Sunteți pe pagina 1din 23

Introducere

Dreptul de proprietate poate fi abordat din mai multe puncte de vedere :în
funcţie de subiectele sale se distinge între dreptul de proprietate aparţinând
persoanelor fizice şi dreptul de proprietate care aparţine persoanelor
juridice;după modurile de dobândire se poate discuta despre dreptul de
proprietate dobândit prin acte juridice şi cel dobândit prin fapte juridice sau
despre dreptul de proprietate dobândit prin mijloace originare şi dreptul de
proprietate dobândit prin mijloace derivate; după cum este sau nu afectat de
modalităţi dreptul de proprietate poate fi drept de proprietate pur şi simplu sau
drept de proprietate afectat de modalităţi (proprietate comună, proprietate
rezolubilă sau proprietate anulabilă).
Deşi toate aceste situaţii prezintă o serie de particularităţi, care justifică
reţinerea unor categorii distincte ale dreptului de proprietate,în aspectele sale
esenţiale regimul lor juridic este acelaşi.Adevărata distincţie între diferite forme
de proprietate este dată de existenţa unor regimuri juridice deosebite, iar sub
acest aspect reţinem existenţa dreptului de proprietate publică şi a dreptului de
proprietate privată.
Forma dominantă de proprietate în România este proprietatea privată şi
ea reprezintă, de altfel, obiectul principal de studiu al acelei discipline a
dreptului civil care este teoria generală a drepturilor reale.Implicaţiile pe care
proprietatea publică, reglementată în special prin dispoziţii specifice dreptului
public, le are în planul dreptului civil a determinat însă abordarea principalelor
sale probleme şi în lucrările consacrate dreptului de proprietate în general.

CAPITOL I
Secţiunea I

Noţiune.Obiect.Conţinut.

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale,spre deosebire de alte subiecte de


drept, pe lângă faptul că sunt persoane juridice – subiecte de drept privat, sunt în
primul rând subiecte de drept public – purtătoare ale atribuţiilor de
autoritate.Această dublă calitate le conferă aptitudinea de a fi singurii titulari ai
unui drept de proprietate cu un regim juridic diferit faţă de cel comun: dreptul de
proprietate publică.
Temeiul existenţei acestui drept îl reprezintă Constituţia care, în art.136
alin. (1), prevede: „Proprietatea este publică sau privată”, pentru ca în alineatul
al doilea să arate că „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege
şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”.Referiri exprese la
existenţa proprietăţii publice au fost făcute şi prin Legea nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică,Legea nr. 7/1996, Codul
silvic,Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 ,ca şi în alte acte
normative .În sfârşit, acestei materii i-a fost consacrat un act normativ special –
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

I. Proprietatea publică
1.Noţiune.
Din punct de vedere terminologic există diferenţe între prevederile
constituţionale,care se referă laproprietate publică şi dispoziţiile Legii fondului
funciar nr. 18/1991, mai sus citate,care utilizează termenul de domeniu public
,ceea ce a dat naştereîntrebării dacă aceşti termeni sunt echivalenţi.Pornind de la
constatarea că textele art. 475-478 C.civ.folosesc expresia de domeniu
public,fără a o opune celei de domeniu privat ,incluzând atât bunuri care fac
parte din domeniul public cât şi din cel privat, în doctrina antebelică s-a spus că
înţelesul trebuie să fie acela de bunuri domeniale sau de domeniu al statului,care
cuprinde toate bunurile proprietatea statului, indiferent de categoria căreia îi
aparţin.1
Confuzia a fost generată de prevederile art. 475 alin. (2) C.civ., care se
referă la „bunurile care nu sunt ale particularilor”, consacrându-le un regim
juridic de excepţie, dar şi de art. 477 C.civ., care include averile vacante şi fără
11
E.Chelaru-Curs de drept civil.Drepturile reale principale,Ed.All Beck,Bucureşti,2000
stăpâni în domeniul public.După adoptarea Constituţiei din 1991, pe baza
interpretării art. 135alin.(3) şi alin.(4),din care rezultă că unele bunuri fac
exclusiv obiectul proprietăţii publice iar toate celelalte bunuri pot fi obiectul
proprietăţii publice sau private, s-a spus că proprietatea publică poate fi de
domeniul public sau de domeniul privat.
Cu alte cuvinte, între noţiunile de proprietate publică şi domeniu public
nu ar exista identitate, diferenţa fiind cea dintre gen şi specie.Faţă de actualul
stadiu al legislaţiei noastre acest punct de vedere a fost, pe bună
dreptate,combătut în literatura de specialitate,arătându-se că noţiunea de
domeniu public şi chiar de domenialitate,are mai degrabă o conotaţie de ordin
istoric, găsindu-şi sorgintea în cea de domeniu al coroanei. Noţiunile de
domeniu public şi proprietate publică sunt echivalente, prima nefăcând nimic
altceva decât să determine bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate
publică.
Diferenţele de regim juridic – numai bunurile proprietate publică sunt
inalienabile, nu şi cele pe care statul le stăpâneşte în regim de drept privat, şi
împrejurarea că proprietatea publică nu se defineşte doarprin raportare la
titularul ei, ci şi prin afectaţiunea bunurilor folosinţei publice, se opun, de
asemenea, opiniei citate .În concluzie, între noţiunile de proprietate publică şi
domeniu public există identitate, legile ordinare neputând să utilizeze termenii
public şi privat cu un alt înţeles decât cel dat de legiuitorul constituant.
Regimul juridic identic preconizat de dispoziţiile constituţionale,care se referă la
proprietatea publică şi de cele ale Legilor nr. 18/1991şi nr.215/2001, nu poate
conduce decât la concluzia că suntem în prezenţa a doi termeni cu acelaşi
înţeles. În sfârşit, însăşi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi
regimul juridic al acesteia foloseşte noţiunea de domeniu public pentru a
desemna bunurile care fac obiectul proprietăţii publice.Nu credem în afirmaţia
conform căreia acest punct de vedere este rodul unei confuzii între dreptul
subiectiv civil (dreptul real de proprietate publică) şi bunurile care constituie
subiectul acestui drept.
Dreptul de proprietate nu poate fi disociat de bunurile la care sereferă iar,
pe de altă parte, în concepţiaCodului civil drepturile sunt considerate a fi ele
însele bunuri.Această opinie a primit obiecţia, pe care o considerăm întemeiată,
că exerciţiul tuturor acestor atribute se regăseşte şi în cazul proprietăţii publice,
chiar dacă într-o formă specifică.
Astfel, cel puţin în cazul bunurilor afectate unui serviciu public, titularii
exercită direct dreptul de folosinţă şi culeg fructele, cum ar fi veniturile din
concesiuni, taxele pentru folosinţa drumurilor etc.De asemenea şi în această
materie sunt utilizabile procedee tehnice civiliste cum ar fi revendicarea,
acţiunile posesorii, dreptul de a câştiga coproprietatea asupra zidurilor
despărţitoare, accesiunea.
Conform art. 2 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia titularii proprietăţii publice exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia
asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public,înlimitele şi în condiţiile
legii.Posesia,folosinţa şi dispoziţia sunt însă cele trei prerogative pe care le
conferă dreptul de proprietate titularului său, fiind astfel evident că dreptul de
proprietate publică este un veritabil drept de proprietate.Însăşi existenţa
caracterului juridic al inalienabilităţii presupune preexistenţa unui drept de
proprietate.
De altfel, inalienabilitatea este numai relativă, de vreme ce bunurile
care formează obiectul proprietăţii publice pot fi închiriate, concesionate, date
în administrare directă sau în folosinţă gratuită ori pot fi dezafectate şi incluse în
domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

2.Obiectul proprietăţii publice


Criterii de determinare a obiectului proprietăţii publice.
Problema criteriilor care pot fi utilizate pentru determinarea bunurilor care fac
obiectul proprietăţii publice a fost controversată .În literatura juridică actuală
s-a arătat că aceste criterii sunt determinarea bunurilor prin lege şi destinaţia
bunurilor, care nu poate fi alta decât uzul sau utilitatea publică. S-a ajuns la
această concluzie pornindu-se de la prevederile cu valoare de principiu ale art. 5
dinLegea nr. 18/1991,republicată, care, după ce enumeră categoriile de terenuri
care aparţin proprietăţii publice, prevede că fac parte din aceasta şi terenurile
care, „potrivit legii, sunt de domeniul public oricare, prin natura lor, sunt de uz
sau de interes public”.2
În mod similar, s-a afirmat că fac parte din această categorie bunurile
declarate ca atare, prin dispoziţii exprese, bunurile care prin natura lor sunt
bunuri de uz public şi bunurile care prin natura lor sunt bunuri deinteres
public.Cu alţi termeni s-a vorbit despre posibilitatea determinării structurale
a unei domenialităţi publice naturale şi a unei domenialităţi publice prin efectul
legii. Aceste opinii sunt confirmate de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea
nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,conform
cărora „domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4)

22
I.Dogaru,S.Cercel-Drept civil.Teoria generala a drepturilor reale,Ed.All Beck,Bucureşti,2003
din Constituţie după revizuirea şi republicarea Constituţiei referirea trebuie
considerată ca fiind făcută la dispoziţiile art. 136 alin. (3). (n.a.) din cele stabilite
prin anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice bunuri, care,
potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt
dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile
prevăzute de lege”.
Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001, prin art. 122 alin.(1), se
referă şi ea la criteriile uzului şi interesului public.Uzul şi interesul public,
alături de enumerarea prin lege rămân astfel criterii de determinare a obiectului
proprietăţii publice.În literatura juridică s-a arătat că din categoria bunurilor de
uz public fac parte acele bunuri care prin natura lor sunt de folosinţă
generală(pieţe, poduri, parcuri publice etc.), iar din aceea a bunurilor de
interespublic,bunurile care prin natura lor sunt destinate pentru a fi folosite sau
exploatate în cadrul unui serviciu public (căile ferate, reţelele dedistribuire a
energiei electrice, clădirile instituţiilor publice etc.).Şi în practica judiciară s-a
recurs la criteriul utilităţii şi folosinţeipublice pentru determinarea bunurilor care
fac obiectul domeniuluipublic de interes naţional ori al celui de interes local.În
acelaşisens este şi practica Curţii Constituţionale.
Pe de altă parte, este necesar ca aceste bunuri să fi intrat în proprietatea
statului cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data dobândirii, ceea ce
înseamnă că simpla existenţă a unui bun în patrimoniul statului sau al unei
unităţi administrativ-teritoriale nu va fi de natură să conducă în mod automat la
concluzia că acel bun aparţine domeniului public, chiar dacă ar fi aplicabile
celelalte criterii de determinare. Excepţie vor face numai acele bunuri care,
potrivit art.136 alin. (3) din Constituţie,fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice.La această concluzie conduc şi prevederile art. 6 din Legea nr.213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,conform cărora fac
parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale şi bunurile dobândite de stat înperioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu
valabil, cu respectarea Constituţiei,a tratatelor internaţionale la care România era
parte şi alegilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

3.Bunurile care formează obiectul proprietăţii publice.


Bunurile care fac obiectul proprietăţii publice se împart în două mari
categorii:bunuri care fac obiectul exclusiv al acestei proprietăţi şi bunuri
care,după caz, pot face parte din proprietatea publică sau pot face obiect
al proprietăţii private, în sensul că bunuri de aceeaşi natură se pot regăsi atât în
proprietatea publică cât şi în proprietatea privată.Referitor la bunurile care fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice,art. 135 alin. (4) din Constituţie,în
redactarea originară, prevedea:„Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de
comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce
pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturaleale
zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de
lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.
După revizuirea Constituţiei materia este reglementată de art. 136alin. (3),
care dispune: „Bogăţiile de interes public ale subsolului , spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi
alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice”.Analiza comparativă a acestei dispoziţii cu cea conţinută de vechea
reglementare ne conduce la următoarele concluzii3 :
– bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice sunt,în
primul rând, cele enumerate de prevederea constituţională citată.La acestea pot
fi adăugate, prin lege organică, şi alte bunuri.Referirea la legea organică este
conformă prevederilor art. 73 alin.(3), lit. m), potrivit cărora regimul juridic
general al proprietăţii se reglementează prin lege organică şi ea lipsea din
vechiul text;
– sunt menţionate ca făcând obiect exclusiv al proprietăţii publice numai
bogăţiile de interes public ale subsolului iar nu bogăţiile de orice natură ale
subsolului , cum se prevedea în textul modificat;
– tot astfel, numai apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes
naţional,fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, spre deosebire de situaţia
anterioară, când în această categorie juridică erau incluse apele cu potenţial
energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public ;
– remarcăm şi faptul că nu mai sunt enumerate printre bunurile care fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice căile de comunicaţie.Aceasta înseamnă
că orice bogăţii ale subsolului, care nu sunt de interes public, pot face şi obiect
al proprietăţii private. Tot astfel, pot face şi obiect al proprietăţii private apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes local, cele care nu au un asemenea
potenţial,precum şi căile de comunicaţii, dacă prin lege organică nu se dispune
altfel.

33
Tr.Ionaşcu,S.Bădeanu-Drepturi reale,Ed.Academiei Bucureşti,1978
Bunurile enumerate în textul citat nu pot face decât obiectul
proprietăţii publice şi niciodată al celei private, indiferent de titular. Enumerarea
nu este însă limitativă, prin lege putând fi stabilite şi alte bunuri care să facă
obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
În acest mod a fost instituită şi o restrângere a capacităţii defolosinţă a tuturor
subiectelor de drept, altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale, care
constă în interdicţia de a avea în proprietate bunuri calificate de prevederile
dispoziţiilor legale citate ca fiind obiect exclusiv al proprietăţii publice.
Confruntând prevederile art.136 alin. (3) din Constituţie cu cele cuprinse în lista
anexă a Legii nr.213/1998 ajungem la concluzia că, în privinţa bunurilor
enumerate de dispoziţia constituţională citată, interdicţia afectează şi unităţile
administrativ-teritoriale, statul fiind sigurul subiect de drept care le poate avea în
proprietate. Unităţile administrativ-teritoriale pot fi titulare ale dreptului de
proprietate publică numai asupra unor bunuri în privinţa cărora, prin lege
organică, s-a dispus că fac obiectul exclusiv al proprietăţii lor publice .
Deşi legiuitorul constituant nu o spune expres, este de la sine înţeles că prin
lege se pot determina şi alte categorii de bunuri care să facă parte din
proprietatea publică, fără a fi însă şi obiect exclusiv al acestei proprietăţi, în
sensul că şi particularii pot avea în proprietate bunuri de aceeaşi natură,
argumentul”a fortiori” fiind utilizabil. Acest lucru a şi fost făcut de legiuitor în
anexa Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia fiind enumerate bunurile care fac parte din domeniul public al statului
şi al unităţilor administrativ-teritoriale.Enumerarea este însă exemplificativă,
ceea ce înseamnă că şi alte bunuri decât cele cuprinse în anexa respectivă pot
face obiectul proprietăţii publice.De asemenea,art. 5 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) şi
(3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 enumără terenurile care aparţin
proprietăţii publice ,iar prin art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr.
318/2003 se dispune că „Terenurile pe care se situează reţelele electrice de
distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt şi rămân în
proprietatea publică a statului”.
Şi Codul civil,în articolele 475-478, se referă la anumite bunuri care fac
parte din domeniul public, dar de o manieră imprecisă, fiind enumerate şi bunuri
care fac parte din domeniul privat al statului. De aceea dispoziţiile respective
trebuie citite în corelaţie cu cele ale Legiinr. 18/1991 şi mai ales cu cele ale
Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Această din urmă lege conţine şi o prevedere expresă, menită să îndrepte o
inadvertenţă cuprinsă în art. 477 C.civ., conform căreia bunurile fără stăpân
şimoştenirile vacante sunt ale domeniului public,arătând că prin sintagma
domeniu public din art. 477 C.civ.se înţelege domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale,după caz.Unele din bunurile enumerate expres
de dispoziţiile legale citate sunt definite prin legi speciale4.
Astfel, în ce priveşte fundul apelor maritime interioare şi al mării
teritoriale, aceste noţiuni sunt definite de art. 4 şi art. 1 alin. (1) dinLegea nr.
17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare,al mării teritoriale,
al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată, iar
art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr.107/199 se referă la toate apele care constituie
obiect al proprietăţii publice, inclusiv cele subterane.Terenurile cu destinaţie
forestieră, aşa cum sunt ele enunţate în art.5 din Legea nr. 18/1991,pot fi
determinate numai prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2 şi 5 din
această lege cu cele ale art. 1,2, 3, 5 şi 20 din Codul silvic.Concluzia este în
sensul că noţiunea de„fond forestier” utilizată de Codul silvic se încadrează în
cea de„terenuri cu destinaţie forestieră”, fără a se suprapune însă.
Pe de altă parte, conform art. 4 din Codul silvic,fondul forestier este, după
caz,proprietate publică sau privată, iar din coroborarea acestei dispoziţii legale
cu cea a art. 5 din Legea nr. 18/1991 rezultă că fondul forestier aparţinând
statului este proprietate publică.Potrivit art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului105/2001 privind frontiera de stat a României „Culoarul de
frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat fac parte din domeniul public al
statului şi se administrează de către autorităţile administraţiei publice locale, în
condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului”, şi exemplele pot
continua.Rezultă din cele de mai sus că anumite bunuri fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice, particularilor fiindu-le interzis să aibă în proprietate
asemenea bunuri. Intră în această categorie în primul rând bunurile prevăzute de
art. 136 alin. (3) din Constituţie,dar şi cele enumerate ca atare de dispoziţii
legale speciale, cum ar fi bunurile prevăzute de art.5 din Legea nr.
18/1991,culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat sau
terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie.
Dacă despre o categorie de bunuri legea nu spune expres că face obiectul
exclusiv al proprietăţii publice înseamnă că asemenea bunur i se vor regăsi atât
în domeniul privat cât şi în proprietatea particularilor. În anumite situaţii
delimitarea se face chiar prin lege, aşa cum este cazul terenurilor cu destinaţie
forestieră. De cele mai multe ori o asemenea delimitare nu se face însă expres şi
atunci trebuie să apelăm la alte criterii, oferite tot de lege.

44
A.Iorgovan-Tratat de drept administrativ,Ed.All Beck,Bucureşti,2005
Bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie
proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar dacă statul deţine la societăţile
comerciale majoritatea capitalului social , astfel încâtproblema apartenenţei lor
la domeniul public nu se pune.Această problemă îşi găseşte rezolvarea expresă
art. 8 alin. (3)Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic
al acesteia, care dispune că „trecerea în domeniul public al unor bunuri din
patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-
teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării
generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa acordului
menţionat, bunurile societăţilor comerciale respective pot fi trecute în domeniul
public numai după procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi
după o justă şi prealabilă despăgubire”

4.Formarea domeniului public


Legea nr. 213/1998privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia prevede următoarele moduri de dobândire a dreptului de proprietate
publică:pe cale naturală ;prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;prin
expropriere pentru cauză de utilitate publică;prin acte de donaţie sau legate
acceptate de Guvern, consiliul judeţean sau consiliul local, după caz, dacă bunul
în cauză intră îndomeniul public;prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al
acestora,pentru cauză de utilitate publică;prin alte moduri prevăzute de
lege.Bunurile pot fi incluse astfel în domeniul public datorită naturii lorsau prin
mijloace de drept civil, administrativ sau penal.
Exproprierea constituind cea mai severă limitare care poate fi adusă
proprietăţii private, principiile care trebuie respectate pentru realizarea sa sunt
reglementate chiar de Constituţie,care, prin art. 44 alin. (3)prevede că ea poate fi
dispusă numai pentru cauză de utilitate publică,stabilită potrivit legii, cu dreaptă
şi prealabilă despăgubire.Mai mult, pentru prima dată în legislaţia noastră, a fost
interzisăexpres naţionalizarea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
publică, prin dispoziţiile art. 44 alin. (4) din Constituţia revizuită,conform cărora
„Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate
publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau
de altă natură discriminatorie a titularilor”.
Importanţa acestei interdicţii este cu atât mai mare cu cât, întrecutul nu
prea îndepărtat al României, naţionalizarea socialistă a fost folosită pentru
dobândirea dreptului de proprietate de către statulcomunist asupra bunurilor
supuse naţionalizării şi schimbarea calitativă a esenţei acestui drept, din
proprietate privată capitalistă în proprietate socialistă de stat .Interzicând şi
„orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri”, pe baza
unor criterii discriminatorii, legiuitorul constituant a prevenit şi deturnarea
prevederilor legale privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică de la
scopul pentru care acestea au fost edictate.
Sunt astfel evitate şi eventualele naţionalizări ascunse sub masca unor
exproprieri .În condiţiileart. 7 lit. e) şi art. 8 din Legea nr. 213/1998privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, unele bunuri pot fi afectate
domeniului public prin voinţa autorităţii publice, în condiţiile legii. Trecerea
bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţiloradministrativ-teritoriale
în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a
consiliului judeţean, respectiv aconsiliului general al municipiului Bucureşti, ori
a consiliului local.Aceste hotărâri vor putea fi atacate, în condiţiile legii, la
instanţa de contencios administrativ.5
Trecerea unor bunuri din proprietatea privată a statului şi a unităţilor sale
administrativ-teritoriale în proprietatea lor publică se poate face numai dacă
aceste subiecte de drept sunt titularele dreptului de proprietate privată asupra
respectivelor bunuri. În cazul unor imobile intrate legal, pe calea privatizării, în
proprietatea exclusivă a unorpersoane juridice de drept privat, singura
modalitate în care se poate dispune trecerea în proprietatea publică o constituie
exproprierea, încondiţiile legii.

5.Subiectele dreptului de proprietate publică.


Potrivit art. 136 alin. (2)din Constituţie,subiecte ale dreptului de
proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale. În acelaşi sens
dispun Legea fondului funciar nr. 18/1991,prin art. 4 alin (2), Legea nr.213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,prin art. 1 şi Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001, prin art. 122 alin. (1).Nici un alt
subiect de drept nu poate fi titular al dreptului de proprietate publică şi poate
avea, cel mult, drepturi derivate din acesta, cum ar fi dreptul de
administrare.Fiind în prezenţa a două categorii de titulari ai proprietăţii publice
apare problema determinării bunurilor care le aparţin.
Criteriul utilizat este cel al interesului naţional sau local pentru realizarea
căruia bunurile sunt destinate. Se referă la el art. 4 alin.(2) din Legea nr. 18/1991
şi art. 112 alin. (1) partea finală din Legea nr.215/2001,texte de lege conform

55
E.Chelaru-Curs de drept civil.Drepturile reale principale,Ed.All Beck,Bucureşti,2000
cărora pentru ca un bun aparţinând proprietăţii publice să facă parte din
domeniul public al statului este necesar ca el să fie declarat de interes
naţional. În lipsa unei asemenea declarări el va aparţine domeniului public al
unei unităţi administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, sunt enumerate expres unele categorii de bunuri care
formează obiectul domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale.Legea
nr. 213/1998 cuprinde şi ea prevederi referitoare la delimitarea domeniului
public al statului de cel al unităţilora dministrativ-teritoriale. Astfel, potrivit
art. 3 alin. (2), domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute de
art. 135 alin. (4) din Constituţie (în prezent, art. 136 alin. (3) (n.a.)), din cele
stabilite la pct.I din anexa legii, precum şi din alte bunuri de uz sau interes
naţional,declarate ca atare prin lege.În ce priveşte determinarea bunurilor care
compun domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale legiuitorul face în
primul rând trimitere la aceeaşi anexă, unde sunt enumerate o serie de bunuri
care fac parte din domeniul lor public, recurgând însă şi la metoda
excluderii. Se prevede astfel că domeniul public al judeţelor este alcătuit şi din
alte bunuri de uz sau interes judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau
interes public naţional (art. 3 alin. (3)), iar domeniul public al comunelor,
oraşelor şi al municipiilor este alcătuit şi din alte bunuri de uz sau de interes
public local, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional
ori judeţean.
Determinarea fizică a bunurilor care aparţin domeniului public trebuia
făcută în termen de 9 luni de la intrarea în vigoare a legii (art.19). Inventarul
bunurilor din domeniul public al statului se întocmeşte,după caz, de ministere,
de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,
precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea
bunuri. MinisterulFinanţelor va centraliza aceste inventare şi le va supune spre
aprobare Guvernului.
Tot Guvernul atestă, prin hotărâre, şi apartenenţa bunurilor la domeniul
public judeţean sau de interes local, pe baza inventarelor întocmite de comisii
constituite la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale şi însuşite, după
caz, de consiliile judeţene sau locale (art.21). Aceste prevederi se coroborează
cu cele ale art. 3 alin. (2) şi alin.(3) din care rezultă că bunurile de uz sau interes
public judeţean sau local se declară ca atare prin hotărâri ale consiliilor judeţene
sau locale, după caz.Prin înscrierea unui bun într-unul din inventarele mai sus
menţionate subiectul de drept beneficiar nu dobândeşte proprietatea acestuia, aşa
că această operaţiune dă naştere numai unei prezumţii de apartenenţăa bunului
respectiv la domeniul public, iar nu la domeniul privat6.
De aceea, va fi posibilă revendicarea unui bun imobil care figurează într-
un asemenea inventar, cu condiţia ca reclamantul să dovedească împrejurarea că
bunul a fost preluat de stat sau de o unitate administrativ-teritorială fără
titlu valabil sau fără nici un titlu.
Dacă un bun nu a fost înscris în inventarul corespunzător va fiposibilă
calificarea sa ca făcând parte din domeniul public, fie prin aplicarea criteriului
naturii bunului, fie prin declaraţia legii. Legea prevede şi posibilitatea trecerii
unor bunuri din domeniul public al statului în cel al unei unităţi administrativ-
teritoriale sau invers.
Astfel, potrivit art. 9, bunuri din domeniul public al statului pot fi trecute
în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale prin hotărâre a
Guvernului, la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului general al
municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, iar trecerea unui bun
din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul
public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărârea consiliului
judeţean, respectiv a Consiliului general al municipiului Bucureşti sau a
consiliului local.

Secţiunea II

66
C.Hamangiu,I.Rosetti-Bălănescu,Al.Băicoianu-Tratat de drept civil roman,Bucureşti 1928
1. Caracterele dreptului de proprietate publică.
Regimul proprietăţii publice este un regim de drept public, caracterizat
printr-o mare imobilitate juridică a bunurilor care-l compun, care este menită să
le asigure protecţia. Acest regim juridic este conturat de prevederile
constituţionale,cele ale unor legi speciale şi chiar de unele dispoziţiiale Codului
civil.
Astfel, potrivit art. 136 alin. (4) teza I dinConstituţie,„bunurile proprietate
publică sunt inalienabile”;art. 5 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991
dispune că „Terenurile care fac parte dindomeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile”;conformart. 11 alin. (1) din Legea nr.213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia „Bunurile din domeniul
public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile” iar art. 122 alin. (2) din
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, referindu-se la
proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, prevede că„Bunurile
care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,imprescriptibile şi
insesizabile”.La rândul său,Codul civil,prin art. 1844, dispune: „Nu se poate
prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a
legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”.
Inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea sunt deci
caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică şi le vom analiza în
continuare:

a)Dreptul de proprietate publică este inalienabil.


Inalienabilitatea proprietăţii publice are, în primul rând, semnificaţia
interdicţiei de înstrăinare prin acte juridice de drept privat a bunurilor care
ocompun, care sunt astfel scoase din circuitul civil general. În egală măsură,
inalienabilitatea are drept consecinţă şi imposibilitatea dobândirii bunurilor
care fac obiectul proprietăţii publice de către terţi, prin orice mod de
dobândire a dreptului de proprietate reglementat de lege.În privinţa
înstrăinărilor prin schimb a terenurilor proprietate publică legiuitorul a înţeles să
le interzică expres, prin art. 12 alin. (3) dinLegea nr. 54/1998 privind circulaţia
juridică a terenurilor.Abrogarea acestei legi prin Legea nr. 247/2005 nu poate
avea semnificaţia înlăturării interdicţiei pentru că schimbul, având regimul unei
duble vânzări, face parte din categoria actelor translative de proprietate, deci
cade sub incidenţa generală a inalienabilităţii proprietăţii publice.În literatura
juridică şi în practica judiciară anterioare adoptării Legii nr. 213/1998s-a spus că
o consecinţă a inalienabilităţii bunurilorimobile care fac parte din domeniul
public este şi imposibilitatea constituirii dezmembrămintelor dreptului de
proprietate cu privire la acestea.
Ca urmare, s-a considerat că nu pot fi constituite servituţi prin fapta
omului asupra imobilelor care fac parte din domeniul public,dar aceste bunuri
pot fi afectate de servituţi naturale şi legale,deoarece acestea din urmă nu
sunt veritabile servituţi-dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, ci limite
normale ale exerciţiului acestui drept.Legea nr. 213/1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic alacesteia consacră însă o altă soluţie, dispunând că
servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura
în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt
destinate bunurile afectate, aceeaşi soluţie fiind adoptată şi în privinţa
servituţilor valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public (art.
13). Adoptarea acestei noi reglementări legale a şi condus la revizuirea unora
din punctele de vedere exprimate anterior, la care ne-am referit mai sus.7
Această soluţie legală fusese prefigurată de dispoziţiile art. 28 alin.(2) din
Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, potrivit
cărora, ca efect al exproprierii „servituţile stabilite prin fapta omului se sting în
măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului
urmărit prin expropriere” .Remarcăm că Legea nr. 213/1998 nu distinge între
diversele moduri posibile de constituire a servituţilor astfel încât şi servituţile
constituite prin fapta omului, adică adevăratele servituţi, vor putea fi menţinute
sau constituite asupra imobilelor proprietate publică, singura limitare fiind aceea
ca acestea să nu fie incompatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt
destinate bunurile respective . Credem că această incompatibilitate, care este o
chestiune de fapt ce va trebui dovedită pentru fiecare caz în parte, vizează
situaţiile în care constituirea sau menţinerea servituţilor ar limita sau afecta uzul
sau interesul public.
Cu alte cuvinte, apreciem că proprietatea publică poate fi
dezmembrată, în condiţiile legii, prin constituirea unor servituţi,inclusiv a
unor servituţi create prin fapta omului, fără ca aceasta să aibă semnificaţia unui
alienări a bunului, care să încalce principiul inalienabilităţii bunurilor care fac
parte din domeniul public.
Nu încalcă principiul inalienabilităţii bunurilor proprietate publică
constituirea unor drepturi reale asupra acestora, respectiv dreptul de
administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă. Acestea nu sunt acte

77
D.Lupulescu-Drept civil,Drepturi reale principale,Ed.Lumina Lex,Bucureşti,1997
de înstrăinare, ci moduri specifice de punere în valoare, de exploatare a
bunurilor ce aparţin domeniului public, care se constituie prin acte juridice
administrative (dreptul de concesiune se constituie prin contract administrativ) şi
sunt supuse unui regim de drept public.Cu atât mai mult închirierea bunurilor
proprietate publică, o altă modalitate de exercitare a dreptului de proprietate
publică, nu constituie o înstrăinare, ea dând naştere numai unui drept de creanţă.
Tot astfel, nu constituie un impediment în calea reconstituirii
dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie forestieră, încondiţiile
art. 45 din Legea nr. 18/1991 ş iart. 24-26 din Legea nr. 1/2000 , faptul că
terenurile cu vegetaţie forestieră constituie obiectul proprietăţii publice a
statului. Prin includerea lor în categoria bunurilor care se restituie în natură
foştilor proprietari, terenurile respective sunt scoase din domeniul public şi
trecute în proprietatea privată a statului,aşa că principiul inalienabilităţii
proprietăţii publice nu este afectat. Au această semnificaţie prevederile art. 24
alin. (5) din Legea nr. 1/2000,care sunt în sensul că „Autoritatea publică centrală
care răspunde de silvicultură va lua măsuri ca fiecare ocol silvic să
delimiteze perimetrele cu terenuri ce rămân în proprietatea statului de terenurile
care fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată”.
În alte situaţii legiuitorul a reglementat expres scoaterea din
domeniul public al statului sau din cel al unităţii administrativ-teritoriale a
imobilelor ce se restituie proprietarilor deposedaţi de regimul comunist. Este
vorba de dispoziţiile art. 1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor
religioase din România,republicată,conform cărora „În situaţia în care imobilul
retrocedat prin decizia Comisiei speciale de retrocedare se află în domeniul
public al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, acesta urmeazăa fi
scos din domeniul public, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi
completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a
deciziei Comisiei speciale de retrocedare.
Dimpotrivă, nu vor putea face obiectul reconstituirii dreptului
deproprietate terenurile proprietate publică în privinţa cărora legea nu dispune
contrariul. Astfel, s-a decis că terenurile agricole care fac obiectul proprietăţii
publice nu pot servi la reconstituirea dreptului de proprietate după procedura
reglementată de Legea nr. 18/1991. Pentru terenurile care aparţin domeniului
public nu se pot emite certificate de atestare a dreptului de proprietate
societăţilor comerciale cu capital de stat, în temeiul Hotărârii Guvernului
nr.834/1991.
Într-o altă speţă, cu referire la o hală construită în anul 1899, aflată în
proprietatea publică a statului şi trecută în proprietatea unei societăţi comerciale,
s-a decis că „imobilele proprietate publică nu pot reveni în proprietate privată a
unei societăţi comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990 şi Hotărârii Guvernului nr.
834/1991 deoarece prin aceste acte normative nu se derogă de la regimul juridic
prescris proprietăţii publice, de a fi inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă”.

b)Dreptul de proprietate publică este insesizabil.


Fiind inalienabile,bunurile care formează obiectul proprietăţii publice
sunt şi insesizabile, deci nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea
creanţelor lor. Ele nu pot fi urmărite nici atunci când sunt date în administrarea
regiilor autonome sau a unor instituţii publice, suntconcesionate ori închiriate.
În conţinutul insesizabilităţii intră şi imposibilitatea constituirii
garanţiilor reale asupra bunurilor din domeniul public(art. 11 alin. (1)lit. b) din
Legea nr. 213/1998). Acestea nu vor putea fi deci ipotecate sau gajate, deoarece
altfel s-ar putea ajunge, pe calea executării silite,la înstrăinarea lor, ceea ce ar
contraveni şi inalienabilităţii.
c)Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil.
Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică este consecinţa
inalienabilităţii bunurilor care constituie obiectul său, respectiv a scoaterii lor în
afara circuitului civil general. Este concluzia care se desprinde din prevederile
art. 1844 C.civ., conform cărora „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care
prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de
proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”.Deoarece legea nu distinge,
bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt imprescriptibile extinctiv şi
achizitiv.
Conform art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea privind proprietatea publică şi
regimul juridic al acesteia, bunurile imobile, proprietate publică, nu pot fi
dobândite de către alte persoane prin uzucapiune iar bunurile mobile nu pot fi
dobândite prin posesia de bună-credinţă. 8În privinţa bunurilor imobile trebuie
să adăugăm şi accesiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate,
prohibit atunci când este vorba despre bunuri aparţinând domeniului
public.Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv permite promovarea unei acţiuni
în revendicare oricând, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau
mobile.
88
C.Stătescu,C.Bîrsan-Drept civil.Teoria Generală a drepturilor reale,Bucureşti,1980
Acţiunea în revendicare a bunurilor proprietate publică este
imprescriptibilă chiar şi în cazul adjudecării,pentru care art. 520 Cod.
proc.civ.prevede un termen de prescripţie de 3 ani de la data înscrierii actului de
adjudecare în cartea funciară,sau al avulsiunii terenurilor, caz în care, potrivit
art. 498 C.civ.,revendicarea ar trebui făcută în termen de un an.Nici posesia de
bună-credinţă a bunurilor mobile, în condiţiile art.1909 şi art. 1910 C.civ., nu ar
putea fi opusă de către pârât pentru a obţine respingerea acţiunii în revendicare,
care are ca obiect bunuri mobile proprietate publică.

2.Ocrotirea dreptului de proprietate publică.


Referitor la ocrotirea proprietăţii Constituţia conţine mai multe dispoziţii.
Astfel, potrivit art. 136 alin. (2), „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită
prin lege” iar prin alin. (6) al aceluia şi articol se dispune că „proprietatea
privată este, inviolabilă, în condiţiile legii organice”. Pe de altă parte,art. 44 alin.
(1) prevede că dreptul de proprietate este garantat iar la alin. (2) arată:
„Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
titular”.
Din cuprinsul textelor constituţionale citate ca şi din celelalte
dispoziţii care se referă la proprietatea publică nu rezultă nici o dispoziţie
care să conducă la concluzia că dreptul de proprietate publică s-ar bucura de o
ocrotire preferenţială, aspect relevat deja înliteratura de specialitate.Constatarea
îşi are importanţa sa cunoscut fiind faptul că, până în decembrie 1989,
proprietatea socialistă de stat s-a bucurat de un regim juridic preferenţial de
apărare, fiind instituită o prezumţie de proprietate în temeiul căreia statul
revendicant era dispensat de dovada acestui drept, fiind suficient să
dovedeascăîmprejurarea că a posedat bunul, mobil sau imobil, la un moment
dat,iar acesta a ieşit din posesia sa pe căi de fapt.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 132/1994, conform căreia art. 41 alin.
(2) din Constituţie nu pune semnul egalităţii între proprietatea privată şi
proprietatea publică în ce priveşte protecţia juridică, trebuie înţeleasă ca făcând
referire doar la regimul juridic de excepţie caracterizat prin
inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea bunurilor care aparţin
proprietăţii publice.Faptul că proprietatea publică are un regim juridic diferit de
cel al proprietăţii private nu poate conduce la concluzia că suntem înprezenţa
unei apărări preferenţiale, acest regim fiind consecinţa scoaterii în afara
circuitului civil general a bunurilor care o compun.Încălcarea acestui regim
juridic, care este reglementat prin norme de drept public, deci imperative,
deschide calea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului juridic astfel
încheiat.
Nu putem fi astfel de acord cu opinia conform căreia, în actualul stadiu al
legislaţiei noastre,vânzarea unui bun aparţinând domeniului public, neprecedată
de odezafectare regulată a acestuia, este anulabilă. Opinia respectivă a şi fost
infirmată de legiuitor prin art. 11 alin. (2)din Legea privind proprietatea publică
şi regimul juridic al acesteia,care dispune că actele juridice care încalcă regimul
juridic al bunurilor din domeniul public, reglementat prin această lege, sunt
lovite de nulitate absolută. Vor fi astfel nule acele acte juridice prin care se
înstrăinează un bun proprietate publică sau se constituie garanţii reale asupra
acestora,actele de urmărire silită a unor asemenea bunuri precum şi actele
juridice de constituire a unor servituţi prin fapta omului, dacă acestea sunt
incompatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
respective.
Evident că în cadrul procesului reclamantul va trebui să dovedească faptul
că bunul aparţine domeniului public,atunci când este vorba despre un bun pe
care Constituţia nu l-amenţionat expres ca aparţinând exclusiv acestui
domeniu.Reclamantul va trebui astfel să dovedească dobândirea de către stat sau
de către unităţile administrativ-teritoriale a proprietăţii, printr-unul din modurile
prevăzute de lege şi faptul că bunul, potrivit legii sau prin natura sa, este de uz
sau interes public.9 Considerăm că atunci când este vorba despre un bun pe care
legea îl prevede expres ca aparţinând domeniului public şi care a fost
inclus în inventarul bunurilor din domeniul public, întocmit şi aprobat în
condiţiile art. 19-21 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia,suntem în prezenţa unei prezumţii relative că bunul respectiv aparţine
domeniului public. Excepţie fac bunurile care, potrivit art. 136 alin. (3)din
Constituţie,aparţin exclusiv proprietăţii publice, prezumţia fiind absolută în
aceste cazuri.În litigiile referitoare la dreptul de proprietate publică asupra unui
bun statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor iar unităţile
administrativ-teritoriale de consiliile judeţene sau locale, care dau mandat scris,
în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului (art. 12 alin. (5)
din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia).
Dacă bunul a fost dat în administrare unei instituţii publice sau unei regii
autonome iar aceasta a fost chemată în judecată într-un litigiu care poartă
asupra proprietăţii, pârâta are obligaţia să arate instanţei că statul sau o unitate
administrativ-teritorială este titularul dreptului, în condiţiile art. 64 C.proc.civ.

99
V.M.Ciobanu-Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,Ed.Naţional,bucureşti,1997
Titularul dreptului de proprietate publică încălcat va avea la dispoziţie şi
mijloacele juridice comune pentru apărarea dreptului de proprietate în general.

3.Moduri de exercitare a dreptului de proprietate publică.


Titularii dreptului de proprietate publică, statul şi unităţile-
administrativ teritoriale, au această calitate ca subiecte de drept public, învestite
cu prerogative de putere. În acelaşi timp, atât statul cât şi unităţile administrativ-
teritoriale sunt şi persoane juridice, adică subiecte de drept civil, iar dreptul de
proprietate publică este una din formele dreptului de proprietate, acesta din urmă
fiind o instituţie a dreptului civil.Regimul juridic al dreptului de proprietate
publică este o sinteză de elemente de drept public şi de drept privat iar
exercitarea atributelor sale nu mai este posibilă doar prin fapte şi acte juridice de
drept privat bunurile proprietate publică şi cele proprietatea privată a statului şi
a unităţilor administrativ-teritoriale considerăm că ambele categorii de bunuri
pot fi date în folosinţă.
La rândul său, Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, prin art.
126, dispune: „Consiliile locale şi consiliile judeţene pot da înfolosinţă gratuită,
pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile,proprietate publică sau privată,
locală ori judeţeană, după caz,persoanelor juridice fără scop lucrativ, care
desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor
publice”.

4.Beneficiari şi constituire.
Beneficiari ai dreptului real de folosinţă al unui bun imobil proprietate
publică pot fi numai instituţiile de utilitate publică. Este vorba despre asociaţiile
şi fundaţiile care au fost recunoscute că sunt de utilitate publică, în
condiţiile reglementate de prevederile capitolului VI al Ordonanţei
Guvernuluinr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii. Deoarece art. 136
alin. 2 teza finală din Constituţie prevede posibilitatea dării în folosinţă
gratuită a unor bunuri proprietate publică numai instituţiilor de utilitate publică,
de la data intrării în vigoare a Legii de revizuire aConstituţiei prevederile art. 17
din Legea nr. 213/1998,ca şi cele ale art. 126 din Legea nr. 215/2001,au fost
abrogate parţial, în sensul că au fost înlăturate din categoria beneficiarilor
dreptului real de folosinţă asupra imobilelor proprietate publică persoanele
juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activităţi de binefacere, dacă nu au
fost recunoscute de utilitate publică.
Temeiul acestei abrogări îl constituie prevederile art. 154 alin. (1) din
Constituţie. Darea în folosinţă se realizează printr-un act de putere emis de
autoritatea competentă: hotărâre a Guvernului sau, după caz,a consiliului
judeţean sau a consiliului local.

5.Conţinut şi natură juridică.


Dreptul de folosinţă îi conferă titularului său posibilitatea de a se folosi de
bun şi de a-i culege fructele, dar nu şi atributul dispoziţiei, sub ambele sale
aspecte(dispoziţia materială şi dispoziţia juridică).El este o modalitate specifică
de exercitare a dreptului de proprietate publică, aspect ce rezultă şi din
enumerarea sa în cuprinsul art. 136alin. (2) din Constituţie,alături de celelalte
moduri de exercitare a acestui drept. Ca urmare, figura sa juridică este apropiată
de aceea a dreptului de administrare, al cărui regim juridic, sub aspectele sale
esenţiale, se va aplica prin asemănare.
Dreptul de folosinţă este un drept real principal, derivat din dreptul de
proprietate publică, care se constituie prin mijloace de drept administrativ.

6.Caractere juridice.
Dreptul de folosinţă la care ne referim are următoarele caractere juridice10:
a) este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică.
Ca urmare, el este opozabil erga omnes,mai puţin autorităţii publice care l-a
constituit prin act administrativ şi care-l poate revoca;
b) este un drept real imobiliar. Face excepţie dreptul de folosinţă asupra
unor bunuri proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, constituit în
temeiul art. 126 din Legea nr. 213/2001,care poate avea ca obiect şi bunuri
mobile;
c) este un drept intuitu personae,care poate avea ca titulari numai anumite
persoane juridice de utilitate publică;
d) ca orice drept intuitu personae, este un drept netransmisibil. Acest
caracter are însă ca principal fundament inalienabilitatea dreptului de proprietate
publică pe temeiul căruia dreptul real de folosinţă seconstituie;
e) se constituie la cerere, prin act administrativ;
f) este un drept cu titlu gratuit;
g) este un drept temporar, fiind constituit pe o durată limitată;
h) este un drept revocabil, prin act administrativ emis deautoritatea
care l-a constituit.

1010
E.Chelaru-Curs de drept civil.Drepturile reale principale,Ed.All Beck,Bucureşti,2000
7.Închirierea bunurilor proprietate publică.
Închirierea bunurilor care fac obiectul proprietăţii publice este menţionată
în art. 136 alin. 4,teza a II-a din Constituţie,alături de celelalte moduri de
exercitare a dreptului de proprietate publică.Reglementarea închirierii bunurilor
proprietate publică este conţinută de art. 14-16 din Legea nr. 213/1998.
Potrivit art. 14 din actul normativ citat, închirierea bunurilor
proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale se aprobă,
după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean,a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.Dacă exercitarea
dreptului de proprietate publică asupra bunului respectiv se face direct de către
titularul acestui drept, atunci numai titularul îl va putea închiria şi va fi parte în
contractul de închiriere, în calitate de locator. Şi titularul dreptului de
administrare are posibilitatea să închirieze bunurile proprietate publică asupra
cărora i s-a constituit acest drept, el fiind locator în asemenea situaţii, numai că
în prealabil va trebui obţinută aprobarea titularului dreptului de proprietate
publică. În condiţiile prevăzute de contractul de concesiune şi concesionarul
poate închiria bunurile care i-au fost concesionate.
În privinţa bunurilor care constituie proprietatea publică a unităţilor
administrativ-teritoriale dispoziţiile art. 125 alin. (1) din Legea nr.215/2001 sunt
şi ele în sensul că închirierea se hotărăşte de consiliile locale sau de consiliul
judeţean, după caz.În ambele situaţii, contractul de închiriere va trebui să
cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit
specificului acestuia. Conform art. 15 din Legea nr. 213/1998,închirierea
bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică, în condiţiile legii. O
dispoziţie identică este conţinută de art. 125 alin. (2) din Legea nr.215/2001. În
temeiul contractului de închiriere chiriaşul dobândeşte un drept de folosinţă
asupra bunului închiriat.
Spre deosebire de situaţia concesionării, care este cealaltă modalitate
contractuală de exercitarea dreptului de proprietate publică, chiriaşul nu va
dobândi deci un drept real, ci unul personal.Obligaţia principală a chiriaşului
este aceea de plăti o sumă de bani cu titlu de chirie, sumă care se face venit, dup
caz, la bugetul de stat sau la bugetele locale (art. 16 alin. (1) din Legea nr.
213/1998).
Atunci când contractul de închiriere a fost încheiat de titularul dreptului
de administrare chiria încasată se va împărţi între acesta şi titularul dreptului de
proprietate publică. Astfel, titularul dreptului de administrare va păstra o
cotă-parte cuprinsă între 20 şi 50% din chirie,stabilită, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau a consiliului local, prin care s-a aprobat închirierea. Diferenţa se
va vărsa la bugetul de stat sau la cel local, după caz.Prevederile legii speciale se
completează cu cele ale art.1410 şi urm. C.civ., consacrate contractului de
locaţiune, care constituie dreptul comun în materie.

8.Încetarea dreptului de proprietate publică


Încetarea dreptului de proprietate publică este reglementată la art.10 din
Legea nr.213/1998, potrivit căruia dreptul de proprietate publică încetează dacă
bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul public.11
În prima ipoteză, pieirea bunului poate surveni ca urmare a unor cauze
naturale, dar şi ca efect al activităţii voluntare sau involuntare a omului.
În a doua ipoteză, potrivit art.10 alin.(2) din aceeaşi lege, trecerea din
domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin
lege nu se dispune altfel.
Hotărârea adoptată pentru trecerea unui bun din domeniul public al statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul privat poate fi atacată, in
condiţiile Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, la instanţa de
contencios administrativ si fiscal în a cărui rază teritorială se află bunul.
Constituţia nu conţine nici o dispoziţie referitoare la trecerea bunurilor
din domeniul public în domeniul privat, dar o astfel de dispoziţie se gaseşte in
Legea nr. 18/1991, republicată, art.45, 46 şi 48, care în alte situaţii, când
bunurile aparţinând domeniului public au fost uzate, acestea vor fi scoase din
domeniul public şi vor fi trecute în domeniul privat pentru a putea fi valorificate,
scoase din funcţiune sau demolate.
Astfel, prin H.G. nr. 1042/2005 privind trecerea din domeniul public al
statului în domeniul privat al acestuia a unor construcţii aflate în administrarea
Ministerului Apararii Nationale, s-a aprobat trecerea din domeniul public al
statului în domeniul privat al acestuia a unor construcţii aflate în administrarea
Ministerului Apărării Naţionale, în vederea scoaterii din funcţiune şi a demolării
acestor constructii.

1111
Tr.Ionaşcu,S.Bădeanu-Drepturi reale,Ed.Academiei Bucureşti,1978
La fel, prin H.G. nr. 1238/2005 privind trecerea din domeniul public al
statului în domeniul privat al statului a unor mijloace fixe concesionate
Companiei Naţionale de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica' - S.A.,
Sucursala de Transport Cluj, s-a aprobat trecerea din domeniul public al statului
în domeniul privat al statului a activelor corporale de natura mijloacelor fixe
aflate în concesiunea Companiei Nationale de Transport al Energiei Electrice
„Transelectrica” S.A., Sucursala de Transport Cluj, amplasate în staţia electrică
de sistem 400/220 k V Roşiori, în vederea scoaterii din funcţiune şi a
valorificării mijloacelor fixe.
În unele situaţii, bunurile publice sunt trecute în domeniul privat pentru ca
acestea, intrate în circuitul civil, să poată face obiectul unor alte acte juridice.
Astfel, prin H.G. nr.908/2004 privind trecerea unui imobil aflat în administrarea
Bibliotecii Academiei Române din domeniul public al statului în domeniul
privat al statului, precum şi schimbul acestuia cu un imobil, proprietate privată a
Societăţii Comerciale „Foisor” - S.A., s-a aprobat trecerea din domeniul public
al statului în domeniul privat al statului a imobilului aflat în administrarea
Bibliotecii Academiei Române, compus din construcţie şi teren aferent, situat în
municipiul Bucureşti, str. Avram lancu nr. 32, Corp B, sectorul 2.
Totodată, s-a aprobat schimbul imobilului menţionat în paragraful
anterior cu imobilul, compus din construcţie şi teren aferent, situat în municipiul
Bucureşti, str. Ion Maiorescu nr. 9, sectorul 2, aflat în proprietatea Societatii
Comerciale „Foisor” - S.A., iar imobilul preluat astfel prin schimb de către statul
roman a fost trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al statului
şi în administrarea Bibliotecii Academiei Române, ca sediu de arhivă.

S-ar putea să vă placă și