Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” - Iaşi

Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării

Revista „Convorbiri Literare”

PRESA ÎN ISTORIA CULTURII ROMÂNEŞTI

Student:

Parfeni Mihai-Mădălin

Anul I, Grupa III

2011
 CONVORBIRI LITERARE

Revistă este fondată de Societatea „Junimea”. Apare la Iaşi, bilunar (1 martie 1867 – 15
martie 1872), apoi lunar (1 aprilie 1872 – martie 1885), şi la Bucureşti, lunar (aprilie 1885; iulie-
august 1916; ianuarie 1919 – februarie – martie 1944). Printre directori se numără: Iacob
Negruzzi (1885 - 1888), Simion Mehedinţi (1907 - 1923), Al. Tzigara-Samurcaş (1924 - 1939),
I. E. Torouţiu (1939 - 1944). Dintre redactori responsabili, menţionăm pe Iacob Negruzzi (1867 -
1885). Titlul era ales din tradiţia publicaţiilor ieşene: Dacia literară (1840) şi România literară
(1855). Articolul-program al primului număr, semnat de Iacob Negruzzi, dar aparţinându-i lui
Titu Maiorescu, cu excepţia ultimului alineat, aprecia că „mişcarea literară, susţinută înainte cu
mult succes de foile literare atît de cunoscute şi preţuite de toată societatea”, îşi poate relua
cursul normal, întrucât, în „România liberă, politica a luat o cale mai statornică şi spiritele
sperează într-un viitor mai regulat”. Spiritul critic caracterizează revista, care îşi propune „de a
reproduce şi a răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei
critice severe operele ce apar din orice ramură a ştiinţei, de a da seamă despre activitatea şi
producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi, şi de a servi ca punct de întâlnire şi
înfrăţire pentru autorii naţionali”. Ideile programatice nu erau noi. Revistele Dacia literară,
Propăşirea, România literară şi Steaua Dunării (1855 - 1860) formulaseră critici la adresa
direcţiei false pe care o parte din scriitori încercau s-o dea culturii române în general, limbii şi
literaturii române în special. Membrii „Junimii” discută problema stabilirii unei ortografii a
limbii române ca instrument al culturii şi a editării unei antologii de poezii pentru „juna
generaţiune”. În urma dezbaterilor, Titu Maiorescu stabilise, în 1866, principii de ortografie în
lucrarea Despre scrierea limbei române, argumentând în prefaţă că, pe lângă tezaurul comun al
popoarelor civilizate – cultura universală - , fiecare popor trebuie să-şi dezvolte individualitatea ,
să aibă o formă de stat naţională şi mai ales „o literatură şi o limbă naţională”. După Maiorescu,
ortografia limbii române, instrument al culturii în plin proces de modernizare, trebuia să fie
logică, raţională, fonetică şi nu etimologică. Articolul-program era urmat de studiul lui
Maiorescu Despre poezia română (nr. 1-5, 7-8/1867). Scopul studiului era să ferească literatura
română de „mediocrităţi, care, fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeţi”. Cum era şi

2
firesc, studiul produce reacţii şi nemulţumiri în rândul poeţilor şi al criticilor, Convorbiri literare
fiind considerată, de adversari, „o foaie antinaţională”, cosmopolită, cu simpatii pentru cultura
germană. Convorbiri literare acordă poeziei populare o importanţă deosebită, publicând recenzia
elogioasă a lui Maiorescu despre colecţia de Poezii populare adunate şi îndreptate de Vasile
Alecsandri (nr. 22/1868), iar Iacob Negruzzi îi solicită bardului de la Mirceşti colaborarea cu „o
galerie dramatică de tipuri contimporane”. Alecsandri nu întârzie să trimită la Convorbiri literare
articole şi poezii din ciclul Pasteluri , iar, peste un deceniu, din ciclul Ostaşii noştri. În articolul
Dreptul public al românilor şi şcoala Bărnuţiu (nr. 22/1868), Maiorescu supune unei analize
critice opera juridică a marelui patriot Simion Bărnuţiu, care identificase dreptul public al
strămoşilor romani cu cel din timpul lui Cuza. Exceptând peste 120 de exemple de „greşeli
neiertate în contra limbei române…, construcţii false de cuvinte , stil greoi antiromân şi mai întâi
de toate o monstruoasă germanizare în expresii” (Limba română în jurnalele din Austria, nr.
7/1868), Maiorescu atrage atenţia jurnaliştilor transilvăneni şi bucovineni că „o cauză naţională
apărată cu o limbă stricată este, pe câmpul literar, o cauză pierdută.” G. Bariţiu protestează
violent în Transilvania (1868 - 1946) împotriva lui Maiorescu, care cerea jurnaliştilor „stil neted
şi gramatică”, la care Maiorescu răspunde în Observaţiuni polemice (nr. 12/1868) : „Critica a
fost şi va rămâne o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor … Înfiinţarea noii reviste
Convorbiri literare , cu o tendinţă critică mai pronunţată, ne pare a împlini un gol lăsat în mica
noastră mişcare literară”. De la critica specială, după cum o va numi Eugen Lovinescu, privind
„poezia de salon”, la elogiul „poeziei populare”, de la critica etimologismului lui Cipariu şi a
fonetismului lui Aron Pumnul, la dreptul public al românilor după şcoala Bărnuţiu până la limba
română în jurnalele din Austria, Maiorescu trece, în articolul În contra direcţiei de astăzi în
cultura română (nr. 19/1868), la o critică generală, de direcţie a culturii, cuprinzând toate
formele de manifestare a spiritului public, inclusiv critica instituţiilor moderne introduse în
timpul lui Cuza. După opinia lui Maiorescu, la acea dată, cultura română nu se întemeia pe
adevăruri general umane admise de ştiinţa universală şi de bunul simţ al conaţionalilor. Cultura
se caracteriza prin neadevăr în instituţii, în inspiraţii, în politică, în poezie, neadevăr până şi în
gramatică, eroarea filologilor constând în credinţa falsă că ei pot modifica limba după raţiunea
lor. Critica lui Maiorescu era îndreptată împotriva reformelor grăbite, care nu corespundeau
întotdeauna fondului nostru naţional. După critica cu caracter negativ, făcută tuturor formelor
culturii, Maiorescu publică un studiu de constatări pozitive, intitulat Direcţia nouă în poezia şi

3
proza română (nr. 6/1871). În prima parte a studiului, Maiorescu citează, imediat după Vasile
Alecsandri, numele lui Mihai Eminescu, „om al timpului modern, cam blazat, dar poet în toată
puterea cuvântului”, deşi Eminescu nu publicase, în Convorbiri literare, decât trei poezii.
Direcţia nouă în proză era reprezentată de A. I. Odobescu, cu articole şi studii publicate în
Revista română (1861 - 1863) de Ioan Slavici , cu nuvele, de A. D. Xenopol, cu articole despre
cultura naţională şi studii istorice. Programul Convorbiri literare este considerat de B. P. Haşdeu
antinaţional şi cosmopolit în Columna lui Traian . Pentru a proba filogermanismul Convorbiri
literare, Haşdeu, a cărui dramă istorică Răzvan şi Vidra fusese criticată de P. P. Carp, trimite spre
publicare în Convorbiri literare poezia Eu şi ea, cu indicaţia „traducere după Gablitz”, apoi
dezvăluie în Familia (1865 - 1945), Telegraful şi Trompeta Carpaţilor în articolul Un rămăşag,
că poetul german Gablitz este o invenţie, ca şi numele traducătorului, Elias. Maiorescu răspunde
prin articolul În contra unei copilării (nr. 12/1871). În editorialul Către cetitori (nr. 12/1872),
Iacob Negruzzi face un bilanţ al activităţii Convorbiri literare în cei cinci ani de apariţie,
precizând: „La acuzarea că foaia noastră nu este naţională, ci cosmopolită (acest cuvânt cu
înţeles antipatriotic), noi am răspuns prin articole originale, prin nuvele şi piese de teatru scoase
din viaţa românilor, prin poezii originale, din autorii naţionali, prin critice şi studii făcute în
neatârnare de scriitori străini”. Doctrina lui Maiorescu, în linii generale conservatoare, se
întemeia pe evoluţionismul organicist al lui Buckle, adaptat realităţilor naţionale, tradiţiei şi
limbii poporului.
Într-un articol scris în perioada studiilor vieneze, dar apărut în Convorbiri literare postum
(nr. 4/1903), Mihai Eminescu împărtăşeşte opiniile maioresciene: „Principiul fundamental al
tuturor lucrărilor domnului Maiorescu este, după cât ştim noi, naţionalitatea în marginile
adevărului”. Direcţia falsă a „anteluptătorilor naţiunii” trebuia părăsită în virtutea unei
implacabile legi a istoriei, la care Maiorescu se referă în finalul studiului său În contra direcţiei
de astăzi în cultura română : „în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă, se
nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul”. Cu studiul În contra neologismelor (nr. 8/1881),
Titu Maiorescu îşi încheie consideraţiile asupra limbii române. El raportează problema
neologismelor la ideea naţionalităţii. De îndată ce latinitatea limbii române era recunoscută pe
plan european, lupta fiind câştigată pe tărâm ştiinţific, iar ideea naţionalităţii deşteptată în
tinerimea română, nu exista nici un pericol de noi influenţe asupra limbii căci, afirmă criticul,
limba se dezvoltă în direcţia latinităţii: „Înavuţirea limbii noastre merge de acum înainte numai

4
în înţelesul latinităţii şi nu are nimic de temut de la vreo nouă influenţă prin elemente slavone”.
Literatura originală ocupă, în paginile Convorbirilor literare, locul principal. Apreciind rolul
revistei după şase decenii de existenţă, Liviu Rebreanu afirma în 1927: „Stâlpii Convorbirilor
literare sunt înşişi stîlpii literaturii române”. Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, ale căror
opere principale apar în Convorbiri literare, înalţă literatura română pe culmi de glorie. După
debutul din Familia, Mihai Eminescu trimite în 1870 de la Viena lui Iacob Negruzzi trei poezii
(Venere şi Madonă, Epigonii şi Mortua est), Ioan Slavici publică comedia Fata de birău (nr.
1/1871), povestea Zîna Zorilor (nr. 2/1872) şi nuvela Popa Tanda (nr. 3/1875). La îndemnul lui
Eminescu, Ion Creangă debutează la Convorbiri literare cu povestea Soacra cu trei nurori (nr.
7/1875), urmată de alte poveşti şi povestiri, culminând cu primele trei părţi din Amintiri din
copilărie (nr. 10/1881). În Convorbiri literare apar majoritatea poeziilor lui Mihai Eminescu
(incluse de Tudor Maiorescu în prima ediţie, din 1883), nuvelele lui Ioan Slavici inspirate din
viaţa transilvăneană, comediile lui I. L. Caragiale: O noapte furtunoasă sau Numărul nouă (nr.
7/1879), O scrisoare pierdută (nr. 11/1885) şi D-ale carnavalului (nr. 21/1885). În articolul
Literatura română şi străinătatea (nr. 10/1882), Titu Maiorescu constată că „mişcarea politică şi
literară a României începe să fie un obiect de mare luare-aminte pentru Europa apuseană … ,
datorită formei estetice şi originalităţii naţionale”, analizează apoi Comediile d-lui I. L.
Caragiale (nr. 6/1885), întreprinde prima sinteză referitoare la Eminescu şi poeziile lui (nr.
8/1889), după cele ale lui Gherea, Decepţionismul în literatura română şi Eminescu din
Contemporanul (1881 - 1891) şi Ion Creangă (nr. 8/1893). În urma publicării articolelor
Comediile d-lui I. L. Caragiale şi Poeţi şi critici (nr. 1/1886), C. Dobrogeanu – Gherea deschide
polemica Contemporanului cu Convorbiri Literare, prin articolul Către d-l Maiorescu, criticând
teoria „artei pentru artă”, a „înălţării impersonale”. În două articole cu caracter polemic, apărute
în Convorbiri literare, Maiorescu răspunsese unor adversari (în primul, Poeţi şi critici, nr.
1/1886, îi ia apărarea lui Alecsandri, criticat de Delavrancea şi Vlahuţă; în al doilea, În lături!,
nr. 3/1886, îndrepta critica împotriva lui Aron Densuşianu). Maiorescu îi răspunde lui Gherea în
1892, prin articolul Contraziceri? Paralel cu preocuparea de a publica literatură originală după
criteriul valorii estetice, revista Convorbiri literare face cunoscute traduceri de opere din
literatura antică şi modernă, de la clasicism până la romantism şi parnasianism. Ollănescu-
Ascanio traduce odele şi satirele lui Horaţiu, Ştefan Vîrgolici Don Quijote de Cervantes, Iacob
Negruzzi din Schiller, N. Schelitti şi Ştefan Octavian Iosif din Heine, A. Naum Arta poetică a lui

5
Boileanu , I. Caragiani şi G. Murnu din Homer, N. Gane şi George Coşbuc din Dante. Apar şi
traduceri din operele lui Ovidiu şi Vergiliu, Racine şi Molière, Baudelaire, Verlaine, Rilke ş.a.
Convorbiri literare elogiază poezia optimistă a lui Coşbuc, acordă lui Ion Creangă prima sinteză
critică, semnată de Nicolae Iorga, care îl caracterizează drept „cel mai original şi mai românesc
dintre prozatorii noştri”. }n paginile Convorbirilor literare se afirmă noi talente (debuturi sau
colaborări): N. Beldiceanu (1879), A. Vlahuţă (1880), M. Dragomirescu (1892), V. Voiculescu
(1912), Ion Pillat (1914), M. Ralea (1916). Duiliu Zamfirescu publică romanele Viaţa la ţară
(1894) şi Tănase Scatiu (1895). Aderarea junimiştilor la politica conservatorilor, apariţia unor
noi reviste şi direcţii literare – la Bucureşti Literatorul şi la Iaşi Contemporanul – sunt factori
care, în faza bucureşteană, contribuie la schimbarea orientării Convorbirilor literare spre „etnos”.
Polemica Gherea-Maiorescu, deschisă în coloanele Contemporanului, se continuă în paginile
publicaţiilor Adevărul (1871 - 1951), Evenimentul literar şi Viaţa (1893 - 1896). Elevii lui
Maiorescu – P.P.Negulescu, C. Rădulescu-Motru şi M. Dragomirescu – întreţin polemica. În
ultimul deceniu al secolului trecut, Convorbiri literare publică studii critice semnate de N.
Petraşcu (Criticile domnului Titu Maiorescu, nr. 1/1893; Critica ştiinţifică şi Eminescu, nr.
7/1894), în care îl combate pe Aron Densuşianu, pe Gherea şi pe alţi „detractori”. În articolul
Direcţii literare (nr. 2/1897) , Dragomirescu susţine critica maioresciană. Ocupându-se de modul
în care Gherea îl interpretează pe Caragiale, G. Bogdan-Duică observă, pentru prima dată, că
opiniile lui Maiorescu şi ale lui Gherea sunt mai degrabă convergente, că cel de-al doilea
acceptă, în interpretarea lui Caragiale, teoria „formelor fără fond”, prin care criticul explică sursa
comicului din teatrul său. Încep să apară articole din istorie, arheologie, etnografie, folclor, artă
ţărănească. Ideologia Convorbirilor literare se orientează în primele două decenii ale secolului al
XX – lea, spre tradiţionalism. Geograful S. Mehedinţi încearcă, în articolul Către cititori (nr.
1/1907), să dea publicaţiei o nouă orientare, în acord cu cerinţele timpului: „Păstrarea unităţii de
cultură e, deci, mai ales acum şi mai ales la noi, o necesitate de ordin superior…. E vorba de a fi,
de a persista ca individualitate etnică, spre a putea da, când va veni timpul, toată măsura puterii
noastre ca popor de cultură”.
După Primul război mondial, sfera de preocupări a Convorbirilor literare se lărgeşte de la
antropogeografie, arheologie, artă, critică, estetică, filozofie, folclor, până la matematică,
medicină, morală, muzeografie, numismatică, pedagogie, educaţie, învăţământ ş.a. colaborează:
Lucian Blaga (Intelectualismul în filozofie, nr. 2/1916), Mircea Florian (Începuturile filozofice

6
ale lui Titu Maiorescu, nr. 1-5/1937), Al. Tzigara-Samurcaş (Raporturile dintre artă şi literatură
cu privire specială la români, nr. 3/1926), Paul Zarifopol (Arta şi publicul, februarie 1926). Dacă
Maiorescu a fost marele constructor al Convorbirilor literare, scrie Eugen Lovinescu, Iacob
Negruzzi a fost regizorul ei: „Cât va exista o istorie a literaturii, el va figura ca animatorul,
organizatorul glorioasei reviste, care a inmănunchiat în paginile sale numere lui Mihai Eminescu,
Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Ion Creangă, A. D. Xenopol, I. L. Caragiale”.
Seriile interbelice ale revistei Convorbiri literare se situează oarecum în prelungirea
programului junimist, pe care discipolii lui Titu Maiorescu şi, mai târziu, cei ai lor îl continuă,
chiar cu riscul repetiţiei unor ticuri impuse de magistru, fără a mai avea însă nici anvergura, nici
motivaţia ilustrului înaintaş. Nici I. Bogdan, nici Simion Mehedinţi sau I.E. Torouţiu nu mai
reuşesc să reinstaureze spiritul junimist, chiar dacă işi afirmă, cu toţii, disponibilitatea de a
„apela mereu la intervenţia legilor estetice” - punct forte al programului critic al lui Maiorescu.
Cum, necum, revista apare fara intreruperi pana in martie 1944, chiar daca nu mai reuşeşte să fie
decât uneori o palidă reminiscenţă a celei ieşene din secolul al XIX-lea.
Perioada numerelor şi articolelor prezentate se încadrează între anii 1941 şi 1944. Despre
contextul istoric se poate spune că este marcat de desfăşurarea celui de - Al Doilea Război
Mondial. În perioada amintită, directorul acestei publicaţii culturale era I. E. Torouţiu. Printre
colaboratori şi membri ai redacţiei amintim pe Alexandru Ionescu, Teodor Al. Munteanu, Ştefan
Cuciureanu, Alexandru Lapedatu, I. Petrovici, Ion Agârbiceanu, I. Lupaş, Constantin Noica, ş.a.
În perioada menţionată, revista cuprindea o gamă largă de articole, de la evocări ale unor
personalităţi marcante (Titu Maiorescu, Augustin Bunea, Mihail Sadoveanu, etc.), la creaţii
literare proprii sau traduceri (din W. Goethe în special). De asemenea, la sfârşitul articolelor se
găseau două capitole intitulate „Cronica literară” şi „Cronica revistelor”. Tipărirea se executa la
Tipografia „Bucovina” I. E. Torouţiu din Bucureşti, iar formatul este A5. În interiorul publicaţiei
se menţionează faptul că revista a fost întemeiată de „Junimea” la 1 martie 1867, iar numerele
actuale apar datorită Ordonanţei prezidenţiale nr. 2708 din 20 februarie 1939, înscrisă la
Tribunalul Ilfov. Revista apare lunar, având între 96 şi 128 de pagini. Fiecare număr prezentat
înfăţişează pe coperta I o personalitate la care se face referire în numărul respectiv. (Duiliu
Zamfirescu, A. C. Cuza, I. Lupaş, Paul Valery). Pe coperta IV erau prezentate noutăţile editoriale
din colecţia „Convorbiri Literare” (G. Murnu, Tropare, Teodor Al. Munteanu, Meri domneşti,
W. Goethe, Faust, traducere de Laura M. Dragomirescu, ş.a.).

7
 Numerele 5-6 pe anul 1941 (mai-iunie) cuprind articole precum : I. Petrovici, Octavian
Goga; I. Găvănescul, Titu Maiorescu (Amintiri); G. C. Nicolescu, Începuturile poetice ale lui
Duiliu Zamfirescu; Ion Chiriuc, Trei nuvele istorice de Asachi şi cronicarii moldoveni; G. Ursu,
Mihail Sadoveanu, elev la Fălticeni.
În numerele 5-6 din anul 1942 (mai-iunie) se publică Ediţii critice Eminescu, I. E.
Torouţiu; Cântece şi colinde de peste Nistru, Dimitrie P. Pascu; Vâltoarea (Roman), Ion
Agârbiceanu.
Numărul 1 din ianuarie 1943 cuprinde Gânduri despre esenţa poeziei, C. Noica; Livezi,
Fata din Valahia, N. Crevedia, ş.a.
Numărul 1 (ianuarie) din anul 1944 aduce în prim plan pe poetul Paul Valery şi opera sa.
I. E. Torouţiu şi Alexandru Ionescu publică Din ineditele lui Titu Maiorescu : Contesa Olga
Coronini, Fragment din tinereţea mea (1858), Spiritualitatea unei tinereţi.