Iaşi, 2008, p.95
3
Scott Burchill, Linklater Andrew, Teorii ale relaţiilor internaţionale, Ed. Institul European, Iaşi, 2008,
p.44
4
http://www.scribd.com/doc/4101897/Teoria-relatiilor-internationale, accesat la 01.12.2009

3
I.2 Evoluţia realismului

După cel de-Al Doilea Război Mondial, teoreticianul Hans Morgenthau este cel
care vine cu o viziune mult mai complexă decât cea a lui Carr, susţinând şi acesta faptul
că politica internaţională este guvernată de legi obiective şi universale care decurg din
ideea că interesele naţionale sunt definite în termeni de putere.5 Mai mult, el se opune
principiilor propuse de liberalismul politic şi se arată interesat de relaţia dintre ceea ce se
doreşte şi ce se poate realiza.6
Morgenthau îşi sintetizează concepţia în cele şase principii fundamentale ale
realismului. Conform primului principiu, "realismul politic consideră că politica- şi
societatea în general- este guvernată de legi obiective, cu rădăcini în natura umană"7.
Morgenthau susţine că natura umană este una viciată, egoistă, îndreptată către putere şi
dominaţie asupra celorlaţi. Având în vedere aceste legi obiective ale politicii este foarte
probabil să fie creată o teorie raţională a politicii internaţionale care să le reflecte fidel,
prin teorie Morgenthau înţelegând atât afirmarea datelor, cât şi oferirea unui sens
acestora.8
Cel de-al doilea principiu se referă la faptul că interesul statelor este definit în
termeni de putere. Conform acestui principiu puterea este un element extrem de
important pentru realişti deoarece ea este cea care determină toate acţiunile statelor pe
plan internaţional, ea oferă continuitate acţiunilor statelor şi în plus, în cadrul teoriei
realiste mereu se vorbeşte despre maximizarea puterii şi a securităţii în raport cu celelalte
state.9
"Realismul consideră conceptul-cheie de interes definit ca putere drept o categorie
obiectivă universal valabilă, dar nu-l încarcă cu un sens fixat o dată pentru totdeauna." 10
Acest al treilea principiu se referă la faptul că mereu statele vor acţiona în funcţie de
interesele pe care singure şi le propun, în mod autonom, în termeni de putere. Interesul
5
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, op.cit., p.96
6
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2006,
p.98
7
Hans Morgenthau, Politica între naţiuni, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p.44
8
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, op.cit., p.100
9
Ibidem, p.101
10
http://www.scribd.com/doc/19775690/teoria-relatiilor-internationale, accesat la 02.12.2009

4
este cel care guvernează relaţiile internaţionale, el este esenţa politicii şi nu este afectat de
circumstanţe de timp sau de loc.
În ceea ce priveşte al patrulea principiu, acesta se referă la faptul că realiştii sunt
conştienţi de semnificaţia morală a acţiunii politice. Astfel, principiile morale universale
nu trebuie sa fie aplicate acţiunii statelor în forma lor abstractă, ci trebuie să fie filtrate
prin diferite circumstanţe de timp şi spaţiu. Morala nu este unică în timp şi spaţiu, în timp
ce relaţiile internaţionale au nevoie de diferite principii valabile in timp şi spaţiu.11
Realismul face o distincţie clară între aspiraţiile morale ale unui stat la un moment
dat şi legile morale care guvernează universul. Astfel, cel de-al cincilea principiu se
referă la faptul că niciodată nu trebuie ca statele puternice să transforme sistemul
internaţional după chipul şi asemănarea lor, chiar dacă relaţiile interstatale se ghidează
după principii impuse de marile puteri. 12
Ultimul principiu se referă la faptul că politica este autonomă în raport cu
celelalte sfere şi un realist politic va gândi în termeni de interes definit ca putere.13
Imaginea pe care o oferă realiştii asupra lumii nu este una cinică, ci una
prgamatică. La fel ca idealiştii, şi realiştii doresc evitarea războiului prin controlarea şi
limitarea conflictelor prin intermediul unei balanţe a puterii. Cu toate acestea, conform
paradigmei realiste, lupta pentru putere va exista mereu, conflictele neputând fi evitate.
Politica realistă nu este proiecţia unei ideologii militare, ci o adaptare la realitatea tristă.14
În decursul anilor, din cauza transformărilor majore pe care le-a suferit sistemul
internaţional, realismul a dezvoltat o nouă perspectivă, şi anume cea a realismului ofensiv
a lui John Mearsheimer. Conform teoriei acestuia, sistemul intenaţional este unul anarhic,
caracterizat de ajutorare, în care scopul principal al statelor este acela de a supravieţui.
Acesta consideră că statele se concentrează pe puterea militară ofensivă, ceea ce face ca
statele să fie periculoase unele pentru altele, deoarece acestea nu vor şti niciodată totul şi
vor prefera să atace decât să fie atacate. Astfel, susţine Mearsheimer, statele sunt
impulsionate de teamă şi vor căuta întotdeauna maximizarea puterii, obţinerea statutului
de hegemon.15

11
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, op.cit., p.102
12
Ibidem, p.103
13
Hans Morgethau, op.cit., p.52
14
Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000, p.74
15
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, op. cit.,p.131

5
 Conceptul de hegemonie este unul foarte întâlnit la acest teoretician, el susţinând
că un actor internaţional va duce mereu o politică prin care va urmări să devină hegemon
pe plan internaţional, controlând, influenţând şi dictând astfel întreaga politică la nivel
internaţional16
Acesta aduce în discuţie şi faptul că un sistem bipolar este unul mult mai
echilibrat şi mai stabil decât un sistem multipolar, deoarece există două superputeri care
controlează sistemul internaţional, iar acest lucru oferă stabilitate la nivel internaţional,
păstrează un echilibru, "caracterizat de lupta pentru putere, care îi pune faţă în faţă pe cei
care vor să păstreze distribuţia actuală a puterii şi pe cei care vor să o schimbe."17

CAPITOLUL II
RĂZBOIUL RECE DIN PERSPECTIVA REALISMULUI

II.1 Perioada 1946-1962

16
John Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă, Ed. Antet, Filipeştii de Tîrg, 2003, p.26
17
Stefano Guzzini, op.cit,. p. 67

6
 La finele celui de-Al Doilea Rătboi mondial, în lume rămăseseră 5 mari puteri:
Statele Unite al Americii, Marea Britanie, Franţa, Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice şi China. În realitate, lumea postbelică va avea doi poli de putere, unul patronat
de URSS şi cel de-al doilea de Statele Unite. Între aceste două superputeri se va declanşa
un nou tip de război, fără confruntare armată directă, dar la fel de neîndurător ca oricare
altul. S-a numit Războiul Rece şi a fost generat de ambiţia celor două mari puteri de a-şi
impune supremaţia mondială18. Confruntare politico-ideologică, acest conflict,
nemaiîntâlnit până acum în istorie, avea în centru doi actori, două superputeri: Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.19 Fiecare avea misiunea
sa ideologică, reţeaua sa de alianţe şi clienţi şi arsenalul său de arme nucleare. Bătrânul
continent era divizat între forţele militare ale Statelor Unite şi aliaţii săi din cadrul
Tratatului Atlanticului de Nord, pe de o parte, şi cele ale Uniunii Sovietice şi ale aliaţilor
săi din Pactul de la Varşovia, pe de altă parte20.
Războiul Rece este forma pe care o iau relaţiile internaţionale după finele celui
de-Al Doilea Razboi Mondial, acesta fiind contextul în care ia naştere şi paradigma
realistă. Perioada Războiului Rece este caracterizată atât de momente tensionate,
cunoscute sub numele de crize ale Războiului Rece, cât şi de momente de relaxare a
relaţiilor dintre Est şi Vest, toate aceste momente putând fi foarte bine analizate din
perspectiva propusă de realişti, în special de Hans Morgenthau.
Primele semne ale acestui conflict au apărut încă din anul 1946, dar asistăm la o
primă criză a Războiului Rece în 1948, când are loc criza Berlinului. Acest moment este
primul în care este demonstrat în mod evident faptul că după sfârşitul celei de a doua
conflagraţii mondiale cele două superputeri nu mai au motive să colaboreze şi, chiar mai
mult, interesele urmărite de acestea sunt contradictorii21. Se ajunge astfel la ceea ce
susţinea realismul lui Morgethau, şi anume că interesele statelor sunt definite în termeni
de putere şi că întotdeauna vor exista situaţii în care interesele unui stat să contravină
intereselor altui stat. Scopul principal al URSS-ului era expansionsmul, văzut ca un scop

18
Dumitru Suciu, Evoluţia ideii de Europă unită, Ed. Historia, Bucureşti, 2007, p.272
19
Peter Calvocoressi, World Politics 1945-2000, Pearson Education, Essex, 2001, p.3
20
Jean-Baptiste Duroselle,Istoria relaţiilor internaţionale vol.I. Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti,
2006, pp.348-350.
21
Peter Calvocoressi, World Politics 1945-2000, Pearson Education, Essex, 2001. p.21

7
pentru atingerea hegemoniei politice22 , ceea ce contravenea intereselor SUA, care
urmărea şi ea obţinerea statutului de hegemon.
În acest context, având o explicaţie pertinentă a comportamentul sovietic, SUA şi-
a definit propria politică externă, având în prim plan strategia îngrădirii. Pentru a fi
încununată de succes, această politică a fost gândită în trei etape. În primul rând, SUA era
nevoită să recâştige încrederea statelor afectate de politica expansionistă a sovieticilor,
ceea ce se putea realiza doar prin sprijin economic. Ulterior, trebuia creată o balanţă a
puterii stabilă şi multipolară, iar în ultimul rând, îngrădirea trebuia să contribuie la
realizarea schimbării concepţiei Uniunii Sovietice asupra relaţiilor internaţionale.23
Astfel, ciocnirea acestor două politici diferite, promovate de două state ce
urmăreau interese diferite, era una iminentă şi în acest context, în 1948 scena
internaţională asistă la prima criză care a deschis drumul către o confruntare acerbă a
celor două superputeri care au încercat în permanenţă să-şi maximizeze puterea şi să
obţină statutul de hegemon al lumii internaţionale.
Relaţiile dintre cele două superputeri au continuat să se răcească, ostilităţile
reluîndu-se în 1950, când Coreea a devenit "teatrul unui conflict armat între cele două
blocuri".24 Totul a început când Coreea de Nord comunistă a atacat şi invadat Coreea de
Sud, aliată a SUA. Protectoare a valorilor şi principiilor democratice, Statele Unite au
intervenit în acest conflict pentru a se opune aspiraţiilor URSS-ului de a-şi extinde
dominaţia. Conflictul s-a încheiat trei ani mai tărziu, când a fost semnat un armistiţiu, dar
acest conflict nu a făcut nimic altceva decât să înăsprească atitudinea SUA faţă de
comunism, dând o notă negativă viitoarelor relaţii Est-Vest.25
Acest conflict demonstrează încă o dată faptul că în sistemul internaţional
acţionau două superputeri a căror ciocnire de interese l-a transformat în unul caracterizat
de lupta continuă pentru putere. În plus, în această perioadă se distinge şi figura marcantă
a liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin care a urmărit atât creşterea puterii URSS-
ului pe plan internaţional, cât şi maximizarea propriei puteri. Acesta a conceput o politică
a relaţiilor externe care să îi justifice scopul de a transforma URSS-ul într-un hegemon iar

22
Stefano Guzzini, op.cit., p.116
23
Ibidem, pp.118-119
24
Jean-Baptiste Duroselle, op.cit., p.67
25
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, op.cit., p77

8
acest lucru poate fi explicat prin intermediul naturii umane a conducătorului, care este
dominat de acea sete de dominaţie şi control.26
Astfel, dorinţa sa de a sprijini Coreea de Nord în 1950 în vedera instaurării unui
regim comunist poate fi justificată foarte uşor din acestă perspectivă realistă privitoare la
natura umană egoistă şi înclinată spre dominaţie. În ceea ce priveşte reacţia SUA, aceasta
a fost una predictibilă, şi anume aceea de a apăra securitatea mondială şi valorile
democratice. De fapt, ceea ce urmărea statul american, condus de Harry Truman, cel ce
iniţiase politca de containment, era contracararea intereselor Uniunii Sovietice şi
împiedicarea expansiunii sovietice, acest scenariu repetându-se pe toată durata
desfăşurării Războiului Rece. O altă perspectivă din care poate fi analizată această criză
se referă la faptul că sistemul internaţional este unul anarhic, sfâşiat de dezordine, în care
nu există o autoritate centrală care să reglementeze situaţia politică internaţională 27. Acest
fapt a dus la declanşarea războiului din Coreea, deoarece abia creata Organizaţie a
Naţiunilor Unite nu se putea impune pe plan internaţional ca guvern recunoscut de toate
statele. În plus, SUA şi URSS-ul erau cele ce dictau politica la nivel internaţional.
Sistemul caracterizat de anarhie, natura umană a liderului sovietic la care se
adaugă tendinţa de expansiune ajută la înţelegerea motivaţiei intervenţiei Uniunii
Sovietice şi a SUA în Coreea în anii '50.
Deşi odată cu moartea lui Stalin, relaţiile Est-Vest se detensionează, Războiul
Rece continuă să se desfăşoare (în ciuda faptului că statele vestice sperau la o regândire a
politicii externe din partea noului lider sovietic28) şi asistăm la o acerbă cursă a
înarmărilor, caracteristică acestei perioade29. Continuarea programelor de înarmare
URSS a alarmat SUA, iar apogeul confruntării nucleare a fost atins în 1962, odată cu
criza rachetelor din Cuba.
Criza reprezintă un adevărat moment de cotitură atât pentru relaţiile dintre Est şi
Vest, cât şi pentru istoria în sine, fiind resimţită puternic de ambele superputeri. Această
criză reflectă în mod clar teoria realistă, deoarece este evidenţiat puternic rolul şi

26
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, op.cit., p.98
27
John Mearsheimer, op.cit., p.27
28
Peter Calvocoressi, op.cit., p.22
29
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, op.cit., p77

9
influenţa interesului naţional accentuat de Hans Morgenthau în momentul elaborării
principiilor realiste.30
Amplasarea rachetelor de către URSS în Cuba, în coasta Americii, a reprezentat o
ameninţare pentru SUA, motiv pentru care s-a ajuns la o stare extraordinar de gravă, acest
moment reprezentând apogeul erei nucleare. Acest moment poate fi explicat din mai
multe perspective. În primul rând, există posibilitatea ca Uniunea Sovietică să fi dorit
obţinerea unei "monede de schimb" pentru retragerea rachetelor americane din Turcia.
Alt punct de interpretare se referă la faptul că desfăşurarea rachetelor ar fi provocat SUA
la un atac împotriva Cubei, ceea ce ar fi dus la izolarea SUA în opinia publică
internaţională.31
Aceste puncte de vedere care încearcă să explice prezenţa rachetelor sovietice în
Cuba se pliază foarte bine pe teoria realistă. Astfel, statul sovietic urmărind maximizarea
puterii a acţionat conform interesului naţional şi a căutat să se impună ca putere nucleară
mondială.
De asemenea, soluţionarea acestei crize poate fi explicată şi prin prisma viziunii
lui John Mearsheimer, referitoare la stabilitatea existentă în cadrul unui sistem bipolar,
caracterizat de existenţa şi dezvoltarea armei nucleare. Acesta susţinea că "bipolaritatea
este o configuraţie de putere care produce cantitatea cea mai redusă de teamă între puteri,
deşi nu este vorba, în niciun caz, de un nivel neglijabil. Teama este mai puţin acută într-
un sistem bipolar, deoarece de obicei există un anumit echilibru de putere între cele două
state importante din sistem."32 În plus, cele două superputeri din sistem, SUA şi URSS,
posedau arma nucleară, ceea ce a determinat ca cele două să se teamă mai puţin deoarece
şansele supravieţuirii unui atac nuclear, dar şi de a riposta, existau în ambele tabere.
Acest lucru este foarte bine evidenţiat de criza rachetelor din Cuba, deoarece, deşi se
simţeau ameninţate, Statele Unite, nu au declanşat un război antisovietic, fiind conştiente
astfel de riscul începerii un război nuclear. De fapt, ceea ce a ferit omenirea de un nou
conflict la scară mondială a fost chiar existenţa acestor arme nucleare atât în tabăra
americană, cât şi în cea sovietică.33

30
Stefano Guzzini, op.cit., pp132-134
31
Ibidem, pp.139-140
32
John Mearsheimer, op.cit., p.37
33
Ibidem, p.36

10
 Din nou sistemul internaţional a fost zguduit de o confruntare sovieto-americană
care s-a datorat, încă o dată, existenţei conflictelor de interese ale celor două superputeri.
Însă ceea ce a salvat situaţia şi a împiedicat declanşarea unui nou război la nivel mondial
a fost existenţa unei simetrii de putere între SUA şi URSS, iar acest lucru a determinat ca
perioada Războiului Rece să fie una mai paşnică şi mai puţin letală pentru sistem.34

II.2 Perioada 1963-1980

Perioada ce a urmat crizei cubaneze a fost una de acalmie, deoarece momentul

1962 a influenţat foarte mult comportamentul superputerilor pe plan internaţional şi le-a
determinat să o ducă o politică internaţională mai prudentă.
Cu toate acestea, în perioada imediat următoare începe să se perturbe situaţia în
Vietnam, tensiuni ce vor escalada până la izbucnirea unui război, în care vor interveni şi
Uniunea Sovietică (de partea Vietnamului de Nord) şi Statele Unite,susţinând Vietnamul
de Sud. Dorinţa SUA (care a încercat pe toată durata Războiul Rece să răspândească
valorile şi principiile democratice) de a se opune extinderii influenţei comuniste în
Vietnamul de Sud a dus la intervenţia acesteia în Vietnam, intervenţie blamată încă şi azi
de opinia publică internaţională. Scena internaţională asistă din nou la ciocnirea celor
două blocuri, a celor două orgolii35.
Prin intermediul acestui război, SUA a căzut în capcana propriei logici. După ce a
extins garanţiile la nivel global în ceea ce priveşte apărarea pricipiilor democratice,
guvernul de la Casa Albă a constatat că trebuie să-şi onoreze toate angajamentele dacă
vrea ca descurajarea să rămână credibilă.36
Din nou asistăm la un exemplu elocvent a ceea ce înseamnă dorinţa maximizării
puterii, acţionarea în funcţie de interesul naţional, elemente cheie pentru viziunea realistă.
Deşi părea că această paradigmă a intrat în criză după momentul tensionat din Cuba, se
pare că totuşi statele îşi păstrează comportamentul de care vorbea Hans Morgenthau. Pe
lângă aceste două perpective ce explică războiul din Vietnam, la fel ca şi în cazul
războiului din Coreea, se mai poate adăuga şi dorinţa celor două superputeri de a

34
Ibidem, p.254
35
Jean-Baptiste Duroselle, op.cit., pp.197-199
36
Stefano Guzzini, op.cit., p.125

11
transforma sistemul internaţional într-o copie fidelă a lor. Astfel, aşa cum este bine ştiut,
URSS-ul dorea extinderea comunismului, iar SUA promovarea democraţiei, dar mai
mult, obţinerea statutului de hegemon, lucru ce se putea întâmpla doar prin slăbirea
puterii Uniunii Sovietice. Astfel, sistemul internaţional devine "scena de dialog" între
cele două superputeri care nu încearcă doar extinderea supremaţiei, ci universalizarea
propriilor aspiraţii, ducând de fapt o politică imperialistă mascată.37
Războiul din Vietnam ce a marcat eşecul politicii de îngrădire a determinat SUA
să adopte o politică a detensionării, noua politică fiind mai puţin preocupată de
împiedicarea oricărei potenţiale victorii comuniste. Mai mult, după acest război, Statele
Unite erau privite din ce în ce mai mult ca o putere imperialistă şi anti-reformistă care de
fapt nu promovează principiile democratice, ci încearcă obţinerea hegemoniei politice şi
astfel să transforme sistemul internaţional în unul care să se conducă după regulile şi
principiile promovate de politica americană. Acest lucru nu a făcut nimic altceva decât să
ducă la apariţia unor critici dure la adresa Statelor Unite, oferind astfel Uniunii Sovietice
posibilitatea de a profita de pe urma unei astfel de slăbiciuni.38
Ultimul moment tensionat din istoria Războiului Rece este cel al războiului din
Afganistan, care începe în momentul invadării acestuia în 1979 de către Uniunea
Sovietică, ce a încercat să profite de aparenta slăbiciune a SUA, şi a dorit să demonstreze
sistemului internaţional faptul că, deşi are mari dificultăţi în ceea ce priveşte economia,
ea totuşi se mai poate angaja în susţinerea unui război. Ceea ce a realizat de fapt statul
sovietic nu este nimic altceva decât greşeala făcută de Statele Unite în Vietnam, motiv
pentru care nu a putut suprima armatele aprovizionate de cealaltă superputere.39
Acesta este ultimul moment de tensiune între cele două superputeri la care asistă
sistemul internaţional. Este ultima confruntare clară în care sunt angajate interesele
diferite ale celor două state, ultimul moment prin care Uniunea Sovietică încearcă să-şi
extindă supremaţia, să-şi maximizeze puterea; ultima încercare de a obţine hegemonia.
Ca şi celelalte crize ale Războiului Rece, şi acesta poate fi analizată prin prisma
paradigmei realiste, fiind pusă în evidenţă încă o dată dorinţa celor două state de a-şi
atinge interesul naţional, interes ce constă de fapt în maximizarea puterii.

37
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, op.cit., p.103
38
Stefano Guzzini, op.cit., pp.129-130
39
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, op.cit., p.78

12
 Aşa cum susţine şi John Mearsheimer, sistemul internaţional va fi mereu dominat
de puteri care vor duce o politică revizionistă pentru modificare status-quo-ului, astfel că
întotdeauna statele se vor afla într-o competiţie pentru putere.40 Această asumpţie asupra
sistemului internaţional se pliază foarte bine pe ceea ce au însemnat crizele Războiului
Rece, pentru că pe toată durata acestei perioade cele două superputeri s-au aflat într-o
continuă competiţie pentru putere, dorind mereu câştigarea puterii în detrimentul
celeilalte.

CONCLUZII

Încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale a dus la crearea unei lumi

bipolare în care Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi Statele Unite ale Americii
40
John Mearsheimer, op.cit., p.26

13
erau principalii poli de putere, confruntarea dintre acestea luând forma Războiului Rece.
Acesta este contextul internaţional în care se vor desfăşura toate evenimentele din acea
perioadă, rivalitatea dintre tabăra socialistă şi cea a lumii libere formând fundalul
diplomaţiei.
Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial în 1939, demonstrând astfel eşecul
Ligii Naţiunilor, a dus la apariţia unei noi paradigme în domeniul Relaţiilor
Internaţionale, şi anume realismul. Având ca reprezentanţi pe Edward H. Carr şi Hans
Morgenthau, principalele idei ale realismului se referă la natura viciată a omului care este
înclinat spre dominaţie şi spre obţinerea puterii, la sistemul internaţional care este unul
anarhic, ceea ce permite statelor să se comporte liber urmărindu-şi atingerea intereselor
definite în termeni de putere.
Noua teorie a relaţiilor internaţionale a apărut în contextul declanşării Războiului
Rece, tocmai pentru a demonstra incapabilitatea statelor de a menţine pacea şi securitatea
internaţională. Cu toate că pe durata desfăşurării Războiului Rece nu au existat
confruntări directe între cele două superputeri lumea internaţională asistă totuşi la câteva
momente tensionate ce apar între cele două, momente cunoscute în istorie sub numele de
crize ale Războiului Rece.
Scopul acestei lucrări a fost acela de a demonstra felul în care teoria realistă poate
ajuta la interpretarea crizelor Războiului Rece. Atfel, principiile realiste şi concepţia lui
John Mearsheimer despre lupta continuă a statelor pentru putere au oferit argumentele
necesare pentru analizarea comportamentului celor două superputeri şi pentru înţelegerea
deciziilor luate şi a acţiunilor desfăşurate pe scena internaţională în perioada 1946-1980.

14