Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Samuel P.

Huntington

Modernizarea socială şi economică duce la dispariţia vechilor modele de autoritate şi

distruge instituţiile politice tradiţionale. Nu creează în mod obligatoriu noi modele de
autoritate sau instituţii politice noi, dar creează într-adevăr o cerinţă imperioasă a lor în
virtutea lărgirii conştiinţei politice şi participării politice. Vidul de putere şi de autoritate
care se manifestă în atât de multe ţări în curs de modernizare poate fi umplut temporar
de o conducere carismatică sau de o forţă militară. Dar numai organizaţia politică îl
poate umple permanent. Fie că elitele recunoscute intră în competiţie unele cu altele
pentru organizarea maselor prin sistemul politic existent, fie că elite disidente le
organizează pentru răsturnarea acestui sistem. În lumea în curs de modernizare, cine
organizează politica, va stăpâni în viitor.

O forţă socială este un grup legal, etnic, religios, territorial, economic sau cu acelaşi
status. Comunitatea politică presupune consensul şi compatibilitatea de interese între
forţele sociale care interacţionează. Consensul trebuie să fie susţinut, stabil şi
regularizat. De aici necesitatea instituţiilor politice, născute din interacţiunea şi
dezacordul dintre foreleg sociale şi dezvoltarea treptată a procedurilor şi mecanismelor
organizaţionale necesare rezolvării acestor dezacorduri.

INSTITUŢIILE POLITICE = ORGANIZAŢII + PROCEDURI POLITICE.

Într-o societate complexă, comunitatea politică depinde de puterea organizaţiilor şi

procedurilor politice din societate. La rândul ei, această putere depinde de:

1. gradul de susţinere a organizaţiilor şi procedurilor (limita spre care organizaţiile şi

procedurile politice îşi extend activitatea în societate);

2. nivelul lor de instituţionalizare, ca proces prin care organizaţiile şi procedurile

acumulează valori şi stabilitate. Nivelul de instituţionalizare al oricărui sistem politic
poate fi definit de:

o adaptabilitatea
o complexitatea

o autonomia

o coerenţa organizaţiilor şi procedurilor sale.

Adaptabilitate – Rigiditate. Cu cât o organizaţie sau o procedură este mai adaptabilă, cu

atât este mai instituţionalizată. Cu cât organizaţiile şi procedurile politice din societate
sunt mai adaptabile/maleabile în condiţiile unui spaţiu social configurat de forţe
eterogene, cu atât consensul acestora se va realiza într-un grad mai înalt, ceea ce
presupune instituţii politice puternice.

Ideea de bază la adaptabilitate este: cu cât o organizaţie supravieţuieşte mai mult, cu

atât este mai pregită să-şi continue supravieţuirea.

1.

1. Adaptabilitatea se realizează în timp;

2. Adaptabilitatea este confirmată/infirmată prin variaţie în generaţiile de

conducere;

3. Adaptabilitate funcţională versus specificitate funcţională.

Complexitate – Simplitate. Cu cât o organizaţie este mai complicată, cu atât este mai
instituţionalizată. → Problema alternativelor instituţionale: nevoile unei perioade pot fi
cunoscute de un grup de instituţii; nevoile viitoare – de un grup diferit. ↔ Adaptabilitatea
sistemului, prin instituţiile sale, la provocările lansate de mediu. Formele simple de
guvernare degenerează; “statul mixt” are o mai mare probabilitate de stabilitate.

Autonomie – Subordonare. Gradul în care organizaţiile şi procedurile politice există

independent de alte grupări sociale şi sisteme de comportament. ↔ Autonomia sferei
politice în raport cu alte sfere. Instituţionalizarea politică, în sensul autonomiei,
înseamnă dezvoltarea organizaţiilor şi procedurilor politice care nu reprezintă doar
expresiile intereselor unor grupuri sociale particulare. Complexitatea unui sistem politic
 contribuie la autonomia sa prin asigurarea unei varietăţi de organizaţii şi funcţii în care
indivizii sunt pregătiţi pentru posturile cele mai înalte. → Un sistem autodefensiv, în
cadrul căruia poziţiile mai puţin puternice, organizaţiile periferice şi organizaţiile
semipolitice sunt filtrele prin care trebuie să treacă indivizii dornici de promovare spre
centru.

Coerenţă (coeziune) – Dezbinare. Cu cât o organizaţie este mai unită şi mai coerentă,
cu atât ea este mai instituţionalizată. Autonomia şi coerenţa sunt interdependente.

 Autonomia devine un mijloc de a realiza o coerenţă, permiţând organizaţiei să

dezvolte un spirit şi un stil propriu;

 Autonomia previne intruziunea forţelor externe dezbinatoare, deşi, bineînţeles,

nu protejează împotriva dezbinării cauzate de factori interni.

Modernizarea şi violenţa

Modernizarea produce instabilitate. Nu absenţa modernităţii, ci eforturile de realizarea a

ei produc dezordinea politică. Relaţia dintre sărăcie şi înapoiere, pe de o parte, şi
instabilitate şi violenţă, pe de altă parte, este una falsă. Prăbuşirea instituţiilor
tradiţionale poate duce la dezintegrare psihologică şi anomie. Valorile noi subminează
bazele vechi ale asocierii şi ale autorităţii înainte ca aptitudinile, motivaţiile şi resursele
noi să poată fi puse în mişcare. → Vid valoric şi instituţional. Modernizarea antrenează
o schimbare a valorilor fundamentale ale societăţii.

Instabilitatea politică generată de frustrarea socială poate fi combătută prin:

1. ocaziile favorabile mobilităţii sociale şi economice;

2. instituţiile politice adaptabile.

Dezvoltarea economică determină creşterea inegalităţii economice, în timp ce

mobilizarea socială face să scadă legitimitatea acestei inegalităţi.
Modernizarea şi corupţia

Corupţia este un etalon al absenţei instituţionalizării politice eficiente. Într-o societate în

curs de modernizare, în parte, corupţia reprezintă nu atât rezultatul deviaţiei de
comportament de la normele acceptate, cât deviaţia normelor de la modelele stabilite
de comportament. Conflictul dintre normele tradiţionale şi cele moderne deschide
indivizilor ocazii favorabile pentru a acţiona în moduri neacceptate de nici una dintre
ele. Corupţia este un produs al distincţiei dintre bunăstarea publică şi interesul
personal, care vine o dată cu modernizarea.

Modernizarea contribuie la corupţie prin crearea unor surse noi de îmbogăţire şi putere.
Corupţia poate fi modul de asimilare de noi grupuri în interiorul sferei politice prin
mijloace neregulate, deoarece sistemul este în imposibilitatea de a se adapta suficient
de repede pentru asigurarea mijloacelor necesare şi legitime în acest scop.

Modernizarea încurajează corupţia prin schimbările pe care le produce în partea de

output a sistemului politic. Modernizarea – îndeosebi în rândul ţărilor care au început
mai târziu modernizarea – înlesneşte expansiunea autorităţii guvernamentale şi
înmulţirea activităţilor supuse reglementărilor guvernamentale. Toate legile
defavorizează unele grupuri, care, drept urmare, ajung să fie o sursă potenţială de
corupţie. Astfel, înmulţirea legilor sporeşte posibilităţile de corupţie.

Expunerea iniţială la modernism are tendinţa de a favoriza apariţia unor standarde

excesiv de puritane.

Atât corupţia, cât şi violenţa reprezintă simptomatic slăbiciunea instituţiilor politice;

amândouă sunt mijloace prin care indivizii şi grupurile se leagă de sistemul politic şi,
într-adevăr, participă în sistem într-un mod care violează moravurile sistemului. Prin
urmare, societatea care are o mare deschidere spre corupţie are şi o mare deschidere
spre violenţă. Predominarea violenţei, totuşi, aduce o mai mare ameninţare funcţionării
sistemului decât predominarea corupţiei. Atât corupţia, cât şi violenţa sunt mijloace
ilegale de a adresa revendicări sistemului; însă corupţia este şi un mijloc ilegal de a
satisface aceste cerinţe. Ea poate fi funcţională în menţinerea unui sistem politic, ca şi
reforma. Serveşte la reducerea presiunilor de grup pentru schimbări în strategia politică
→ vezi exemplul Braziliei, unde împrumuturile guvernamentale acordate unor lideri ai
asociaţiilor muncitoreşti i-au determinat pe aceştia să renunţe la revendicările
asociaţiilor.

Prevalenţa afacerilor străine într-o ţară are tendinţa să promoveze corupţia atât din
cauză că străinii au mai puţine scrupule în violarea normelor societăţii respective, cât şi
din cauză că exercitarea controlului lor pe drumul important al prosperităţii economice îi
forţează pe antreprenorii locali să-şi încerce norocul în politică.

Un model de corupţie puternică la vârf înseamnă un nivel foarte scăzut al

instituţionalizării politice, de vreme ce instituţiile politice de la vârful unei societăţi, care
ar trebuie să fie cele mai independente de influenţele din afară, sunt cele mai sensibile
la asemenea influenţe. Acest model nu este neapărat incompatibil cu stabilitatea
politică, de vreme ce căile mobilităţii spre vârf prin maşina politică sau birocraţie rămân
deschise.

Perspectiva unei corupţii mai mari la vârf este văzută invers în alte societăţi: incidenţa
comportamentului corupt creşte atunci când cineva coboară în ierarhia politică sau
birocratică. Acest model ar părea să fie în general adevărat pentru societăţi moderne
cum ar fi Statele Unite şi pentru cel puţin câteva societăţi în curs de modernizare, cum
ar fi India. Probabil că este modelul dominant şi în statele comuniste. Factorul crucial în
acest tip de societate îl constituie existenţa unor instituţii politice naţionale destul de
puternice, care socializează liderii politici într-un cod de valori ce pune accentual pe
responsabilităţile publice ale conducerii politice.

Huntington realizează o analiză detaliată (oferind numeroase exemple concrete) a

procesului de modernizare în statele Americii Latine, Asiei şi Africii, încercând să
 explice în ce constă procesul de modernizare şi relevând consecinţele acestuia asupra
ordinii sociale. Astfel, spune el, nu numai că modernizarea economică şi socială
produce instabilitate politică, însă gradul de instabilitate este legat de rata de
modernizare. Cu cât rata schimbării către modernitate este mai ridicată, cu atât
instabilitatea politică este mai mare. Tabloul general al unei ţări instabile o prezintă ca
fiind:

 Expusă modernităţii;

 Dezrădăcinată social de modelele tradiţionale de viaţă;

 Confruntată cu presiuni de schimbare a drumului economic, social şi politic;

 Bombardată cu modalităţi noi şi “mai bune” de a produce bunuri economice şi

servicii;

 Şi frustrată de procesul modernizării privind schimbarea, în general, şi de eşecul

guvernului în satisfacerea speranţelor mereu în creştere, în particular.

Huntington explică cele expuse mai sus făcând apel la ipoteza decalajului: urbanizarea,
educaţia, mass-media, toate expun omul tradiţional la forme noi de viaţă, la niveluri noi
de mulţumire şi noi posibilităţi de satisfacţie. Aceste experienţe sparg barierele cognitive
şi atitudinale ale culturii tradiţionale şi promovează noi niveluri de aspiraţii şi dorinţe.
Totuşi, abilitatea unei societăţi în tranziţie de a satisface aceste noi aspiraţii creşte mult
mai încet decât aspiraţiile. Ca urmare, apare un decalaj între aspiraţie şi aşteptare, între
constituirea dorinţei şi satisfacerea dorinţei, între funcţiile aspiraţiilor şi funcţiile nivelului
de trai. Acest decalaj generează frustrări şi nemulţumiri sociale. În practică, creşterea
decalajului furnizează un indice rezonabil instabilităţii politice.

Mai simplu: poate exista o corelaţie inversă între modernizarea instituţiilor

guvernamentale şi extinderea participării politice. Prima a avut loc mult mai repede în
Europa, iar a doua mult mai rapid în America. Modernizarea presupune trei aspecte:

1. raţionalizarea autorităţii (=centralizarea puterii);

2. diferenţierea structurilor;

3. extinderea participării politice.

Ca şi statele din Europa secolului al XVII-lea, ţările non-occidentale de astăzi pot avea o
modernizare politică sau un pluralism democratic, dar, în mod normal, nu pe amândouă.
În condiţiile unei lărgiri considerabile a participării politice, instabilitatea socială devine
mai profundă; “o dată cu lărgirea sferei politice, violenţa este mai rară, dar mai
virulentă”. Modernizarea şi mobilizarea socială, în particular, tinde să producă o
decădere politică dacă nu se fac paşi în direcţia moderării sau limitării impactului asupra
conştiinţei politice şi implicării politice. Multe societăţi – chiar şi cele cu instituţii politice
tradiţionale destul de complexe şi adaptabile – suferă o pierdere a comunităţii politice şi
o decădere a instituţiilor politice în timpul etapelor de maximă intensitate ale
modernizării. Gradul în care o societate suferă o completă destrămare politică în timpul
modernizării depinde, în mare parte, de natura instituţiilor sale politice tradiţionale.
Regimul politic modern diferă de cel tradiţional prin mărimea conştiinţei politice şi prin
implicarea politică a populaţiei. Instituţia specifică a regimului politic modern este
partidul politic. Singurul rival potenţial al partidului ca instituţie specifică a regimului
politic modern este federalismul. Cu cât instituţiile politice tradiţionale au fost mai în
măsură să se adapteze la nevoile politicii moderne, cu atât mai puţin semnificativ a fost
rolul partidului politic. Acolo unde instituţiile politice tradiţionale sunt slabe sau
inexistente, condiţia necesară a stabilităţii este cel puţin un partid politic superior
instituţionalizat. Statele cu un astfel de partid sunt în mod clar mai stabile decât cele
cărora le lipseşte un astfel de partid. Statele fără partide sau cu mai multe partide slabe
sunt cel mai puţin stabile. Acolo unde instituţiile politice tradiţionale sunt desfiinţate de
revoluţie, ordinea post-revoluţionară depinde de apariţia unui partid puternic. Acolo
unde state noi ies din colonialism cu puţine sau chiar fără instituţii politice, stabilitatea
regimului politic depinde direct de puterea partidului.
Astfel, Huntington distinge două tipuri de regimuri politice - pretoriene şi civice -, criteriul
de diferenţiere folosit fiind raportul dintre participarea politică şi nivelul de
instituţionalizare. Sistemele politice cu niveluri scăzute de instituţionalizare şi niveluri
ridicate de participare sunt sisteme unde forţele sociale, folosind propriile lor metode,
acţionează direct în sfera politică. Asemenea sisteme politice sunt denumite pretoriene.
În statul pretorian, ritmurile constituţionale “pendulează între monarhie absolută şi
democraţie sălbatică”. O astfel de instabilitate reprezintă pecetea unei societăţi lipsite
de comunitate politică şi unde participarea în politică a luat-o înaintea instituţionalizării
politicii. În schimb, sistemele politice cu un raport superior între instituţionalizare şi
participare pot fi denumite regimuri politice civice. Regimurile politice civice au forme
stabile şi uşor de recunoscut privind autoritatea instituţională corespunzătoare nivelului
de participare politică.