Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” - Iaşi

Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării

SEMIOTICĂ. ÎNŢELES. COMUNICARE

INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE LIMBAJULUI ŞI

COMUNICĂRII

Student:
Parfeni Mihai-Mădălin
Anul I, Grupa III

2010
 Relaţia dintre semiotică, înţeles şi comunicare

„Gândim numai în semne” (Charles S. Peirce)

„Orice am face, nu putem să nu comunicăm” spunea Paul Watzlawick. Dar pentru

ca o comunicare să aibă loc, trebuie creat un mesaj compus din semne. Acest mesaj îl
stimulează pe receptor să-şi creeze pentru sine un înţeles care să aibă legătură în vreun fel
cu înţelesul care a fost generat iniţial în mesaj. Cu cât codurile sunt mai asemănătoare, cu
cât folosim sisteme de semne mai asemănătoare, cu atât vor fi mai apropiate
„înţelesurile” pe care le generăm. Preocupările de bază se concentrează asupra a ceea ce
face ca un semn de pe hârtie sau un sunet din aer să devină un mesaj. În mijlocul acestor
preocupări se află semnele. Studiul semnelor şi al felului în care ele funcţionează se
numeşte semiotică sau semiologie. În lucrarea sa fondatoare a lingvisticii moderne
(Cursul de lingvistică generală), Ferdinand de Saussure anticipează şi defineşte
semiologia pentru prima oară: „ştiinţa care se ocupă cu viaţa semnelor în cadrul vieţii
sociale” sau „parte a psihologiei sociale şi în consecinţă, a psihologiei generale”.
Începând cu Roland Barthes, toate şcolile şi toţi autorii care folosesc termenul de
semiologie îşi declară, sub această formă, filiaţia saussuriană. Se ştie că termenul de
semiotică rivalizează cu cel de semiologie, iar originea sa americană (după Ch. Sanders
Peirce) îi conferă uneori un aer triumfător. De cele mai multe ori, semiologie şi semiotică
sunt echivalente şi desemnează ştiinţa semnelor descrisă de Saussure. Cuvântul
„semiologie”, introdus de Saussure şi Şcoala franceză, are în vedere modelul lingvistic şi
semioticile verbale. Christian Metz afirmă că semioticile în raport cu semiologia s-ar
situa pe poziţia limbilor particulare în raport cu lingvistica generală..
Semiotica este o ştiinţă relativ nouă care combină cu succes mai multe ştiinţe
tradiţionale, cum ar fi lingvistica, gramatica, semantica, stilistica, filosofia şi pragmatica.
Definiţia acesteia e simplă: Semiotica e ştiinţa care se ocupă cu studiul semnului. În
încercarea de a desluşi ce este semnul, voi începe cu o demonstraţie ce poate părea
copilărească. Ştim că orice obiect din lumea materială are un nume oarecare (o expresie)

2
şi bineînţeles un sens. Să luam spre exemplu obiectul „carte”. Cartea se numeste „carte”,
şi are sensul pe care îl găsim în dicţionar: scriere tipărită, legată la tipografie, etc. La fel
se poate spune şi despre orice obiect din lumea abstractă sau metafizică: de exemplu un
triunghi, sau mai bine zis „imaginea reprezentativă a unui triunghi”, o linie, un punct, o
idee, o dorinţă sau o credinţă în ceva, care au la fel, atât nume cât şi conţinut. Atât
obiectele fizice cât şi cele din spaţiul metafizic sunt semne, întrucât ele sunt investite cu
sens de către oameni, pentru oameni, printr-o serie întreagă de covenţii de tot felul:
ştiinţifice, sociale, economice, culturale, etc.
O definiţie destul de uşor de înţeles spune că SEMNUL este CEVA ce ţine locul
la ALTCEVA, pentru CINEVA, dintr-un ANUMIT PUNCT DE VEDERE. Literele din
alfabet şi cuvintele din dicţionar au şi ele bineînţeles expresie şi sens şi, întrucât sunt
elemente de bază ale unei limbi, acestea mai sunt numite şi semne lingvistice.
Semnul este utilizat pentru a transmite o informaţie, pentru a spune sau a indica
un lucru pe care cineva îl cunoaşte sau doreşte să-l împărtăşească şi altora. El se inserează
într-un proces de comunicare de tipul: sursa – emitent – canal – mesaj – destinatar.
Definind semiotica drept ştiinţǎ a procesele culturale studiate ca procese de comunicare,
Umberto Eco sugereazǎ cǎ dincolo de orice proces comunicativ existǎ un sistem de
semnificare. Asertând, aşadar, o certǎ distincţie între o „semiotică a semnificǎrii”, tratatǎ
de teoria codurilor, si o „semiotică a comunicǎrii”, cercetatǎ de teoria producţiei de
semne, Eco îşi stabileşte de la bun început conţinutul celor douǎ niveluri analitice,
precizînd cǎ putem deosebi sistemul de comunicare si procesul de comunicare - atunci
când sistemul de semnificare generează expresii fizice (obiectuale) sau pentru a împlini
diferite alte scopuri practice. Semnificarea şi comunicarea se presupun reciproc şi nu
funcţionează una în absenţa celeilalte. În absenţa semnificǎrii nu putem vorbi de
comunicare, ci doar de reflectare. Situaţia de comunicare este cea care permite semnului
sǎ se manifeste în mod real, efectiv.
Ferdinard de Saussure, unul dintre marii lingvişti ai lumii, fondatorul lingvisticii
structuraliste, a fost preocupat în mod deosebit anume de aceste semne lingvistice. El a
fost acela care a inventat termenul de semnificant pentru CEVA şi termenul de semnificat
pentru ALTCEVA. Saussure compara semnul lingvisitc cu o foaie de hîrtie, dorind astfel
să sugereze unitatea strînsă dintre semnificant şi semnificat, sau altfel spus dintre

3
expresie şi conţinut – alţi doi termeni sugestivi aduşi mai tîrziu de L. Hjelmslev. Semnul
lingvistic, explica Saussure, nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine
acustică. El pune ca prim principiu arbitrariul semnului, despărţind reprezentările mentale
de entităţile reprezentate. O altă caracteristică a semnului este linearitatea, care presupune
faptul că semnificantul reprezintă o întindere care poate fi măsurată într-o singură
dimensiune, spre deosebire de semnificantul vizual, care poate fi reprezentat pe mai
multe dimensiuni. Deci semnul era considerat implicit ca un artificiu de comunicare ce
privea două fiinţe omeneşti care s-au înţeles să-şi comunice şi să exprime ceva. Ferdinard
de Saussure, teoretizînd doar semnul ligvistic, era neinteresat de obiectul propriu-zis.
Expresia şi conţinutul, considera el, se află într-o unitate indestructibilă, ca filele unei
pagini, dar de obiectul în sine trebuie să se ocupe alţii: de obiectul „nor” – meteorologii,
de obiectul „aluminiu” – chimiştii, etc.
După Ferdinand de Saussure, Charles Peirce, un important semiotician american,
fondator al pragmatismului în filosofie, a schimbat viziunea generală asupra semnului.
Peirce aduce în discuţie termeni noi ca: representatem pentru SEMN sau acel CEVA,
interpretantul pentru acel CINEVA şi mai găseşte că obiectul, pe care îl neglija Saussure,
are mare importanţă în definirea şi existenţa semnului.
Conform lui Peirce semnul are un caracter triatic: reprezentamenul, obiectul si
interpretamenul. Legătura dintre aceste 3 elemente este una stransă şi specială, aşa încît
fiecare din ele poate lua locul celorlalte; orice semn are un interpretant, interpretantul
devine la rîndul lui semn şi asa mai departe pînă la infinit. Obiectul poate fi un lucru care
să aparţină lumii fizice, dar poate la fel de bine să fie şi un gînd, o emoţie, un gest sau un
sentiment. Ch. S. Peirce consideră logica „o doctrină cvasinecesară sau necesară a
semnelor”. Această necesitate sau formalitate înseamnă o observare a unor caracteristici a
semnelor cu care interacţionăm, rezultatul final fiind o abstractizare a observaţiei noastre.
Astfel, un rol important îl joacă semioza, definită ca un proces prin care fiinţele umane dau
un înţeles lumii sau interacţionează cu lumea prin intermediul semnelor.
Aşadar, semiotica vede comunicarea ca generare de înţeles în mesaje – fie de către cel
care le codifică, fie de către cei care le decodează. Înţelesul nu este o entitate absolută şi statică; el
nu poate fi găsit împachetat cu dibăcie în mesaj. De aceea, ar putea fi util chiar să renunţăm la
termenul „înţeles” şi să folosim termenul lui Peirce, de departe mai activ, „semioză” – adică actul
semnificării.

4
 Bibliografie

1. Émile Benveniste, Probleme de lingvistică generală, vol. I, traducere de Lucia

Magdalena Dumitru, editura Universitas, Bucureşti, 2000.
2. Eugen Coşeriu, , Introducere în lingvistică, editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999.
3. Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, traducere
de Doru Harabagiu, editura Polirom, Iaşi, 1998.
4. Mariana Neţ, Lingvistică generală, semiotică, mentalităţi, editura Institutului European,
Iaşi, 2005.
5. Eugen Nida, Traducerea sensurilor, editura Institutului European, Iaşi, 2002.
6. Charles Sanders Peirce, Semnificaţie şi acţiune, editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
7. Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, traducere şi cuvânt înainte de
Irina Izverna Tarabac, editura Polirom, Iaşi, 1998.
8. John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, traducere de Monica Mitarcă, editura
Polirom, Iaşi, 2003.
9. Umberto Eco, Tratat de semiotică, ediţia electronică.
10. Francis Balle (coord.), Dicţionar de media, traducere de Lucreţia Vasilescu şi
Mihaela Constantinescu, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.