Termenul Imperiul German (în limba germană: Deutsches Kaiserreich) se referă de obicei la Germania începând cu fondarea ei ca stat naţional

unificat la 8
ianuarie 1871 şi până la abdicarea ultimului kaizer, Wilhelm al II-lea, la 9 noiembrie 1918. Germanii, când vorbesc despre Reich-ul din perioada domniei
kaizerilor, folosesc de obicei denumirea Kaiserreich, acest termen fiind folosit şi de istoricii ne-germani. Cuvântul „kaizer” (scris uneori şi „kaiser”) a fost preluat
în română şi se scrie cu minusculă. Cuvântul Reich (= imperiu) este un cuvânt german, care în germană se scrie cu majusculă.

În germană se mai foloseşte destul de rar şi termenul de „Al doilea Reich”, considerând că Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană a fost Primul Reich, iar
Germania nazistă a fost Al treilea Reich. Primul care a folosit această enumerare a fost Arthur Moeller van Den Bruck, care, în 1923, făcea apologia unui al treilea
Imperiu German idealizat. Ideile sale au fost preluate de propaganda nazistă. După „războiul cel mare” (cunoscut mai apoi ca primul război mondial), denumirea
Drittes Reich (tradus Al treilea Imperiu, dar de cele mai multe ori desemnat ca Al treilea Reich) a devenit numele folosit în toate situaţiile pentru Germania nazistă,
fiind folosit chiar şi de reprezentanţii regimului lui Hitler.„Imperiul German” (Deutsches Reich) a fost numele oficial al statului atât în perioada de domnie a
kaizerilor (1871 - 1918), cât şi în timpul republicii de la Weimar şi a Germaniei naziste, de aceea următoarele trei articole ale seriei Istoriei Germaniei acoperă
denumirea oficială de Deutsches Reich.

 1 Fondarea imperiului de către Bismarck

 2 Statele constituente ale Imperiului German
 3 Modernizarea conservatoare
 4 Militarismul
 5 Imperiul German după Bismarck
 6 Moştenirea lăsată de Imperiul German
 7 Bibliografie
 8 Vezi şi
 9 Legături externe

Fondarea imperiului de către Bismarck

Sub masca idealismului, care făcea loc realismului, naţionalismului german s-a îndepărtat rapid de caracterul său liberal de la 1848, pentru a ajunge la autoritara
Realpolitik a primului-ministru prusac Otto von Bismarck. Bismarck dorea să înfăptuiască unificarea germanilor într-un stat conservator dominat de Prusia. Scopul
său a fost atins prin trei succese militare:

1. La început s-a aliat cu Austria pentru a învinge Denemarca intr-un război scurt (Al doilea război pentru Schleswig) din 1864, reuşind să cucerească
astfel Schleswig-Holstein.
2. În 1866, cu participarea Italiei, el a făcut să izbucnească războiul austro-prusac. Austriecii au fost învinşi în bătălia de la Königgrätz. Bismark a reuşid
să excludă vechii rivali austrieci de la formarea Confederaţiei Germane Nordice, confederaţie compusă din statele germane care sprijiniseră Prusia în
război. Această Confederaţie Germană avea să fie precursorul Imperiului din 1871.
3. În sfârşit, Franţa a fost învinsă în războiul franco-prusac (1870–1871). Confederaţia a fost transformată în Imperiu prin proclamarea regelui Prusiei
Wilhelm I ca împărat german într-o ceremonie din Palatul Versailles, un gest de umilire a Franţei.

Bismarck a pregătit personal în linii mari Constituţia Confederaţiei Germane de Nord din 1866 să devină Constituţia Imperiului German din 1871. Germania se
bucura de câteva caracteristici democratice: cea mai importantă era Reichstagul (Parlamentul), care, spre deosebire de Parlamentul Prusiei, avea membrii aleşi prin
sufragiu direct şi egal al tuturor cetăţenilor germani de sex masculin. Totuşi, legile, pentru a fi aprobate, aveau nevoie şi de aprobarea Bundesrat (Camera federală
a deputaţilor statelor), adunare în care Prusia avea o influenţă majoră. În acest fel, Prusia exercita o influenţă hotărâtoare în amândouă camerele. Puterea executivă
era apanajul kaizerului, care numea cancelarul federal, primul fiind Otto von Bismarck. Cancelarul era răspunzător numai în faţa Împăratului şi îndeplinea fără
comentarii toate indicaţiile suveranului. În mod oficial, cancelarul ocupa singura funcţie executivă în stat. În practică însă, secretarii de stat, (birocraţii de frunte ai
statului, care se ocupau de unele domenii precum finanţele, afacerile externe sau apărarea), funcţionau ca miniştri neoficiali ai portofoliilor respective. Cu excepţia
perioadelor 1872-1873 şi 1892-1894, cancelarul a fost şi primul-ministru al Prusiei. Reichstagul avea puterea să aprobe, să modifice sau să respingă legi, dar nu
avea dreptul la iniţiativă legislativă, putere care aparţinea exclusiv cancelarului.

Forţele militare ale statelor mai mici au fost trecute sub controlul Prusiei, în timp ce armatele regatelor mai mari precum Bavaria şi Saxonia au fost organizate
conform principiilor prusace, urmând ca pe timp de război să fie controlate de guvernul federal. Deşi imperiul era din multe puncte de vedere un stat autoritarist, a
fost permisă dezvoltarea partidelor politice.
Evoluţia Imperiului German autoritarist poate fi comparătă în anumite limite cu dezvoltarea Italiei şi Japoniei. La fel ca şi Bismarck în Germania, Contele Camillo
Benso di Cavour în Italia a folosit diplomaţia şi războiul pentru a-şi atinge obiectivele: s-a aliat cu Franţa mai înainte de a ataca Austria, asigurând unificarea Italiei
ca regat condus de dinastia Piemonteză până în 1861, (cu excepţia Statului Papal şi a Veneţiei aflată sub stăpânire austriacă). Cavour, ostil acţiunilor
revoluţionarilor liberali republicani pecum Giuseppe Garibaldi şi Giuseppe Mazzini, a conceput reunificarea Italiei pe coordonate conservatoare. În mod similar cu
Italia lui Cavour, Japonia a avut un parcurs conservator spre modernizare, de la căderea Şogunatului Tokugawa şi de la Restauraţia Meiji până în 1918. În Japonia
a fost înfiinţată în 1882 o comisie care să studieze diferitele structuri guvernamentale din toată lumea. Această comisie a fost impresionată în mod special de
Germania lui Bismark, ducând la conceperea unei Constituţii în 1889, care asigura premierului nipon o poziţie similară cu cea a cancelarului german, responsabil
alături de colaboratorii săi doar în faţa Împăratului.

Unificarea Germaniei a presupus absorbţia întregului Regat al Prusiei în noul imperiu. Provinciile prusace Prusia Răsăriteană, Prusia Apuseană şi Posen au fost
incorporate în noul stat naţional. Prusia Răsăriteană şi cea Apuseană aveau minorităţi poloneze importante, în vreme ce Posenul era locuit în pincipal de polonezi.
În timpul revoluţiei de la 1848, Parlamentul de la Frankfurt nu găsise o soluţie practică pentru incorporarea polonezilor rămăşi fără un stat reprezentativ după
împărţirile Poloniei din secolul al XVIII-lea. Noul Imperiu German era alarmat de proporţia populaţiei poloneze din provinciile răsăritene, care se schimba în
continuu datorită natalităţii mai ridicate a polonezilor şi migaţiei etnicilor germani căre regiunile mai puternic industrializate din vest. Guvernul nu putea pune bază
pe loialitatea cetăţenilor de origine etnică poloneză, de vreme ce aceştia se opuneau asimilării. Începând cu anul 1873, guvernul a încercat să impună limba
germană ca singură limbă folosită în imperiu în speranţa înfrângerii opoziţiei polonezilor. Rezultatul a fost exact contrar celui aşteptat, şi anume creşterea
rezistenţei la germanizare.Un factor important în anatomia socială a acestor guvernări a fost păstrarea unei importante puteri politice de către marii proprietari
funciari, junkerii, datorită lipsei unor mişcări importante revoluţionare ale ţărănimii în alianţă cu proletariatul urban.

Statele constituente ale Imperiului German

 Regate (“Königreiche”)
o Bavaria (“Bayern”), capitala – München
o Prussia (“Preußen”), capitala – Berlin
 o Saxonia (“Sachsen”), capitala – Dresden
o Württemberg, capitala – Stuttgart

 Mari Ducate (“Großherzogtümer”)

o Baden, capitala – Karlsruhe
o Hesse ("Hessen", neoficial "Hessen-Darmstadt"), capitala – Darmstadt
o Mecklenburg-Schwerin, capitala – Schwerin
o Mecklenburg-Strelitz, capitala – Strelitz
o Oldenburg, capitala – Oldenburg
o Saxonia-Weimar-Eisenach (“Sachsen-Weimar-Eisenach”), capitala – Weimar

 Ducate (“Herzogtümer”)
o Anhalt, capitala – Dessau
o Braunschweig, capitala – Braunschweig
o Saxonia-Altenburg (“Sachsen-Altenburg”), capitala – Altenburg
o Saxonia-Coburg-Gotha (“Sachsen-Coburg und Gotha”), capitala – Coburg
o Saxonia-Meiningen (“Sachsen-Meiningen”), capitala – Meiningen

 Principate (“Fürstentümer”)
o Lippe, capitala – Detmold
o Reuss-Gera sau Reuss Younger Line (“Reuß jüngere Linie”), capitala – Gera
o Reuss-Greiz sau Reuss Elder Line (“Reuß ältere Linie”), capitala – Greiz
o Schaumburg-Lippe, capitala – Bückeburg
o Schwarzburg-Rudolstadt, capitala – Rudolstadt
o Schwarzburg-Sondershausen, capitala – Sondershausen
o Waldeck-Pyrmont, capitala – Arolsen

 Oraşe libere (“Freie Hansestädte”)

o Bremen
o Hamburg
o Lübeck

 Altele:
o Teritoriul Imperial al Alsaciei şi Lorenei (“Reichsland Elsaß-Lothringen”)

Modernizarea conservatoare

Politica internă a lui Bismarck a avut un rol important în formarea culturii politice a Kaiserreichului. După unificarea din 1871, guvernarea semiparlamentară
germană a impus o reformă politică şi economică de sus în jos, reformă relativ fără asperităţi, ceea ce a condus Germania către statutul de forţă industrială de
primă mărime a timpului.Nu numai că fabricanţii germani au câştigat piată internă excluzându-i pe cei bruitanici, dar, pe la mijlocul anilor 1880, capitaliştii
britanici apăruţi în urma Revoluţiei Industriale au fost nevoiţi să facă faţă competiţiei cu cei germani şi pe pieţele externe. Industrializarea a progresat în mod
spectaculos în Germania şi Statele Unite ale Americii, permiţându-le acestor state să cucerească primele locuri mondiale înaintea Angliei şi Franţei. Întreprinderile
textile şi metalurgice germane, de exemplu, până la începutul războiului franco-pusac, au reuşit să depăşească pe cele britanice în eficienţă tehnică şi organizare,
cucerind chiar şi piaţa insulară.

După unificarea oficială din 1871, Bismarck şi-a orientat eforturile către desăvârşirea unităţii naţionale sub umbrela prusacă. Atât conservatorismul catolic,
conceptualizat de schimbarea reacţionară a politicii Sfântului Scaun în timpul pontificatului Papei Pius al IX-lea, concretizată prin dogma Infailibilităţii Papale, ca
şi radicalismul clasei muncitoare, materializat prin apariţia Partidului Social Democratic din Germania, au ajuns să fie îngrijorate de dezorganizarea diferitelor
segmente ale populaţiei datorată schimbării rapide de la economie bazată pe agricultură la una capitalist-industrială modernă, în condiţiile unei tutele reacţionare.
Cum reprimarea completă atât a catolicilor cât şi a socialiştilor a eşuat, politica lui Bismarck numită a "morcovului şi băţului" a reuşit să potolească ambele grupuri
radicale.

Obiectivele lui Bismark pot fi rezumate la trei direcţii principale: Kulturkampf, reforma socială şi unificarea naţională.

 Kulturkampf – După încorporarea statelor catolice din sud şi a teritoriilor poloneze din est, catolicismul, reprezentat de Partidul de Centru Catolic,
părea principala ameninţare a naţionalismului prusac aristocratico-militarist al lui Bismark, deoarece catolicii erau consideraţi ca fiind loiali mai întâi
Papei şi mai apoi statului. Catolicii din sud, (ţărani, artizani, meşteşugari organizaţi în bresle, clerici şi aristocraţi ai micilor state), proveniţi din
rândurile unei societăţi agrare, mai puţin dezvoltate decât statele protestante din nord, au avut la început probleme în competiţia cu eficienţa industrială
şi pieţele deschise de Zollverein. După 1878, lupta împotriva socialiştilor avea să unească forţele catolicilor şi ale lui Bismark, ducând la sfârşitul
Kulturkampf, ceea ce avea să aducă la o şi mai mare nesupunere catolică decât cea care existatase mai înainte şi care a întărit catolicismul în Germania
în loc să-l slăbească.

 Reforma socială – Pentru a stăpâni clasa muncitoare şi pontru a slăbi influenţa grupurilor socialiste, crearea de către Bismark a unui stat cu sistem de
ajutor social gratuit a atras clasa muncitoare de partea naţionalismului german. Sistemul asigurărilor sociale iniţiat de Bismark – asigurările de sănătate
în 1883, asigurările de accidente în 1884, asigurările de invaliditate şi de pensie în 1889 – au fost cele mai avansate din lume la vremea respectivă şi
continuă să existe şi în ziua de azi în Germania.

 Unificarea naţională – Bismarck a iniţiat măsuri pentru reducerea diferenţelor enorme dintre statele germane, (care se dezvoltaseră independent timp
de secole), în mod special în domeniul legislativ.

Istoria sistemelor legislative şi a sistemelor judiciare complet diferite puneau piedici uriaşe în dezvoltarea Germaniei, în special în cadrul comerţului naţional. Dacă
un cod comercial fusese adoptat de Confederaţie în 1861, în ceea ce priveşte restul sistemelor legislative erau foarte puţine similitudini.
În 1871, a fost introdus un Cod Penal comun (Reichsstrafgesetzbuch), iar în 1877 au fost introdus un Cod de Procedură Judiciară (Gerichtsverfassungsgesetz), un
Cod de Procedură Civilă (Zivilprozessordnung) şi un Cod de Procedură Penală (Strafprozessordnung) comune. În 1873, a fosat amendată Constituţia pentru a
permite împăratului să înlocuiască diferitele Coduri Civile ale statelor, acolo unde ele existau. Spre exemplu, părţile din Germania care fuseseră ocupate de Franţa
Napoleoniană adoptaseră Codul Civil Fancez, în timp ce în Prusia era în vigoare încă din 1794 Allgemeines Preußisches Landrecht. În 1881, a fost înfiinţată o
primă comisie pentru elaborarea unui Cod Civil comun pentru întreg imperiul, care a dus la apariţia Bürgerliches Gesetzbuch (BGB), şi care a căpătat putere de
lege în ianuarie 1900. Ducând la bun sfârşit aceleaşi sarcini pe care le-au dus la bun sfârşit în alte ţări revoluţiile de jos în sus, efectele finale ale modernizării
conservatoare au fost distincte. În timp ce puterea politică reală rămânea încă în mâinile aristocraţiei, guvernul a căutat să păstreze cât se poate mai mult posibil din
cadrul social iniţial, chiar în condiţiile în care baza economică a proprietarilor de pământ s-a diminuat rapid în comparaţie cu cea a industriaşilor. Unificarea a fost
urmată de o perioadă lungă de conducere conservatoare până la autoritarism. Conducerea statului a trebuit să aibă controlul asupra unui aparat birocratic suficient
de puternic, inclusiv agenţiile de represiune, poliţia şi armata.

Militarismul

Unul dintre produsele secundare ale modernizării conservatoare a fost militarismul. Pentru a uni clasele superioare ale societăţii – atât a aristocraţiei militare cât şi
a industrialiştilor, militarismul s-a dovedit calea necesară de continuare a modernizării fără schimbarea structurilor socio-politice. Fiecare dintre elitele coaliţiei
conducătoare din imperiu a găsit anumite avantaje în expansiunea externă: monopolurile în continuă dezvoltare doreau sprijin imperial pentru asigurarea apărării
investiţiilor din străinătate împotriva concurenţei şi a tensiunilor politice de peste graniţă; birocraţia dorea mai multe posturi şi putere; mica aristocraţie funciară în
declin dorea titluri oficiale. Luând seama la dezvoltarea sindicalismului, socialismului şi a altor mişcări de protest în o perioadă de efervescenţă revoluţionară atât
în Europa cât şi în America de Nord, elitele germane au folosit imperialismul naţionalist pentru câştigarea sprijinul clasei muncitoare. Imperialismul german a
insuflat clasei muncitoare sentimente naţionaliste puternice. Prusia – moştenitoarea tradiţiilor statului-garnizoană construit de conducători precum Friedrich
Wilhelm I şi Frederick cel Mare în secolul al XVIII-lea – a reuşit să creeze o maşină militară suficient de puternică nu numai să se opună cu succes adversarilor
continetali precum Austria şi Franţa, dar şi să impună statul german pe arena politică internaţională.

Imperialiştii germanii, de exemplu cei din Alldeutscher Verband, afirmau că poziţia de supraputere a Marii Britanii ofereau acesteia avantaje nedrepte pe pieţele
mondiale, ceea ce ducea la limitarea creşterii economiei germane şi la ameninţări la adresa securităţii naţionale. Numeroşi conducători politici şi industriaşi
europeni doreau accelerarea împărţirii coloniale a Africii prin ocuparea unor colonii chiar mai înainte de a avea nevoie de ele. Argumentaţia lor era aceea că
pieţele puteau deveni în scurtă vreme suprasaturate, iar supraieţuirea economiilor naţionale depindea de capacitatea lor de a descărca surplusul de producţie în
colonii. Ca răspuns, imperialiştii britanici precum Joseph Chamberlain au ajuns la concluzia că imperialismul oficial era necesar Angliei datorită declinului relativ
al exporturilor ţării şi datorită concurenţei americane, germane şi franceze.

Schimbarea echilibrului puterii în Europa a fost cea care a facilitat în ultimă instanţă expansiunea colonialistă. După ce ordinea conservatoare în Europa a fost
reinstaurată de Congresul de la Viena, atracţia imperialismului a atins şi alte state decât puterile recunoscute în domeniu: Franţa şi Marea Britanie. Noile state
naţionale Germania şi Italia nu mai erau implicate în conflicte europene şi dispute interne, aşa cum fuseseră până la războiul franco-prusac.De aceea, Bismark,
odată neinteresat de aventuri peste mări şi ţări, a ajuns să aprecieze până în cele din urmă valoarea politică a coloniilor. Puterile Centrale absolutiste, conduse de
Germania unificată de curând, aflată în plin proces de industrializare, având o marină în continuă dezvoltare, (care şi-a dublat capacitatea între războiul franco-
prusac şi primul război mondial), au devenit rapid o ameninţare strategică pentru pieţele şi securitatea unor puteri mai demult stabilite, aşa cum erau Puterile Aliate
şi Imperiul Rus. Eforturile germane a dus la cucerirea doar a unui mic imperiu colonial, în comparaţie cu cele ale Angliei sau Franţei.Ca urmare a iniţiativelor
politicii externe germane, (dar şi a fondării unei importante flote militare prin legile din 1898 şi 1900), Marea Britanie s-a lăturat alianţei franco – ruse (Antanta).

Imperiul German după Bismarck

Imperiul a înflorit sub conducerea lui Bismark până la moartea kaizerului (martie 1888). În aşa numitul Dreikaiserjahr (Anul celor trei împăraţi), Friedrich al III-
lea, fiul şi succesorul răposatului împărat, a fost la putere numai 99 de zile, lăsând coroana tânărului şi impetuosului Wilhelm al II-lea, care l-a obligat pe Bismark
să părăsească postul de cancelar în martie 1890.Partidul Social Democrat din Germania (SPD) s-a dezvoltat până la a deveni cel mai puternic partid socialist din
lume, cucerind în ianuarie 1912 o treime din voturile alegătorilor pentru Reichstag (palamentul imperial). Totuşi, guvernul a rămas in mâinile unor coaliţii
conservatoare succesive sprijinite de liberalii de dreapta sau de clericii catolici şi dependente în mare măsură de bunăvoinţa kaizerului.Echilibrul european instabil
al puterii a fost distrus în momentul în care Austro-Ungaria, aliatul Germaniei încă din 1879, a declarat război Serbiei în iulie 1914, după asasinarea moştenitorului
tronului Austriei. Germania a sprijinit în mod necondiţionat obiectivele din Serbia ale aliatului austriac credincios. Serbia era sprijinită de Imperiul Rus, care la
rândul lui era aliat cu Franţa. Ca urmare a deciziei Rusie de mobilizare generală, (împotriva atât a Austro-Ungariei cât şi a Germaniei), Germania a declarat război
Rusiei şi Franţei în ceea ce a fost considerată o lovitură preventivă.Astfel au fost declanşate luptele primului război mondial. În ciuda succeselor iniţiale, Germania
şi aliaţii săi au fost înfrânţi de Aliaţiii, a căror forţă s-a întărit odată cu intrarea în luptă a Statelor Unite ale Americii în 1917. Kaizerul Wilhelm al II-lea a fost
detronat şi exilat de o mişcare revoluţionară condusă de elemente din opoziţia social-democrată şi comunistă în noiembrie 1918, care, în ianuarie 1919, au
organizat o nouă încercare de preluare a puterii, eşuată de această dată.

În iunie 1919 Tratatul de la Versailles a pus în mod oficial capăt războiului. Documentele tratatului de pace au fost semnate în Sala Oglinzilor din Palatul
Versailles, în acelaşi loc unde în 1871 fusese proclamat Al doliea Reich. Germania a pierdut teritorii în favoarea Franţei, Belgiei şi a Poloniei renăscute şi a fost
obligată să plătească uriaşe despăgubiri de război.

Moştenirea lăsată de Imperiul German

Conducerea reacţionară a lui Bismarck prin cooptare şi coerciţiune şi perpetuarea de către el a virtuţilor militarismului şi guvernării autoritar-autocratice a
junkererilor, poate fi mai bine înţeleasă dacă se ia în consideraţie faptul că naţiunea fusese unită doar de puţină vreme şi, într-o oarecare măsură, printr-un proces
incomplet. De asemenea, trebuie ţinut seama de acţiunile puternicului lor vecin, Franţa, care a dus o politică de mai multe secole activă de menţinere a mai multor
"Germanii" divizate şi slabe, ca şi de faptul că regiunile germane au fost teatrele de înfruntare a intereselor diferitelor puteri europene, cu consecinţe devastatoare.
Amintirile timpurii ale generaţiei lui Bismarck au fost marcate de războaiele napoleoniene şi de umilirea naţională a Prusiei. Dorinţa de a nu da dovadă de
slăbiciune în exterior, a făcut ca adoptarea de către astfel de oameni a unor modalităţi de guvernare mai liberală să fie improbabilă.Moştenirea lui Bismark,
potenţată şi de domnia kaizeruluii militarist Wilhelm al II-lea, a contribuit, apreciază anumiţi istorici, la formarea culturii politice în care şi-a găsit baza nazismul.
În Germania, (ca şi în Japonia şi Italia), încercările de mai târziu de a extinde democraţia a dus la instalarea unui regim politic instabil – Republica de la Weimar.
Această democraţie constituţională nu a putut face faţă problemelor severe ale Germaniei şi nu a fost capabilă să producă schimbări structurale.În ciuda reuşitelor
în procesul industrializării şi în dezvoltarea ştiinţei în Al doilea Reich, Germania a păstrat un caracter despotic, datorită înclinaţiilor militariste şi a unificării prin
"foc şi sabie". Armata – educată în spiritul miltarismul junkerilor prusaci, a glorificării războiului şi a loialităţii în afara oricărei discuţii faţă de stat, ierarhie şi
conducător – a rămas în mod nestrămutat loială dinastiei Hohenzollern. Valorile "statului garnizoană" represiv, bine înrădăcinată în sistemul agricol prusac încă de
la înfrângerea cavalerilor teutoni, avea să ajungă la extrem în timpul celui de-al treilea Reich.