Rugăciune către Ziditorul tuturor, a Cuviosului Iosif de la Mănăstirea Văratec

Precum nicidecum cu totul Dumnezeu nu eşti înţeles după fiinţă, de nici una
orice fel de fire, şi cuvîntătoare şi de gînd, sau mai pre scurt, de cunoştinţa
zidită, nici măcar herumicească, ci mai presus afară stai de toată cunoştinţa
cu nemărginire nemărginită fără de mărginire; aşa Stăpîne, şi cele împrejurul
Tău, cu totul ne mărginite şi ne hotărîte sînt. Deci îndată întru întîi puitorului
de lege al aşezămîntului celui vechi, lui Moisi prin necovîrşită purtare de grijă
i’ai poruncit să Te propoveduiască pre Tine că Tu eşti Cela ce iaste şi Cela ce
grăieşte; dar şi într’acest chip, Tu iarăşi Prea Adevăratul, şi Cela ce singur
eşti Adevărul cel desăvîrşit, ai grăit pentru oareşcare dintru ale Tale, cînd Te-
ai arătat lor; însă numele Tău nu L’ai descoperit. Pentru că fără de
asemănare iaste mai presus decît tot numele, nu numai dintre acelea cîte
sînt pe pamant, ci şi dintru acelea cîte sînt în ceruri. Pentru că fiinţă pre Tine
te arată cei plini de lumina Ta, dar fără însă de lucrul cel supus întru carele
stă fiinţa; cu adevărat că aşa cu urmare mai presus de fiinţă să fii arătat, şi
gîndire care cu totul nu are de ceva a se rezema, ca prea arătat şi mai presus
de gîndire şi decît toate cele ce au putere a se cunoaşte, cu nemărginire
nemărginită, necunoscut şi mai presus să Te cunoşti. Decît vremea mai
desăvîrşit Te vezi mai presus, fără de început însuţi viaţă fiind, şi netrecut; de
gîndirea cea a locului cu totul deplin ne simţit fugi, Tu Cela ce pretutindenea
tot cu totul de faţă eşti şi mai presus de toate, ca Cela ce eşti făcător al
tuturor cu deodata ca întru o clipeala cuprindere, şi singur; măcar că şi a
firilor celor de gînd cuprindere şi loc eşti netrecut, Carele covîrşeşti pre
iuţimea minţii, şi apuci înainte pre subţire gîndirea ei, ca Cela ce mai presus
de toate, şi mîna atot ţiitoare a tuturor te afli, cu chip necălătorit de minte.
Încă nici hotarelor firii măcar cît de puţin supus nu eşti, pentru că Tu ne
hotărît eşti, şi nu numai la fire mai presus de fire nepriceput, ci şi după cele
fireşti ce sînt împrejurul Tău. Ca o înţelepciune mai presus de înţelepciune, şi
putere mai presus de putere, şi dragoste şi bunătate mai presus decît tot
gîndul dragostei şi bunătăţii. Şi ce ar fi putut cineva să Te grăiască pre Tine,
Cela ce Te grăieşti lumină neapropiată. Drept aceea cu adevărat mai presus
de lumină eşti. Dar ce; au judecator; dar au nu pre toate le cunoşti şi mai întîi
de facere; unde acestea ale vreunui judecator; drept aceea cu adevărat mai
presus de judecător prea cu multă osebire. Au ziditor; dar în ce fel de ziditor
să Te şi zică pre Tine cineva, Cela ce cu singură amelinţarea voii zideşti; şi
mai vîrtos cu una, pre cele multe şi deosebite înmaterialnicite; iar întru cele
nematerialnice, o minune pentru adîncul covîrşirii! Ca să zic aşa, cu o
amelinţare a pornirii voii pre cele ale unei firi. Pentru că duhovniceşti sînt, dar
multe şi prea multe cu deosebirile aşezămînturilor, iar de ai fi voit, şi ale
feţelor, lucrul cel prea cu totul minunat şi carele scapă prea cu covîrşire de
toată gîndirea celui ce gîndeşte. Oare acestea ale vreunui ziditor; nicidecum.
Drept aceea cu adevărat mai presus de ziditor te numeşti, şi meşter te
propoveduieşti; şi ce fel de ziditor fără de temelie pre nici o stare zideşte
măcar şi cel prea mic lucru, precum Tu stăpîne pre cel atîta de mare pămînt,
împreună cu cei atîta de mari munţi ai lui, şi cu pietrele, şi cu pădurile cele de
multe feluri, întemeindu’l pre dînsul pre nimic, şi mai vîrtos atîta de cu
întemeiere; sau ce fel de meşter din cele ce nicăierea nicidecum nu sînt,
aduce întru fiinţă, şi mai vîrtos întru clipeală de ochi după bună randuială, în
ce fel atîta sînt cele de Tine meşteşugite, precum aduci Tu; oare ale Tale
lucruri de ziditor şi de meşter sînt; cine grăind cele ce se cuvin va grăi;
nicidecum cu adevărat.
Şi care împărat prea puternic poate să’şi facă saraiuri prea minunate şi
frumoase, precum Tu Doamne ai făcut lumea aceasta; că deşi fac împăraţii
pămînteşti saraiuri şi case după prostimea şi micşorarea lor, dar nu din nimic,
ci toate le împrumutează dintru ale Tale, şi lemnele şi pietrele, şi toate cele
trebuincioase, şi prin oamenii Tăi. Şi nu în văzduh le pune, ci pre pămîntul
care l’ai făcut Tu, şi împăratul dintru ale Tale se hrăneşte şi el, şi casnicii lui,
şi cu soarele Tău se luminează saraiurile lui, iar deşi aprinde el noaptea făclii
multe în casele lui, dar şi acelea sînt dintru ale Tale, şi acelea se trec degrab,
iar soarele de la începutul lumii l’ai aprins şi nu se mai stinge pînă va veni
porunca Ta. Şi împăraţii aceştia pămînteşti nici şindilele curţilor lor nu pot să
le numere, iar Tu numeri şi mulţimea stelelor şi lor tuturor numele le chemi.
Şi împăraţii pămînteşti sînt ca nişte năimiţi pentru douăzeci ca treizeci de ani,
iar împăraţia Ta iaste împăraţie tuturor veacurilor, şi stăpînia Ta întru tot
neamul şi neamul. Că aşa iaste împăraţia şi cea pămîntească, şi cui voieşti o
dai, şi cît să o ţie soroceşti. Că întru început Tu Doamne pămîntul ai
întemeiat, şi lucrurile mîinilor Tale sînt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei
rămînea, şi toţi ca o haină se vor învechi, şi ca un veşmînt vei înveli pre ei, şi
se vor schimba. Iar Tu acelaşi eşti, şi anii Tăi nu vor lipsi. Că cine este
Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru; Tu eşti Dumnezeu Carele faci minuni.
Că Dumnezeu mare iaste Domnul, şi împărat mare preste tot pămîntul. Că în
mîna Lui sînt marginile pămîntului, şi înălţările munţilor ale Lui sînt. Că a Lui
iaste marea, şi El o au făcut pre ea, şi uscatul mîinile Lui l’au zidit. Pentru
aceasta, veniţi să ne închinăm şi să cădem Lui, şi să plîngem înaintea
Domnului celui ce ne-au făcut pre noi. Că El iaste Dumnezeul nostru, şi noi
norodul păşunii Lui, şi oile mîinii Lui.
Deci mai presus de ziditor şi de meşter prea cu multă nemărginire eşti Tu
Dumnezeule. Ce chip de dragoste vreodinioară, ar fi putut cineva să
cunoască sau să auze sau să plăzmuiască în minte, şi cîtuşi de cît măcar, în
ce fel prea minunată bunătatea Ta cu prea puternice aşezămînturi ale
dragostei ne-au arătat nouă întru luarea cea ca noi, cu totul prea cu iubire de
oameni, cît mai presus decît toate nădejdile; care lucru nu adevărat văzîndu’l
aceia cărora prin dar le iaste putincioasă vederea, arătat întru noian
nemărginit al dragostei şi al purtării de grijă cu străin chip, şi cu adevărat
afară de sineşi se fac cu prea iuţi doriri precum se cuvine, şi pre ale purtării
de grijă aceştia după cum se cade să le numească cu adevărat nu ştiu.
Pentru că covîrşesc prea cu multă covîrşire şi pre minte, şi pre cuvînt, şi pre
tot auzul, şi gîndirea, aşezămînturile cele din dragoste ale înomenirii Tale
Dumnezeule prea bunule. Tată al tuturor eşti şi te numeşti; dar cu negrăire
pre orice fel de părinţime o covîrşeşti, şi cu pricina, şi cu stăpînirea, şi cu
purtarea de grijă, şi cu împreună ţinerea.
Împărat Te numeşti; dar cu adevărat nu după partea vremii cea de faţă mai
multă, iar după ceea ce va să fie mai puţin, însă nici cîtuşi de cît după cea
trecută, ci cum; minunat cu slobozire, şi cu prostime. Pentru că împăraţia Ta,
iaste împărăţie a tuturor vecilor împreună, deopotrivă a celui de faţă, a celui
trecut, şi a celui ce va să fie, şi stăpînirea Ta întru tot neamul şi neamul. Aşa
întru toate cu totul neamestecat desăvîrşit cu nemărginite măsuri mai presus
eşti, ne prefăcut şi cu slobozenie mai presus de toată cea subţire gîndire a
minţii, (ca să zic împreună cu cuprindere pre potrivă) prea foarte şi cu
nemărginire afară scos eşti şi Tu, neînţelesule Doamne, şi cele împrejurul
Tău; pre care nălucindu-le în oareşcare chip mintea, mîngîiere are pentru
vederea Ta cea după putinţă ajunsă, şi toată cu suflarea cea asupră-i a
Duhului făcîndu’se, ca într’un nor se vîră cu taină, nici desăvîrşit putînd a te
vedea pre Tine pentru nemărginirea măririi şi neapropierii, dintru care chip
cu încetare mai presus de lume încetezi negrăit pre cei ce Te văd şi Te iubesc
pre Tine minunat, nici prea cu totul fără de a te vedea pre Tine fiind; drept
aceea cu odihnă dumnezeiască şi mai presus de fire iarăşi îi odihneşti pre
dînşii, Negrăitule, Negînditule, şi ca în scurt să zic, la toate Nemărginitule,
adică şi la fiinţă şi la lucrare, Amin.