XVII. 7.

DOMENIUL PRIVAT
O a doua componentă a domeniului administrativ, alături de domeniul
public, este domeniul privat, care cuprinde bunuri supuse normelor dreptului comun,
dacă prin lege nu se prevede altfel.
Potrivit art. 1845 din Codul civil: „statul, stabilimentele publice şi
comunele, în ceea ce priveşte domeniul lor privat, sunt supuse la aceleaşi prescripţii
ca particularii şi, ca şi aceştia, le pot opune”.
Astfel, putem aprecia că, regimul juridic de protecţie a dreptului de
proprietate privată este acelaşi indiferent de titular. Aşa cum se arăta în literatura
„statul stăpâneşte ca orice proprietar particular, adică de care se foloseşte, care îi
produc venituri şi pe care, de obicei, le poate înstrăina. Aceste bunuri nu sunt
afectate uzului public. Ele nu se deosebesc de bunurile particularilor decât prin
aceea că proprietarul lor este statul, judeţul sau comuna, în loc de a fi o persoană
particulară”.
Constituţia României, republicată, prevede la art. 44, alin. (2) că
„proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
titular”. De asemenea legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale prevede la
art. 123 „domeniul privat al unităţilor administrativ–teritoriale este alcătuit din
bunuri mobile şi imobile . . . intrate în proprietatea acestora prin modalităţile
prevăzute de lege”, iar la art. 82, alin. (2): „ domeniul privat este supus dispoziţiilor
de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
Domeniul privat are un rol important în realizarea veniturilor
administraţiei, prin exploatarea sa putându-se obţine însemnate resurse bugetare, mult
mai puţine însă decât cele fiscale, obţinute din impozite şi taxe, dacă privim structura
bugetului public naţional actual.
Pentru creanţele aferente domeniului său privat, administraţia poate să
recurgă atât la procedeele specifice dreptului comun, cât şi la procedee specifice
dreptului public.
Titularul domeniului privat are şi o serie de obligaţii specifice
necunoscute dreptului comun.
Astfel, se remarcă faptul că legiuitorul a impus administraţiei anumite
formalităţi pentru a putea înstrăina bunuri din domeniul privat. Aceste forme sunt
necesare pentru ca să împiedice o înstrăinare uşuratică şi nejustificată a domeniului
privat. Ele nu sunt de natură ca să modifice dreptul de proprietate, ci constituie numai
garanţii pentru o bună administrare a domeniului privat.
Literature relevă că înstrăinarea cu titlul gratuit a unui bun din domeniul
privat este, în general, oprită. Administraţia, în principiu, nu poate să facă liberalităţi,
decât în cazuri cu totul excepţionale, prevăzute de lege.
Statul sau autorităţile administraţiei publice locale nu pot constitui
servituţi convenţionale asupra bunului domeniului privat şi nu îl pot lăsa în nelucrare,
fiind obligatorie asigurarea folosinţei directe sau indirecte a acestora.
 XVII.8 CARACTERELE DOMENIULUI PRIVAT.
Spre deosebire de bunurile domeniului public care sunt inalienabile,
bunurile domeniului privat pot fi înstrăinate, ba chiar sunt susceptibile de
expropriere pentru cauză de utilitate publică (este vorba de domeniul privat local,
bunurile statului dintr-un domeniu în altul prin act administrativ).
O prevedere importantă referitoare la utilizarea bunurilor domeniului
administrativ, o regăsim în art. 126 din legea administraţie publice nr. 215/2001,
potrivit cu care „consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe
termen limitat bunuri mobile şi imobile, proprietate publică sau privată locală ori
judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară
activităţi de binefacere sau de utilitate publică ori servicii publice”.
Similar la art. 17 din Legea nr. 213/1998.
Darea în folosinţă gratuită a acestor imobile, componente ale domeniului
administrativ, se realizează pe termen limitat, desigur, în concordanţă cu cel de
realizare a sarcinilor publice asumate de stabiliment şi cu titlu gratuit, avându-se în
vedere considerentele sociale.
Pentru a împiedica arbitrariul în gospodărirea domeniului privat
legiuitorul a instituit reguli stricte privind evidenţa, înstrăinarea şi achiziţia bunurilor
care îl compun.
Astfel, potrivit art. 124 din legea 215/2001 „toate bunurile aparţinând
unităţilor administrativ–teritoriale sunt supuse inventarierii anuale. Consiliilor
locale şi judeţene, li se prezintă anual de către primar, respectiv de preşedintele
consiliului judeţean un raport asupra situaţiei gestionării bunurilor”.
De asemenea, vânzarea, concesionarea şi închirierea bunurilor domeniului
privat se pot face numai prin licitaţie publică organizată potrivit legii.
Evaluarea bunurilor care urmează a fi înstrăinate trebuie, să fac obiectul
unei expertize prezentată consiliului local şi însuşită de către acesta prin emiterea unei
hotărâri–act administrativ.
Şi cu privire la dobândirea bunurilor domeniului privat întâlnim reguli
specifice. În principiu administraţia poate să dobândească bunuri pentru domeniul său
privat după procedeele dreptului comun, prin vânzare–cumpărare sau cu titlu gratuit.
Achiziţiile de bunuri de către stat sau colectivităţi locale–achiziţii publice–
se desfăşoară după reguli stricte, având la bază procedeul licitaţiei.
Legea administraţiei publice nr. 215/2001 la art. 123, alin. (3) că: „Donaţiile şi
legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după
caz, a consiliului judeţean, cu votul a două treimi din numărul membrilor
acestuia”.
Această procedură are menirea de a preîntâmpina ca administraţia să
primească donaţii sau legate cu sarcini prea oneroase.
XVII.8 Diferenţele între bunurile domeniului privat de cele similare aparţinând
persoanelor private:

Spre deosebire de cele din domeniul public, bunurile din domeniul privat sunt
susceptibile, alienabile şi prescriptibile.
Regimul de protecţie juridică a dreptului de proprietate privată este acelaşi,
indiferent de proprietar.
Faptul că titularul proprietăţii bunurilor din domeniul privat este statul sau o
colectivitate teritorială atrage după sine o serie de constrângeri şi de particularităţi faţă
de bunuri similare aparţinând unui particular, cum ar fi modul de dobândire, de
achiziţie, condiţii de înstrăinare etc.
Dobândirea bunurilor domeniului privat se poate face prin orice mijloace
juridice comune. Regimul domenial imprimă o seamă de caractere specifice ori
permite utilizarea unor modalităţi proprii de dobândire.
Procurarea bunurilor prin vânzare-cumpărare reprezintă achiziţie publică, iar
acestea trebuie să se realizeze în asemenea condiţii care să permită transparenţa şi
manifestarea concurenţei loiale.
Spre deosebire de domeniul public, în cazul celui privat nu poate fi utilizată
exproprierea ca modalitate de dobândire şi este permis schimbul bunurilor domeniale.
Actele cu titlu gratuit, donaţiile sau legatele trebuie supuse acceptării.
Când un bun nu serveste o cauză de utilitate publică sau trebuie dezafectat,
acesta poate fi trecut prin act administrativ din domeniul public în cel privat.
În domeniul privat vor intra şi bunurile rezultater din confiscări ca urmare a
săvârşirii unor infracţiuni sau contravenţii.
În raporturile juridice în conţinutul cărora se exercită dreptul de proprietate
privată, subiectele au o pozitie de egalitate juridică.
Acestea sunt în principiu alienabile, prescriptibile, putatnd fi dobândite si prin
uzucapiune.
Treceerea din domeniu privat în cel public si exproprierea pt cauza de utilitate
publică pzt bunurile domeniului privat local sunt alte modalităţi de încetare a
dreptului de proprietate asupra lor.
Bunurile care alcătuiesc domeniul adm. Nu pot fi urmărite, deoarece
solvabilitatea statului este prezumată.
Datoriile instituţiilor publice se înscriu în bugetul acestora, nefiind permisă
executarea silită.
Pt creanţele aferente domeniului său privat, administraţia poate să recurgă atat
la procedeele specifice dreptului comun, cât şi la cele specifice dreptului public.
Titularul domeniului privat are şi o serie de obligaţii specifice necunoscute
dreptului comun.
Ex. Formalităţi de înstrăinare a bunurilor, (nu pot forma obiectul unor acte cu
titlu gratuit, nu pot constitui servituţi convenţionale asupra bunului domeniului privat
şi nu îl pot lăsa în nelucrare).
Spre deosebire de bunurile domeniului public, cele ale domeniului privat pot fi
înstrăinate, concesionate, închiriate prin licitaţie publică. Ele pot fi obţinute pe cale
naturală ori prin trecerea acestora din domeniul public, realizată prin act administrativ.
 Proprietarii, persoane fizice şi juridice, care intenţionează să înstrăineze
monumente istorice vor înstiinţa în scris direcţiile de cultură, culte şi patrimoniu
cultural naţional judeţene. Aceste direcţii sunt obligate să înainteze minicstrului o
însşiinţare de vânzare în termen de 3 zile de la primirea sa. Termenul de exercitare a
dreptului de preemţiune al statului e de maxim 30 zile de la data înregistrării la
Ministerul Culturii şi Cultelor . neexercitat, dreptul se transferă autorităţilor publice
locale, pt maxim 15 zile.